INTREBARI TEORETICE-ACTIUNEA CIVILA.

1.Cum se concretizeaza obiectul actiunii civile?(Art.29 NCPC)

Reglementata , in art.29 NCPC , ca notiune, actiunea civila constituie
ansamblul mijloacelor procesuale prevazute de lege pentru protectia
dreptului subiectiv pretins de una din parti sau a unei alte situatii juridice ,
precum si pentru asigurarea apararii partilor in process.
Elementele actiunii civile sunt reprezentate de părţi, obiect şi cauză,
acestea fiind caracteristice nu numai actiunii civile înseşi, ci oricărei forme
procesuale ce intră în conţinutul său.
Obiectul actiunii civile vizează protecţia unui drept subiectiv sau a unei
situaţii juridice pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie şi se
concretizează în raport de forma de manifestare a acesteia (cu titlu
exemplificativ, obiectul cererii de chemare în judecată poate consta în plata
unei sume de bani, anularea unui act juridic, revendicarea unui bun imobil,
partajarea unor bunuri comune). Tot în cadrul obiectului actiunii civile se
include si asigurarea apărării părţilor în proces, prin intermediul apărărilor de
fond sau procedurale.
Cu alte cuvinte , in momentul in care se recurge la actiune, practic la
unul din mijloacele din continutul ei , obiectul ei se concretizeaza in functie
de elemental procesual folosit:
-obiectul cererii de chemare in judecata este pretentia concreta a
reclamantului, ceea ce solicita prin cerere, cum ar fi: plata unei sume de
bani , rezilierea sau rezolutiunea unui contract etc;
-exceptiile procesuale , alt mijloc procesual prevazul de lege , au ca
obiect incalcarea unor norme de organizare judiciara , de competent sau de
procedura propriu- zisa ori lipsuri privitoare la exercitiul dreptului la actiune;
-caile de atac au ca obiect schimbarea, anularea sau casarea hotararii
judecatoresti impotriva carora au fost exercitate;
-executarea silita are ca obiect bunurile debitorului care pot fi
valorificate pentru realizarea creantei creditorului( executare silita indirect)
sau obligatia de a face/a nu face inscrisa in titlul executoriu (executare silita
directa).

2.Exista deosebiti intre cauza actiunii civile si cauza cererii de

chemare in judecata ?
Reglementata , in art.29 NCPC , ca notiune, actiunea civila constituie
ansamblul mijloacelor procesuale prevazute de lege pentru protectia
dreptului subiectiv pretins de una din parti sau a unei alte situatii juridice ,
precum si pentru asigurarea apararii partilor in process.
Elementele actiunii civile sunt reprezentate de părţi, obiect şi cauză,
acestea fiind caracteristice nu numai actiunii civile înseşi, ci oricărei forme
procesuale ce intră în conţinutul său.
 Cerea de chemare in judecata este actul procedural prin care o persoană
supune aprecierii şi tranşării instanţei o „pretenţie”. Fără formularea unei
„pretenţii”, raţional, nu poate exista cerere de chemare in judecata.
Cauza actiunii civile este scopul urmarit de cel care apeleaza la actiune ,
fie a pretinde un drept , fie pentru a se apara.
Deosebit de importanta este distinctia dintre cauza actiunii civile si
cauza cererii de chemare in judecata , aceasta din urma fiind temeiul juridic
al cererii , fundamental raportului litigios.
De pilda , daca se revendica un bun , cauza actiunii (scopul) este
intentia celui care a actionat de a redobandi posesia bunului considerat a fi
in detinerea abuziva a unei alte persoane. Cauza cererii de chemare in
judecata pri care se revendica bunul ( temeiul juridic ) este titlulin baza
caruia se detine bunul( care poate fi un contract , un certificat de mostenitor
etc).

3.Ce noutati aduce noul cod in privinta calitatii procesuale?

(Art.36, art.38)
Ca definiţie doctrinară, calitatea procesuală presupune existenţa unei
identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului
afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel
care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii
(calitate procesuală pasivă).
Particularizând pentru ipoteza acţiunii în revendicare
imobiliară, calitatea procesuală activă revine reclamantului, proprietar
neposesor, lipsit de atributele dreptului de proprietate spre a cărui
valorificare tinde prin exerciţiul acţiunii, iar calitatea procesuală pasivă
aparţine pârâtului, posesor neproprietar sau detentor precar.
Noul cod prevede în mod expres posibilitatea transmiterii calităţii de
reclamant, pârât sau intervenient, pe cale legală sau în temeiul unui
contract. Transmiterea calităţii părţilor decurge din schimbarea subiectelor
raportului juridic dedus judecăţii şi are ca efect în
planprocesual transmiterea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţii
iniţiale.
Calitatea procesuală este reglementată de art. 36 NCPC care, în teza a
II-a, dispune că „Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor
afirmate constituie o chestiune defond”. Referitor la acest text, s-a
menţionat că intenţia legiuitorului a fost să atenţioneze asupra unui fenomen
întâlnit în practica judiciară, respectiv tendinţa de a utiliza în exces lipsa de
calitate procesuală şi, în acest context, textul menţionat vine să sublinieze
necesitatea ca hotărârea pronunţată să dobândească autoritate de lucru
judecat pe fond.
Conform art. 38 NCPC, calitatea de parte se poate transmite legal sau
convenţional,ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori a
situaţiilor juridice deduse judecăţii, posibilitate admisă şi până acum în
practica judiciară, pe temeiul unor dispoziţii de drept material.

