I.

LUDO

PARAVANUL DE AUR
*
DOMNUL GENERAL GUVERNEAZĂ

Ediţia a III-a

1961

EDITURA PENTRU LITERATURĂ

───────────────────────────────────────

Coperta şi ilustraţiile de Eugen Taru

Din ciclul
PARAVANUL DE AUR

au apărut:
Domnul general guvernează, ed. I. 1953, ed. II-a, 1954;
Starea de asediu, ed. I, 1955, ed. II-a 1956;
Regele Palaelibus, 1957;
Salvatorul, 1959;
Ultimul batalion, 1960.

───────────────────────────────────────

1
 I

Tolănit în fotoliu, Ion Ion îşi netezea din când în când bărbiţa
stropită cu un discret polei de argint – şi rezista. De zile şi
săptămâni stătea la Paris şi nu făcea alta nimic decât să reziste.
— Eu fac politică de rezistenţă, nu de săru-mâna! zicea el.
Şi-şi contempla mâinile într-o admiraţie prelungă şi mută. Avea
mâini frumoase. Albe, îngrijite, cu degete lungi, subţiri, împodobite
cu unghii trandafirii, minunat strunguite. Mâini vii, expresive, care
păreau că-şi trăiesc o existenţă a lor, îşi au o conştiinţă a lor,
vorbesc o limbă a lor, într-un grai al lor, hotărât, tăios, răspicat.
De aceea, Ion Ion se şi purta cu ele ca faţă de nişte fiinţe nespus
de apropiate şi dragi – cu care-i plăcea să stea de vorbă ceasuri
întregi, aşa cum făcea şi în după-amiaza aceasta. Cu mişcări
gingaşe, uşoare, atente, lua deget după deget în mâna cealaltă, şi
le mângâia uşor, îndelung, cu voluptate, ca pe nişte preţioase
bibelouri de artă.
Prietenii, care cunoşteau această durabilă şi neîntreruptă idilă
dintre Ion Ion şi mâinile lui, ziceau:
— Este singurul lucru viu pe care-l iubeşte Ionel!
Aşa i se spunea lui Ion Ion în intimitate: Ionel.
Ion Ion era fiul lui Ion Viziru şi nepotul lui kir Enache Grecu,

2
venit din Fanar să întemeieze, pe un modest fundament de bragă
şi bigi-bigi, marea şi puternica dinastie a Vizirilor. De la bunică-sa,
adică de la nevasta lui kir Enache, moştenise Ion Ion Yiziru tenul
său alb şi neted, ochii săi negri, catifelaţi, pe jumătate închişi de
oboseală şi nasul său fin, subţire, de o impecabilă tăietură
grecească. Dar mâinile nu mai erau moştenite. Mâinile acestea
frumoase ale lui Ion Ion erau într-o anumită măsură opera tatălui
său, dar în cea mai mare parte opera sa proprie: izbutise să le
scoată aşa de frumoase, stând toată viaţa degeaba, tolănit în
fotoliu, fără să facă nimic. Ion Ion a muncit o viaţă întreagă să nu
facă nimic, numai să nu aibă bătături la mâini.
— Bătături? ziceau prietenii săi. Viziru… bătături!… Bunicu-
său, da!… Avea bătături la mâini, că muncea cu mâna. Avea şi
tată-său bătături: la limbă, fiindcă trăncănea mult prin cluburi
despre democraţie şi despre drepturile sfinte ale marilor
proprietari. Dar Ionel? N-are bătături nici la limbă măcar! Tace… I-
e lene până să şi vorbească… Bine i-a zis cine i-a zis: «odalisca
obosită»… O adevărată «odaliscă obosită»… Rar dacă deschide
gura… Şi numai ca să vestească o nenorocire! Cică ar gândi mult.
Poveşti. Face cu totul altceva: cât e ziua de mare, îşi ghiceşte în
palmă.
Într-adevăr, cine şi-ar fi închipuit că omul acesta îşi admiră
mâinile numai pentru simpla bucurie estetică s-ar fi înşelat.
Palmele, degetele, unghiile acestea, de care putea fi mândră
natura, îl ajutau pe Ion Ion să-şi concentreze, să-şi organizeze şi
să-şi formuleze gândurile sale politice. Le putea privi ceasuri
întregi fără odihnă, fiindcă ele îl inspirau şi-l conduceau cu paşi
siguri pe căile întortocheate ale artei de a ţine mereu frânele ţării
în mână. Din căuşul acestor palme netede, moi, feminine, se
născuseră, în ultimul deceniu, de când el era în capul partidului
naţional-liberal, toate ideile hotărâtoare pentru oamenii săi, pentru
familia sa, pentru sine. Idei cu rezultate totdeauna fericite, pentru
că erau totdeauna îndelung cântărite. Şi fără grabă. Ion Ion nu
suferea, nu îndura graba. Cu un trecut care-i insufla o
nemărginită încredere în viitor, Ion putea privi cu milă pe cei
dimprejurul său, care i se părea că nu fac decât să alerge după un
tren pus de mult în mişcare. El ştia că destinul său îl duce pe un
drum sigur şi inevitabil, viaţa lui e inevitabilă.
Cu mulţi ani în urmă, cineva îi prezisese bătrânului rege Carol
I:

