3.

DEFINITIA VALORILOR :

Culturile au fost mereu definite ca sisteme integrate de valori, deci cea dintâi operaţie
trebuie să fie definirea conceptului de valoare. Ce este valoarea? Pentru a înţelege conceptul de
valoare trebuie să pornim, într-o manieră didactică, de la distincţia dintre judecăţile de fapt şi
judecăţile de valoare.

 Vianu consideră că valorile “reprezintă expresia ideală a unui acord între eu şi lume”,
deci posibilitatea unei adaptări satisfăcătoare între lucruri şi conştiinţă. Deci valoarea
este o relaţie a conştiinţei subiective cu lumea obiectivă. Deşi sunt expresia
subiectivităţii, prin creaţie, valorile au obiectivitate şi valabilitate socială, fiind
împărtăşite de grupuri umane. Ele sunt determinate de nevoile umane, răspund unor
dorinţe determinate, unor trebuinţe, sunt expresia muncii şi a creativităţii umane,
dar au în acelaşi timp şi un caracter social.
 valorile se întruchipează în bunuri, care sunt însuşite de indivizi pentru că le satisfac
anumite nevoi, dar valorile au mereu şi sensul de idealuri şi aspiraţii; valorile
subliniază contrastul dintre starea de fapt şi cea de drept, dintre realitate şi dorinţele
şi aspiraţiile noastre, dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie (în funcţie de un
ideal);
 valorile sunt transmise prin mecanismele educaţiei şi ale socializării, fiind asimilate şi
interiorizate de indivizi; ele dobândesc astfel un caracter normativ şi intră în
structura mentalităţilor şi a convingerilor noastre, de unde acţionează ca repere şi
criterii de orientare a comportamentelor şi acţiunilor

În cele mai frecvente înţelesuri, valoarea este "expresia ideală a unui acord între eu şi lume, care
poate fi oricând realizat".

CLASIFICAREA VALORILOR:

Lumea valorilor culturale este de mare complexitate. “Există deci tot atâtea valori câte
aspiraţii vibrează în sufletul omenesc”, spune Vianu. Valorile se diferenţiază între ele, devin
autonome în evoluţia istorică a culturii şi sunt ireductibile unele la altele, deşi ca geneză au temeiuri
asemănătoare. Toate la un loc exprimă gama foarte bogată şi diversă a existenţei umane. Ierarhia
valorilor e diferită de la o epocă la alta.

În funcţie de aceste criterii, Vianu elaborează o topografie a universului axiologic, stabilind opt tipuri
de valori: vitale, economice, juridice, politice, teoretice, estetice, morale, religioase.

Pentru fiecare domeniu al culturii există o valoare dominantă: sănătatea, utilul, dreptatea,
puterea, adevărul, frumosul, binele, sacru. Ultimele patru sunt valori-scop, primele patru valori-
mijloc. Observăm că în această scară valorile instrumentale, care îndeplinesc funcţia de mijloc
(primele patru) sunt situate în partea de jos a ierarhiei, iar valorile care îndeplinesc funcţia de scop
(valori finale) se află în fruntea acesteia. Între aceste valori există relaţii de coordonare şi de
influenţare reciprocă, dar ele sunt “ireductibile” unele la altele. Chiar dacă genetic au fost conexate,
valorile au dobândit treptat în decursul istoriei autonomie.
CULTURA CA SISTEM DE VALORI:

Cultura, ca imperiu al valorilor, este văzută ca o axiosferă a existenţei umane, un ansamblu

de valori şi de criterii de apreciere a lumii. Orice valoare, deşi rămâne o proiecţie ideală, se
întruchipează relativ şi gradual într-un suport fizic (obiect, operă, imagine, comportament, acţiune),
prin care îşi exprimă existenţa şi este încorporată în plasma vieţii concrete. Cultura delimitează în aria
socialului tot ceea ce omul a inventat şi a introdus în câmpul existenţei, toate creaţiile şi mijloacele
care alcătuiesc mediul specific al existenţei umane.