Articolul 39 NCPC reglementează situaţia procesuală a înstrăinătorului şi

a succesorilor săi.

4.Cine justifica calitatea procesuala si prin ce elemente?

Ca definiţie doctrinară, calitatea procesuală presupune existenţa unei
identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului
afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel
care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii
(calitate procesuală pasivă).
În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este
obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui care se poate prevala
de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se
poate realiza interesul respectiv.
Particularizând pentru ipoteza acţiunii în revendicare
imobiliară, calitatea procesuală activă revine reclamantului, proprietar
neposesor, lipsit de atributele dreptului de proprietate spre a cărui
valorificare tinde prin exerciţiul acţiunii, iar calitatea procesualăpasivă
aparţine pârâtului, posesor neproprietar sau detentor precar.
În sarcina reclamantului există obligaţia de a justifica
atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, prin
indicarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii formulate. Nu s-ar
putea invoca de către reclamant lipsa rolului activ al instanţei în
determinarea persoanei care ar justifica calitatea procesuală a pârâtului,
întrucât obligaţia menţionată îi incumbă lui însuşi, în calitate de persoană
care a declanşat procedura judiciară. Legea nu
atribuie calitate procesuală activă oricăror persoane care ar putea justifica
un interes [în situaţia divorţului judiciar, numai soţii
au calitate procesuală activă, potrivit dispoziţiilor art. 917 alin. (1) NCPC,
deşi, spre exemplu, cercul persoanelor interesate să promoveze o acţiune în
desfacerea căsătoriei unor persoane între care raporturile de convieţuire
sunt grav vătămate, existând riscul unei influenţe nefaste asupra creşterii şi
educaţiei copiilor, este mult mai larg].
În schimb, în anumite situaţii expres prevăzute, legea conferă
legitimitate procesuală activă unor persoane care nu invocă un interes direct
sau personal. Este de menţionat faptul că, în ipoteza în care partea nu
justifică un astfel de interes, pentru a avea legitimitate procesuală, legea
trebuie să prevadă în mod expres această posibilitate.

5.In ce conditii se poate transmite calitatea procesuala?

(Art.38).
 Ca definiţie doctrinară, calitatea procesuală presupune existenţa unei
identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului
afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel
care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii
(calitate procesuală pasivă).
Noul cod prevede în mod expres posibilitatea transmiterii calităţii de
reclamant, pârât sau intervenient, pe cale legală sau în temeiul unui
contract.
Transmiterea calităţii părţilor decurge din schimbarea subiectelor
raportului juridic dedus judecăţii şi are ca efect în
planprocesual transmiterea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţii
iniţiale.
Drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise oricând în
cursul procesului, chiar şi în etapa apelului sau a recursului, întrucât
transmisiunea calităţii părţilor reprezintă o consecinţă a schimbărilor produse
în conţinutul raportului juridic de drept substanţial, acestea nefiind limitate
în timp.
De asemenea, transmiterea calităţii părţilor poate avea loc numai în
timpul desfăşurării unui proces, eventuala schimbare a uneia dintre părţile
raportului de drept substanţial intervenită anterior declanşării acestuia fiind
de natură să atragă, de pildă, admiterea excepţiei lipsei
capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului sau, după caz, a
lipsei calităţii procesuale pasive, în situaţia în care cererea de chemare în
judecată se formulează tot în contradictoriu cu partea iniţială, reclamantul
neţinând cont de schimbarea operată în planul dreptului substanţial.

Cazul persoanelor fizice. Pentru ipoteza persoanelor fizice,

transmisiunea legală operează în temeiul moştenirii legale sau testamentare.
Astfel, dacă una dintre părţile unui raport juridic dedus judecăţii a
decedat pe parcursul procesului, în principiu, drepturile şi obligaţiile
sale procesuale vor fi preluate de către moştenitorii acesteia, operând ca
atare transmiterea calităţii procesuale. În momentul în care una dintre
părţile procesului a decedat, iar partea adversă a depus la dosar certificatul
de deces, drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţii decedate, deşi se
transmit în mod automat, odată cu dobândirea calităţii de moştenitor, nu vor
fi exercitate imediat şi, respectiv, asumate de către succesori, întrucât, până
la introducerea acestora în cauză, judecarea pricinii se suspendă de drept, în
temeiul prevederilor art. 412 alin. (1) pct. 1 NCPC, în afară de cazul în care
partea interesată cere termen pentru introducerea acestora în cauză.
În situaţia în care dovada îndeplinirii procedurii de citare cu una dintre
părţile procesului este returnată la dosar cu menţiunea „destinatar decedat”,
iar la apelul părţilor nu răspunde nicio persoană, judecarea cauzei în lipsă
fiind solicitată, instanţa va amâna cauza în scopul emiterii unei adrese către
Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date sau
către o altă instituţie echivalentă (în lipsa accesului direct al personalului
instanţe la bazele de date corespunzătoare) pentru a comunica dacă partea
în cauză figurează în evidenţele acesteia ca fiind decedată, simpla menţiune
în acest sens inserată în cuprinsul citaţiei nefiind suficientă pentru a constata
suspendarea de drept a judecării cauzei.
Prin excepţie, moştenitorii părţii decedate nu vor prelua locul acesteia în
proces în situaţia în care obiectul litigiului priveşte drepturi sau obligaţii cu
caracter strict personal (spre exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de
lege în considerarea persoanei defunctului) sau care se sting ca urmare a
decesului părţii (de pildă, dreptul de uzufruct) ori când legea menţionează o
altă soluţie în caz de deces al unei părţi [potrivit art. 925 alin. (1) NCPC,
dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va
lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă,
închiderea dosarului]. Astfel, spre exemplu, dacă nudul proprietar a
promovat o acţiune negatorie împotriva uzufructuarului, iar acesta din urmă
decedează pe parcursul procesului, cererea se va respinge ca rămasă fără
obiect (moştenitorii uzufructuarului neputând dobândi pe cale succesorală
dreptul de uzufruct, întrucât acesta s-a stins la data decesului
uzufructuarului, nefiind inclus în masa succesorală) şi, prin urmare, nu se va
constata suspendarea de drept a judecăţii.
În ipoteza unor acţiuni în care sfera persoanelor care au legitimitate
procesuală este determinată de lege, dacă una dintre acestea decedează pe
parcursul litigiului, acţiunea respectivă poate fi continuată de către
moştenitori numai în situaţia unei prevederi exprese în lege în acest sens.
Spre exemplu, potrivit art. 925 alin. (2) NCPC, când cererea de divorţ se
întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului,
lăsând moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o
va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât, în caz
contrar dispunând închiderea procesului (iar nu soluţia respingerii cererii).
De asemenea, în conformitate cu art. 429 alin. (1) NCC, acţiunea în tăgada
paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic,
precum şi de copil, ea putând fi pornită sau, după caz, continuată şi de
moştenitorii acestora, în condiţiile legii (dispoziţii similare există şi în privinţa
acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei şi a acţiunii în stabilirea
maternităţii).

