1

CUPRINS

INTRODUCERE ....................................................................................................................... 3
CAPITOLUL I CONSECINŢELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL .................................... 4
CAPITOLUL II COMERŢUL ................................................................................................. 7
2.1 COMERŢUL EXTERIOR ............................................................................................... 7
2.2 COMERȚUL INTERIOR .............................................................................................. 10
2.3 CLASIFICAREA INTREPRINDERILOR COMERCIALE ......................................... 11
CONCLUZII ............................................................................................................................ 14
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 15

2
 INTRODUCERE

România a fost în perioada interbelică o țară mediu dezvoltată, o țară în care ramura
de bază era agricultura, iar industria era in ascensiune.
Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a facut din România una din marile țări ale
Europei. Suprafața ei a crescut de la 137.000 km2 la 295.049 km2, fiind a noua țară ca
suprafață in Europa. Populația țării a ajuns la aproximativ 18 mil. locuitori, din care circa
72% erau români, iar 28% minoritați: maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sârbi, croați,
țigani, etc.
Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul izbitor dintre o
înapoiere adânc înrădăcinată, pe de-o parte, şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării
şi urbanizării, pe de altă parte. Structura sa economică şi socială a păstrat în linii mari
configuraţiade dinainte de război. Industria se dezvolta şi devenea tot mai capabilă să
satisfacă necesităţileconsumatorilor, iar importurile de materii prime şi de semifabricate
creşteau mai repede decâtacelea de produse manufacturate. Populaţia urbană s-a mărit,
întrucât oraşele şi-au sporit rolul înorganizarea şi conducerea economiei. Chiar şi agricultura
punea în evidenţă o schimbare, întrucât accentul pus pe tradiţionala producţie de cereale a
suferit o mutaţie în favoarea cultivăriilegumelor şi a plantelor industriale. În toate ramurile
economiei statul şi-a asumat un rol deconducere sporit. Deşi respecta proprietatea privată
asupra pământului şi a mijloacelor de producţie şi deşi acorda capitalului privat, autohton şi
străin, numeroase avantaje, statul şi-aarogat pentru sine planificarea şi administrarea a ceea ce
avea să fie în mod obişnuit numit„economia naţională” .
Într-o altă ordine de idei, înfăptuirea unităţii naţional-statale a produs modificări
benefice, provinciile unite întărind potenţialul economic al ţării. În raport cu situaţia din 1916
industria reprezenta, în 1919,235%. O contribuţia majoră la sporirea potenţialului industrial
alţării l-au avut provinciile unite, mai ales Transilvania. Astfel, Vechiul Regat reprezenta 4%
dinnumărul întreprinderilor, 50% din capitalul investit, 39% din valoarea combustibilului,
53% din valoarea producţiei. Transilvania vine cu o zestre de 35% din întreprinderi, 29% din
capitalul investit, 40% din forţa motrice, 39% din valoarea combustibilului, 28% din valoarea
materiilor prime. Banatul, spre deosebire de Transilvania, venea cu o zestre înjumătăţită;
Bucovina şi Basarabia aduceau, de asemenea, o contribuţie mai mică. Noile provincii
aduceau avantaje teritoriale şi bogate resurse agricole şi industriale; suprafeţelor agricole ale
Vechiului Regat de cca. 10 milioane ha. se adaugă 11 milioane ha.

