Sunteți pe pagina 1din 3

Vermicultura şi vermicompostul

Astăzi, voi aborda un subiect delicat, cu privire la care, pe piaţa românească informaţia lipseşte
aproape cu desăvârşire.

Deşi în lume vermicultura se practică în multe zone şi este chiar foarte cunoscută ca ocupaţie,
ajungând la nivel de afacere foarte rentabilă, deşi există ferme cu producţii impresionante, pe
piaţa noastră, funcţionează impecabil sloganul “Secretomania salvează sărăcia!”
Dincolo de ridicolul şi absurdul situaţiei, o fi vreun resort intern care determină acest vid
informaţional local.

DE CE SE PETRECE ASTA?
Să fie educaţia insuficientă?

Să fie anumite efecte secundare produse de accelerarea producerii unor cantităţi uriaşe de
humus pe unitatea de timp?

Momentan, ambele ipoteze sunt plauzibile. Atât criza de informaţie pe plan local cât şi efectele
secundare ale accelerării producerii de humus într-un timp foarte scurt, pot fi factori destabilizatori
pentru un anumit tip de echilibru.

Ce am învăţat până acum despre vermicultură şi


vermicompost?
 Vermicultura, permite obţinerea humusului prin stimularea creşterii râmelor şi a
celorlalte vieţuitoare care se dezvoltă în acel mediu de viaţă, bogat în carbon, azot şi
minerale;
 Viteza cu care lucrează râmele când sunt favorizate, depăşeşte de circa 9 ori viteza cu
care se produce compostul în spaţiile dedicate (compostoare) în aer liber; pe de altă
parte, viteza cu care lucrează Natura când este stimulată producerea de compost fără
stimularea râmelor, este de 50 -100 de ori (poate chiar mai mult!) mai mare decât viteza
cu care biotopul produce cernoziomul (1 cm la 100 ani!).
 Corelând acum datele, râmele sunt o soluţie naturală pentru perioadele de criză, în care
porţiuni semnificative de sol s-au degradat peste limitele normale.
 Râmele pot accelera refacerea fertilităţii solului cu o viteză care variază între 20 şi 900 de
ori faţă de viteza NATURALĂ de refacere a stratului fertil, cernoziomul, pe cale naturală
(fără intervenţia omului)
 Râmele pot recicla deşeuri şi subproduse care conţin celuloză (carbon) produse de către
om pe cale artificială sau sintetică, al căror ciclu de utilizare s-a încheiat şi au devenit
deşeuri. Ca exemplu, o să dau hârtie şi carton, crengi rezultate din tăierile de control a
creşterii pomilor şi arborilor, frunze şi tulpini de plante, etc., rezultate din agricultura
controlată, desfăşurată pentru producerea intensivă de alimente;
 Râmele pot consuma şi deşeuri de origine organică animală, dar în cantităţi mai mici şi în
medii cu temperatură şi pH bine controlate;
 Râmele pot lucra şi la temperaturi situate în zona 5 grade Celsius, chiar şi 2 grade Celsius
(dar mult mai încet) ceea ce reprezintă temperatura medie din sol, chiar şi în zonele cu
ierni foarte geroase, din Sudul şi Estul României. Acest lucru le face candidatul ideal
pentru exploatarea serelor subterane, în perioadele cu temperaturi foarte scăzute în
exterior
 Vermicompostul, are o calitate superioară calităţii compostului, cu 2 până la 7%, dacă ne
raportăm la concentraţia în nutrienţi standard (C, N, P, K, Ca, Mg), iar pH-ul, este uşor
acid, neutru sau uşor bazic, funcţie de tipul de sol (argile, feldspaţi, calcare, etc.) conţinut
în amestecul nutritiv iniţial oferit râmelor — cu conţinut mai mare ori mai mic de oxizi,
hidroxizi, hidroxizi bazici de calciu sau alte tipuri;
 Viteza de reproducere a râmelor, asigură patru cicluri de producţie anuale, raportat la
unitatea de suprafaţă. Altfel spus, sporul de populaţie al Eisenia Foetida este de 400%
anual, dacă este îngrijită corespunzător. După unele surse, ciclul poate fi scurtat şi puţin
sub 90 zile;
 Calitatea ridicată a humusului, permite utilizarea lui în diluţii mari, până la 1:100, funcţie de
tipul de recoltă pe care vrem să o stimulăm, de tehnologia aleasă (hidroponie de pildă)
sau funcţie de tipul de sol pe care vrem să îl îmbogăţim pentru a îl introduce sau
reintroduce în circuitul lanţului trofic şi în mod particular, al producţiei vegetale, cum ar
fi transformarea solurilor depreciate sau a zonelor deşertice în teren adecvat culturilor
vegetale şi dezvoltării unui biotop foarte diversificat —terraforming biologic. Am făcut şi
fac distincţie clară între “Terraforming” —care este un complex de activităţi mecanice,
biofizice şi biochimice, menite să transforme un teren predominant mineral (deşert), în
teren fertil, cu biotop complex —şi formele particulare de terraforming: terraforming
mecanic, terraforming biofizic şi terraforming biochimic.
 Humusul ca atare, poate fi folosit în tehnologia culturii în straturi, ca strat nutritiv în
succesiunea de paturi nutritive a asolamentului, dar poate fi la fel de bine amestecat cu
alte tipuri de materiale nutritive, funcţie de scopurile (planta ce urmează a fi cultivată)
căruia îi este destinat asolamentul.