Cazul persoanelor juridice. Pentru ipoteza persoanelor juridice,

transmisiunea legală a calităţii de parte în proces are loc
pe calea reorganizării persoanei juridice.
Transmiterea convenţională a calităţii procesuale.
Transmisiunea convenţională a calităţii de parte litigantă operează, în
ipoteza raporturilor juridice reale, în temeiul vânzării, schimbului, donării,
aducerii ca aport a bunului litigios în cazul în care bunul trece în patrimoniul
societăţii, şi, în ipoteza raporturilor juridice obligaţionale, în temeiul cesiunii
de creanţă, subrogaţiei personale, novaţiei prin schimbare de
creditor/debitor, stipulaţiei pentru altul şi preluării de datorie.

6.Dati 3 exemple de actiuni lipsite de interes. Argumentati!

Dispoziţiile art. 32 NCPC enumeră cele patru condiţii de exercitare a
acţiunii civile(capacitate procesuala , calitate procesuala , pretentie si
interes), cerinţe care trebuie întrunite cumulativ atât în ipoteza formulării şi
susţinerii cererilor în justiţie, , cât şi în cea a invocării apărărilor.
In ceea ce priveste interesul, din perspectiva prevederilor legale, acesta
trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.
Interesul trebuie să fie legitim, ceea ce înseamnă că el trebuie să fie în
concordanţă cu legea.
Interesul trebuie să fie născut şi actual. Prin această formulare
redundantă se evocă ideea că interesul trebuie să existe atunci când se
declanşează respectivul demers procesual; un interes trecut sau unul
eventual, simplamente ipotetic, neputând justifica o cerere în justiţie.
Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul urmărit prin
cererea în justiţie va aparţine titularului acesteia.
In aplicarea acestor idei, sunt considerate lipsite de interes urmatoarele
actiuni:
-actiunea prin care cel care are un titlu executoriu, solicita constatarea
dreptului recunoscut prin titlu;
-calea de atac exercitata de partea care a obtinut castig de cauza sau
care nu a fost obligate prin hotararea atacata;
-formularea unei cai de atat prin care se invoca nelegala citare a
adversarului;
-cererea prin care creditorul urmareste aducerea unor valori in
patrimonial debitorului care insa este solvabil.

7.Indicati 2 cazuri in care capacitatea procesuala de exercitiu

inceteaza definitiv sau temporar.
Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane
de a-şi exercita şi de a-şi executa singură drepturile şi, respectiv, obligaţiile
procedurale (capacitatea de a sta în judecată)
Încetarea capacităţii procesuale de exerciţiu depline are loc, definitiv
sau temporar, după caz, prin deces, prin punere sub interdicţie
judecătorească ori în situaţia anulării căsătoriei înainte ca minorul de rea-
credinţă să fi împlinit vârsta de 18 ani.

8.Care este sanctiunea ce intervine pentru lipsa capacitatii de

exercitiu?
 Reglementand generic, sanctiunea ce intervine in cazul incalcarii
coditiilor referitoare la exercitarea actiunii civile , Art.40 arata ca cererile
facute de o persoana lipsita de capacitate procesuala sunt nule, sau dupa
caz, anulabile.
Potrivit art. 57 alin. (3) NCPC, lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor
procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.
Sancţiunea prevăzută de lege pentru actele de procedură îndeplinite de
o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu estenulitatea relativă. Aceeaşi
sancţiune operează şi în privinţa actelor de procedură efectuate de către o
persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără a fi asistată de ocrotitorul
legal.
În ipoteza în care actul de procedură a fost îndeplinit de către o
persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate deexerciţiu restrânsă
şi fără încuviinţarea ocrotitorului legal, instanţa nu pronunţă imediat
anularea actului, ci dispune amânarea cauzei, acordând un nou termen de
judecată în vederea confirmării totale sau parţiale a actului respectiv de
către reprezentantul sau, după caz, ocrotitorul legal, motiv pentru care
aceştia din urmă vor fi citaţi cu menţiune expresă în sensul indicat. În
măsura în care reprezentantul sau ocrotitorul legal nu confirmă actul
procedural efectuat de parte, acesta va fi anulat. Lipsa unui răspuns al
reprezentantului sau ocrotitorului legal la citaţia emisă de instanţă va
conduce la anularea actului procedural efectuat de către parte, confirmarea
în acest caz trebuind să fie expresă.

