Triadologia si hristologia la Tertulian

Cu privire la Sfânta Treime, Tetulian arată că Dumnezeu este unul; Dumnezeu pe care noi îl adorăm este
unic. Nimic nu poate să-I fie egal, fiindcă El este absolutul. Iar dacă ar fi un alt absolut, acesta ar fi ceva
contradictoriu, fiindcă absolutul este nimic. Dumnezeu este etern, fără început şi fără sfârşit. El este atotputernic
şi nevăzut. Tetulian spune că Dumnezeu este spirit adevărat. Totuşi, el întrebuinţează cuvântul corp pentru
divinitate: „Cine va tăgadui că Dumnezeu e corp, deşi Dumnezeu e spirit?“ (Adversus Praxean, cap. VII). Când
întrebuinţează această expresie, Tertulian se referă numai la substanţa reală a lui Dumnezeu, adică la existenţa
Lui cu adevărat. (Avem, totuşi, aici o influenţă stoică). El spune: „Tot ceea ce există (adică Dumnezeu) este
corp într-un fel aparte. Caci nimic nu poate fi fără corp, afară numai de ce nu există.“ (De carne Christi, II). Tot
el este cel care – primul dintre latini – vorbeşte despre Sfânta Treime, dând şi termenul de „Trinitas“. Tertulian
recunoaşte unitatea divină a celor trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Adversus Praxean). Aceste trei
persoane sunt una în ceea ce priveşte forma şi raportul, iar în ceea ce priveşte esenţa şi substanţa, Dumnezeu
este unul, o singură substanţă, o singură realitate, o singură putere. E în Treime prin formă şi aspecte (tres
personae una substantia). Persoana nu este identică cu substanţa: ea distinge, nu împarte pe cei trei.

Afară de câteva excepţii, doctrina hristologică a lui Tertulian marchează un mare pas înainte. Multe din
formulele sale sunt identice cu cele ale Sinodului de la Niceea, care a avut loc o sută de ani mai târziu. Altele au
fost adoptate prin Tradiţie şi de sinoadele posterioare. Când am vorbit despre Sfânta Treime, am văzut că
Tertulian a introdus termenul şi noţiunea de persoană. Acest termen este introdus şi în hristologie. În Hristos
sunt două firi – substantiae: firea divină şi firea umană. Iisus Hristos n-ar fi numit om şi Fiul Omului, dacă n-ar
avea trup. El e om prin trupul Său, cum e Dumnezeu prin Duhul Său şi Fiu al lui Dumnezeu prin Dumnezeu-
Tatăl. Firea divină se recunoaşte prin minunile pe care le face Hristos, firea umană se recunoaşte prin suferinţele
Sale. Tertulian demonstrează cu argumente că, unirea celor două firi neştirbite şi neamestecate în persoana lui
Hristos, s-a petrecut fără ca firea divină să se prefacă în trup, sau trupul să se prefacă în fire divină şi n-a rezultat
nici un amestec al acestora, dând o a treia fire (De carne Christi, V). Aanalizând, însă, mai atent hristologia lui
Tertulian, putem constata că el recunoaşte trei grade subordonaţioniste:

a. Fiul a fost imanent Tatălui

b. A ieşit din Tatăl prin naştere pentru crearea lumii

c. A venit în lume făcându-se om

Tertulian stăruieşte foarte mult asupra întrupării Mântuitorului (asupra realităţii Lui corporale). El are, după
cum se constată, o înclinare spre subordonaţianism, spunând că a fost un timp, când Fiul n-a existat: „Finit
tempus, cum … filius non fuit“ (Adversus Hermogene, III). Totuşi, acest subordonaţianism nu trebuie raportat
la natura Fiului cu Tatăl (căci El este una cu Tatăl – unius subtantiae et potestatis –, ci la originea lor.