3
 CAPITOLUL I CONSECINŢELE PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL

Primul Război Mondial s-a purtat pe o suprafaţă întinsă a teritoriului naţional şi

a produs distrugeri însemnate. Principalele consecinţe pe care le-a avut asupra economiei
româneşti au fost: deteriorarea masivă a aparatului de producţie din industrie şi transporturi;
distrugerea surselor de energie precum şi a unei părţi din forţele de producţie din agricultură;
inflaţia; dezechilibru bugetar ş.a. La toate acestea se pot adăuga pierderile umane din timpul
războiului, foamete, epidemii ş.a.m.d.
Dupa Marea Unire de la 1918 Romania avea un potenţial economic foarte mare
datorită noilor teritorii dobândite după terminarea Primului Război Mondial.
Datorită acestor teritorii, anumite ramuri ale economiei au crescut foarte mult (ca
potential) fată de perioada antebelică astfel:
 suprafaţa agricolă a crescut de la 6.5 milioane hectare la aproximativ 14.5
milioane
 fondul forestier a crescut de la 2.6 milioane de hectare la 7.4 milioane hectare
 reteaua feroviară a crescut cu peste 250% de la 4200 km la 11000 km
 puterea anumitor industrii a crescut cu până la 400% (industria chimica, electrica)

România a ieşit destul de şifonată din Primul Razboi Mondial si acest lucru se
vedea foarte mult în economia ţării. Chiar daca avea un potenţial foarte mare, economia
României era la pamânt ajungând la nivelul economiei din anii 1907-1910. Producţia tării se
situa la
20-25% din producţia din perioada antebelică (1913-1914). România, un mare exportator de
cereale înainte de război, a ajuns să importe cereale pentru a asigura consumul intern.
În ceea ce privea industria, la începutul anului 1919 nu mai funcţionau decît circa un
sfert din întreprinderi încurajate de stat, iar producţia industrială se redusese la mai puţin de
50% faţă de nivelul antebelic. Industria extractivă a petrolului işi redusese producţia cu
aproape 48%, iar cea de cărbune cu 55%.
Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau, la rîndul lor,
dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile, iar puterea contributivă a maselor
muncitoare era secătuită de razboi şi de urmările acestuia. Circulaţia monetară era dominată