9.Pana la ce moment poate fi invocate lipsa capacitatii

procesuale de exercitiu? Argumentati !

Potrivit art. 57 alin. (3) NCPC, lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor

procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.
Prevederea legală privind invocarea lipsei capacităţii procesuale de
exerciţiu în orice stare a procesului are în vedere următoarele aspecte:
– pârâtul este în drept să invoce excepţia lipsei capacităţii procesuale de
exerciţiu a reclamantului oricând până la momentul închiderii dezbaterilor
asupra fondului cauzei în primă instanţă, chiar şi în ipoteza în care nu a
formulat întâmpinare ori a depus întâmpinare cu încălcarea termenului
procedural de 25 de zile de la data comunicării cererii de chemare în
judecată, prevăzut de art. 201 alin. (1) NCPC, sau nu a invocat această
excepţie procesuală prin întâmpinarea formulată în termen. Astfel, în aceste
ultime cazuri menţionate, pârâtul nu este decăzut din dreptul de a invoca
excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, întrucât o atare excepţie,
deşi este de ordine privată, are un regim juridic derogatoriu de la art. 247
alin. (2) NCPC, fiind expres prevăzut în art. 57 alin. (3) NCPC faptul că
poate fi invocată în orice stare a procesului, motiv pentru care nu operează
sancţiunea decăderii;
– instanţa este în drept să invoce oricând, din oficiu, lipsa capacităţii
procesuale de exerciţiu pe cale de excepţie procesuală, în etapa judecăţii în
primă instanţă, sau ca motiv în etapa judecăţii în căile de atac. Potrivit art.
57 alin. (5) NCPC, când instanţa constată că actul de procedură a fost
îndeplinit de o parte lipsită de capacitate de exerciţiu va acorda un termen
pentru confirmarea lui, iar dacă actul nu este confirmat, se va dispune
anularea lui. Textul acestui articol nu face referire la dreptul instanţei de a
aplica sancţiunea nulităţii relative condiţionat de invocarea sa de către
partea adversă, astfel încât interpretarea sa nu se poate face prin instituirea
unor distincţii pe care nu le prevede;
– pârâtul poate să invoce pentru prima dată în calea de atac a apelului
sau, după caz, a recursului dacă hotărârea primei instanţe este susceptibilă
doar de recurs, ca motiv al căii de atac exercitate, lipsa capacităţii
procesuale de exerciţiu a reclamantului, chiar şi în ipoteza în care nu a
invocat-o în primă instanţă;
– în ipoteza în care numai reclamantul a declarat cale de atac împotriva
hotărârii prin care cererea principală a fost admisă în parte, pârâtul nu mai
este în drept să invoce lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a
reclamantului, căci aceasta ar reprezenta un motiv de desfiinţare în tot a
hotărârii primei instanţe, în condiţiile în care pârâtul nu a declarat cale de
atac, iar partea neatacată din hotărâre a dobândit autoritate de lucru
judecat. În situaţia în care într-adevăr reclamantul a fost lipsit de capacitate
procesuală de exerciţiu, instanţa de control judiciar poate invoca acest
motiv, respingând calea de atac exercitată de reclamant ca nefondată,
nemaiputând proceda însă la desfiinţarea în tot a hotărârii primei instanţe,
întrucât, după cum am arătat anterior, partea neatacată din hotărâre a
dobândit autoritate de lucru judecat.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este o excepţie de fond
(vizează încălcarea unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile), relativă cu
regim derogatoriu (se încalcă norme de ordine privată) şi peremptorie
(admiterea sa conduce la împiedicarea soluţionării fondului cererii). Este
menţionat însă că o atare excepţie procesuală are iniţial un efect dilatoriu,
instanţa acordând un termen pentru confirmarea actelor procedurale, iar
numai în cazul în care confirmarea nu este realizată, se produce efectul
peremptoriu prin admiterea excepţiei.
De regulă, în ipoteza invocării mai multor excepţii procesuale, excepţia
lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu va fi pusă în discuţie şi soluţionată
după excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia de
necompetenţă, excepţia vizând nelegala compunere sau constituire a
instanţei, dar înainte de excepţia autorităţii de lucru judecat, de excepţia
 lipsei calităţii procesuale, de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens
material etc.

10.Care sunt caracterele actiunii in constatare?( Art 35 NCPC)

Ca noţiune, cererea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită

constatarea existenţei unui drept al său (cerere în constatare pozitivă) ori
inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa (cerere în constatare negativă),
indiferent dacă dreptul are caracter patrimonial sau nepatrimonial.