4. SCHIMBARI CULTURALE IN SEC XX:

Acest secol a creat efectiv o altă realitate culturală, noi sisteme de gândire, noi forme de
exprimare artistică, noi moduri de raportare la lume, o nouă conştiinţă de sine a omului. Cultura
contemporană este rezultatul cumulat al unor schimbări fundamentale ce au avut loc în epoca
modernă în diverse câmpuri ale creaţiei culturale, ale progresului tehnic şi ale organizării politice.

 La începutul secolului XX, ca urmare a unor experimente artistice acumulate în secolul

precedent şi a unor schimbări de atitudine spirituală, are loc o revoluţie în câmpul creaţiei
estetice. Mişcările avangardiste denunţă cu vehemenţă normele artistice tradiţionale, care
orientau formele de expresie şi reprezentare a realităţii;
 Arta secolului XX a cunoscut evoluţii contradictorii, fie în prelungirea atitudinilor
avangardiste, fie ca replică la ele. Filosofia culturii a receptat aceste căutări şi a încercat să le
codifice teoretic.
 În cursul secolului XX, universul cultural a fost marcat de apariţia şi extinderea mijloacelor de
comunicare în masă, fenomen de anvergură istorică, întrucât a schimbat radical relaţia dintre
societate şi cultură, impunând noi instrumente de difuzare a valorilor şi noi forme de
expresie şi creaţie.
 Au loc mutaţiile semnificative în gândirea teoretică, în ştiinţă, filosofie şi în disciplinele
socioumane. În toate aceste domenii se formulează noi metodologii şi noi paradigme, care
aduc în discuţie gândirea simbolică, problema limbajului, a mitului, precum şi validitatea
noilor forme de expresie artistică.
 Secolul XX a intensificat în forme fără precedent schimbul de valori şi dialogul dintre culturii.
Este una dintre caracteristicile epocii pe care o trăim. Comunicarea socială a valorilor şi
comunicarea dintre culturi au fost favorizate de extinderea sistemului mediatic, astfel că
interferenţele culturale, conexiunile şi schimburile de valori au devenit astăzi realităţi
dominante.
 Ca urmare a schimbărilor cumulate, din diverse sfere ale culturii şi societăţii, teoreticienii
susţin că asistăm, din a doua jumătate a secolului XX, la apariţia unei civilizaţii
postindustriale, a unei societăţi informaţionale, a unei culturi postmoderne.

În concluzie, am putea spune că secolul XX a dus la apogeu procesele de modernizare şi a pregătit

societăţile dezvoltate pentru a trece dincolo de modernitate.
CRIZA VALORILOR:

“Instrumente desăvârşite, dar ţeluri vagi; iată trăsăturile timpului nostru”. Afirmaţia lui
Einstein surprinde esenţa crizei pe care o traversează lumea modernă şi postmodernă. Ea pune în
balanţă mijloacele (domeniul tehnic al civilizaţiei) şi scopurile (domeniul ideal al culturii)

Angajate pe direcţia raţionalismului instrumental şi a maximizării profitului, seduse de performanţele

conjuncturale ale cunoaşterii şi tehnologiei, societăţile moderne ar fi căzut pradă unor maladii
iremediabile, pe care teoreticienii le diagnostichează şi le descriu cu fervoare:

• subordonarea valorilor spirituale faţă de cele materiale, inversarea raportului firesc dintre
mijloace şi scopuri, fetişizarea eficienţei tehnice şi a succesului imediat;

• exteriorizarea vieţii şi alienarea omului în universul tehnic, golirea interiorităţii umane de aspiraţii şi
trăiri autentice;

• masificarea şi robotizarea omului, anularea personalităţii, standardizarea atitudinilor şi a

comportamentelor;

• secularizarea vieţii şi anularea relaţiei dintre om şi transcendenţă, pierderea sensului vieţii,

disoluţia reperelor valorice şi a motivaţiilor.

Ceea ce s-a numit criza valorilor îşi are sursa în această tendinţă de autonomizare a valorilor,
cu excesele ei inerente. Supremaţia acordată unor valori a dus la fragmentarea şi unilateralizarea
existenţei umane.

6. CULTURA SI COMUNICARE:

Cultura este acest univers al semnelor, prin care omul îşi codifică experienţa şi cunoaşterea,
în forme variate, un univers construit de om, pe suportul funcţiei simbolice, funcţie care presupune,
în datele sale elementare, a folosi un obiect fizic (prezent, concret, sensibil, perceptibil) pentru a ne
referi la un alt „obiect”, situat într-un alt plan al realităţii.

Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia umană.

Totuşi, între cultură şi comunicare, atât de strâns legate în procesul de antropogeneză şi în evoluţia
istorică a omului, nu putem pune semnul egalităţii. Dacă nu confundăm cultura cu societatea, dacă
delimităm în interiorul sociosferei o zonă axiologică anumită, pe care o numim cultură şi o
diferenţiem funcţional de alte forme curente ale practicii umane dalităţile hipermediatizate şi
sofisticate de astăzi, nu este posibilă fără comunicarea cotidiană, de o diversitate ce desfide orice
încercare de sistematizare şi de cartografiere teoretică, atunci putem conchide că sfera comunicării,
care acoperă şi registrul practic-instrumental al vieţii umane, este mai largă decât sfera conceptului
de cultură.

În realitate, spune un specialist în domeniu, “cultura şi comunicare formează un cuplu ciudat. Nici
una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe, nu se conţin şi nici nu
pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică”.
Totuşi, cultura şi comunicarea interferează şi pot fi considerate două “noţiuni în oglindă”, două
aspecte ale vieţii umane ce se poziţionează reciproc într-o manieră ce aminteşte de “figura
geometrică a bandei lui Moebius”.

ABORDARI SEMIOTICE ALE CULTURII:

Ideea că universul cultural este alcătuit dintr-un ansamblu integrat şi coerent de limbaje
simbolice a fost intuită şi formulată încă de teoreticienii antichităţii, dar abia în secolul XX această
idee a fost transformată într-un principiu fundamental de interpretare a realităţii umane.

Abordarea semiotică a culturii a marcat o distanţare critică faţă de caracterul relativ

speculativ al abordărilor tradiţionale, cantonate în filosofia valorilor sau a limbajului.

Abordarea semiotică nu este una axiologică sau calitativă (nu se finalizează cu judecăţi de
valoare), ci este una mai degrabă descriptivă, care ne ajută s ă înţelegem mecanismele interne ale
culturii, procesele care o definesc.)

A şadar, din perspectivă semiotică, cultura este un sistem de semne, de practici semnificante,
prin care omul îşi codifică experienţa şi o comunică (sincronic şi diacronic). Cultura ne apare astfel ca
un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-un proces de comunicare.

Lotman consideră cultura drept un mecanism semiotic de codificare, acumulare, păstrare şi

transmitere a informaţiei. Din această perspectivă, el defineşte cultura drept “sumă a informaţiilor
neereditare, împreună cu mijloacele de organizare şi păstrare a acesteia”.

Levi-Strauss definea cultura, sub raport antropologic, ca sumă de reguli, de norme, deci de
coduri şi restricţii aplicate vieţii umane. El spune că unde apar reguli, apare cultura, în opoziţie cu
natura.

În rezumat, cultura este mecanismul semiotic prin care se realizează această articulare
funcţională între expresia materială şi semnificaţia ideală, între dimensiunea fizică a unui simbol şi
înţelesurile sale multiple. Cultura este deci un ansamblu de coduri, coduri ce pun în relaţii variate
semnele sensibile şi perceptibile cu un evantai de semnificaţii abstracte şi ideale.

Cultura ca limbaj simbolic:

Funcţiile comunicării în viaţa socială sunt vitale şi multiple. Unele teorii, precum cea a lui
Roman Jakobson, au subliniat funcţiile diferite ale comunicării limbgistice, de la cea orientată spre
funcţia referenţială şi informativă, până la cea estetică şi persuasivă. Pe lângă funcţia de informare şi
de socializare a valorilor, comunicarea asigură ţesutul vieţii sociale, formarea motivaţiilor şi
aspiraţiilor, facilitează dialogul şi dezbaterea socială, având o intrinsecă funcţie educativă, de învăţare
socială, de promovare a culturii şi de formare a opiniei publice, precum şi funcţia de divertisment şi
de asigurare a unor activităţi recreative.

În concluzie, comunicarea este principalul instrument de integrare a individului în societate şi

de modelare a culturii sale.