3
 — Două fiinţe sunt menite să joace un rol deosebit în timpul
domniei regelui Ferdinand: Ion Ion Viziru şi mica, bălaia noastră
prinţesă.
Aşa s-a şi întâmplat. De altfel, drumul lui Ion Ion fusese
bătătorit încă sub domnia lui Carol I, care vorbea despre el cu o
însufleţire neobişnuită la un om cu totul străin de orice avânturi
sentimentale.
— În ziua de azi – zicea el nepoatei sale Maria – a lucra cu Ion
Ion este pentru mine o odihnă. Are o minte primitoare, îmi
urmează gândul până la capăt, îmi înţelege fără vorbă dorinţele şi
nu-i în veşnică opunere cu mine. E plin de dorinţa de a-mi fi pe
plac, precum şi de dorinţa de a învăţa. În ochii lui sunt un
înţelept.
Şi într-adevăr, Ion Ion era un elev bun, blând, ascultător şi plin
de admiraţie pentru regele şi învăţătorul său, care a fost un mare,
mare înţelept: a trăit şaptezeci şi cinci de ani şi a lăsat o avere
mărturisită de optzeci de milioane. Adică, după ce el şi regina
Elisabeta s-au hrănit, s-au îmbrăcat şi s-au încălţat, Carol a mai
izbutit să pună deoparte, din munca lui, peste un milion de lei pe
an. Asta numai pentru că şi-a ales o deviză înţeleaptă: Nihil sine
Deo! Nimic fără Dumnezeu!…
Nimic, nicăieri, în nicio împrejurare, fără Dumnezeu!… Pe
blazonul casei regale, pe efigia ţării, pe drapele, pe monezile de
aramă, de argint şi de aur, pe bancnote, pe farfurii, pe oale, pe cele
mai intime vase regale, se răsfăţa în slove clare deviza: Nihil sine
Deo! Iar Dumnezeu, drept răsplată, l-a ocrotit pe marele rege şi l-a
ajutat să intre asociat la un şir nesfârşit de întreprinderi care
fabricau ori vindeau postavuri, hârtie, bere, vinuri, cuie, conserve,
salamuri, brânzeturi – de preferinţă sub firmă germană, fiindcă lui
Carol I îi venea mult mai uşor să înţeleagă un bilanţ în limba
germană decât unul în limba română, pe care, de altfel, nici n-o
cunoştea. Înţelept cum era, lui Carol I nu i-a trebuit mult să-şi dea
seama că, pentru a fi rege al României, nu trebuie să cunoşti
limba română. De asta, limba română i-a şi rămas cu totul străină
până la moarte. N-a învăţat-o şi nici n-a vrut s-o înveţe, aşa cum
n-au învăţat-o nici regele Ferdinand, nici regina Maria.
O dată chiar, Carol I a şi spus-o, pe jumătate în glumă, pe
jumătate serios:
— Tocmai pentru că nu ştiu româneşte, parcă mă simt şi mai
român, fiindcă văd că cei mai mulţi dintre boierii cu care am de-a

