Universitatea de Stat din Moldova

Referat

Tema: ’’Tratatul de la Lisabona’’

Facultatea: Administrație Publica si Relatii Internaționale

Specialitatea: Administrație Publica

AUTOR:
Student: gr. 202

Broscov Sergiu

Profesor : Borș V.

CHIŞINĂU - 2017
 www.referat.ro

TRATATUL DE LA LISABONA

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de

Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul
constituţional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene.

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de

la Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor
instituţionale. Tratatul pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi
instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi
pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la

Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii
Europene (TUE), care îşi va păstra denumirea, şi Tratatul Comunităţilor
Europene (TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind
funcţionarea Uniunii (TFUE). Cele două tratate, modificate conform
prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale
Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală. De asemenea, va fi menţinut
Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). 13
Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate Tratatului de la Lisabona.
 Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis şi detaliat
agreat la Consiliul European din 21-23 iunie 2007, şi care a reluat practic
substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional.

Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de

reformă a Tratatelor Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea
elaborarea unui tratat cuprinzător pentru Europa.

Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii

Europene cu 27 de state membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii
pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. România participase
anterior, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de stat candidat, la
semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatului
Constituţional.

Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea

eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state
membre şi mai bine de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de
acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de
lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă
provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv
cetăţenilor români. România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care
include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul
Constituţional.

Scurt istoric
 Şefii de stat şi de guvern reuniţi în martie 2000 la Consiliul European
de la Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de la Lisabona),
menită să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în "cea mai
dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere".

Procesul de globalizare, creând relaţii de interdependenţă tot mai

strânse între economiile ţărilor de peste tot din lume, precum şi revoluţia
tehnologică din anii 90, incluzând internetul şi noile tehnologii
informaţionale şi de comunicare, a dus la revoluţionarea inclusiv a
economiei europene şi a vieţii cotidiene a cetăţenilor europeni. Cu toate
acestea, la începutul anului 2000, din punct de vedere al competitivităţii,
economia europeană prezenţa decalaje importante în special faţă de
economia Statelor Unite ale Americii. Ca urmare, şefii de stat şi de guvern
reuniţi in martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona au adoptat
Agenda Lisabona (sau Strategia de la Lisabona), menită să transforme, până
în 2010, Uniunea Europeană în „cea mai dinamică şi competitivă economie
din lume bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă,
generatoare de noi locuri de muncă, mai bune, şi caracterizată printr-o mai
mare coeziune socială ”.

Prin Strategia de la Lisabona s-a stabilit obiectivul de a obţine o

creştere economică de 3% pe an şi de a crea 20 de milioane de noi locuri de
muncă până în 2010. De asemenea, Agenda Lisabona stabilea o serie de
obiective specifice în domenii precum inovarea, întreprinderile, liberalizarea
diverselor pieţe şi protecţia mediului.

Obiectivele stabilite în 2000 erau ambiţioase şi acopereau o întreagă

serie de domenii. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de munca se urmarea
atingerea unei rate a ocupării de 70% si creşterea numărului de femei si de
persoane in vârsta care sa activeze pe piaţa muncii. Pentru a încuraja
inovarea, obiectivul era de a creste numărul gospodăriilor care sa aibă acces
la internet, precum si creşterea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare. In
domeniul întreprinderilor, statele membre trebuiau sa ia mai multe masuri
pentru a sprijini întreprinderile mici, inclusiv reducerea birocraţiei cu care se
confruntau in desfăşurarea activităţii. Mai mult, se urmarea creşterea
concurentei pe piaţa telecomunicaţiilor si liberalizarea pieţelor de gaz si de
electricitate. Pentru protecţia mediului, obiectivele includeau reducerea
emisiilor de gaze cu efect de sera.

La jumătatea perioadei de implementare a Strategiei Lisabona, în

unele ţari europene situaţia economică şi socială părea sa se înrăutăţească, in
loc sa se îmbunătăţească. Spre exemplu in Germania si in Franţa şomajul
ajunsese la aproximativ 10%, iar creşterea economica europeana se situa sub
2% comparativ cu SUA ce cunoştea o creştere de peste 3%.
Pe de alta parte, nu trebuie negat faptul ca in anumite domenii, in aceeaşi
perioada, s-au înregistrat anumite progrese, aşa cum s-a întâmplat cu
liberalizarea pieţelor de electricitate, de telecomunicaţii si de servicii
financiare.