Comunicarea trebuie privită ca o interacţiune socială complexă a indivizilor şi actorilor

implicaţi într-o situaţie existenţială determinată, interacţiune cu diverse registre funcţionale, de la
cele practice şi instrumentale la cele simbolice şi creatoare. Din această perspectivă antropologică şi
sociologică, comunicarea este apreciată ca un act fundamental al fiinţelor umane aflate în
interacţiune socială.

Comunicarea implică întregul comportament al omului, nu doar limbajul, fiind un act ce

influenţează comportamentul celorlalţi, o interacţiune vie între actorii care participă, întrun context
socio-cultural determinat, la construirea semnificaţiei pe care o acordă realităţii şi propriilor acţiuni,
la definirea situaţiei existenţiale în care se află, a orizontului de viaţă şi a perspectivelor în care îşi
proiectează destinul.

Astfel, comunicarea reprezintă o dimensiune definitorie a existenţei umane. Ea este prezentă

în toate actele şi manifestările umane, de la cele practice şi cotidiene până la cele de cunoaştere şi de
creaţie, care formează cultura unei societăţi.

Astfel, limbajul, în înţelesul său primar, este indicatorul condiţiei umane.

The medium is the message:

Teza centrală a lui McLuhan: Teza sa este aceea că mijloacele de comunicare predominante în cadrul
unei societăţi determină o structurare specifică a universului cultural, a modurilor de gândire şi a
formelor de viaţă.

Mesajul distinct al formei de comunicare: În concepţia noastră comună, mesajul este un “conţinut”
informaţional ce este transmis printr-un canal (mediu) de comunicare, fără ca acest canal să
influenţeze conţinutul informaţional transmis. Ne imaginăm canalul de comunicare ca un simplu
“vehicul” ce transportă un conţinut oarecare, precum un vagonet ce preia un minereu şi îl descarcă la
o destinaţie oarecare. Această reprezentare este falsă, ne spune McLuhan, întrucât şi mijlocul de
comunicare înfluenţează receptorul, nu numai conţinutul transmis.

McLuhan susţine că mijlocul de comunicare utilizat de oameni produce efecte secundare (de lungă
durată), ce se adaugă la efectele imediate pe care le produce conţinutul explicit al mesajului. Aceste
efecte secundare - ce se produc în mod inconştient, efecte pe care nici teoreticienii nu le-au sesizat -
sunt mai importante decât conţinutul mesajelor în ceea ce priveşte tipul de cultură al unei societăţii.
“Forma” de comunicare influenţează receptorul întrun alt mod decît “conţinutul” ce se transmite
prin această formă. Este vorba de influenţe neintenţionate, inconştiente, profunde şi de durată
lungă.

Sensul raţional al tezei paradoxale că “mijlocul de comunicare este mesajul” constă în faptul
că mijlocul predominant de comunicare produce efecte autonome, profunde, de natură structurală,
alături de efectele imediate produse de conţinutul explicit al mesajelor care sunt transmise prin
respectivul mijloc de comunicare.
8.Arta ca forma de comunicare:

Arta a fost considerată ca model al culturii, întrucât este prin natura ei simbolică, după cum
tehnica, orientată spre ţinte practic-instrumentale, a fost apreciată ca model al civilizaţiei.

Arta este o formă fundamentală de comunicare umană, prezentă în toate epocile istorice şi în
toate culturile cunoscute. Nu există comunităţi umane în care arta să nu fie o activitate esenţială.
Acest fapt este o indicaţie antropologică de la care putem deduce că arta este o manifestare organică
a condiţie umane. Mai mult, arta poate fi înţeleasă ca un model exemplar pentru procesul de
comunicare în general.

Comunicarea artistică este un tip de comunicare distinct, cu particularităţi evidente, care o

deosebesc uneori radical de comunicarea ştiinţifică şi de cea comună. Ea se caracterizează printr-o
utilizare specială a semnelor, printr-un limbaj specific.