4
de hiperinflaţie, determinată de neacoperirea reală a monedei, de reducerea însemnată a
producţiei şi a fondului comercial de mărfuri.
Pentru a redresa economia şi pentru a asigura independenţa economică a României
cât mai repede, statul român a început să se implice mai mult în economie. Pentru o mai bună
coordonare a efortului la nivelul guvernului s-au înfiinţat mai multe ministere în toate
domeniile economice.
Statul român s-a implicat în importul de utilaje si materii prime necesare
reconstruirii României si relansării economice a acesteia. Prin acordarea de credite statul a
sprijinit înfiinţarea multor întreprinderi metalurgice si constructoare de maşini cum ar fi
Malaxa (Bucuresti), I.A.R (Braşov), Uzinele Titan, etc.
În perioada interbelică România a avut una din cele mai mari creşteri economice din
lume (aproximativ 5.5%/an).
Datorită rezervelor mari de petrol si investiţiilor făcute în industria petrolieră,
România se clasa pe primul loc în Europa si pe locul şase in lume din punct de vedere al
producţiei de petrol (1936) şi pe locul doi la producţia de gaze naturale (1937).
România se situa de asemenea în primele locuri şi la producţia de aur ocupând locul
doi in Europa după Suedia.
În perioada 1938-1939 România îşi putea asigura aproximativ 80% din necesarul
intern de produse industriale producând o cantitate mare de produse petroliere, locomotive,
instalaţii petroliere, autobuze etc. O mare realizare a industriei româneşti au fost avioanele
IAR 80 si IAR 81 care, la acea vreme, ocupau locul 3 in Europa, respectiv locul 4 in lume
d.p.d.v. al vitezei si altitudinii.
Agricultura a rămas cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin
cea mai mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă). S-au expropriat aproximativ 6
milioane de hectare (65% din total), astfel 1.5 milioane de familii au primit 3.5 milioane de
ha teren arabil si 2.5 milioane ha de păşuni.
Deşi producţia la hectar atât la porumb cât şi la grâu era mult sub media europeană,
România, datorită suprafeţei arabile mari, se situa pe primul loc în Europa şi pe locul 5 în
lume la producţia de porumb şi pe locul patru respectiv zece la producţia de grâu. România
era pe primul loc in lume la producţia de floarea soarelui. În ceea ce priveste producţia de
floarea soarelui şi ulei din floarea soarelului România a fost multe decenii în top 10 mondial.
În ceea ce priveşte industria extractivă, aceasta prezenta două aspecte caracteristice:
pe de o parte, o producţie mult mai scăzută faţă de nivelul antebelic, iar pe de alta parte,
începând cu anul 1920, o creştere lentă de la an la an. Astfel, producţia petrolieră, faţă de anul
5
1914 când se ridica la 1810 mii tone, scade foarte mult reprezentând in 1919 numai 855 mii
tone, pentru a se redresa lent, ajungând în 1924 la 1850 mii tone, depăşind nivelul antebelic.
În industria petrolieră se ciocneau însă interesele capitalului străin, dominant în această
ramură, cu cele ale capitalului autohton particular, care lupta să-şi mărească participaţiile,
precum şi ale statului român, care urmărea să-şi echilibreze, prin export balanţa comercială
deficitară.
Procesul refacerii, care întampina serioase dificultăţi, se va încheia în linii mari în
anul 1924, cînd s-a reuşit atingerea nivelului antebelic în principalele ramuri de producţie.
Acest proces de redresare a industriei a avut loc inegal şi s-a prelungit, deoarece n-a avut o
orientare bine precizată în politica de industrializare capitalistă. Cercurile conducătoare ale
burgheziei au creat un regim legal care să favorizeze dezvoltarea industriei (legea
protecţionismului vamal din 1921, extinderea legii de încurajare a industriei din 1912 pe
întregul cuprins al ţării), dar mai ales a ramurilor în care ele însele aveau investit capital, cum
erau industria uşoară şi cea extractivă.
Marea industrie prelucrătoare a României continua să fie reprezentată, în principal
de industria alimentară, a lemnului şi hârtiei, materialelor de construcţii, textile, incalţămintei
şi pielăriei. Aceste ramuri deţineau ponderea cea mai însemnată – între 64% si 79% din
numarul total al întreprinderilor existente, al personalului ocupat şi al valorii producţiei. Dar
dacă privim cu atenţie aceste ramuri în structura lor, starea de înapoiere industrială iese şi mai
pregnant în evidenţă.
În perioada 1921-1938 datoria externă a României a ajuns de la 3 miliarde de lei la
80 de miliarde. Dacă în anul 1933 datoria externă consuma circa 35% din buget aceasta a
ajuns să sa consume în anul 1938 aproximativ 6-7% ceea ce reprezenta un nivel suportabil
pentru populaţie.
În perioada interbelică, România s-a transformat dintr-o ţară agrară într-o ţară
industrial-agrară, la export locul cerealelor fiind luat de petrol. Puterea în stat nu mai era
deţinută de moşieri ci de ţăranul proprietar de pământ.
În această perioadă economia României a cunoscut o creştere foarte mare, toate
ramurile economiei s-au dezvoltat în paralel şi au dus la creşterea economiei şi a nivelului de
trai. Creşterea a luat sfârşit în 1939 când a început cel de-al doilea Război Mondial şi astfel
schimburile comerciale ale României au fost grav afectate.

6
 CAPITOLUL II COMERŢUL

Structura comerţului a fost influenţată de transformările structurale ale economiei şi

de evoluţia situaţiei internationale. Importul şi exportul au fost dominate initial de Franţa şi
de Anglia (1918-1929). Ulterior, şi-a schimbat orientarea, îndreptându-se spre Germania,
interesată după 1933 de achiziţionarea materiilor prime şi a cerealelor. Dezvoltarea industriei
a modificat şi structura importurilor. A crescut ponderea materiilor prime în defavoarea
produselor fabricate. În perioada 1930-1939 importul de produse finite a scăzut de la 65% la
33% din totalul cantităţilor importate. La sfârşitul acestei perioade, România Mare încetase să
mai fie un stat agrar, devenind un stat agrar industrial.