Pentru a evalua rezultatele implementării Strategiei de la Lisabona, în

primăvara anului 2004, Consiliul European l-a însărcinat pe fostul prim-
ministru al Olandei, im OK, să conducă un grup de experţi si sa redacteze un
raport, cu scopul de a da un nou impuls Strategiei de la Lisabona.
Una dintre principalele concluzii ale Raportul OK, prezentat la Consiliul
European din toamna anului 2004, a fost ca rezultatele obţinute au fost
dezamăgitoare din cauza „agendei prea încărcate, lipsei de coordonare si a
prioritarilor conflictuale”. Mai mult, Raportul sugerează ca vina principala
este a statelor membre care nu au avut suficienta voinţa politica de a pune in
aplicare reformele necesare atingerii obiectivelor Agendei Lisabona.

Ca urmare a acestui raport, Comisia Europeana a hotărât relansarea

Strategiei Lisabona (redenumind-o Strategia Lisabona pentru creştere si
locuri de munca) in anul 2005, urmând ca accentul sa fie pus mai degrabă pe
acţiunile ce trebuie puse in aplicare decât pe obiectivele ce trebuie atinse. De
aceea, anul 2010 si obiectivele privind atingerea unei anumite rate a ocupării
nu mai sunt considerate a fi prioritatea, considerându-se ca prioritare trebuie
sa fie acţiunile ce trebuie luate pentru a înregistra creştere economica
durabila si crearea de noi locuri de munca.

Comisia Europeana si statele membre au hotărât ca noua strategie,

structurata in cicluri de trei ani, sa aibă ca fundament un parteneriat strâns
intre ele, iar implementarea ei sa se bazeze pe Programul Comunitar de la
Lisabona (lansat in iulie 2005) si pe programe naţionale de reforma,
actualizate in fiecare an.

In primul raport anual privind progresele înregistrate (prezentat in

ianuarie 2006), Comisia a definit patru domenii principale in care era nevoie
de mai multa acţiune: pe ranga investiţii mai mari in educaţie si cercetare,
mai mult sprijin pentru IMM si pentru crearea de noi locuri de munca,
Comisia a considerat ca definirea unei politici comune in domeniul energiei
trebuie sa fie parte a Strategiei de la Lisabona.

Al doilea raport (din decembrie 2006) intitulat „Un an de rezultate”

concluzionează ca Comisia Europeana a asigurat 75% din masurile pe care
le considera ca fiind parte din Strategie Lisabona, precum adoptarea
Directivei privind serviciile, agrearea Programului Cadru 7, precum si
progresele înregistrate in ceea ce priveşte serviciile financiare. Pe lista de
lucruri „neterminate” se înscriu portabilitatea intracomunitara a pensiilor,
liberalizarea incompleta a energiei si a transporturilor, precum si reforma
sistemului european privind proprietatea intelectuala. Din nou, Comisia
numeşte patru domenii prioritare de acţiune: investiţii in cunoaştere si
inovare, reducerea presiunii administrative pentru IMM, modernizarea pieţei
muncii si energia si schimbările climatice.

Consiliul European reunit la Bruxelles in iunie 2007 a hotărât

redactarea unui nou tratat care sa înlocuiască textul Constituţiei respinse.
Acest tratat, numit iniţial “Tratatul de Reforma”, urma, nu sa înlocuiască
(aşa cum s-ar fi întâmplat in cazul adoptării Constituţiei), ci sa amendeze
atât Tratatul instituind Comunitatea Europeana cat si Tratatul privind
Uniunea Europeana. Mai mult, s-a hotărât ca in Tratatul de Reforma sa fie
inclusa numai o prevedere in legătura cu Carta Drepturilor Fundamentale
care sa transforme acest document intr-un instrument cu aceeaşi valoare
legala ca si Tratatele, spre deosebire de Constituţie care urma sa înglobeze in
textul sau Carta.

În decembrie 2007, la trei ani de la relansarea Strategiei Lisabona,

raportul strategic al Comisiei concluzionează ca politicile definite de
Strategia Lisabona dau, in sfârşit, rezultate. Cu toate acestea raportul
subliniază ca „nu toate statele au întreprins reforme cu aceeaşi determinare”
si ca reforme in anumite domenii (deschiderea pieţelor de energie si de
servicii) au fost implementate mai lent. Raportul, prezentat la Consiliul de
primăvara din 13-14 martie 2008, considera ca, pentru următorul ciclu de
trei ani, reformele trebuie sa continue a fi implementate atât la nivel naţional
cat si comunitar. De asemenea stabileşte si o serie de noi iniţiative politice in
cele patru domenii prioritare identificate in primăvara anului 2006: investiţii
in oameni si modernizarea pieţei muncii, mediul de afaceri, cunoaştere si
energie si mediu.