Opera de artă, ca orice operă de cultură, poate fi privită sub o dublă ipostază:

 Arta ca formă de cunoaştere, ca sistem de semnificaţii care modelează realul, îl

reconstituie într-un plan imaginar şi simbolic. Pe acest nivel, putem vorbi de raportul
dintre artă şi realitate, dintre artă şi viaţă, de specificul cunoaşterii artistice, de forţa
imaginilor de a evoca anumite zone ale realului
 Arta ca formă de comunicare, ca sistem de semne, ca limbaj care codifică un conţinut
informaţional specific, un fascicul de semnificaţii, pe care le comunică. Este
abordarea contemporană, care a lăsat în umbră conceptele clasice. În această
ipostază trebuie să analizăm sistemul de semne al operei, sistem cu funcţii de
comunicare, pentru a vedea cum se schimbă raportul dintre operă şi receptor, pentru
a analiza problema accesibilităţii şi a interpretării artei.

Specificul artei, “esenţa” şi funcţiile ei, sunt acum cercetate dintr-o perspectivă nouă. Elementul
definitoriu rezidă acum în analiza limbajului artistic, a particularităţilor sale, din care sunt derivate
toate caracteristicile fenomenului artistic.

Imaginea si comunicare artistica:

Romantismul reabilitează sensibilitatea, imaginaţia, intuiţia şi subiectivitatea, subliniind dimensiunea

intrinsec simbolică a artei, limbajul ei “diferit” şi forţa sa emoţională. Cumulând aceste perspective,
clasice şi romantice, teoreticienii au insitat asupra următoarelor caracteristici ale cunoaşterii
artistice:

• Arta este o cunoaştere specifică a generalului în şi prin particular, a particularului care include în
sine o semnificaţie generală.

• Arta este o cunoaştere subiectivă, antropomorfizantă, în care autorul se proiectează pe sine în

operă, cu stările sale sufleteşti, spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică, orientată de aspiraţia spre
obiectivitate.
• Arta este o transfigurare a realului, o “recreare” simbolică a realităţii, nu o copie pasivă, fotografică.
Opera este un model imaginar şi posibil al realului, deci o ficţiune, ce porneşte de la real, dar
construieşte o lume imaginară, cu rostul de a codifica şi transmite un înţeles, o semnificaţie.

• Arta are un caracter subiectiv, probat atât în actul creaţiei, cât şi în momentul receptării. Caracterul
emoţional al artei este vizibil în faptul că opera exprimă “trăirile” şi sentimentele autorului, cât şi în
capacitatea ei de a provoca o stare emotivă complexă în conştiinţa receptorului.

Calitatea artistică a imaginilor decide asupra valorii operelor. Imaginea artistică este sugestivă,
expresivă, figurativă.

Opera de artă are drept caracteristică definitorie unitatea organică dintre formă şi conţinut, dintre
expresie şi semnificaţie. Curentele artistice au pus accent fie pe registrul expresiei (formalism,
estetism), fie asupra conţinutului (artă cu tendinţă, artă cu un mesaj etic, didacticism etc.)

Particularitatile limbajului artistic:

Opera de artă mijloceşte comunicarea dintre autor şi receptor, dar nu se reduce la stările subiective
ale autorului (analiza psihologică a creatorului), nici la cele pe care le produce în receptor (analiza
receptării), ci rămâne ca un lucru, ca un obiect estetic perceptibil.

Noua orientare în estetică, care priveşte opera de artă ca un limbaj, este interesată să analizeze
compoziţia limbajului artistic, anatomia, structura şi funcţiile sale. Ea porneşte de la ideea că, dacă
mesajul sau conţinutul operei sunt imprecise, mijloacele prin care sunt încifrate şi transmise aceste
mesaje sunt precise. Nu putem avea acces la misterul artei, la conţinutul ei inefabil dacă nu stăpânim
secretul limbajului artistic. Aici se află o problemă fundamentală a educaţiei estetice şi culturale.

Această orientare a dus la descalificarea esteticii speculative, tradiţionale, care privea limbajul ca o
simplă expresie independentă de conţinut, având doar funcţia de a da strălucire conţinutului, adică o
funcţie de ornament.

Semiotica, analizând particularităţile limbajului artistic, ne-a avertizat că mesajele pe care le transmit
operele de artă nu pot fi transmise altfel, că ele nu sunt reductibile şi traductibile în alte mesaje şi
sisteme de semne.

