Sunteți pe pagina 1din 24

CUPRINS

Scurt istoric al tranzitiei economiei romanesti 3

Planul National de Actiune pentru Ocuparea Fortei de Munca (PNAO) 11

Proiectia structurii ocupationale pentru anul 2010 13

Principalele obiective ale politicii de ocupare 18

Concluzii 24

Bibliografie 25
Scurt istoric al tranzitiei economiei romanesti

Tranziţia României de la economia planificată la economia de piaţă a durat o


perioada destul de lungă, deaorece reformele de fond fie au fost mult întârziate, fie au
fost implementate doar pe jumătate. Acest fapt a avut drept consecinţă apariţia a două
perioade de recesiune ale tranziţiei, una la începutul, iar cealaltă la sfârşitul anilor
’90. Aceastăabordare de tip „stop and go” a făcut ca aşa-numita „masă critică” a
tranziţiei săfie dificil de atins, „indicele liberalizării”[ 1Indicele Liberalizării a fost pentru
prima dată calculat de experţii Băncii Mondiale: De Mello, Denizer şi Gelb şi reprezintă
o măsură sintetică a progresului în tranziţia „de la plan la piaţă”. În esenţăacesta are
trei componente, liberalizarea preţurilor, liberalizarea comerţului exterior şi
al schimburilor şi liberalizarea şi privatizarea sectorului financiar bancar.
Componenta centrală este cea a liberalizării preţurilor, ca informaţie
principală în economie, capabilă să aloce resursele în acord cu nevoile pieţei
(ofertă şi cerere). De aceea, cu cât liberalizarea preţurilor se realizează mai
rapid şi mai complet, cu atât economia este mai orientată către piaţă, resursele
fiind alocate în mai mare măsură în acord cu legea fundamentală a cererii şi
ofertei, mai degrabă decât sub comandă administrativă sau politică. Scala
indicelui liberalizării este cuprinsă între 0 şi 1, dar cumulează scorurile
anuale, creând în final o aşa-numită „scală cumulativă”, cuprinsă între 0 şi 10.
Evidenţele empirice culese de cei trei cercetători sus-menţionaţi privitoare la
toate economiile în tranziţie din Centrul şi Estul Europei şi din fosta Uniune
Sovietică au arătat că, pentru ca o economie să-şi reia creşterea după şocul
iniţial al colapsului economiei planificată central şi să înceapă culegerea
primelor beneficii ale pieţei, trebuie să atingăvaloarea de „4-4.5” pe scala
cumulativă a Indicelui Liberalizării. Această valoare este numităconvenţional,
în economia politică a tranziţiei, „masa critică a economiei în tranziţie”.
Deci, după cum argumentează cei trei cercetători, sub această valoare reformele
sunt insuficiente pentru a duce la beneficii tangibile. Deasupra acestei valori,
reformele încep să producă beneficii reale, tangibile, incluzând beneficii care
sunt simţite chiar de populaţie. Dacă reformele sunt întrerupte înainte de
atingerea valorii sus-menţionate, atunci ţara respectivă şi economia ei sunt
„prinse în cursă” între plan şi piaţă, confruntându-se cu toate efectele
negative atât ale economiei de piaţă, cât şi ale economiei planificate central,
fără să beneficieze de nici unul din avantajele acestora (bineînţeles
presupunând căexistă anumite beneficii „reale” ale economiei planificate).
Reluarea reformelor după o asemenea întrerupere, după cum o arată dovezile
empirice, generează o a doua şi chiar mai dureroasă recesiune economică de
tranziţie, dar dacă în final masa critică este atinsă, atunci economia îşi va
relua trendul de creştere şi va recupera într-un final. Dacă reformele nu sunt
reluate, atunci ţara se prăbuşeşte sau poate chiar să intre într-un proces de
disoluţie graduală. În cel mai rău caz este posibil chiar să revinăla un regim
de tip autoritar. Tranziţia caracterizată prin întreruperea şi reluarea

2
procesului de reformăeste numită şi tranziţie de tip „stop and go” şi este
specifică României şi Bulgariei, dar anumite caracteristici ale sale pot fi
găsite de asemeni şi în alte părţi ale regiunii. Valorile indicelui au fost
calculate de către cei trei cercetători numai până în anul 1997.], măsura tradiţională
a progresului în tranziţie, atingând valoarea critică de 4,5 puncte (din 10
posibile pe o scarăcumulativă, unde valoarea 10 reprezintă în mod convenţional
„sfârşitul perioadei de tranziţie”)1abia în 1997-1998. Polonia, Ungaria sau
Republica Cehă, prin comparaţie cu ţara noastră, au atins această valoare în numai 4 - 6
ani, în schimb Bulgaria, Slovacia sau Statele Baltice au avut performanţe similare cu
cele ale României. Ca rezultat al restructurărilor masive şi al liberalizării
totale a preţurilor, scăderea productivităţii a atins punctul maxim la sfârşitul
anilor ’90, perioada 1997 – 1999 fiind cea mai rea în ceea ce priveşte declinul
economic, dar şi un punct de cotitură în evoluţia economiei româneşti, din
punctul de vedere al reformelor de piaţă. Într-adevăr, aşa cum cea mai mare
parte a măsurilor esenţiale ale reformei macro-economice fuseseră implementate,
din acel moment, forţele pieţei au început să îşi facă simţită prezenţa în
economie şi procesul de reformă a început să îşi arate primele beneficii
tangibile, începând din anul 2000. Grafic 1 LibIdx = Indicele Liberalizării CPI
= Indicele preţurilor de consum GDP = Produsul Intern Brut (PIB) Sursa:
Institutul Naţional de Statistică şi calculele autorului – Dr.C.Ghinăraru,
pentru Indicele Liberalizării – serie calculată pentru Banca Mondială de De
Mello, Denizer şi Gelb până în anul 1997 şi completată de Dr.C.Ghinăraru pentru
România până în 2004.
Astfel, creşterea economică şi-a reluat cursul, mai ales
că variaţiile preţurilor şi-au pierdut caracterul abrupt şi neregulat care o
caracterizaseră în cea mai mare parte a anilor ’90. Între timp, datorită forţei
de muncă ieftine şi proximităţii geografice de pieţele UE, şi în ciuda unei
anumite încetineli a creşterii economice din vestul Europei, exporturile de
bunuri cu valoare adăugată scăzută – în special textile, piele, dar şi oţel – au
început să alimenteze creşterea economică. În plus, în ultimii doi ani, cererea internă,
care fusese redusă o perioada îndelungată de timp datorită inflaţiei ridicate, perioadelor
insuficient de lungi de creştere economică, ca şi datorită stagnării valorii reale a salariilor,
exprimate în valută (USD), a început în cele din urmă să crească.
Miezul procesului de stabilizare macro-economică a stat în eforturile
continue care au avut ca ţintă îmblânzirea inflaţiei crescute persistente. În
urma liberalizării aproape complete a preţurilor, la începutul anului 1997, când
inflaţia şi-a atins cel de-al doilea nivel record pentru perioada de tranziţie,
de 160%, a început o perioadă de continuă şi susţinută scădere a fluctuaţiilor
de preţuri. De la un procent de 40% în decembrie 2000, comparativ cu decembrie
1999, rata inflaţiei a pierdut aproximativ 10 puncte procentuale în fiecare an,
scăzând la 30% în decembrie 2001, 20% în decembrie 2002, 14,5% în decembrie 2003
şi ajungând la 9,5% în decembrie 2004, comparativ cu decembrie 2003. Banca
Naţională a fost în mare parte responsabilă pentru această evoluţie, căci încă
din a doua parte a anilor ’90, decidenţii Băncii Mondiale au apelat la o
ofertărestrictivă de masă monetară, ca o modalitate de a aduce inflaţia la
valori mai uşor de mânuit. În orice caz aceasta a dus în acelaşi timp la o