2.1 COMERŢUL EXTERIOR

Încă din timpul războiului din 1916-1918, au existat iniţiative privind controlul
schimburilor şi plăţilor cu străinătatea. Prima măsură cu caracter legal, luată în acest sens, a
fost „Legea pentru mărginirea celor în drept a face operaţiuni de devize” din februarie 1923.
Scopul legii era să îngrădească comerţul de devize, luând toate garanţiile necesare ca
negocierea lor să se facă exclusiv pentru nevoile reale ale comerţului, împiedicând astfel ca
moneda românească (leul) să mai fie obiect de speculă, fie în ţară, fie în străinătate. La 17
mai 1932 se constituie „Monopolul comerţului cu devize” şi se trece Băncii Naţionale sarcina
de aplicare a legii. Rezultalele nu au fost suficient de satsifăcătoare şi guvernul a întocmit o
nouă „Lege pentru comerţul de devize”, promulgată la 30 septembrie 1932. Un jurnal al
Consiliului de Miniştri din 29 noiembrie 1932 a introdus restricţii la import prin
contingentarea a circa 130 de articole vamale.
La 1 iulie 1933 regimul de contingentare s-a extins la circa 500 de articole, ceea ce
reprezenta peste 80% din importul românesc. O altă măsură a constituit-o importul în
compensaţie. Prin aceasta se stimulau exporturile suplimentare, adică acele exporturi care
constau din produse care nu mai fuseseră exportate până atunci sau în cantităţi ce depăşeau
contingentele fixate prin convenţii sau acorduri. O cotă de 25-40% din devizele rezultate
trebuiau cedate Băncii Naţionale. Interesul apărării naţionale, a economiei şi producţiei
naţionale au impus ca la 1 octombrie 1939 să se introducă un nou regim în ce priveşte
schimbul şi plăţile cu străinătatea. Toate atribuţiile privind acestea erau trecute de la BNR
asupra Ministerului Economiei Naţionale, care le exercită printr-un organ special creat

