Regulamentul organic a fost o lege organică cvasi-constituțională promulgată în 1831-1832 de către

autoritățile imperiale rusești în Țara Românească și Moldova. Conservator în esență, documentul a inițiat
totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societății locale. Regulamentul a confirmat
parțial guvernarea tradițională (inclusiv conducerea de către hospodari). Regulamentul a oferit celor două
principate primul lor sistem comun de guvernare.

Cuprins
[ascunde]

 1Situația existentă
 2Convenția de la Cetatea Albă și Tratatul de la Adrianopol
 3Adoptarea
o 3.1Pavel Kiseleff
 4Conjunctura economică
o 4.1Orașe și localități
o 4.2Mediul rural
 5Evoluții politice și culturale
 6Regulile statutare și opoziția naționalistă
 7Războiul Crimeei
 8Vezi și
 9Referințe
 10Bibliografie
 11Legături externe

Situația existentă[modificare | modificare sursă]

Cele două state, aflate sub suzeranitate otomană din secolul al XV-lea, au fost subiectul mai multor intervenții
ruse începând cu războiul ruso-turc (1710 - 1711), când o armată rusească a pătruns în Moldova. Armata
condusă de împăratul Petru cel Mare a făcut legătura cu militarii din Țara Românească. Dat fiind scopul rebel
al unor astfel de alianțe, ca și fragilitatea regulilor otomane puse în fața unui imperiu ortodox, ce se pretindea
a fi moștenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să își întărească controlul deținut în zonă, în special
prin conducătorii fanarioți (numiți direct de către Poarta Otomană).
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat în 1774 între otomani și ruși, dădea Rusiei dreptul de a interveni în
cazul unor subiecte ținând de Biserica Ortodoxă, chestiune ce se dorea a fi folosită pentru a sancționa
intervențiile nedorite ale Imperiului Otoman în principate. Astfel, Rusia intenționa să sprijine păstrarea
domnitorilor locali care pierduseră sprijinul Porții în contextul războaielor napoleonice (casus bellidin războiului
ruso-turc 1806 - 1812). Rusia dorea astfel și să rămână influentă în principatele danubiene, în încercarea de a
contracara influența Imperiului Austriac, tot mai puternică din secolul XIX, mai ales după
anexarea Basarabiei din 1812. Totodată Poarta a oferit concesii importante conducătorilor principatelor
Moldova și Țara Românească.
În ciuda afluxului de greci, sosiți în principate ca o nouă birocrație favorizată de conducătorii locali,
conducerea tradițională (Divanul) a rămas mai departe controlată de câteva familii boierești, care se opuneau
încercărilor de reformă, menținându-și privilegiile prin defăimarea competitorilor lor atât la Istanbul cât și
la Sankt Petersburg.[1]
 Moldova (în portocaliu) și Țara Românească (verde), între 1793 și 1812

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, creșterea statutului strategic a regiunii s-a observat și prin
deschiderea a tot mai multe consulate reprezentînd puterile europene direct interesate în observarea evoluției
situației locale (Rusia, Imperiul Austriac și Franța; ulterior, britanicii și prusacii).[2] În plus consulii au acordat
privilegii speciale mai multor persoane, cunoscute drept sudiți ("subiecți", în limbajul timpului).[3]
O serie de evenimente importante au avut loc începând cu 1821, când ridicarea naționalismului grec
în Balcani, în aceeași perioadă cu războiul grec de independență au dus la preluarea controlului asupra celor
două state de către Filiki Eteria, o societate secretă greacă care a solicitat, și obținut în faza inițială, sprijinul
rusesc. Spre deosebire de Moldova, eteriștii au găsit o situație mai complexă în Țara Românească, unde
o regență boierească au solicitat acestora să obțină alungarea instituțiilor fanariote. S-a obținut un compromis
prin sprijinul acordat de aceștia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă
anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiți, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influența ei în regiune).
Rusia însă și-a retr as sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obțină sprijinul Porții, ceea ce a
dus în final la execuția sa de către o alianță a eteriștilor și boierilor locali (aceștia din urmă alarmați de noul
său program, cu tente anti-boierești). Otomanii au invadat regiunea, au zdrobit Eteria, iar boierii, văzuți ca o
facțiune separată, au obținut de la Înalta Poartă privilegii și sprijinul pentru a pune capătul sistemului fanariot. [4]

Convenția de la Cetatea Albă și Tratatul de la

Adrianopol[modificare | modificare sursă]

Portul Moldovei, Galați (1826)

Primele domnii sub Ioniță Sandu Sturdza ca Domn al Moldovei și Grigore al IV-lea Ghica ca Domn al Țării
Românești - au fost de scurtă durată: deși relația de clientelism dintre domnitorii fanarioți și conducători externi
nu a mai existat, Sturdza și Ghica au fost detronați în urma intervenției militare din timpul războiului ruso-turc,
din 1828-1829. Perioada domniei lui Sturdza a fost marcată de un conflict acut [5] între boierii care formau
pătura medie și familiile nobiliare care aveau un cuvânt greu de spus în privința politicii. [6]
Pe 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenția Rusiei în războiul grec de
independență, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetății Albe, acceptând mai multe cereri ale
locuitorilor: Convenția de la Cetatea Albă a fost primul document oficial care anula principiul domniilor
fanariote, instituind termene de domnie de șapte ani pentru principii aleși de Divane și, totodată, dădea celor
două state dreptul de a efectua , în mod liber, comerț internațional (spre deosebire de tradiția limitărilor definite
de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorități în privința comerțului cu grâu). [7]
Prezența militară rusă pe pământul Principatelor a fost inaugurată în primele zile ale războiului: la sfârșitul lunii
aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în
actuala Bulgarie).[8] Campania, prelungită în cursul anului următor și coincizând cu epidemii devastatoare
de ciumă bubonică și holeră (care, împreună, au ucis aproxiamtiv 1,6% din populația celor două țări), [9] a
devenit repede o povară pentru economiile locale:[10] potrivit unor observatori britanici, Țara Românească a
fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaștri, pentru a face
față cerințelor armatei ruse.[11] Acuzații de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a
călătorit în regiune în anii 1830; Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru
nevoile lor și c