3
masivă„sterilizare” atât a economiei reale, cât şi a sectorului financiar.
Accesul la credite a fost restrictiv, atât pentru persoanele juridice, cât şi
pentru cele fizice, deoarece creditele neperformante au stat la originea unei
serii de falimente şi a unor costisitoare asanări ale datoriilor bancare de
către stat în prima jumătate a anilor ’90. În consecinţă au fost implementate
reguli stricte şi în timp ce practic întregul sector bancar a fost privatizat,
începutul decadei a marcat o consolidare, care a coincis cu o creştere marcantă
a investiţiilor străine directe (I.S.D.) în economia românească
Rata inflaţiei este o măsură larg acceptată a stabilităţii economice. Relativa
stabilitate a acesteia în România, după o perioadă caracterizată prin
instabilitate accentuată a preţurilor, şi deci printr-un mediu economic
imprevizibil, a avut o contribuţie semnificativă în atragerea investitorilor în
economia românească. Ca rezultat al acestor evenimente favorabile, economia a
crescut cu 5,1% în 2001, 4,5% în 2002, 4,9% în 2003 şi se aşteaptă o creştere de
6,5- 7% în 2004. Previziunile făcute de autorul acestui studiu, utilizând rata
inflaţiei ca variabilă ancoră, arată că, dacă variaţia procentuală anuală a
Indicelui Preţurilor de Consum (IPC) până în decembrie 2004 va atinge valorile
ţintă de 9.3-9.5%, atunci estimările asupra creşterii medii anuale a PIB-ului cu
6.5% în 2004 faţăde 2003 vor fi confirmate. Ca urmare, se vor pune bazele unei
noi scăderi a inflaţiei pentru anul viitor, ceea ce înseamnă că economia poate
adăuga un estimat 8% în 2005, faţă de 2004. 2Regimul cursului de schimb, care
utiliza USD-ul ca monedă ancoră, şi-a schimbat orientarea către EURO în luna
martie a acestui an (2004), ca expresie a avansării procesului de integrare a
ţării noastre în structurile UE (eveniment planificat pentru 1 ianuarie 2007) şi
pe termen mai lung către integrarea în zona EURO, prognozată pentru 2010 – 2012.
Pentru a asigura competitivitatea produselor româneşti pe piaţa UE – principala
piaţă de export, moneda naţională, LEUL românesc, a fost constant, dar gradual
depreciată faţă de EURO, în acelaşi timp menţinându-se aproximativ pe aceeaşi
poziţie faţă de USD, chiar cu o uşoară apreciere faţă de „bancnota verde” de-a
lungul anului trecut. Această depreciere controlată a avut un rol important în
menţinerea competitivităţii produselor româneşti, în ciuda valorii lor adăugate
scăzute, şi a unui climat marcat de creştere economică lentă şi cerere scăzută
de consum în Europa de Vest. Între timp, a protejat împotriva unei creşteri
nedorite a preţurilor acestor produse la export, datorită unui nivel al
inflaţiei exprimat printr-un număr cu două cifre, precum şi datorită unei
creşteri a salariului minim pe economie, care a depăşit succesiv „suma
productivităţii şi inflaţiei”. Cum situaţia în ceea ce priveşte inflaţia s-a
îmbunătăţit, Banca Naţională a permis într-un final o uşoară apreciere a monedei
naţionale, situaţie influenţată favorabil şi de o creştere a influxului de valută pe piaţa
internă. Din acest influx se estimează că aproximativ 3 bilioane de EURO
(echivalentul a aproape 5% din PIB-ul ţării) provin de la cei 1.5-2.0 milioane
de români care lucrează în afara graniţelor ţării (echivalentul a aproximativ
12% din total populaţie ocupată). Cu inflaţia aflată pe un trend descrescător şi
încadrându-se în nivelul ţintă de 9%, Banca Naţională a decis toamna trecută să
renunţe la intervenţiile sale obişnuite de pe piaţa de capital şi, astfel,
moneda naţională s-a apreciat atât faţă de EURO, cât şi faţă de USD. Această

4
mişcare ascendentă a continuat şi probabil va fi o caracteristică a anului 2005
şi a următorilor doi sau trei ani. Denominarea monedei naţionale, care este
prevăzută pentru mijlocul anului 2005, doar va alimenta acest trend. De fapt, pe
baza măsurii neconvenţionale, dar utile, a indicelui Big Mac, s-a ajuns la ideea
că moneda naţională este subevaluată cu aproximativ 25%, la rata actuală
„oficială” de schimb, ceea ce lasă loc suficient pentru apreciere faţăde USD, o
mişcare care ar ajuta foarte mult economia românească pe pieţele de energie, mai
ales în condiţiile în care preţul petrolului nerafinat a crescut foarte mult.
În ciuda creşterii economice puternice care a marcat ultimii patru sau cinci
ani şi care arată cu claritate că perioada de tranziţie practic s-a terminat şi
că economia a devenit cu adevărat o „piaţă emergentă”4, fapt recunoscut de
Comisia U.E. în ultimul său Raport de Progres (care a recunoscut în sfârşit
România ca „economie de piaţă funcţională”), productivitatea nu a înregistrat
creşteri semnificative. Acest lucru stă mărturie a faptului că economia ţării
este copleşitor de mult bazată pe sectoarele care folosesc intensiv factorul
muncă, mai degrabă decât pe sectoarele care folosesc intensiv factorul
capital,implicându-se mai degrabă în realizarea de produse cu valoare adăugată
mică, al căror avantaj competitiv principal este preţul. De aceea, creşterea
salariilor a fost de asemeni lentă. Totuşi, cum Guvernul actual s–a angajat
într-o politică mai orientată spre social decât cea a predecesorilor săi din
perioada 1997 – 2000, salariul minim pe economie, care în anul 2000 reprezenta
25% din salariul mediu, a fost crescut succesiv până când a atins, la începutul
anului 2004, odatăcu ultima creştere, 34% din salariul mediu. Aceste creşteri
succesive care au fost întotdeauna mai mari decât aşa numita „sumă a
productivităţii şi inflaţiei” au exercitat presiuni puternice asupra monedei
naţionale, care şi-a pierdut cea mai mare parte a valorii faţă de EURO exact
atunci când salariul minim a suferit creşterile sale succesive hotărâte
administrativ. Între timp, salariul mediu a crescut în acelaşi ritm cu „suma
productivităţii şi inflaţiei”. Trebuie evidenţiat faptul că în timp ce creşterea
productivităţii a fost lentă, salariul mediu a beneficiat într-un fel de
creşterile succesive ale salariului minim, acestea ridicându-i valoarea
întrucâtva mai sus decât ar fi fost în alte condiţii
Ocuparea a înregistrat un declin puternic la sfârşitul anilor ’90,
deoarece mase importante de lucrători industriali au fost disponibilizate.
Ulterior, în ultima etapă a procesului de privatizare şi restructurare, fluxul
de lucrători disponibilizaţi s-a diminuat în mod constant, deşi nişte concedieri în masă
pot săapară în urma privatizării utilităţilor publice. În consecinţă, rata
şomajului a atins de asemenea un vârf pe la mijlocul anilor ’90, diminuându-se
apoi către valori care acum reprezintă numai 50% din rata medie a şomajului
pentru noile state membre ale Uniunii Europene. Practic, la un procent în jur de
6.6%, rata actuală a şomajului este aproape de minimul înregistrat în perioada
de tranziţie, la mijlocul anilor `90.
Acest declin puternic al ratei şomajului într-un moment când se înregistrează o
puternică creştere economică, dar o creştere a productivităţii muncii destul de lentă, se
datorează în mică măsură creării nete de locuri de muncă. Acest nivel al şomajului