7
„Oficiul schimburilor cu străinătatea (O.S.S.)”. Toate exporturile şi importurile se puteau face
numai pe baza unei autorizaţii emise de O.S.S. Toate măsurile enumerate erau menite să
economisească valuta ce venea ca produs al propriului export. Din această valută, statul
trebuia să facă faţă plăţilor scadente ale datoriei externe şi să se asigure efectuarea
importurilor necesare. Politica comercială externă a României a urmat mai întâi o linie de
taxe ridicate la export, continuată până în 1927.
Din 1926-1927, sub presiunea conjuncturii internaţionale a preţurilor agricole care
încep să scadă, taxele de export sunt reduse treptat spre a fi desfiinţatepe la mijlocul anului
1931. În acest fel, statul român venea în sprijinul exportatorilor care făceau tot mai greu faţă
competiţiei – de costuri şi de preţuri – cu produsele agricole 48 din cele două Americi şi
Australia. În fine, din anul 1931 statul român a inaugurat o politică de „valorificare a
produselor agricole”, care a fost dusă ca atare – sub diverse forme – până în 1939. În esenţă
au fost adoptate diverse modalităţi de subvenţionare a exportului – mai ales de produse
agricole (şi parţial de benzină) – astfel încât produsele agricole româneşti să poată traversa
barierele tarifare tot mai ridicate de care se izbeau pe pieţele Europei occidentale, iar apoi să
poată trece de impedimentul limitărilor cantitative (al contingentelor) la care erau supuse pe
aceleaşi pieţe. Evoluţia exportului şi importului României Într-o primă perioadă, de câţiva ani
după război, comerţul exterior a trebuit să parcurgă o epocă de refacere, precum şi de
integrare a provinciilor istorice unite cu patria-mamă în ansamblul unitar al acesteia.
Atingerea unei situaţii de echilibru, caracteristică anilor 1926-1929, a fost, din păcate, de
scurtă durată, fiind întreruptă de criza economică mondială dintre 1929-1933 (cu unele
continuări şi în 1934), iar noua redresare a fost mult grevată de continuarea crizei agrare până
în 1939, precum şi de deteriorarea crescândă a cadrului politic internaţional care a „prefaţat”
drumul spre fatidicul în 1939.
Evoluţia cantitativă şi valorică a importului şi exportului românesc între 1919-1939
arată că în timp ce importul a depăşit rareori 1 milion de tone (şi aceasta numai în anii 1927 şi
1929), exportul – în anii normali – s-a mişcat între 5 şi 9 milioane tone (şi numai în 1931 şi
1936 trecând de 10 milioane de tone).
Din punct de vedere valoric, atât importul cât şi exportul au atins maximum în anul
1926 in perioada 1935-1939, ponderea principalelor ţări în importul României era
următoarea:
 Germania 25%,
 Cehoslovacia 15,6%,
 Austria 9,6%,
8
  Anglia 8,5%,
 Franţa 7,6%,
 Italia 6,1%,
 SUA 4%,
 Belgia 3,6%,
 Egipt 3,5%,
 Elveţia 2,5%.
Exporturile româneşti se îndreptau în aceeaşi perioadă astfel:
 Germania 22,7%,
 Anglia 11,5%,
 Italia 8,9%,
 Austria 6,4%,
 Grecia 4,6%.
Menţionăm participările româneşti la târgurile de mostre de la Lille în 1931: Poznan
în 1932, Milano, Bari şi Praga în 1933, Praga, Milano, Lwov, Bari, Belgrad în 1937. De
asemenea, ţara noastră participă, cu standuri şi/sau pavilioane proprii, în 1931 şi1933, la
expoziţii internaţionale în Japonia, în 1935 la Expoziţia universală de la Bruxelles, în 1937 la
Expoziţia Internaţională de la Paris, în 1938 la Expoziţia Românească de la Londra şi la
Expoziţia Internaţională a Meseriaşilor de la Berlin, iar în 1939 la Expoziţia Internaţională de
la New York.
Comerţul exterior al României de-a lungul anilor interbelici a urmat orientările de
dinainte de primul război. Exporturile tindeau să rămână acelea ale unei ţări predominant
agrare, întrucât grânele, animalele, lemnul, împreună cu petrolul reprezentau 90% din
exporturile României. O dată cu trecerea timpului, s-au înregistrat însă schimbări notabile sub
raportul importanţei deţinute de fiecare dintre aceste articole. Mai ales în timpul crizei
economice, guvernul român a încurajat exportul produselor petroli-e-re, pentru a compensa
pierderea pieţelor de cereale, provocată de impunerea unor înalte bariere vamale de către
clienţii tradiţionali ai României, ca mijloc de a-şi proteja propriile lor interese agricole.
Principalul partener economic al României la sfârşitul anilor ’30 devenise Germania. Aceasta
prelua 32% din exporturile ţării şi era principalul furnizor, deţinând 39% din totalul
importurilor României.
Curentul neo-liberal, pus în aplicare în activitatea guvernamentală după 1922 mult
mai intens decât în perioada 1918 - 1919, a abordat problemele relaţiilor economice externe