4
face şi care zic să sunt români şi că reprezintă poporul român
habar n-au de limba română, dar în schimb vorbesc perfect
germana ori franceza.
Asta nu l-a împiedicat pe regele Carol să declare solemn, în
1866, cum a descălecat în ţinuturile moldo-valahe: «Punând
piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român…»
Cuvinte vestite care, încă din ultimul sfert al veacului trecut, au
îndemnat pe mulţi să spună:
— Norocos om mai e vodă Carol ăsta! Nici n-a apucat bine să
pună piciorul pe pământul românesc şi se şi simte român. Pe când
noi, care trăim de veacuri aici, nu ne simţim decât robi. El, cum a
pus piciorul pe pământul acesta, a şi devenit domn. Iar noi, care
muncim de veacuri aici, tot cerşetori am rămas. Nici tu pământ,
nici tu şcoală, nici tu drepturi… ci numai bătaie şi bătaie… cât e
ziua de mare, bătaie! Dacă stai aşa, bătaie!… Dacă stai mai
altminteri, bătaie!… La câmp, unde te trimite cu jandarmul din
spate, la muncă, bătaie!… La socoteală, dacă strâmbi cumva din
nas că nu-i chiar aşa cum spune boierul, bătaie!… Dacă n-ai cu ce
plăti birul pe zăpada de anţărţ, bătaie!… Străini şi atât! Dar vodă!
Vodă nici muncă nu face, nici dijmă nu dă, nici bir nu plăteşte,
nici limba românească n-o ştie… şi totuşi, se simte român!…
Minunea lui Dumnezeu!… Şi dacă vă închipuiţi cumva, oameni
buni, că se laudă, greşiţi. Nu este vodă om să se laude. Spune
adevărul. Se simte ca acasă la el. „Dovadă: de abia a apucat să
jure în 1866 pe constituţie, că l-a şi proclamat pe tată-său,
bătrânul prinţ Carol Anton de Hohenzollern, care locuia la
Sigmaringen în Prusia, deputat de Târgovişte. Râdeţi? Păi de ce?
Vă miră că vodă a ales un prinţ prusac să reprezinte nevoile
târgoviştenilor, când în viaţa lui nici n-a călcat pe aici şi când alte
cuvinte româneşti decât şnaps, chelner, şniţel, crenvurşt şi gheşeft
nici nu cunoaşte?… Prostie!… Şi dacă nu ştie româneşte – ce? Dar
parcă vodă al nostru ştie mai mult? Şi uite-l că-i vodă!
Era, deci, un înţelept vodă – aşa că pe bună dreptate Ion Ion nu
mai ştia cum să-i intre în voie. De asta a şi fost în 1907 cel dintâi
să înţeleagă situaţia. La putere erau pe atunci conservatorii.
Tulburările începuseră în Moldova. Partidul liberal se porni să dea
alarma că ţăranii s-au răsculat pentru că partidul conservator ar fi
dat ţara pe mâna arendaşilor străini. Răscoala nu-i decât o urmare
a guvernării conservatoare duşmănoase faţă de ţărănime, care-şi
face singură dreptate. Conservatorii, aşadar, trebuie să plece de la