O operă de artă nu poate fi rezumată, la limită. Semnificaţiile sale şi efectele sale nu pot fi echivalate
prin alt tip de limbaj sau comportament. A şadar, limbajul artistic este chiar modul de existenţă a
artei, nu doar modul ei de expresie, ca şi când conţinutul operei ar putea exista şi înainte ca el să fie
exprimat sau alături de el.

Receptare Artistica:

Procesul de receptare este cel mai important moment al comunicãrii artistice, întrucât, prin
intermediul sãu, opera îşi realizeazã funcţiile sale complexe. Teoriile contemporane au abordat
procesul cultural cu precãdere din perspectiva statutului privilegiat al receptorului. Ele au descoperit
faptul cã, în cazul comunicãrii artistice, ca şi în alte situaţii comunicaţionale, avem de-a face cu un
mesaj ambiguu, polisemantic, care poate fi interpretat în modalitãţi diferite.
 Din perspectiva esteticii informaţionale, Abraham Moles a arãtat cã, pe mãsurã ce creşte
cantitatea de informaţie şi gradul de originalitate al operei de artã, în aceeaşi mãsurã creşte şi
dificultatea receptorului de a o descifra. Pe mãsurã ce aceste caracteristici se diminueazã, creşte
redundanţa mesajului şi gradul de accesibilitate a operei. Existã o limitã în procesul de inovare
artisticã, limitã de care autorul trebuie sã ţinã seama.

Momentele receptãrii debuteazã cu percepţia esteticã, care presupune contactul senzorial

cu obiectul estetic. Condiţia unei percepţii adecvate este legatã de focalizarea atenţiei asupra
calitãţilor estetice ale obiectului, inhibarea altor interese şi trãiri ale receptorului pentru a elibera
interesul strict estetic.

Un moment important este emoţia esteticã sau trãirea esteticã, care este o stare complexã
ce angajeazã ansamblul fenomenelor psihice şi intelectuale. Este vorba de o trãire complexã în care
se întrepãtrund emoţiile, imaginaţia şi stãrile intelectuale, apreciative.

Vianu considerã cã receptarea presupune "o stare de pace lãuntricã", fiind un act spiritual ce
are un caracter uneori ritualic, de sãrbãtoare, delimitat de acţiunile practice.

Receptarea este o activitate spiritualã complexã care porneşte de la o fazã emoţionalã, de la

o impresie provocatã de forma operei pentru a trece apoi spre conţinutul ei, realizând un balans
continuu între semnificaţie şi expresie. Receptorul reproduce în sine imaginile artei şi le reface
mental, se proiecteazã pe sine în operã cu întreaga sa experienţã umanã.

Receptarea presupune şi alte momente, dintre care menţionăm înţelegerea conţinutului

ideatic al operei, interpretarea şi evaluarea, formularea judecăţii de gust şi a judecăţii de valoare. În
toate aceste momente are loc o participare creatoare a receptorului, o înţelegere personală a operei
în funcţie de partimoniul său cultural.

Raportul dintre arta si public:

A existat totdeauna o distanţã între public şi inovaţia artisticã, o diferenţã între tempoul
publicului şi cel al creatorilor. Condiţia existenţialã şi culturalã a creatorilor este diferitã de cea a
receptorilor. Receptorul este modelat de existenţa sa cotidianã, nu doar de cea culturalã. El trãieşte
într-un mediu hipertehnicizat, este angajat adeseori într-o muncã de tip industrial care îi solicitã un
comportament stereotip, este orientat spre valorile pozitive, utilitare, iar mijloacele de comunicare îi
formeazã anumite structuri spirituale.

În cazul comunicării artistice, accentul nu cade pe funcţia referenţială, denotativă, ci pe cea

emotivă, sugestivă, conotativă; limbajul artistic este deci neunivoc, profund ambiguu, plurivalent,
original, deschis semantic; expresivitatea este un atribut esenţial pentru mesajul artistic, întrucât
valoarea sa depinde hotărâtor de forma sensibilă în care se cristalizează.