9
pornind de la ideea potrivit căreia acestea trebuie să contribuie la dezvoltarea economiei
româneşti. Rolul statului creştea în reglementarea şi iniţierea relaţiilor cu exteriorul.
În 1924 volumul comerţului românesc valora 110% din volumul anului 1913, iar cel
european reprezenta 150% din volumul anului 1913. Valoarea tonei la export şi import era
net în favoarea tonei importate, ceea ce demonstra un decalaj substanţial. Valoarea tonei
importate reprezenta 556%, de circa 5 ori mai mare decât valoarea tonei exportate.
România a ratificat protocolul de la Geneva din septembrie 1923 referitor la clauzele
de arbitraj în materie comercială. Evoluţia relaţiilor internaţionale a impus reorganizarea
relaţiilor economice ale României. Panâ în 1924 s-au încheiat acorduri cu Suedia (1922),
Olanda (1922), Spania (1923), Norvegia (1924), Grecia (1925). Pentru facilitarea
schimburilor comerciale semnarea protocolului de la Geneva din 1923 privind regimul
internaţional al căilor ferate ocupa un rol important deoarece, reglementa transportul pe
Dunare şi pe caile ferate. Dezvoltarea comerţului exterior a dus la echilibrarea balanţei
comerciale a României.
Ţara noastră a parcurs ritmuri rapide în comerţul exterior. Indicii volumului de
mărfuri exportate a fost superior unor tări ca Germania, Belgia dar inferior unor state cum
sunt Franţa şi Anglia.

2.2 COMERȚUL INTERIOR

Comerțul în România în perioada 1937-1939
Ramurile cele mai importante ale industriei erau industria petroliferă și cea a gazelor
naturale. Principalele resurse de petrol se găseau la poalele Carpaților lângă Ploiești, la
intrarea dinspre Pasul Predeal. Producția de păcură era controlată în mod rigid de către
guvernul român, deși anumite companii străine aveau interese mari față de aceasta. Producția
totală de păcură era de 6,240,000 tone în anul 1939. Exporturile totale de produse petrolifere
erau de 9,313,000,000 lei, un leu având valoarea de $.006.
Sarea și tutunul erau monopoluri de stat. Tutunul ce provenea în cea mai mare parte
din Câmpia Dunării, era de proastă calitate, însă era sursa principală de venit a localnicilor. În
comparație cu tutunul balcanic, tutunul românesc avea o frunză slabă și era netratat.
Industria extracției și prelucrării cărbunelui era limitată la regiunea Anina din Banat,
însă cărbunele extras era de foarte bună calitate. La Anina se produceau 300,000 tone de
cărbune anual. Cărbunele extras de la Sacu, Doman și Ocna de Fier era livrat unor oțelării
importante. Se spunea în acea vreme că în regiunea Hunedoara, la sudul localității Deva ar
exista resurse nedescoperite.
10
 Lignitul era extras în mari cantități din regiunea Hunedoara și din regiunea dintre
Vârciorova și Bacău, însă cele mai importante zăcăminte se aflau în Muntenia și Moldova.
Producția totală de lignit în 1937 era de 2,183,508 tone.
Antracitul era extras din districtul Gori de la Schela și din Moldova și Muntenia,
însă cantitatea totală nu depășea 201,000 tone.
Gazele naturale erau exploatate pe scară largă în regiunile Sărmășel, Zau de Câmpie,
Șaroș pe Târnave, Bazna și Copșa Mică din Transilvania. Era exploatată o suprafață de 114
km pătrați; în general 140,000,000 metri3 de gaz metan puteau fi extrași de pe un kilometru2.
Industria oțelului se afla în Banat, fiind în legătură cu minele de cărbune de acolo,
având o producție anuală de 129,060 tone în 1937.
Pescăriile din regiunea Dunării erau de o importantă valoare comercială și după
pescăriile de pe Volga, pescăriile din josul Dunării, de lângă Giurgiu și Oltenița, Călărași,
Cernavodă și Hârșova și cele de lângă Ostrov, erau cele mai extinse și mai bogate din Europa.
Pescuitul din lacuri era neînsemnat, însă producția anuală a Deltei Dunării era de aproximativ
9,000,000 kilograme.
România era una dintre cele mai bogate țări din sud-estul Europei în ceea ce privește
grânele. Muntenia și Basarabia produceau de două ori mai mult decât cantitatea produsă în
Transilvania. Producția totală era doar puțin mai scăzută decât cea a Germaniei și reprezenta
o cincime din cea a Canadei. Grâul era de calitate foarte bună și era recoltat în mare măsură
mecanizat, iar fermele românești erau bine dotate.
Exportul de grâu a scăzut în mod considerabil din 1914, deși în 1911 reprezenta 70%
din valoarea totală a exporturilor. De atunci locul a fost luat de exportul de gaze naturale.
Principalii clienți pentru exporturile de grâu erau țări ca Belgia, Olanda, Germania și Marea
Britanie.Industria de prelucrare a lemnului exporta în 1938 produse în valoare de 2,465,000
lei.
2.3 CLASIFICAREA INTREPRINDERILOR COMERCIALE