5
neobişnuit de redus pentru o ţarăcentral europeană se datorează în cea mai mare măsură
agriculturii,care, din momentul restituirii proprietăţilor la începutul anilor ’90, a fost
dominată de ferme familiale de dimensiuni foarte reduse. Aceste unităţi
productive, deşi caracterizate de productivitate foarte scăzută, au reuşit să
protejeze piaţa muncii de rate ale şomajului exagerat de mari, ca cele
înregistrate în ţări ca Polonia, Slovacia, sau vecina noastră Bulgaria, acestea
confruntându-se uneori cu rate ale şomajului cuprinse între 15 şi 19 %. De
aceea, este corect să spunem că fermele de dimensiuni mici au absorbit şocul
restructurării industriale, atât în termeni de ocupare, cât şi prin acoperirea
unei părţi importante a cererii, în special în ceea ce priveşte materia primă
pentru hrană, prin producţia pentru consum final propriu. De asemeni, din
neglijenţă, prin inabilitatea lor de a depozita produse sau de a utilizeze
metode moderne de marketing şi de a se folosi de diferitele oportunităţi care
apar pe piaţă, acest tip de producţie a reuşit să scadă preţurile pentru
alimente în trimestrele doi şi trei ale anului – „sezonul de vârf” – şi, de
aceea, a jucat un rol important în eforturile de a diminua inflaţia. Trebuie să
se aibă în vedere că acest rol este jucat de o agricultură, ale cărei structuri
actuale de producţie ar putea să nu fie capabile să facă faţă „presiunii
competitive” a pieţei U.E., dar care a reuşit să diminueze costurile sociale ale
tranziţiei.
Mai mult decât atât, prin menţinerea sub control a cererii a
contribuit la stabilizarea globală, la nivel macro, a economiei. Merită să fie
luat în seamă faptul că, în timp ce creşterea economică a continuat pe parcursul
ultimilor ani, iar migraţia forţei de muncă a devenit o opţiune din ce în ce mai
la îndemână pentru forţa de muncă, ocuparea în agricultură a înregistrat un
declin lent, dar sigur, scăzând de la valorile cele mai mari de 42-45%,
înregistrate în perioada 1999-2000 la aproximativ 31-32%. Şi această cotă este
de aşteptat să scadă în anii ce vor urma, evoluţia sa ulterioară depinzând în
mare măsură de ritmul creşterii economice. Astfel putem spune că, cu cât ritmul
de creştere economică este mai mare, cu atât va fi mai mare scăderea cotei
ocupării în agricultură în ocuparea totală. Se aşteaptă ca aceasta să coboare
până în 2014 în jurul valorii de 21-23% din ocuparea totală, în măsura în care
creşterea economică va merge într-un ritm asemănător cu cel din ultimii patru
ani.
Paradoxal sau nu, ocuparea a scăzut în ultimii patru ani în acelaşi ritm cu rata
şomajului. În timp ce scăderea ratei şomajului este cu siguranţă binevenită, numărul tot
mai redus de persoane ocupate, ca şi scăderea ratei ocupării, sunt desigur fenomene
nedorite. Acest paradox se explică prin faptul că, în timp ce creşterea
economică a fost reluată după anul 2000, guvernul a încercat probabil mult prea
devreme să înceapă redistribuirea unei părţi din beneficiile sale către cei mai
nevoiaşi dintre salariaţi/angajaţi pentru a preveni „sărăcia în ocupare”, care
era o caracteristică a anilor ’90. Deci, aşa cum am subliniat mai devreme în
acest capitol, salariul minim a fost crescut mult prea repede şi foarte probabil
şi mult prea mult sau cel puţin nu proporţionat cu destul de modestele câştiguri
în ceea ce priveşte productivitatea. În consecinţă, pentru majoritatea
angajatorilor a fost extrem de dificil să facă faţă în acelaşi timp atât

6
creşterii forţate a salariilor pentru cea mai mare parte a lucrătorilor lor, cât
şi nivelului ridicat al impozitării muncii. Toate acestea au inhibat orice
evoluţie real pozitivă a ocupării. O dovadă în plus a acestui fapt este
reprezentată de evoluţia ratei de schimb valutar, care a fost în scădere pe
parcursul primilor doi ani de „însănătoşire” economică, în ciuda creşterii
exporturilor şi a unui flux în creştere al investiţiilor străine directe. Asta
înseamnă practic că moneda naţională a susţinut povara unei forţe de muncă care,
deşi ieftină în comparaţie cu alte ţări omoloage central europene (în afară de
Bulgaria), a generat costuri ce i-au depăşit câştigurile productive.
Practic, Banca Naţională a fost forţată să devalorizeze moneda naţională mai mult
decât era necesar pentru a menţine competitivitatea produselor româneşti, permiţând
totodată pe plan intern să se dezvolte o politicăsocială din ce în ce mai
binevoitoare. Din nefericire, în toamna anului 2004 a avut loc o accentuare a
acestei tendinţe „sociale”, ceea ce a dus la o creştere economică record de 8%,
datorată unei stimulări nesănătoase a cererii indusă de măsuri cu caracter
electoral. Pe măsură ce tendinţele în ocupare au devenit din ce
în ce mai dezamăgitoare, iar paradoxul scăderii concomitente atât a ocupării,
cât şi a şomajului a ridicat mai multe semne de întrebare asupra viabilităţii
politicilor pieţei muncii, guvernul a iniţiat un program de reducere graduală a
poverii impozitului pe salarii, care a pierdut din 2002 în 2003 trei puncte
procentuale, scăzând de la 48%, procent calculat pe baza salariului mediu brut,
la 45%. O altă scădere a avut loc între 2003 şi 2004, impozitul pe salariul mediu brut
coborând la 43%.
Totuşi se pare că există loc pentru alte reduceri, majoritatea
experţilor susţinând că impozitarea muncii ar trebui să coboare undeva sub 40%,
pentru a scoate la suprafaţă într-o anumită măsură munca la negru şi pentru a
relansa în mod semnificativ generarea netă de locuri de muncă. Între timp, cota
populaţiei inactive în vârstă de muncă a crescut puternic. Parte a acestei
creşteri ar putea să fi fost cauzată de politicile generoase de pensionare
anticipată din anii `90, care au încercat să protejeze împotriva şomajul masiv.
Este de asemeni clar că cel puţin o parte a acestei populaţii oficial inactive
este practic activă şi ocupată în economia subterană. Acest lucru este accentuat
şi mai mult de faptul că foarte mulţi tineri (15-25) apar de asemeni ca
inactivi, fără să fie implicaţi în nici un proces educaţional oficial. Aceasta
alimentează supoziţia că o mare parte din ei au ales calea emigrării pentru a
lucra în afara ţării, din moment ce piaţa internă a muncii nu reuşeşte săle
ofere un loc de muncă, o carieră şi oportunităţi de a câştiga un venit care
săcorespundă aşteptărilor şi nevoilor lor.Astfel este clar că două rezervoare
supraîncărcate de forţă de muncă au apărut, ambele ca efect al tranziţiei prelungite şi ca
efect al politicilor sociale, care au încercat o redistribuire exagerată a veniturilor –
exagerată ţinând cont de posibilităţile încă limitate ale economiei româneşti. Aceste
rezervoare sunt reprezentate de ocuparea în agricultură şi de populaţia inactivă în vârstă
de muncă, ce alimentează economia subterană şi migraţia pentru muncă în afara
graniţelor ţării. Această rezervă de locuri de muncă ar trebui să scadă salariile şi să
acţioneze ca o piedică pentru creşteri salariale suplimentare.
Totuşi, pentru că România beneficiază de condiţii naturale favorabile, care

7
permit o agricultură extensivă, practicată în gospodării mici familiale cu
producţie pentru consum final propriu, largi segmente de populaţie sunt
protejate împotriva „forţelor pieţei”, putând să refuze acele locuri de muncă
care oferă o creştere incrementală a veniturilor în comparaţie cu cea generată
de producţia gospodărească, în combinaţie fie cu diferite prestaţii sociale, fie
cu venituri provenite din activităţi desfăşurate în economia subterană. Pe de
altăparte, apropierea de U.E. şi posibilitatea nouă de mişcare liberă a
persoanelor în Spaţiul Schengen au adăugat noi oportunităţi pentru angajare,
mult mai atractive – cel puţin în termeni de venituri – decât orice ofertă de pe
piaţa internă a muncii. Această posibilitate a fost exploatată nu doar pe căi
legale, unde autorităţile de stat au depus eforturi considerabile, dar şi pe căi
informale, care par să fie mai profitabile, chiar dacă riscante.
Aceste oportunităţi de ocupare noi şi mult mai recompensante şi-au unit efectele
cu cele de „amortizare”, oferite întermeni de susţinere pe baza micilor ferme
familiale, şi deci au menţinut o presiune constantă asupra cererii de muncă,
salariile crescând exces comparativ cu câştigurile de productivitate.
Sindicatele au capitalizat aceşti factori şi au exercitat presiuni constante
pentru încă o mărire a salariului minim, pentru ca nivelul său să ajungă la
echivalentul a 100 EURO, ceea ce ar însemna nici mai mult nici mai puţin decât
aproape 50% din salariul mediu. Această presiune a fost exercitată chiar şi în
cursul anului 2003, când efectul negativ asupra creşterii ocupării în plan
intern, datorat creşterilor repetate ale salariului minim a devenit evident. În
prima parte a anului 2004 guvernul a reuşit să reziste presiunilor sindicale,
dar mai târziu a cedat, prin diferite concesii făcute pentru anumite categorii
de angajaţi, în special din serviciile publice şi din educaţie.Aceasta arată că,
în ciuda aparenţelor, puterea de cumpărare în termeni reali a gospodăriilor
româneşti a crescut şi de aceea şi apetitul pentru credite a trebuit să crească.
La începutul anilor `90, dezvoltarea pieţei creditelor a fost destul de lentă.
Dacă în prima jumătate a anilor `90 cea mai mare bancă deţinută de către stat a
fost afectată de credite neperformante, adesea acordate pe baza unor criterii
dubioase şi în mare parte inaccesibile atât persoanelor fizice, cât şi firmelor
mici, această situaţie a început să se schimbe după consolidarea şi privatizarea
generală care au urmat crizei din acest sector din perioada 1997 -1999. Cum
majoritatea băncilor au devenit private şi regulile au devenit mai stricte,
primii ani ai „însănătoşirii economiei” fiind caracterizaţi, aşa cum deja am
menţionat, de o politică restrictivă a creditelor, care s-a bazat pe rate ale
dobânzilor „real-pozitive”, sau altfel spus deasupra ratei inflaţiei. Cu o
inflaţie încă de două cifre şi deşi în mod normal devalorizarea ar fi trebuit să
facă creditele atractive în cazul în care rata dobânzilor ar fi fost mai mică,
creditele erau considerate costisitoare. În timp ce rata dobânzilor era mai mică
pentru creditele în valută, deprecierea monedei naţionale, semnificativă în
primii doi ani de creştere economică, a făcut ca principalele împrumuturi de
acest tip să pară costisitoare.
Cum presiunile inflaţioniste au început să scadă şi regulile prudenţiale au fost
apărate cu fermitate, şi cum un flux stabil de valută şi-a făcut intrarea pe piaţă, ratele la
dobânzi, deşi încă pozitive în termeni reali, au început să fie mai atractive pentru