Elementele comune ale cererilor pentru constatarea existenţei sau

inexistenţei unui drept patrimonial sau nepatrimonial sunt următoarele:

1. Imprescriptibilitatea. Potrivit dispoziţiilor art. 2502 alin. (2) pct.

2 NCC, sunt imprescriptibile drepturile privitoare
laacţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
2. Caracterul subsidiar. Cererile în constatare de drepturi au
caracter subsidiar în raport cu cererile în realizare de drepturi,
motiv pentru care instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea
unei astfel de cereri în constatare va invoca şi va admite, în acest
caz, din oficiu, excepţia caracterului subsidiar al cererii
în constatare în raport de cererea în realizare,
respingând în consecinţă cererea ca inadmisibilă (excepţia în cauză
fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie).
3. Lipsa caracterului executoriu al hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în cererile în constatare. Hotărârile judecătoreşti
pronunţate în cererile în constatare de drepturi nu constituie titluri
executorii, dar, dacă prin dispozitiv pârâtul a fost obligat la plata
cheltuielilor de judecată către reclamant, acest capăt accesoriu de
cerere reprezintă o cerere în realizare, motiv pentru care se poate
porni executarea silită pentru obţinerea sumelor obţinute cu acest
titlu.
4. Obiectul cererilor în constatare vizează un drept, iar nu o
situaţie de fapt. Cererile în constatare pot avea ca obiect numai
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, iar nu a unei
situaţii de fapt, cu excepţia ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art.
359-365 NCPC, care reglementează procedura asigurării probelor.
În situaţia în care cererea are ca obiect constatarea unei situaţii de
fapt, fiind însă întemeiată pe dispoziţiile art. 35 NCPC, instanţa,
din oficiu, va invoca şi va admite excepţia inadmisibilităţii
promovării cererii, respingând-o în consecinţă.
 5. Determinarea instanţei competente. În cererile
pentru constatarea existenţei sau inexistenţei vreunui drept,
competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru
cererile având ca obiect realizarea dreptului, potrivit art.
125NCPC.

11.Care este relevanta practica a clasificarii actiunilor potrivit

naturii dreptului ce se valorifica?

Formele concrete sub care actiunea civila se poate infatisa in practica sunt foarte
numeroase, o cunoastere cat de cat sistematizata a acestora impunand clasificarea lor
in functie de anumite criterii. Pe langa importanta teoretica, clasificarea actiunilor
prezinta si o deosebita importanta practica: prin clasificare se indica, fara a mai fi
nevoie si de indicarea altor notiuni, o serie de aspecte tehnice privitoare la desfasurarea
judecatii, cum ar fi: determinarea competentei instantelor de judecata, caracterul
subsidiar al unor actiuni fata de alte actiuni,finalizarea rezultatului obtinut pe calea
executarii silite, etc

Aceasta clasificare se intemeiaza pe impartirea clasica a drepturilor subiective in

drepturi reale si drepturi de creanta (personale), iar pentru o detaliere completa s-a
realizat si o subclasificare in functie de obiectul dreptului subiectiv ce se apara prin
actiune.

Cele doua mari categorii de actiuni sunt actiunile reale si cele personale.
Acestora li se adauga actiunile mixte, respectiv cele prin care se apara concomitent un
drept real si un drept personal.

Distinctia intre diferitele categorii de actiuni, indeosebi intre cele reale si

personale este utila sub aspectul determinarii competentei instantelor, a calitatii
procesualesi a termenului de prescriptie a acttllIlii. Din punct de vedere al competentei,
este de observat, ca actiunile personale se solutioneaza - de regula - de instanta
domiciliului paratului, actiunile rea1e imobiliare se solutioneaza, de regula, de instanta
in raza careia, se afla imobilul, iar pentru solutionarea actiunilor mixte este.
reglementata. o competenta alternativa. Cat priveste calitatea procesuala, aceasta se
determina in actitmile personale pril1 analiza raportului obligational, de creanta,
subiectele acestuia avandsi calitatea de parti in procesul civil, iar in cazul actiunilor reale
este necesara numai determinarea titularului dreptului real pentru ,ca subiect pasiv
poate fi orice detinator al bunului.

12.Care este relatia dintre capacitatea procesuala de exercitiu si cea

de folosinta in plan procesual civil?

Pentru a actiona in justitie , fie pentru a pretinde , fie pentru a se apara , o

persoana trebuie sa fie capabila sa stea in judecata.

Capacitatea de a sta in judecata imbraca doua forme : capacitate procesuala de

folosinta si capacitate procesuala de exercitiu.

Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în

plan procesual a capacităţiicivile din dreptul substanţial.
Durata capacităţii procesuale de folosinţă coincide cu
durata capacităţii civile de folosinţă, astfel cum este aceasta menţionată la
art. 35 NCC.

Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei

persoane de a-şiexercita şi de a-şi executa singură drepturile şi, respectiv,
obligaţiile procedurale (capacitatea de a sta în judecată).

13. Ce importanta prezinta clasificarea cererilor in : principale,

accesorii, aditionale si incidentale? ( Art.30 NCPC).

Unul dintre mijloacele procesuale prin care se exercită acţiunea civilă îl

constituiecererea în justiţie, prin intermediul căreia persoana fizică sau
juridică solicită concursul instanţei în vederea ocrotirii drepturilor şi
intereselor sale legitime.
Cele două funcţii îndeplinite de cerere sunt reprezentate de
transformarea acţiunii civile din noţiune abstractă în proces şi de sesizarea
organului de jurisdicţie cu soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod de procedură
civilă defineşte fiecare tip de cerere în parte, din perspectiva acestei
clasificări.
 De asemenea, reglementarea actuală introduce noţiunea de
cerere adiţională, termenul nefiind uzitat în practica judiciară şi nici indicat în
doctrina juridică existente până la momentul intrării în vigoare a prezentului
cod, o astfel de cerere fiind cunoscută anterior sub denumirea de cerere
modificatoare sau, după caz, de cerere precizatoare.
Cererea principală. Ca definiţie, cererea principală este cererea
introductivă de instanţă, prin intermediul căreia se declanşează procedura
judiciară.
Cererea accesorie. Ca definiţie, cererea accesorie este cererea a cărei
rezolvare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.
Cererea adiţională. Ca definiţie, cererea adiţională este cererea prin
care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.
Cererea incidentală. Potrivit definiţiei legale, cererea incidentală este
cererea formulată în cadrul unui proces în curs de desfăşurare.