Principalele inovaţii aduse de tratat in organizarea structurala si

funcţionala a Uniunii Europene

Tratatul introduce câteva elemente noi menite sa amelioreze eficienta,

coerenta si transparenta instituţiilor, astfel incot acesta sa poată răspunde mai
bine exigentelor cetăţenilor europeni. Tratatul de la Lisabona este esenţial
pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent,
Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane de
cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente
instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o
Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale.

Lisabona nu schimba fundamental structura instituţionala a Uniunii,

care se va baza, in continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.

Parlamentul European
Parlamentul European ii reprezintă pe cetăţenii statelor membre.
Tratatul de la Lisabona sporeşte competentele acestuia la nivel legislativ,
bugetar si in materie de aprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea,
Tratatul modifica si structura Parlamentului:numărul deputaţilor europeni nu
va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state
membre se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus,
deputaţii din tarile cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai
mare de cetăţeni decât deputaţii din tarile cel mai puţin populate. Tratatul
mai precizează ca fiecare stat membru va fi reprezentat in Parlament de
minim 6 deputaţi si de maxim 96. Parlamentul European va avea puteri
sporite in domeniul adoptării legislaţiei, a bugetului si a aprobării acordurilor
internaţionale. Totodată, Parlamentul European joaca un rol consolidat in
procedura de revizuire a tratatului, având dreptul la iniţiativa; face parte din
convenţia care sta la baza noii proceduri obişnuite de revizuire, iar acordul
sau este necesar in cazul in care Consiliul doreşte sa nu convoace o
convenţie in cazul unor modificări minore. O noua procedura legislativa,
numita „ordinara” se va aplica majoritarii domeniilor, iar Parlamentul va
avea aceleaşi puteri ca si Consiliul. Pentru restul domeniilor se va aplica
„procedura legislativa speciala”, conform căreia Parlamentul are dreptul de a
consimţi asupra unei masuri a Consiliului, sau invers. In afara de aceste
proceduri, romane in vigoare si vechea procedura de consultare – Consiliul,
înainte de a vota o propunere a Comisiei trebuie sa consulte Parlamentul si
sa tine cont de propunerile sale.

Consiliul European
Consiliul european, care are misiunea de a impulsiona elaborarea
politicilor, devine, la rândul sau, devine o instituţie a Uniunii, fora a primi
insa noi atribuţii . Este creat totuşi un nou post,cel de Preşedinte al Consiliul
european. Acesta este ales de Consiliul european pentru un mandat de doi
ani si jumătate si va avea rolul de a asigura pregătirea si continuitatea
lucrărilor Consiliului european si de a găsi soluţii care sa conducă la
obţinerea consensului. Preşedintele Consiliului european nu poate ocupa alte
funcţii la nivel naţional. Daca Tratatul de la Lisabona va fi ratificat, primul
preşedinte al Consiliul European va fi ales in 2009. Aceasta funcţie nou
înfiinţata si-a atras denumirea de „Preşedinte al Uniunii Europene”, in
special in media in discuţiile despre cine va ocupa prima data acest post.
Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul sau romane in mare
măsura neschimbat. Consiliul va continua sa importa prerogativele
legislative si bugetare cu Parlamentul si va menţine rolul central in materie
de politica externa si de securitate comuna (PESC) si de coordonare a
politicilor economice. Schimbarea esenţiala adusa de Tratatul de la Lisabona
se refera la procesul de decizie . In primul rând, Consiliul va decide cu
majoritate calificata, cu excepţia cazurilor in care tratatele prevăd o alta
procedura, cum ar fi votul in unanimitate. In practica, odată cu intrarea in
vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificata va fi extins
la numeroase domenii de acţiune (de exemplu, imigrarea sau cultura).
Ulterior, introducerea, in 2014, a votului cu dubla majoritate al statelor
membre ale UE (55%) si al populaţiei (65%), care reflecta dubla legitimitate
a Uniunii, va conduce la consolidarea transparentei si eficientei. Noua
modalitate de calcul va fi completata de un mecanism similar
„compromisului de la Ioannina”, care ar trebui să permită unui număr mic de
state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia
faţa de o decizie . Intr-o asemenea situație, Consiliul trebuie sa faca tot ce-i
va sta în putinţă pentru a obţine, într-un interval de timp rezonabil, o soluţie
satisfăcătoare pentru ambele părţi.