8
persoanele care apelau la împrumuturi. În acelaşi timp, şi băncile au început să-şi
diversifice operaţiile şi să îşi îndrepte atenţia din ce în ce mai mult către familii şi către
firmele mici ca posibili clienţi, şi ,deci, să-şi dezvolte sectorul de „vânzări cu amănuntul”.
În consecinţă creditele ipotecare şi de consum au intrat puternic
pe piaţă, în special în ultimii doi ani. Aceasta a forţat Banca Naţională să
intervină la sfârşitul anului 2003, îngrijorată că ar putea fi primejduită greu
atinsa stabilitate macro-economică. Presiunile din partea patronatelor, care vedeau în
mişcarea Băncii Naţionale o încercare de a ţine sub control noua dezvoltare şi creştere
s-au intensificat. Cum fundamentele economiei, atât în termeni de variaţii ale
preţurilor, cât şi de creştere a producţiei păreau să fie mai puternice decât se
crezuse anterior, Banca a optat pentru întărirea regulilor prudenţiale prin
înfiinţarea Biroului Român de Credit, cu obligaţia de a menţine o istorie a
creditelor pentru persoanele care apelează la împrumuturi. Această opţiune a
prevalat asupra unei mişcări directe, ţintită, de control a cererii de pe piaţa
creditelor. În plus, la începutul primăverii anului 2004, având previziuni
favorabile privind creşterea economică, însăşi Banca Naţională a micşorat rata
de referinţă a dobânzii pentru a încuraja băncile comerciale să micşoreze la
rândul lor ratele la dobânzi pentru împrumuturi comerciale
Ca rezultat al acestor evoluţii, valoarea totală a creditelor acordate este în prezent
la 256% faţă de anul 2001, în timp ce creditele acordate pentru firme private sunt
superioare în procent de 97% faţă de 2001. Totuşi, cel mai uimitor eveniment
este legat de dezvoltarea creditelor familiale, aici incluzându-se şi credite
pentru microîntreprinderi tratate ca şi gospodării de către bănci, unde
creditele acordate per total sunt superioare cu 938.8% faţă de nivelul din 2001.
Această expansiune a creditelor poate fi legată şi de apariţia pe piaţa
românească a marilor retail-eri care încurajează cumpărarea de bunuri
imobiliaregospodăreşti pe credit, dar se datorează foarte mult şi apetitului
crescut pentru investiţii în bunuri imobiliare. Percepţia unor mai bune
perspective economice, ca şi disponibilitatea crescută a creditelor într-un
climat caracterizat prin creştere puternică, printr-un nivel al inflaţiei care
este suficient de scăzut pentru a asigura predictibilitate, dar destul de
ridicat pentru a oferi persoanelor care apelează la împrumuturi anumite
beneficii prin depreciere, a alimentat un fel de boom al proprietăţii, vizibil
mai ales în zonele urbane.
Raportul dintre preţurile caselor şi veniturile salariale, o modalitate tradiţională de
măsurare a trend-urilor de pe piaţa imobiliară are astăzi o valoare tulburătoare de 1100%.
Valoarea sa curentăeste de 200% faţă de nivelul anului 2001, în timp ce veniturile
salariale sunt, în cel mai bun caz, atunci când sunt exprimate în EURO, doar cu 20% mai
mari, dacă sunt raportate la cele din acelaşi an de bază 2001. Acest boom imobiliar arată
pe de-o parte că piaţa este încă una emergentă, căci
investiţiile tind să se supra-concentreze în sectorul bunurilor imobiliare, dar
pe de altă parte arată şi că această crescută disponibilitate a creditelor a
determinat multe gospodării şi micro-întreprinderi să investească în bunul de
care aveau cea mai mare nevoie, adică în imobiliare. Cumpărătorii acţionează
pornind de la premisa unei creşteri mari şi continue a preţurilor, datorată
creşterii economice şi apropierii de momentul integrării în Uniunea Europeană,

9
ceea ce face ca anumite speculaţii sănu poată fi excluse. Totuşi, trebuie
subliniat că recentele evenimente favorabile nu afecteazăcaracterul dual al
economiei, divizată între un segment bogat şi dinamic, relativ îngust,
concentrat în marile aglomerări urbane, în special în Bucureşti, şi un segment
mult mai mare, caracterizat prin venituri scăzute, de subzistenţă, localizat în
zonele rurale. Către acest din urmă segment micro-finanţarea ar trebui să-şi
direcţioneze eforturile, căci va rămâne la scară largă neabordat de către
sectorul bancar, pentru câţiva ani de acum înainte.

Planul National de Actiune pentru Ocuparea Fortei de Munca (PNAO)

Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă o prioritate strategică a politicii


României, a cărei realizare depinde de eforturile concertate ale instituţiilor
guvernamentale, societăţii civile, mediului de afaceri şi ale fiecărui cetăţean român.
Elaborarea Planului Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO)
reprezintă un obiectiv prioritar al alinierii la strategia europeană în domeniul ocupării
forţei de muncă în contextul pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă a fost realizat în
cadrul proiectului de înfrăţire instituţională PHARE RO 9908, derulat de Ministerul
Muncii şi Solidarităţii Sociale în colaborarea cu instituţii din două state membre ale
Uniunii Europene, respectiv Ministerul Federal al Muncii şi Afacerilor Sociale din
R.F.Germania şi Ministerul Afacerilor Sociale şi Ocupării din Olanda.
Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă a fost elaborat de
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale în colaborare cu Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă, cu alte ministere şi instituţii, după cum urmează: Ministerul
Finanţelor Publice, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, Ministerul Întreprinderilor Mici,
Mijlocii şi Cooperaţiei, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Industriei şi
Resurselor, Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul Sănătăţii şi Familiei,
Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Turismului, Ministerul
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Institutul Naţional de Statistică, Consiliul
Naţional de Formare Profesională a Adulţilor, Institutul Naţional de Cercetare în
Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Camera de
Comerţ şi Industrie a României. De asemenea, au participat la elaborarea acestui
important document şi asociaţiile patronale şi organizaţiile sindicale reprezentative la
nivel naţional.
Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă a fost elaborat pe
baza liniilor directoare ale strategiei europene privind ocuparea forţei de muncă, adoptate
anual de Consiliul Uniunii Europene ca urmare a procesului început odată cu summit-ul
de la Luxemburg din anul 1997, în conformitate cu Titlul VIII al Tratatului de la
Amsterdam.
De asemenea, la elaborarea PNAO s-au avut în vedere obiectivele orizontale ale
strategiei europene în domeniul ocupării forţei de muncă: creşterea ratei ocupării,
dezvoltarea unor strategii naţionale pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii, dezvoltarea

10
parteneriatului social şi integrarea dimensiunii regionale în procesul de elaborare,
implementare şi monitorizare a PNAO, dezvoltarea sistemului de indicatori ai pieţei
muncii comparabili cu cei existenţi la nivel european.
Strategia Uniunii Europene în domeniul ocupării forţei de muncă are la bază patru
piloni, şi anume:
I. I. Îmbunătăţirea capacităţii de angajare;
II. II. Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea de locuri de muncă;
III. III. Promovarea capacităţii de adaptare a întreprinderilor şi a angajaţilor
acestora;
IV. IV. Asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.
PNAO evidenţiază măsurile pe care România îşi propune să le implementeze pe
termen scurt şi mediu, în vederea creşterii ocupării forţei de muncă şi reducerii şomajului,
sprijinirii învăţării pe tot parcursul vieţii, eficientizării şi flexibilizării pieţei muncii
pentru a răspunde rapid schimbărilor economice, evitării discriminării şi excluderii
sociale.
Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă este un document
politic adoptat de Guvernul României, care stabileşte acţiunile planificate a se realiza în
perioada 2002-2003, care va contribui la evaluarea progreselor înregistrate de România,
ca ţară candidată la Uniunea Europeană. PNAO va reprezenta un instrument de
evidenţiere a eforturilor României în vederea integrării europene.