Interesul clasificării cererilor în justiţie în cereri principale, accesorii,

incidentale şi adiţionale, în funcţie de calea procedurală aleasă de parte,
rezidă în următoarele aspecte:
Prorogarea legală a competenţei. Potrivit art. 123 alin.
(1) NCPC, cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă
de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de
competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu
excepţia cererilor prevăzute la art. 120 NCPC (cereri în materia insolvenţei
sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a
tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul).
Determinarea competenţei. Potrivit dispoziţiilor art. 98 alin.
(1) NCPC, competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată
în capătul principal de cerere. Codul are în vedere capătul principal al cererii
principale, iar nu capătul principal al cererii incidentale, întrucât trebuie dată
eficienţă prevederilor art. 123 alin. (1) NCPC, potrivit cărora cererile
accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa
competentă pentru cererea principală.
În consecinţă, la determinarea competenţei nu se va avea în vedere
valoarea cumulată a obiectelor capetelor principale şi accesorii din cererea
principală şi nici a obiectului cererii principale în ansamblul său cu cea a
obiectului cererii incidentale, ci exclusiv valoarea obiectului capătului de
cerere principal, întrucât în privinţa celorlalte cereri accesorii sau incidentale
operează prorogarea legală de competenţă.
Stabilirea completului de judecată. Potrivit dispoziţiilor art. 961 alin.
(1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti,
cererile accesorii referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de
acelaşi complet. Prevederile menţionate au în vedere atât cererile accesorii,
dar şi pe cele adiţionale şi incidentale formulate ulterior învestirii instanţei cu
soluţionarea cererii principale, care nu vor fi repartizate aleatoriu, ci se va
dispune ataşarea acestora în dosarul având ca obiect cererea principală,
urmând a fi soluţionate de acelaşi complet de judecată.
Evidenţierea cererilor în cuprinsul dispozitivului hotărârii
judecătoreşti, prin prisma clasificării
analizate. Toatecererile în justiţie trebuie să fie soluţionate de către
instanţă, iar modul de rezolvare a acestora, în măsura în care are loc prin
aceeaşi hotărâre judecătorească, trebuie să se regăsească în dispozitivul
său.
Determinarea căii de atac. Potrivit art. 460 alin. (2) NCPC, dacă prin
aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este
supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.

14.Precizati diferentele dintre aceste 4 tipuri de cereri.

Unul dintre mijloacele procesuale prin care se exercită acţiunea civilă îl
constituiecererea în justiţie, prin intermediul căreia persoana fizică sau
juridică solicită concursul instanţei în vederea ocrotirii drepturilor şi
intereselor sale legitime.
Cele două funcţii îndeplinite de cerere sunt reprezentate de
transformarea acţiunii civile din noţiune abstractă în proces şi de sesizarea
organului de jurisdicţie cu soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod de procedură
civilă defineşte fiecare tip de cerere în parte, din perspectiva acestei
clasificări.
De asemenea, reglementarea actuală introduce noţiunea de
cerere adiţională, termenul nefiind uzitat în practica judiciară şi nici indicat în
doctrina juridică existente până la momentul intrării în vigoare a prezentului
cod, o astfel de cerere fiind cunoscută anterior sub denumirea de cerere
modificatoare sau, după caz, de cerere precizatoare.
Cererea principală. Ca definiţie, cererea principală este cererea
introductivă de instanţă, prin intermediul căreia se declanşează procedura
judiciară. Noul Cod de procedură civilă prevede faptul că cererea
principală poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de
cerere accesorii.
Între cerere principală şi capăt de cerere principal există o corelaţie de
tipul întreg-parte, cu menţiunea că un capăt de cerere principal poate fi
parte şi dintr-o cerere incidentală, iar nu neapărat principală.
 În mod similar, capetele de cerere accesorii pot face parte atât dintr-o
cerere principală, cât şi dintr-o cerere incidentală.

Cererea accesorie. Ca definiţie, cererea accesorie este cererea a cărei

rezolvare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.
Este de remarcat faptul că legiuitorul a specificat aspectul că modul de
rezolvare a cererii accesorii depinde de soluţia dată unui capăt de cerere
principal, iar nu de soluţia dată cererii principale în ansamblul său, tocmai
pentru a fi în acord cu dispoziţiile art. 30 alin. (3) teza a II-a NCPC, potrivit
cărora cererea principală poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât
şi capete de cerere accesorii. De asemenea, în acest mod este subliniat şi
faptul că cererea accesorie poate fi parte nu numai a cererii principale, dar şi
a cererii incidentale, în măsura în care aceasta din urmă este constituită din
mai multe capete de cerere principale şi accesorii.
Pentru a califica o cerere drept accesorie este esenţial nu numai ca
soluţia sa să depindă de rezolvarea dată unui capăt de cerere principal, ci şi
să se raporteze la capătul de cerere principal formulat în acelaşi proces, iar
nu în procese diferite. Astfel, împrejurarea că soluţia dintr-o cauză este
influenţată de soluţia dată într-un alt proces nu este de natură să conducă la
concluzia calificării cererii secundare, formulate pe cale separată, drept
cerere accesorie
Cererea adiţională. Ca definiţie, cererea adiţională este cererea prin
care o parte modifică pretenţiile sale anterioare. O astfel de cerere poate fi
formulată de către reclamant (în privinţa cererii principale sau a cererii de
intervenţie promovate de acesta), pârât (în privinţa cererii reconvenţionale
sau a cererii de intervenţie formulate de acesta) sau terţ intervenient (în
privinţa cererii de intervenţie introduse de el).
Cererea adiţională are ca premisă existenţa unei cereri anterioare
(principale, accesorii sau incidentale), ale cărei elemente (părţi, obiect sau
cauză) sunt modificate în cursul procesului de către partea care a iniţiat-o