În perioada analizată se distingeau următoarele categorii de întreprinderi comerciale:

(sursa: Prof. Victor Slăvescu, Curs de economie naţională, 1942 (editat de I.C. Vasilescu), p. 491-498)
1. Comerţ de mărfuri
2. Comerţ de valori mobiliare şi efecte comerciale
3. Comerţ de servicii comerciale

11
 1. Comerţul de mărfuri manipulează de regulă mărfuri de diferite categorii şi în
diferite cantităţi cumpărându-le de la producători şi vânzându-le la consumatori, această
operaţiune efectuându-se prin mai multe grupe şi categorii de intreprinderi comerciale.
2. Comerţul de valori mobiliare şi efecte comerciale manipulează aceste valori de
diferite categorii şi sub numeroase forme: comerţ de bancă, comerţul de bursă, agenţii oficiali
de schimb etc.
3. Comerţul de servicii comerciale în care, fără să se manipuleze prin transmiteri de
proprietate juridică, mărfuri sau valori mobiliare, îndeplineşte totuşi anumite servicii,
ajutătoare comerţului: se disting întreprinderi comerciale de reprezentanţe, agentură,
comision, consignaţie, transporturi, camionaj, publicitate, reclamă, expediţie, asigurări,
informaţie etc.
În comerţul de mărfuri existau două mari grupe:
A. Comerţul dependent
B. Comerţul independent
Această distincţie se făcea după cum activitatea comercială se făcea din iniţiativa şi
pe riscul producătorului sau consumatorului sau din iniţiativa şi pe riscul comerciantului
propriu-zis.
Comerţul independent constituie adevărata îndeletnicire comercială, el făcându-se
din iniţiativa şi pe riscul comerciantului, care cumpărând şi vânzând măărfurile urmăreşte
dobândirea unui beneficiu.
În cadrul comerţului independent se distingeau trei mari categorii:
1. Comerţul de en-gros
2. Comerţul de detaliu
3. Comerţul de intermedieri
Comerţul de en-gros este un comerţ de colectare, de adunare şi dobândire de
mărfuri, de la fabricant sau producător.
Comerţul de detaliu este un comerţ de distribuire, pentru răspândirea pe cale de
vânzare a mărfurilor între consumatori.
Comerţul de intermediere este un comerţ care se desfăşoară numai între negustori,
fără contact cu producătorul sau consumatorul.
Târgurile. Comerţul românesc s-a dezvoltat la ţară, mai ales prin târgurile rurale,
unde producătorul vine să-şi vândă produsele şi să cumpere cele necesare.

12
 Cele mai importante au fost înainte de 1914, târgurile periodice ţinându-se de trei
sau patru ori pe an. După primul război mondial, s-au organizat din ce în ce mai mult târguri
stabile, având loc în fiecare săptămână.
Din 1923 până în 1936, numărul târgurilor periodice s-a dublat, iar al celor stabile de
cereale a devenit de 7 ori mai numeros. Târgurile de vite şi cele de mărfuri s-au dublat.
1.
Târguri săptămânale 1923 1936
De cereal 44 258
De vite 239 427
Mixte 286 489