11
PROIECTIA STRUCTURII OCUPATIONALE PENTRU ANUL 2010

Proiectia ocuparii la orizontul anului 2010 s-a elaborat în 3 tipuri de scenarii:

• SCENARIUL PESIMIST ,
în doua variante:

– A. Scenariul pesimist
– B. Scenariul pesimist moderat :

• SCENARIUL MODERAT
• SCENARIUL OPTIMIST

A. SCENARIUL PESIMIST

Premise

• A. În cazul scenariului pesimist se extrapoleaza tendinta de evolutie a structurii


ocupationale din perioada 1996-2004
• B. În cazul scenariului pesimist moderat se extrapoleaza tendinta de evolutie a
structurii ocupationale din perioada 2000-2004

Metodologie

În realizarea scenariului în varianta I-a s-au luat în considerare evolutiile


ocupationale pe grupe majore de ocupatii (conform datelor statistice din ancheta în
gospodariile populatiei AMIGO) din perioada 1996-2004 pentru care s-au trasat trenduri
de evolutie cu ajutorul functiilor parabolice. Deoarece rapoartele de corelatie înregistrau
valori rezonabile, s-a extrapolat trendul pentru perioada 2005-2010. Structura
ocupationala la nivelul acestui ultim an de proiectie s-a comparat cu cea din anul 2004 si
s-au calculat diferentele structurale.
În realizarea scenariului în varianta a II-a s-a utilizat aceeasi metoda, dar perioada
pentru care s-au trasat trendurile a fost 2000-2004 (cu rezerva metodologica a introducerii
unor modificari în culegerea datelor din ancheta AMIGO începând din 2002). Apoi s-au
extrapolat tendintele pentru intervalul urmator (2005-2007) si s-au extins pâna în anul
2010.
Conform metodei, populatia ocupata proiectata la orizontul anului 2010 va fi mai
mare decât cea din 2004 cu circa 925 mii persoane. Pe acest fond, în ipotezele
scenariului, se proiecteaza o crestere a populatiei ocupate din grupa agricultori si lucratori
calificati în agricultura, silvicultura si pescuit de 1134 mii persoane. Scaderi mai

12
importante de populatie se estimeaza în grupa muncitori necalificati (cu circa 147 mii
persoane).

B. SCENARIUL PESIMIST MODERAT

În ipotezele acestui scenariu, populatia ocupata proiectata la orizontul anului 2010


va fi mai mare decât cea din 2004 cu circa 963 mii persoane. Cea mai mare crestere a
populatiei ocupate este proiectata în grupa agricultori si lucratori calificati în agricultura,
silvicultura si pescuit de 1133 mii persoane. Reduceri mai importante de populatie
ocupata se estimeaza în grupa muncitori necalificati (cu circa 146 mii persoane). Din
punct de vedere cantitativ, cele doua variante ale scenariului pesimist nu difera foarte
tare.
În ceea ce priveste structura ocupationala în ipoteza scenariului pesimist moderat
apar diferente fata de scenariul pesimist prin aceea ca diferentele structurale sunt mai
favorabile grupelor ocupationale:
-agricultori si lucratori calificati în agricultura, silvicultura si pescuit),
-membri ai executivului, legislativului, înalti conducatori ai administratie publice,
conducatori de unitati mari si mici,
-tehnicieni, maistri si asimilati,
si mai nefavorabile
-alte categorii de ocupatii
Principala caracteristica a modificarilor structurale în ipoteza acestui scenariu ramâne
ponderea în crestere a populatiei ocupate în agricultura, respectiv grupa 6, fapt contrar
dezvoltarii unei economii moderne.

SCENARIUL MODERAT

Ipotezele scenariului moderat:


• Ritmul de crestere economica este 5,5% în perioada 2006-2010
• Ritmul anual de crestere a investitiilor brute este de 35%
• Ritmul anual de crestere a productivitatii muncii este de 6%

Metodologie
• Pentru estimarea populatiei ocupate în structura ocupationala s-a aplicat un model
econometric
• Ritmul anual de crestere a PIB
• Ritmul de crestere a investitiei
• Ritmul de crestere a productivitatii muncii

Metodologia utilizata are la baza modelul propus de Centru de Studii pentru Piata
Muncii din Olanda si recomandat pentru tarile în tranzitie. Modelul ales are ca obiectiv
cresterea transparentei pietei muncii în contextul în care informatiile despre aceasta se

13
regasesc într-o multitudine de structuri, surse si abordari. Modelul propus încearca sa le
agrege având ca scop transformarea prognozelor pe tipuri de ocupatii în proiectii ale
structurii de pregatire (educationale) necesare viitoarelor evolutii ocupationale. De aceea,
în abordarea cererii viitoare, se iau în calcul nu numai informatiile privind cererea
potentiala, ci si cererea înlocuita. Suma locurilor de munca create ca urmare a extinderii
cererii potentiale si a dinamicii cererii înlocuite în structura ocupationala se va compara
cu fluxurile de absolventi ce urmeaza sa intre pe piata muncii în structura educationala.
Avantajele acestui model econometric recursiv (care l-au si recomandat pentru a
fi utilizat în elaborarea proiectiei evolutiilor economiei românesti) decurg din faptul ca nu
se reproduc evolutii trecute, ci se porneste de la un an considerat de baza, cât mai
apropiat de orizontul de proiectie (în cazul nostru anul 2002, an de recensamânt, prin
urmare cu cele mai multe informatii disponibile) stabilindu-se tinte pentru rata
investitiilor si ritmul de dezvoltare economica pentru anul de prognoza (s-a utilizat ritmul
mediu anual de crestere economica (5,5%) estimat ca realist de specialistii Bancii
Mondiale si ai Fondului Monetar International), iar rata investitiilor de circa 30-35% din
PIB. Mentionam ca au fost utilizate, pentru orientare, ratele de activitate si ratele de
ocupare previzionate pentru anii 2007-2013 în cadrul Planului National de Dezvoltare
pentru perioada 2007-2013 (acesta fiind un document programatic de dezvoltare, la a
carui fundamentare au participat specialisti din toate domeniile de activitate).
În cazul acestui scenariu au fost determinate ritmuri medii anuale de crestere a
efortului investitional (autohton si strain) a caror realizare conditioneaza validarea în
realitate a proiectiilor efectuate. Întrucât s-a considerat ca efortul de modernizare
economica trebui sa aiba si o actiune de îmbunatatire a structurii activitatilor economice.
Prin urmare, s-au utilizat ca tinte ale structurii cererii de forta de munca, având
urmatoarele valori-tinta: 20-21% pentru agricultura, 22-24% pentru industrie, 6-7%
pentru constructii, 10-11% pentru servicii publice si 35-37% pentru servicii comerciale.
Pe grupe ocupationale, s-au propus, de asemenea tinte de crestere a cererii de
forta de munca si de adecvare a ei la nevoile economiei moderne.
În cadrul procesului de elaborare a scenariului moderat a fost determinata si cererea
înlocuita (locurile de munca ramase disponibile în urma pensionarii persoanelor care
împlinesc vârsta legala de iesire la pensie la orizontul anului 2007 si 2013), pe baza
calcularii probabilitatii ca populatia dintr-o grupa de vârsta si o grupa ocupationala de la
recensamântul populatiei din 2002 sa se regaseasca într-o grupa de vârsta superioara
peste 5 ani (pe piata muncii sau în afara acesteia, prin pensionare).
Principalele obstacole în realizarea unui grad cât mai înalt de credibilitate a
scenariilor au fost: lipsa unor informatii de baza, absolut necesare în procesul de
modelare si inconsistenta unor informatii cu privire la structura pe subgrupe ocupationale
si nivel de pregatire a populatiei active si a populatiei ocupate. Cu toate acestea, s-au
facut eforturi de depasire a obstacolelor, rezultatele modelarii (cu toate rezervele legate
de imposibilitatea aplicarii unor teste statistice mai sofisticate cu privire la gradul de
încredere al proiectiilor) ofera o imagine cu privire la trendul viitor de dezvoltare a
activitatilor economice si, pe cale de consecinta, a unor grupe ocupationale.
Structura ocupationala în ipoteza scenariului moderat este mai echilibrata, fiind
mai favorabila grupelor ocupationale cu nivel mai ridicat de educatie.
Din punct de vedere al modificarilor structurale, cele mai semnificative mutatii se