Cererea incidentală. Potrivit definiţiei legale, cererea incidentală este

cererea formulată în cadrul unui proces în curs de desfăşurare.
Având în vedere că şi cererile accesorii sunt cereri formulate în cadrul
unui proces în curs de desfăşurare, elementele distinctive dintre cererea
accesorie şi cea incidentală, deduse prin raportare la definiţia legală a cererii
principale şi la cea a celei accesorii, constau în faptul că soluţionarea
cererilor incidentale poate să nu depindă de soluţia dată unui capăt de cerere
principal, precum şi în împrejurarea că cererea incidentală nu este niciodată
parte a cererii principale.
 Ca atare, dacă practic cererea accesorie constituie un capăt al unei cereri
principale sau incidentale, formate din mai multe capete de cerere, cererea
incidentală este o cerere distinctă de cea principală, putând fi formată, la
rândul său, din capete de cerere principale şi din capete de cerere accesorii.
SE POT LUA ANUMITE PRECIZARI DE LA PUNCTUL ANTERIOR !!!

15.Ce sunt apararile ? Analizati apararile in raport cu cererile.

Cererile in justitie constituie unul dintre mijloacele procesuale prin care
se exercită acţiunea civilă îl constituiecererea în justiţie, prin intermediul
căreia persoana fizică sau juridică solicită concursul instanţei în vederea
ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legitime.
Cele două funcţii îndeplinite de cerere sunt reprezentate de
transformarea acţiunii civile din noţiune abstractă în proces şi de sesizarea
organului de jurisdicţie cu soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii.

Apărarea constituie un alt mijloc procesual legal prin care se exercită

acţiunea civilă, aflat la dispoziţia unei părţi din proces, prin care aceasta
tinde a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa sau întârzierea
soluţionării obiectului litigiului.
Aceste mijloace procesuale se divid în apărări de fond
şi apărări procedurale.
Ca definiţie, apărarea de fond reprezintă un mijloc procesual prin care
partea invocă obiecţiuni împotriva pretenţiei formulate împotriva sa,
urmărind respingerea acesteia ca neîntemeiată, după examinarea fondului
său.
Spre exemplu, o astfel de apărare de fond o constituie invocarea de către
pârât prin întâmpinare a rezoluţiunii de drept în temeiul unui pact comisoriu
inserat în actul juridic a cărui executare se solicită prin cererea de chemare
în judecată sau invocarea de către pârât, verbal, în şedinţă, a faptului
restituirii sumei împrumutate anterior promovării acţiunii având ca obiect
obligarea sa la plata acestei sume.
Apărările de fond fac obiectul analizei instanţei de judecată, argumentele
pentru care au fost reţinute sau înlăturate fiind cuprinse în considerentele
hotărârii judecătoreşti, fără însă ca soluţia pronunţată asupra acestora să se
regăsească în mod separat în dispozitivul hotărârii.
Pentru invocarea apărărilor de fond, legea nu prevede o formă specială,
acestea putând fi inserate în întâmpinare sau în note de şedinţă, existând şi
posibilitatea exprimării lor verbal în faţa instanţei, urmată de consemnarea
de către grefier în încheierea de şedinţă.
 Regula în privinţa formei cererilor adresate instanţei de judecată o
reprezintă forma scrisă sau forma înscrisului sub semnătură electronică,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acesta. Prin
excepţie, numai în situaţiile expres prevăzute de lege, cererile făcute în
şedinţă se pot formula şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta în
încheiere.
Apărarea de fond nu este supusă timbrării, tocmai pentru faptul că nu
constituie o pretenţie proprie a celui care o invocă, ci numai un mijloc de
respingere a pretenţiilor formulate împotriva sa.
Regula este aceea că cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt
supuse plăţii taxelor judiciare de timbru
De asemenea, apărarea de fond nu poate fi disjunsă de restul
pretenţiilor, întrucât nu face obiectul unei cereri al cărei mod de soluţionare
trebuie să se regăsească în dispozitiv şi nici al unei judecăţi separate de
cererile formulate în cauză, iar, în plus, analiza sa este intim legată de cea a
cererii în raport de care a fost invocată.
Apărările procedurale vizează excepţiile procesuale sau alte incidente de
procedură, care nu ar putea fi catalogate strict terminologic drept excepţii
(recuzarea, strămutarea, suspendarea, spre exemplu).
Ca noţiune, potrivit art. 245 NCPC, excepţia procesuală este mijlocul prin
care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă,
fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare
la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei
ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune,
urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea
unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.
În conformitate cu art. 124 alin. (1) NCPC, instanţa competentă să
soluţioneze cererea principală se va pronunţa şi asupra excepţiilor
procesuale. Ca atare, în ipoteza invocării de către părţi a unor excepţii
procesuale, indiferent dacă acestea sunt de procedură sau de fond, instanţa
sesizată în mod legal cu soluţionarea cererii principale se va pronunţa şi
asupra acestora.