Comisia Europeana
 Principala misiune a Comisiei Europene este sa promoveze interesul
general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul
structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale intre statele membre,
începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu
doua treimi din numărul statelor membre (adică 18, in cazul unei Uniuni cu
27 de tari), noul sistem implicând faptul ca pentru o perioada de 5 ani (cat
durează mandatul Comisiei Europene) intr-un ciclu de 15 ani, fiecare stat
membru nu va fi reprezentat in Comisie. Numărul membrilor Comisiei va
putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi. O alta
schimbare importanta introdusa de Tratatul de la Lisabona o reprezintă
legătura directa intre rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European si
alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei. De asemenea, trebuie
menţionat ca rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce
acesta ii va putea obliga pe membrii colegiului sa demisioneze.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de
securitate si vicepreşedinte al Comisiei - Înfiinţarea postului de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate este
una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona. In
consecinţa, coerenta acţiunii externe a Uniunii ar trebui sa fie ameliorata.
Acest Înalt Reprezentant va avea o dubla misiune:pe de o parte, va fi
împuternicitul Consiliului pentru politica externa si de securitate comuna
(PESC) iar pe de alta parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe si a politicii de
apărare comuna, va prezida si Consiliul „Afaceri externe”. In plus, va
reprezenta Uniunea pe scena internaţionala in domeniul PESC si va fi asistat
de un serviciu european pentru acţiune externa, format din funcţionari ai
Consiliului, Comisiei si serviciilor diplomatice naţionale, garantând coerenta
întregii acţiuni externe a Uniunii. Progresul înregistrat in domeniul politicii
externe si de securitate comune este astfel menţinut in întregime, inclusiv
progresul fragil înregistrat in creşterea eficientei procesului decizional

Celelalte instituţii
Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrala Europeana
(BCE) si la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. In ceea ce
priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona
extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales in materie de cooperare
penala si poliţieneasca si introduce câteva modificări procedurale, jurisdicţia
Curţii de Justiţie fiind astfel extinsa pentru a acoperi toate activităţile
Uniunii, cu excepţia politicii externe si de securitate comune (dar incluzând
controlul masurilor care restrâng drepturile cetăţenilor).

Parlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte si consolidează rolul parlamentelor
naţionale care, deşi nu fac parte din cadrul instituţional al Uniunii, joaca un
rol important in funcţionarea acesteia, având puteri sporite, mai ales in ceea
ce priveşte orice alta reforma a Tratatului asupra Uniunii Europene, a
răspunsului la orice noua aplicaţie pentru statutul de membru ale UE si a
cooperării judiciare pe probleme civile. Pe ranga aşa-numita procedura
"cartonaşul galben"(yellow card) (în cazul în care o treime din parlamentele
naţionale resping o propunere legislativă, Comisia o va reexamina), a fost
introdus un nou mecanism menit să permită parlamentelor naţionale să
controleze aplicarea principiului subsidiarităţii: dacă o majoritate simplă de
parlamente naţionale adopta un aviz în care se afirma ca o propunere
legislativă nu respecta principiul subsidiarităţii şi fie Consiliul, fie
Parlamentul sunt de acord cu respectivele parlamente naţionale, propunerea
este respinsă.

Cele mai importante prevederi care flexibilizează procesul decizional

si adaptează la realitatea existenta funcţionarea instituţionala se refera la
următoarele aspecte:

- Se acorda personalitate juridica unica Uniunii, iar structura pe piloni

dispare, astfel incot politicile comune in domeniul libertăţii, securităţii si
justiţiei sa intre in domeniul de aplicare al dreptului comunitar. Politica
externa si de securitate comuna este, cu toate acestea, abordata in TUE (in
timp ce alte sectoare ale acţiunii externe ale UE sunt abordate in TFUE) si
continua sa fie reglementata de proceduri decizionale specifice.
- Domeniul de acţiune al Uniunii Europene sau al statelor membre,
identificând trei categorii de competenta pentru UE:
- Competenta exclusiva – in domenii precum uniunea vamala, politica
comerciala si de concurenta numai Uniunea Europeana are putere legislativa
- Acţiuni de sprijin, coordonare si complementare – in domenii ca
educaţia, cultura, industria, Uniunea Europeana poate numai sa sprijine
statele membre (acordând finanţări, spre exemplu)
- Competenta comuna – in ceea ce priveşte mediul, transportul si
protecţia consumatorilor, atât Uniunea Europeana cat si statele membre au
putere de legiferare, fora a uita insa de principiul subsidiarităţii.