14
prefigureaza ca se vor petrece în agricultura în sensul reducerii populatiei ocupate în
grupa 6 (agricultori si lucratori calificati în agricultura, silvicultura si pescuit) si grupa 9
(muncitori necalificati) si cresterea populatiei ocupate în grupa 7 (mestesugari si lucratori
calificati în meserii de tip artizanal, de reglare si întretinere a masinilor si instalatiilor), în
servicii, respectiv grupa 5 (lucratori operativi în servicii, comert si asimilati) si în
administratie, respectiv grupa 4 (functionari administrative)

Validarea tendintelor de catre datele din ancheta din firme

Rezultatele obtinute în ancheta din firme arata urmatoarele elemente comune:


• Proiectia angajatorilor pe termen scurt (din perspectiva angajarilor în urmatoarele 12
luni) se refera cu precadere la:
– mestesugari si lucratori calificati în meserii (28% si respectiv 25%), ceea ce
arata o încercare de acoperire a deficitului ocupational anterior.
– urmeaza categoria lucratori operativi în servicii si comert (20%),
– tehnicieni, maistri (13%)
– specialisti cu ocupatii intelectuale (12%).
• Proiectia angajatorilor pe termen mediu (din perspectiva angajarilor în urmatorii 5 ani)
indica o dinamica pozitiva accentuata în rândul
– specialistilor cu ocupatii intelectuale si stiintifice (19%),
– tehnicieni, maistri (18%)
– lucratori în servicii, comert si asimilati (15%).

SCENARIUL OPTIMIST

Ipotezele scenariului optimist :


• A. România va atinge în 2010 structura ocupationala a Poloniei
• B. România va atinge în 2010 structura ocupationala a Italiei
• C. România va atinge în 2010 structura ocupationala a Germaniei

Metodologie

Pentru construirea acestor scenarii s-a elaborat o analiza a evolutiilor


ocupationale în diferite tari ale Uniunii Europene (pe baza datelor din Anuarul
Biroului International al Muncii pentru anul 2000). S-a ales Polonia deoarece structura
resurselor si a populatiei ocupate în agricultura este ceva mai apropiata de cea a
României. Apoi, dintre tarile membre ale Uniunii Europene care colecteaza informatii
cu privire la sistemul ocupational conform clasificatiei ISCO-88 (nu toate tarile
utilizau pentru anul 2000 aceasta clasificare) s-au ales Italia, tara cu un nivel mai redus
de dezvoltare si Germania pentru exemplul de economie europeana competitiva.

a. SCENARIUL OPTIMIST - VARIANTA A

15
Structura ocupationala în ipoteza scenariului optimist varianta A indica o structura mai
echilibrata din punct de vedere ocupational în ipotezele modelului polonez. De asemenea,
o structura de acest tip este mult mai favorabila ocupatiilor cu nivel de educatie mai mare.
Este evident ca si din punct de vedere al efectivelor vor avea loc mutatii importante
pentru grupele 6, 1 si 9.

b. SCENARIUL OPTIMIST - VARIANTA B

În ipoteza aplicarii structurii ocupationale italiene, ponderea alocata grupei 6 agricultori


si lucratori calificati în agricultura incompatibil de mica în comparatie cu modelul nostru
de economie. Daca am face abstractie de acest fapt, ponderea grupelor 2 si 3 este mai
aproape de o economie a cunoasterii.
Din punct de vedere al efectivelor de populatie ocupata, diferentele cele mai mari se
observa la grupa 6.

c. SCENARIUL OPTIMIST - VARIANTA C

Structura ocupationala în ipoteza scenariului optimist varianta C indica, la fel ca si în


cazul precedent o pondere a populatiei din grupa 6 extrem de mica, total inadecvata
modelului românesc de ocupare.

Din punct de vedere al efectivelor de populatie ocupata, pentru grupele 6, 3 si 4 se


estimeaza
– în ipotezele acestui scenariu - modificari importante.

CONCLUZII

o Daca scenariul pesimist (si nici chiar cel pesimist moderat) nu este de dorit sa se
întâmple, este greu de crezut ca scenariul optimist (chiar si doar cel din varianta A) se
va produce pentru orizontul de timp prognozat.
o Este cel mai probabil ca scenariul moderat sa aiba sanse de realizare, daca desigur
sunt respectate ipotezele (cresterea economica, volumul investitiilor, structura
economiei).
o Rezultatele obtinute în ancheta din firme arata elemente comune între proiectiile
realizate pe baza metodelor econometrice în cazul scenariului moderat si proiectia
angajatorilor pe termen scurt.
o Grupele ocupationale cu potential de dezvoltare sunt
Ø mestesugari si lucratori calificati în meserii, ceea ce arata o încercare de
acoperire a deficitului ocupational anterior.
Ø lucratori operativi în servicii si comert ,
Ø tehnicieni, maistri
Ø specialisti cu ocupatii intelectuale.

16
Principalele obiective ale politicii de ocupare

Obiectivul orizontal A – Creşterea ratei de ocupare

Pe piaţa muncii acţiunea Guvernului are ca principal obiectiv creşterea gradului de


ocupare a populaţiei active. Măsurile propuse vizează stimularea creării de noi locuri de
muncă în condiţiile continuării în ritm accelerat, a proceselor de privatizare şi
restructurare, astfel încât rata şomajului să scadă.
Obiectivele Programului de Guvernare în domeniul politicii de ocupare a forţei de
muncă până în anul 2004 vizează:
1) creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă
- - adoptarea liniilor directoare a UE privind ocuparea forţei de muncă;
- - creşterea ocupării forţei de muncă;
- - dezvoltarea spiritului întreprinzător al angajatorilor şi al persoanelor
aflate în căutarea unui loc de muncă;
- - creşterea mobilităţii, flexibilităţii, adaptabilităţii forţei de muncă ;
- - garantarea şanselor egale;
2) măsuri de sprijinire a şomerilor
- - aplicarea de măsuri de asigurare pentru şomaj;
- - mutarea accentului politicilor de protecţie a şomerilor de la măsuri pasive
către cele active.

Pentru îndeplinirea obiectivelor Programului de Guvernare, Agenţia Naţională


pentru Ocuparea Forţei de Muncă, întocmeşte anual un Programul Naţional pentru
Ocuparea Forţei de Muncă. Obiectivele stabilite pentru anul 2002 sunt:
•  prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia
îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice prin
echilibrarea raportului între cererea şi oferta de pe piaţa muncii;
•  creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale
care se produc în economia naţională;
•  încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc de
muncă;
•  sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate ale
populaţiei;
•  asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;

•  stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;

17
•  stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în căutarea
unui loc de muncă;
•  creşterea ponderii măsurilor active de stimulare a ocupării forţei de muncă
în totalul cheltuielilor la 22,9%;
•  stimularea încadrării în muncă a minimum 42% din numărul şomerilor în
primele 6 luni de la data intrării în şomaj;
•  utilizarea eficientă a bugetului asigurărilor pentru şomaj în derularea
măsurilor active.

Aceste obiective vor fi realizate prin următoarele măsuri active:


1. servicii oferite şomerilor, cum sunt:
-informare şi consiliere profesionala
-medierea muncii
-consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru
iniţierea unei afaceri
-accesarea gratuită a serviciului electronic de mediere a muncii
-creditare pentru IMM
- cursuri de calificare şi recalificare a forţei de muncă

1. 2. subvenţii pentru creşterea ocupării.

Obiectivul orizontal B - Strategii naţionale pentru “Învăţarea pe parcursul întregii


vieţi”

Reformele legislative şi instituţionale realizate în acest domeniu în ultimii ani


împreună cu alocarea unor fonduri mai mari pentru educaţie şi formare profesională arată
interesul deosebit pe care România îl acordă dezvoltării de strategii naţionale ample şi
coerente de formare iniţială şi continuă.