2. Târguri periodice: 3-4 ori pe an 552 1033

Oboarele de cereale. Numărul acestor oboare foarte mic în 1923 era aproape de 7 ori
mai mare în 1936. Acestea erau dezvoltate numai în vechiul Regat (regiunile de câmpie) şi în
Basarabia. Se aflau în strânsă legătură cu comerţul exterior. Cele mai mari se aflau lângă
porturile dunărene: Giurgiu, Călăraşi, Turnu Măgurele, Brăila, Chilia-Nouă, Ismail, lângă
porturile maritime:
Constanţa, precum şi pe lângă gările mari din regiunile producătoare.
Tranzacţiile prin acestea cuprindeau 10 până la 15% din totalitatea cerealelor
vândute în ţară sau exportate în fiecare an.
Bursele de mărfuri. Legea din 1929 a reorganizat bursele de mărfuri.
România număra 18 burse de mărfuri: Arad, Bucureşti, Bălţi, Botoşani, Brăila,
Călăraşi, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Constanţa, Craiova, Focşani, Galaţi, Iaşi, Ismail, Oradea,
Ploieşti şi Timişoara. Volumul tranzacţiilor era anemic. Marea majoritate a mărfurilor
vândute erau cerealele, făina şi oleaginoasele. În România, ţară a petrolului, nu exista o brusă
a produselor petroliere. (Filip Pațac- istoria comerțului și turismului, pg. 38-39, 43-44)

13
 CONCLUZII

Societatea interbelicã este în acelaşi timp aceea care a încurajat dezvoltarea

economiei, cât şi aceea care a generat ideologii şi fanatisme care au dus la al doilea Rãzboi
Mondial. România nu este o excepţie, la noi mişcarea legionarã s-a dezvoltat cu ajutorul unor
oameni respectabili, cum ar fi intelectualitatea, pentru că odatã ajunsã ideologie de masã, sã
înceapã o serie de crime odioase.
Totuşi, România interbelicã a avut sistemul cel mai democratic de pâna acum. În
aceastã perioada omul de rând a devenit liber sã gândeascã şi sã acţioneze dupã propria
conştiinţã.
Viaţa socialã a perioadei interbelice depindea atât de poziţie, cât şi de avere. Avem
de-a face cu o societate de tip capitalist, în care este rãsplãtitã atât munca, cât şi deschiderea
spre nou. Modernismul, din punct de vedere economic şi social, câştigã în defavoarea
tradiţionalismului, creându-se o societate plinã de orizonturi. Bineînţeles cã spaţiul românesc
interbelic este unul dominat de contraste, dar aceasta are loc pentru cã România din 1918 era
încã legatã de Evul Mediu. A fost nevoie de nişte oameni inteligenţi şi capabili de a vedea
dincolo de interesele proprii pentru a crea o societate legatã de Epoca Modernã.
Totuşi aceastã nouã creaţie a românilor va cãdea rãpusã de comunism, în doar câţiva
ani. Rezultatul a fost o economie slabã, şi pierderea libertãţii gândului

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Conf. univ. dr. Filip Paţac – istoria comerţului şi turismului, Editura Eurostampa
2009;
2. Prof. Victor Slăvescu, Curs de economie naţională, 1942;
3. http://istoria-dacia.blogspot.ro/2011/05/comertul-romaniei-in-perioada.html;
4. http://file.ucdc.ro/cursuri/T_2_n218_Istoria_comertului_si_turismului.pdf.pdf
5. http://forum.softpedia.com/topic/535036-romania-interbelica/
6. https://ro.scribd.com/doc/74673379/Economia-Romaniei-in-Perioada-Interbelica-
1919-1939
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Economia_Rom%C3%A2niei#Comer.C8.9Bul_.C3.AEn_
Rom.C3.A2nia_.C3.AEn_perioada_1937-1939
8. http://ro.nccmn.wikia.com/wiki/Istoria_economiei_rom%C3%A2ne%C5%9Fti

15