16.Ce se intelege prin legitimare procesuala a altor persoane? (

Art.37 NCPC)
Sub denumirea marginala , legitimarea procesuala a altor persoane , art
.37 prevede ca in cazurile si conditiile prevazute exclusiv prin lege se pot
introduce cereri sau formula aparari si de persoane , organizatii , institutii
sau autoritati , care , fara a justifica un interes personal , actioneaza pentru
apararea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate in
situatii special, sau , dupa caz, in scopul ocrotirii unui interes de grup sau
general.
Legitimarea procesuala poate sa fie atat active, intrucat, textul prevede
ca “ se introduce cereri “, cat si pasiva , intrucat se pot “ formula aparari “.
Alte persoane care au legitimare procesuala activa sunt reprezentantul
legal al minorului sau interzisului –parinte, tutore, ocrotitorul legal al
acestora sau mostenitorii anume prevazuti de lege.
Uneori, pe temeiul legii, acţiunea civilă este exercitată de către o
autoritate, organizaţie sau asociaţie, fie fără a fi nevoie de un mandat, fie
sub condiţia existenţei unui mandat din partea aceluia sau acelora în numele
căruia sau cărora se exercită. De exemplu: exercitarea acţiunii de către
Ministerul Public, exercitarea acţiunii în contencios administrativ de către
Avocatul Poporului. Avocatul Poporului nu exercită acţiunea în contencios
administrativ pe baza unui „mandat” din partea persoanei vătămate, ci în
urma unei „petiţii”.
Ideea că Avocatul Poporului, „în acţiunea introdusă”, „trebuie să justifice
de ce calea judiciară este singura posibilă”, ni se pare discutabilă, instanţa
putând respinge acţiunea sub motivul că nu există o asemenea justificare
sau pentru că, aşa-zicând, Avocatul Poporului n-a epuizat toate celelalte căi
înainte de a ajunge la „singura posibilă”.
Cât priveşte asociaţiile – extrem de numeroase şi de diverse – problema
calităţii lor procesuale active şi a fundamentului acesteia nu poate fi
examinată decât punctual, din cel puţin următoarele motive: spre deosebire
de unele organizaţii, în special cele sindicale, asociaţiile au ca obiect de
activitate protecţia unor interese care, foarte adesea, se confundă cu
interesul general; condiţiile facile de constituire a asociaţiilor fac ca obiectul
lor de activitate să fie extrem de larg şi de divers; în principiu, membrii sau
aderenţii asociaţiilor au acţiuni proprii în justiţie pentru apărarea drepturilor
şi a intereselor lor. Aşadar, ca regulă, asociaţiile acţionează nu în interesul
unei persoane, nici în „interes colectiv”, ci „în interes general”.

17.Explicati conditiile pe care trebuie sa indeplineasca dreptul

subiectiv pentru a putea constitui o pretentie.

Conform Art.30 NCPC , oricine are o pretentie impotriva altei persoane,

are dreptul sa faca o cerere inaintea instantei competente.
Formularea unei pretenţii este stipulată în mod expres printre condiţiile
de exercitare a acţiunii civile, potrivit art. 32 alin. (1) lit. c) NCPC.
 Prin urmare, pretenţia formulată vizează un drept subiectiv civil sau o
situaţie juridică pentru care calea judecăţii este obligatorie, în raport de care
instanţa este chemată să pronunţe o soluţie.
În ceea ce priveşte dreptul subiectiv civil, acesta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul
unui raport juridic care să contravină normelor legale imperative sau
regulilor de convieţuire socială.
Spre exemplu, acţiunea prin care un moştenitor rezervatar solicită
reducţiunea donaţiei înaintea legatului vizează o pretenţie ce încalcă art.
1096 alin. (1) NCC, normă juridică cu caracter imperativ;
b) să fie exercitat în limitele sale externe, de ordin material şi
juridic, precum şi în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege.
Limitele externe ale unui drept sunt condiţii de ordin material şi juridic,
fixate de lege pentru exerciţiul său. De pildă, pentru a beneficia de protecţie
juridică prin admiterea unei acţiuni în pretenţii, un drept de creanţă trebuie
exercitat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.
Limitele interne ale unui drept vizează respectarea la momentul
exercitării sale a scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut de
lege.
c) să fie exercitat cu bună-credinţă. Această condiţie semnifică
convingerea titularului dreptului afirmat că este îndreptăţit să procedeze la
exercitarea sa.
Exemplificând, nu există o exercitare a dreptului de creanţă cu rea-credinţă
în ipoteza în care creditorul promovează o acţiune în pretenţii împotriva
debitorului, fără a cunoaşte faptul achitării datoriei anterior introducerii
cererii, întrucât debitorul emisese un ordin de plată în cuprinsul căruia a
specificat în mod greşit numărul facturii în baza căreia a plătit, astfel încât
creditorul nu a putut-o identifica, existând numeroase plăţi efectuate între
părţi;
d) să fie actual. În primul rând, dreptul subiectiv civil nu este actual în
ipoteza în care este afectat de un termen suspensiv, existenţa dreptului fiind
certă, numai exerciţiul său fiind amânat, caz în care cererea se va respinge
ca prematur formulată. Cu titlu de exemplu, se va respinge ca prematură
acţiunea prin care creditorul solicită obligarea debitorului la plata preţului
unui imobil în condiţiile în care termenul de executare a acestei obligaţii nu
s-a împlinit potrivit stipulaţiilor contractuale.