1. Imbunătăţirea învăţământului profesional şi tehnic


Îmbunătăţirea învăţământului profesional şi tehnic (învăţământul preuniversitar
profesional, învăţământul postliceal, învăţământul superior) prin:
- Generalizarea calităţii profesionalizării ca atribut şi finalitate a formelor şi
structurilor de formare iniţială organizate potrivit prevederilor legale în vigoare;
- Dezvoltarea şi implementarea unui sistem de consiliere şi orientare şcolară şi
profesională;
- Realizarea reformei curriculare la toate nivelele educaţionale;
- Formarea continuă a personalului didactic;
- Asigurarea educaţiei de bază pentru toţi cetăţenii;
- Eradicarea analfabetismului prin implicarea instituţiilor de resort şi a comunităţilor
locale;

18
- Creşterea calităţii programelor de formare profesională, atât pentru formarea iniţială,
cât şi pentru cea continuă;
- Adoptarea unor programe de educaţie compensatorie sau de acordare unei a doua
şanse pentru cei care au părăsit temporar sistemul formal al educaţiei de bază;
- Dezvoltarea şi restructurarea reţelei învăţământului rural, astfel încât să se asigure
accesul echitabil la educaţie pentru copiii şi tinerii din mediul rural;
- Ameliorarea calitativă a serviciilor educaţionale din învăţământul rural;
- Combaterea abandonului şcolar;
- Implementarea societăţii informaţionale prin sistemul educaţional – instruirea la
distanţă şi continuă şi informatizarea învăţământului;
- Anticiparea necesarului de competenţe, corespunzător schimbărilor care se
previzionează pe piaţa muncii;
- Adecvarea învăţământului profesional şi tehnic (ÎPT) la nevoile de dezvoltare
durabilă la nivel regional;
- Adecvarea ÎPT la nevoile de calificare solicitate de economia bazată pe cunoaştere,
de noile tehnologii în curs de dezvoltare;
- Utilizarea noilor tehnologii în procesul de formare profesională prin noi forme şi
tipuri de învăţare (învăţarea la distanţă);
- Adecvarea ÎPT la nevoile de dezvoltare personală şi profesională a cursanţilor din
perspectiva învăţării permanente, în condiţiile integrării elavilor cu nevoi speciale de
învăţare în programele de pregătire profesională organizate în reţeaua de masă;
- Dezvoltarea şi implementarea mecanismelor şi instrumentelor de asigurare a calităţii
formării profesionale iniţiale;
- Promovarea parteneriatului social în ÎPT;
- Dezvoltarea instituţională a unităţilor de învăţământ pentru a deveni furnizoare de
formare a resurselor umane la nivelul comunităţilor locale;
- Valorificarea competenţelor profesionale dobândite în contexte de formare non-
formală sau informală.

2. Îmbunătăţirea formării profesionale continue


Măsuri prevăzute pentru îmbunătăţirea formării profesionale continue şi sprijinirea
învăţării pe tot parcursul vieţii:
- Înlăturarea blocajelor din activitatea de formare profesională a adulţilor;
- Modificarea cadrului legislativ privind formarea profesională a adulţilor;
- Asigurarea calităţii şi competitivităţii furnizorilor de formare (elaborarea de
standarde ocupaţionale, autorizarea programelor de formare, evaluarea rezultatelor
formării);
- Facilitarea organizării unor stagii de instruire practică la agenţii economici pentru
programe organizate de diferiţi furnizori de formare profesională;
- Elaborarea de către patronate, împreună cu sindicatele, a planurilor anuale de
formare profesională la nivel de întreprindere, prin care se va da posibilitatea
salariaţilor să participe la diferite forme de pregătire profesională;
- Elaborarea procedurii de evaluare şi certificare a competenţelor dobândite pe cale
non-formală sau informală;
- Perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional pentru promovarea parteneriatului
în formarea profesională continuă;

19
- Încurajarea instituţiilor şi a unităţilor de învăţământ de a participa ca furnizori de
formare profesională continuă în programele iniţiate şi organizate de ANOFM.

Obiectivul orizontal C – Dezvoltarea parteneriatului social

În vederea evaluării şi monitorizării acţiunilor privind ocuparea forţei de muncă,


în România a fost constituit un parteneriat social cuprinzător, partenerii sociali fiind
implicaţi în elaborarea politicilor şi strategiilor pentru punerea în aplicare a diferitelor
programe din domeniul ocupării.
Aceste programe se creează prin acorduri şi protocoale în care sunt prevăzute
politici coerente de realizare a obiectivelor propuse.
În acest context, partenerii sociali sunt integraţi sistematic în dezvoltarea şi
implementarea acţiunilor, în concordanţă cu iniţiativele publice/private.
Prin intermediul dialogului social parteneriatele îşi fac simţită prezenţa la nivel
european (cooperare transnaţională cu privire la programe de tineret, educaţie şi formare),
naţional (acorduri tripartite), local (la nivelul comunităţilor), la nivelul întreprinderilor
(patronat, sindicat/salariaţi).
Parteneriatele se dezvoltă mai ales prin implicarea activă a organelor locale şi
regionale a organizaţiilor societăţii civile, care oferă servicii mai apropiate de cetăţeni şi
sunt mai bine adaptate nevoilor specifice ale comunităţilor.
Deoarece în această etapă economia României trebuie să se adapteze în toate
sectoarele de activitate pentru a deveni şi a se menţine competitivă, parteneriatul social
devine o modalitate eficientă de a asigura modernizarea şi diversificarea activităţilor.
Structurile parteneriale pot fi bi, tri sau pluripartite.
În acest sens au fost înfiinţate şi funcţionează urmatoarele instituţii:

1.Consiliul Economic şi Social (CES) este un organism tripartit, autonom, de


interes public, constituit în scopul realizării dialogului social dintre Guvern, sindicate şi
patronate şi al asigurării climatului de pace socială. CES are un rol consultativ în
stabilirea politicii economice şi sociale, precum şi în medierea stărilor conflictuale
intervenite între partenerii sociali, înainte de a se declanşa procedurile prevăzute pentru
soluţionarea conflictelor de muncă.
2.Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă reprezintă instituţia cu
conducere tripartită care are ca atribuţie principală implementarea politicii de ocupare a
forţei de muncă precum şi a celei de protecţie socială a persoanelor aflate în căutarea unui
loc de muncă.
3.Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (CNFPA) este o
autoritate administrativă autonomă, organizată în sistem tripartit, cu rol consultativ în
promovarea politicilor şi strategiilor privind formarea profesională a adulţilor. CNFPA
este format din reprezentanţi ai administraţiei publice centrale, precum şi ai organizaţiilor
patronale şi sindicale reprezentative la nivel naţional.
De asemenea, la nivelul fiecărui minister funcţionează comisiile de dialog social
în cadrul cărora sunt abordate probleme specifice instituţiei respective, deciziile fiind
adoptate în urma consultării partenerilor sociali.

20
Începând cu anul 2001 s-au încheiat acorduri sociale între guvern şi partenerii
sociali reprezentativi la nivel naţional, în scopul asigurării păcii sociale necesare
realizării reformelor economice.
Conform prevederilor Legii Învăţământului, Ministerul Educaţiei şi Cercetării se
sprijină, la nivel naţional, pe organisme consultative cum ar fi Consiliul Naţional pentru
Formare şi Educaţie Continuă. La nivel judeţean, funcţionează Consiliul Naţional de
Dezvoltare a Parteneriatului Social în Învăţământul Profesional şi Tehnic, în cadrul
Consiliului consultativ al inspectoratului şcolar judeţean sau al municipiului Bucureşti.

Obiectivul orizontal D – Dimensiunea regională

Pentru România dezvoltarea regională nu a fost o tradiţie.