- După aderarea la Uniunea Europeana, orice stat poate sa aleagă in

orice moment daca romane sau nu membru al acestei structuri. Deşi exista
un precedent in care un teritoriu a încetat sa mai facă parte din Comunitatea
Europeana (Groenlanda in 1985), in prezent nu exista nici o prevedere legala
conform căreia un stat poate paraşi Uniunea Europeana. De aceea, pentru
prima data Tratatul de la Lisabona include o clauza conform căreia este la
latitudine oricărei tari sa romana sau nu membru al UE.

- Un pas înainte in ceea ce priveşte drepturile omului. Pe ranga faptul

ca se garantează punerea in aplicare a Cartei Europene a Drepturilor
Fundamentale, deschide si oportunitatea pentru Uniunea Europeana de a
adera la Convenţia Europeana pentru apărarea drepturilor omului si a
libertăţilor fundamentale. Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei
Drepturilor Fundamentale. Carta este un adevărat compendiu al drepturilor
de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană, precum dreptul la
integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante,
dreptul la libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie,
dreptul de proprietate, non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea
culturală, lingvistică şi religioasă etc. Tratatul introduce un nou drept pentru
cetăţenii europeni, conform căruia o petiţie cu 1 milion de semnături din mai
multe state membre poate fi trimisa Comisiei pentru a demara o iniţiativa
legislativa.

- Tratatul cuprinde si protocoale adiţionale privind schimbările

climatice si lupta împotriva încălzirii globale. De asemenea, câteva prevederi
ale Tratatului se refera la solidaritatea in probleme legate de furnizarea de
energie si a schimbărilor in domeniul politicii energetice europene.

- In domeniul aparerii, statele membre care au capacitatule si dorinţa

necesare pot dezvolta o cooperare structurata, care poate conduce la un
sistem comun de apărare. Se introduce o clauza de solidaritate: daca un stat
membru este victima unei agresiuni militare pe teritoriul sau, celelalte state
membre îl ajuta si ii oferă asistenta prin toate mijlocele care le stau la
dispoziţie.

- Spaţiul de libertate, securitate si justiţie intra in sfera de aplicare a

dreptului comunitar, iar co decizia si majoritatea calificata sunt extinse, deşi
iniţiativele din partea statelor membre roman posibile in anumite cazuri.
Integrarea in sfera legislaţiei comunitare este combinata cu anumite
proceduri de "frânare de urgenta", care sa permită statelor membre sa
adreseze anumite probleme Consiliului European, atunci când sunt in joc
interesele lor vitale in acest domeniu. In aceste cazuri, se facilitează
cooperarea consolidata. Sunt prevăzute excepţii pentru Regatul Unit si
Irlanda (mecanismele de opt-in/opt-ouţ) in protocoale specifice.

- O noua clauza "sociala" orizontala garantează ca, in definirea si aplicarea

politicilor sale, Uniunea va lua in considerare cerinţe precum promovarea
unui "nivel ridicat de ocupare a forţei de munca", "protecţia sociala
adecvata", "lupta împotriva excluderii sociale" si un "nivel ridicat de
educaţie, formare si protecţie a sănătăţii umane".

- Ierarhizarea normelor este păstrata prin distincţia care se face intre

actele legislative, actele delegate si actele de punere in aplicare, deşi
termenii de "lege" si "lege-cadru" au fost abandonaţi in favoarea păstrării
terminologiei actuale (directive, regulamente si decizii). Parlamentul si
Consiliul vor avea competente egale in ceea ce priveşte definirea
modalităţilor de control al actelor delegate si al celor de punere in aplicare
(comitologie).
Ratificare

Pentru a intra in vigoare, Tratatul de la Lisabona trebuie sa fie ratificat

de câtre statele membre. Uniunea Europeana si-a stabilit ca data de adoptare
1 ianuarie 2009, astfel incot Tratatul sa se aplice înainte de alegerile
parlamentare din iunie 2009. Ungaria a fost prima tara care a ratificat
Tratatul chiar in decembrie 2007, fiind urmata de alte câteva state membre:
Franţa, Malta, România si Slovenia.

Până la acest moment, 25 din statele membre au finalizat procedurile

parlamentare de ratificare a Tratatului de la Lisabona. România este unul
dintre primele state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul României
finalizând procedura de ratificare la data de 4 februarie a.c.

La 12 iunie a.c., Irlanda a respins acest document, prin referendum.

Consiliul European de vară (Bruxelles, 19-20 iunie a.c.) a luat notă de acest
rezultat, precum şi de faptul că procesul de ratificare va continua în celelalte
state membre.