Datorită acestor proprietăţi, mesajul artistic conţine în sine posibilitatea de a fi descifrat şi

interpretat în diverse modalităţi în funcţie de câmpul semantic (istoric, social, ideologic, cultural) în
care este receptat şi de particularităţile subiectului receptor, care proiectează asupra operei
experienţa sa estetică, tipul de cultură şi sensibilitatea care îi aparţin.
Orizont de asteptare:

Arta lãrgeşte permanent cadrul imaginativ, mental şi spiritual al receptorilor, formeazã

aspiraţii şi dorinţe noi, producând o schimbare în orizontul de aşteptare.

Teoreticianul Hans Robert Jauss a definit orizontul de aşteptare ca fiind un cadru funcţional
în care se petrece procesul de receptare.

El cuprinde un ansamblu de convenţii şi coduri acumulate de receptor, o anumitã viziune

asupra lumii, asupra artei, un set de aşteptãri psihologice cu care receptorul întâmpinã opera.

Din perspectiva acestui concept înţelegem faptul cã arta produce, în raport cu generaţii
succesive de receptori, schimbãri de orizont. Ea are capacitatea de a rãspunde la întrebãri mereu noi
cu care o confruntã receptorii. O operã care exprimã condiţia umanã şi situaţia unei epoci istorice
acţioneazã asupra tuturor epocilor urmãtoare. Aceasta este forţa artei.

Opera deschisa:

Umberto Eco a lansat ideea de operã deschisã într-o lucrare publicatã în deceniul al 7lea.

Dupã teoria lui Eco, deschiderea semanticã a operei înseamnã o proprietate fundamentalã a oricãrei
structuri cu funcţie esteticã. Opera este conceputã ca o rezervã nedefinitã de înţelesuri, astfel încât
deschiderea operei reclamã un consum estetic deschis.

Eco considerã cã existã o deschidere de gradul întâi care este caracteristicã oricãrei opere cu funcţie
esteticã, inclusiv artei clasice, chiar şi atunci când artistul nu intenţioneazã sã construiascã şi sã
comunice un mesaj ambiguu.

Deschiderea de gradul al doilea este caracteristicã operelor avangardiste şi postavangardiste, care

sunt deliberat construite în mod ambiguu, astfel încât receptorul este solicitat sã colaboreze cu
opera, iar percepţia activeazã întreaga experienţã acumulatã a receptorului.

În aceste condiţii, opera suportã mai multe lecturi posibile, în funcţie de natura receptorilor, de
orizontul lor de aşteptare.

11.Conceptul de pattern cultural, matrice stilistica:

Procesele de integrare şi de globalizare, pe care le-am abordat în alte capitole şi la care vom
reveni, presupun existenţa acestor entităţi organizate care participă în calitate de subiecţi ai
fenomenului de integrare sau de globalizare. Mecanismele diversificării sunt şi cele care generează
unificări relative. Dialogul culturilor contemporane este un proces istoric amplu care se cere
interpretat în formule adecvate pentru a nu supralicita una din aceste tendinţe, devalorizând-o pe
cealaltă.

Orice formă a diversităţii umane implică şi o individualizare culturală. Indivizii şi grupurile

umane se personalizează pe temei cultural, sub influenţa mediului economic şi a instituţiilor politice.
Variatele forme de expresie care alcătuiesc o cultură naţională se află în relaţii de interdependenţă şi
se integrează într-un bloc coerent, determinând formarea unui orizont de semnificaţie în care se
conjugă limbajele, atitudinile, tipurile de discurs, operele individuale, într-un cuvânt, acele creaţii
care pot funcţiona ca un indicator al identităţii naţionale.
 Naţiunile îşi construiesc identitatea durabilă prin toate manifestările lor expresive, dar în
primul rând prin creaţia de valori, prin cultură în sensul larg al cuvântului.

Conceptul de identitate naţională sau de specific naţional exprimă sintetic personalitatea

culturală a naţiunilor. El angajează, după cum vom vedea, toate planurile majore ale vieţii naţionale,
dar centrul de greutate al conceptului cade în sfera pe care o delimitează creaţia spirituală şi
culturală.

Diversitatea culturală, socială şi a mediului ecologic este o condiţie a supravieţuirii şi

dezvoltării existenţei umane. Interpretarea sensului istoriei contemporane ca un proces de creştere a
uniformizării, de ştergere a diferenţelor şi de omogenizare nu are îndreptăţirea pe care o revendică
unii teoreticieni.