Regiunile de dezvoltare, înfiinţate doar în urmă cu circa 5 ani, sunt alcătuite din
grupări de două până la opt judeţe (incluzând şi municipiul Bucureşti), constituite prin
asocierea voluntară a acestora. Modelul regiunilor de dezvoltare urmează îndeaproape
sistemul european de clasificare statistică a unităţilor teritoriale - Nomenclatorul
Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS). Regiunile create nu au statut administrativ şi nici
personalitate juridică. Ele reprezintă cadrul de concepere, implementare şi evaluare a
politicii de dezvoltare regională şi a programelor de coeziune economică şi socială. În
cadrul fiecărei regiuni de dezvoltare funcţionează o agenţie pentru dezvoltare regională,
care este un organism neguvernamental, de utilitate publică, care acţionează în domeniul
specific dezvoltării regionale.
Instrumentele de bază ale promovarii economice la nivel regional sunt „Strategia
Naţională pentru Dezvoltare Regională” şi „Programul Naţional pentru Dezvoltare
Regională”. Începând cu anul 2000, România elaborează Planul Naţional de Dezvoltare
care prezintă strategia, priorităţile şi programele de promovare a coeziunii socio-
economice pe teritoriul ţării. Ministerul Dezvoltării şi Prognozei are sarcina de a
promova şi coordona la nivel naţional politica de dezvoltare regională.
Politica pieţei muncii şi cea de formare profesională reprezintă domenii de acţiune
ale eforturilor şi iniţiativelor regionale. Pe baza Planului Naţional de Dezvoltare,
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei derulează programe prin care se crează oportunităţi
de ocupare şi dezvoltare a resurselor umane. Aceste programe se adresează în principal
regiunilor, judeţelor sau zonelor care au probleme de dezvoltare şi au ca principal
obiectiv sprijinirea investiţiilor pentru creşterea capacităţii de creare de locuri de muncă
şi de dezvoltare a resurselor umane prin măsuri de sprijinire a creării sau dezvoltării
IMM, finanţarea dezvoltării infrastructurii, etc.
La nivel judeţean se elaborează anual programe de dezvoltare economico-socială.
Consiliile judeţene şi consiliile locale de la nivelul comunelor, oraşelor şi municipiilor,
formate din reprezentanţi aleşi de colectivităţile locale, au ca atribuţie elaborarea,
aprobarea şi adoptarea de strategii şi programe de dezvoltare economico-socială judeţene
şi locale.
Autorităţile locale sunt implicate în fundamentarea şi implementarea programelor
anuale de ocupare temporară din rândul şomerilor (lucrări de interes comunitar, constând
în servicii publice şi servicii sociale).

21
Pentru întărirea rolului autorităţilor publice locale şi a partenerilor sociali în
implementarea politicilor în domeniul pieţei muncii, la nivelul agenţiilor judeţene pentru
ocuparea forţei de muncă se vor constitui şi vor funcţiona, din a doua parte a anului 2002,
consiliile consultative.
Consorţiile Regionale sunt structuri consultative ale Consiliilor pentru Dezvoltare
Regională, constituite cu aprobarea Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională.
Fiecare din cele 7 Consorţii Regionale este compus din reprezentanţi ai Agenţiei pentru
Dezvoltare Regională, Consiliilor Judeţene, Agenţiilor pentru Ocuparea Forţei de Muncă,
filialei regionale a Centrului Naţional pentru Dezvoltarea Învăţământului Profesional şi
Tehnic, Inspectoratelor Şcolare Judeţene, Comitetelor Locale pentru Dezvoltarea
Parteneriatului Social în Învăţământul Profesional şi Tehnic, universităţilor.

Obiectivul orizontal E – Dezvoltarea sistemului de indicatori ai pieţei muncii

În procesul luării deciziilor din orice domeniu de activitate, în special al elaborării


unor politici sociale coerente şi pentru a se realiza o monitorizare şi evaluare adecvată a
progreselor realizate în cadrul procesului de implementare a PNAO, este necesară
existenţa unor informaţii statistice corespunzătoare.
Procesul de armonizare a statisticii sociale româneşti cu statisticile europene a
început, la nivelul Institutului Naţional de Statistică, prin alinierea pe trei direcţii
principale:
-metodele de cercetare (modalităţile de colectare a informaţiilor);
-sistemele de eşantionare utilizate;
-conceptele, definiţiile, clasificările, nomenclatoarele.
Prin poziţia sa de coordonator al activităţilor cu acest specific, în contextul derulării
diverselor programe, Institutul Naţional de Statistică se implică în acţiunea de unificare
conceptuală şi metodologică a principalilor indicatori statistici ai pieţei muncii.
În momentul de faţă, pentru caracterizarea fenomenelor de pe piaţa forţei de muncă din
România se utilizează doua serii de date statistice diferite:
-date din Balanţa forţei de muncă (BFM);
-date din Ancheta asupra forţei de muncă în gospodarii -iniţiată în 1996(AMIGO).
Indicatorii statistici din cele două serii de date nu sunt comparabili deoarece metodele
de colectare, perioadele de referinţă şi sfera de cuprindere sunt diferite. Doar analiza
datelor din ambele serii poate oferi o imagine completă şi reală asupra pieţei muncii din
România.
BFM permite construirea unor indicatori comparabili în timp, la nivel naţional şi
teritorial (regiuni statistice, judeţe).
AMIGO asigură comparabilitate în timp, la nivel naţional, teritorial (regiuni statistice)
şi european. Comparabilitatea datelor statistice la nivel european este asigurată, în cadrul
Institutului Naţional de Statistică, atât prin adoptarea metodei moderne de cercetare
AMIGO cât şi prin aderarea la programul EUROSTAT.
Conceptele şi definiţiile din cadrul sistemului românesc al forţei de muncă au fost
adaptate la convenţiile şi standardele europene în vigoare, avându-se în vedere şi
specificul legislaţiei naţionale.

22
În afara indicatorilor statistici generali se vor dezvolta şi alţii, specifici, care vor fi, în
continuare, structuraţi şi detaliaţi de aşa manieră încât să permită o evaluare eficientă a
gradului de îndeplinire a măsurilor din PNAO.

Concluzii:

În urma analizei situaţiei actuale, putem identifica câteva direcţii prioritare de


acţiune ale Guvernului României, necesare în vederea creşterii gradului de ocupare a
forţei de muncă:

1. Asigurarea unei creşteri economice susţinute, cu impact direct asupra creşterii


numărului locurilor de muncă, bazată pe dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii; se va valorifica potenţialul de dezvoltare al unor domenii de activitate, cum ar fi
serviciile (turismul, tehnologia informaţiei, etc), a căror pondere în cadrul economiei este
încă destul de redusă;
2. Combaterea muncii fără forme legale şi iniţierea unor măsuri care să conducă la
reducerea costurilor locurilor de muncă, fapt care va stimula angajatorii să respecte
legislaţia în domeniu;
3. Încurajarea substanţială a veniturilor obţinute din muncă prin utilizarea unei rate de
creştere a salariului de bază minim brut pe ţară mai mare decât până în prezent şi
diminuarea sărăciei, atât pentru persoanele active, cât şi pentru persoanele inactive, prin
corelarea politicilor active de ocupare a forţei de muncă cu o politică adecvată de creştere
substanţială a veniturilor obţinute din muncă;
4. Promovarea de măsuri destinate prevenirii şi combaterii şomajului în rândul tinerilor în
vârstă de 15 – 24 ani, în vederea creşterii ratei de ocupare a acestei categorii de persoane;
5. În contextul continuării procesului de privatizare şi restructurare economică, se vor
identifica alternative pentru ocuparea persoanelor disponibilizate, lupta împotriva
şomajului de lungă durată constituind o preocupare constantă pentru următorii ani;
6. Elaborarea de programe speciale adresate grupurilor de persoane care se confruntă cu
dificultăţi de integrare pe piaţa muncii: tineri proveniţi din centrele de plasament,
persoane cu handicap, persoane de etnie rroma, persoane eliberate din detenţie, etc.
7. Promovarea unor măsuri destinate să conducă la creşterea ratei de participare prin
prelungirea perioadei de activitate a persoanelor vârstnice, din perspectiva ultimelor
evoluţii demografice, caracterizate printr-un proces de îmbătrânire a populaţiei;
8. Atenuarea discrepanţelor dintre cererea şi oferta pe piaţa forţei de muncă, cu precădere
prin adaptarea sistemului de formare iniţială şi continuă, la tendinţele pe termen mediu şi

23
lung ale lumii ocupaţionale, într-o societate bazată pe cunoaştere şi pe utilizarea noilor
tehnologii informatice.

BIBLIOGRAFIE:

 PLANUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE


MUNCĂ
 WWW.ANOFM.RO AGENTIA NATIONALA PT OCUPAREA FORTEI DE
MUNCA
 WWW.MMSSF.RO MINISTERUL MUNCII SOLIDARITATII SOCIALE SI
FAMILIEI
 EVOLUTIA OCUPATIEI PE PIATA FORTEI DE MUNCA DIN ROMANIA IN
PERSPECTIVA ANULUI 2010, COORDONATORI: DR. SPERANTA
PIRGIOG, PROF. VASILICA CIUCA, PROF. EUGEN BLAGA, BUCURESTI
2006

24