Din experienţa mea, dobândită în cursul “escapadelor” mele prin foarte multe multe grădini,
inclusiv la grădinari profesionişti (etnici bulgari), am remarcat o creştere cantitativă cu peste
400% a producţiei de vegetale, o creştere calitativă spectaculoasă şi ca nuanţă, o creştere foarte
mare în volum a fructelor (roşii 200 – 400%, dovlecei 150 – 300%, struguri 250 – 400 %, vinete
300 – 400%, etc.) în cazul în care s-a utilizat compost şi vermicompost.

Datele privind influenţa asupra pomiculturii, din păcate, îmi lipsesc. Observaţiile superficiale, mă
conduc însă la concluzia că există o dependenţă clară între stropirea cu soluţie de humus şi
fructificare pe de o parte, dar şi între starea de sănătate a plantelor (pomilor) după tratarea cu
“insecticidul” natural. Am remarcat în special dispariţia aproape completă a păduchelui de San
Jose la doi cireşi, după tratarea cu compost la rădăcină. Este însă prematur să trag concluzii
pornind de la o observaţie izolată. În mod cert însă, este o pistă extrem de valoroasă care trebuie
investigată. Dubiile mele majore, provin de la efectul alelopat al unor vegetale. Contextul
alelopat al cireşilor respectivi, îmi este necunoscut, la fel şi alelopatia, ca domeniu al cunoaşterii
în permacultură.
Pentru comparaţie, utilizarea bălegarului ca îngrăşământ, dă creşteri cu 50 – maximum 100%
faţă de condiţiile “normale” (cultură fără aport de nutrienţi naturali).

Mai mult, puterea de germinaţie şi calitatea seminţelor a crescut cu cel puţin 50%, potrivit
observaţiilor pe care le-am putut efectua in situ (în grădină), între anii 1990 – 1995. Vreau să
precizez că, o parte din materialul semincer utilizat în grădina respectivă —Alexandria, strada Ion
Creangă, grădină urbană —a fost obţinut pornind de la soiuri manipulate genetic şi ulterior
selecţionate natural, de-a lungul anilor.
Comparativ însă cu rezultatele obţinute folosind material semincer nemanipulat, producţia şi
calitatea rezultate din seminţe care iniţial au fost manipulate genetic, creşte mult mai lent şi
necesită selecţie manuală riguroasă, prin contrast cu cele care evoluează natural, în condiţiile
unui grădinărit permacultural.

Din păcate, cercetările mele au fost superficiale, datorită accesului restricţionat la grădină de care
am beneficiat…

Câte râme, cât humus, cât timp?


Da… E o întrebare compusă, care “ustură”. Sursele de care dispun sunt în Engleză şi potrivit
acestora, am următoarele date:

 După 90 zile de la incubaţie, populaţia de Eisenia Foetida (345 exemplare, 20 grame)


creşte în medie de 7 ori ca populaţie şi de 10 ori ca greutate, consumând 15 kg hrană
frunze. Cu 15 kg de bălegar de vite, populaţia se dublează, fără însă a creşte şi în
greutate.
 O populaţie de 6000 de râme, poate procesa lunar între 10 şi 20 kg de biomasă, deci se
poate conta pe o producţie lunară de aproximativ 1 kilogram de humus la 400 râme.
 Hrana ideală pentru râme (Eisenia Foetida), pare să fie —potrivit mai multor surse —
balega de cal, celuloza şi excrementele de iepure. Cum sunt la început şi în ograda mea
am doar “verzituri”, sunt constrâns să dau crezare cercetătorilor… Pot însă verifica
apetitul lor pentru “citit ziare” (celuloză)