5
putere şi să facă loc liberalilor.
Dar peste câteva zile, boierii, toţi laolaltă – şi conservatori şi
liberali – se înspăimântară. Gluma se îngroşa. Rebeliunea o luase
în jos şi se întindea cu repeziciune până în cele mai îndepărtate
judeţe ale Munteniei şi Olteniei. Nu mai era o simplă răzmeriţă.
Pentru bătrânul Carol era lucru vădit că alt leac nu poate fi
decât tunul. Dar de aceeaşi părere era şi Franz Josef al Austro-
Ungariei şi Wilhelm al II-lea al Germaniei care, plini de
solicitudine, îi telegrafiară lui Carol că sunt gata să trimită oricâte
trupe nemţeşti şi austriece doreşte, ca să-i înveţe minte pe ţăranii
români. Carol, desperat de neputinţa sfetnicilor săi conservatori,
chemă la putere pe liberali – dintotdeauna oamenii săi de nădejde
în momentele grele. Dar când trebui să treacă la fapte, nu stătu de
vorbă cu conu Mitiţă Sturza, şeful partidului liberal, care se
închidea în şedinţe din ce în ce mai lungi cu sfântul Sisoie, ci tot
cu Ionel.
— Ionele! i-a zis. Ce facem? Eşti în stare să pui ordine în ţară?
Altminteri va trebui să chemăm trupe nemţeşti.
Armată nemţească în ţară? Nu! Ion Ion îşi iubea ţara şi pentru a
salva obrazul ţării era hotărât la jertfele cele mai mari. Aşa că, plin
de intenţii foarte dârze, dar cu un ton foarte blând, răspunse lui
Carol:
— Sire, nu cred că ar fi bine să lăsăm armatele străine să treacă
pe teritoriul român şi să se amestece în treburile noastre interne.
S-ar supăra ţara. S-ar supăra poporul. Cred că putem face ordine
şi noi singuri, fără să fim ajutaţi de austrieci şi de nemţi. Armată
avem… tunuri avem… puşti avem!
Într-o anumită măsură Carol era mulţumit. Orgoliul lui de
suveran îi spunea că acuma are un prilej minunat să arate lui
Franz Josef şi în special şefului său ierarhic, kaiserul Wilhelm al
II-lea, că în cei patruzeci de ani de domnie aici, el n-a stat
degeaba: mulţumită înţeleptei sale conduceri, ţara a ajuns să aibă
o armată atât de bine instruită nemţeşte, încât poate ea singură
pedepsi, cu tunuri şi puşti de fabricaţie nemţească, pe ţăranii
români. Bătrânul Carol, deci, puse mâna pe umărul lui Ion Ion şi
hotărât îi răspunse:
— Bravo! Suntem înţeleşi… Pe conservatori îi trimit chiar azi la
plimbare. Mitiţă va face guvernul. Dar pe tine te numesc la
Interne, fiindcă vreau ca în mâna ta să fie conducerea. Şi vezi să
nu-ţi tremure mâna! Obrazul ţării e în joc. Trage!… Pe

6
răspunderea mea, trage!… Nu se va întâmpla nimic nimănui!…
Trage!… Pe răspunderea mea!… Trage!
Din uşă, însă, Ion Ion se întoarse şi îi spuse lui Carol:
— Ca să pot trage mai bine, maiestatea voastră ar trebui să
lanseze către ţară un manifest cu făgăduieli.
Ochii lui Carol sclipiră.
— Admirabil! zise el, entuziasmat. Admirabil!… Fă manifestul şi
trimite-mi-l imediat spre semnare. Şi trage… Pe răspunderea mea,
trage! Nu se va întâmpla nimic nimănui… Trage!
Niciodată Ion Ion nu văzuse pe rigidul şi stăpânitul vodă Carol I
într-un asemenea acces de exaltare. Bătrânul părea cuprins de
delir. Vedea numai sânge şi auzea numai tunuri şi puşti. Toate
instinctele lui soldăţeşti de iuncher prusac puteau să zburde, în
sfârşit. Armată… represiune… război!
Conservatorii, acuzaţi că oropsesc pe ţărani, se dădură în lături
fără să zică nimic – şi în locul lor veniră la putere liberalii, pregătiţi
să facă fericirea ţăranilor, aşa cum spunea şi manifestul regal.
A doua zi – memorabila zi de 13 martie 1907 – toate partidele
fură prezente în Parlament spre a proceda la un act epocal, care
rămase înscris în analele partidelor istorice. Guvernamentalii şi
opoziţioniştii, cu lacrimi în ochi, se strânseră fierbinte unul pe
altul, în braţe, ca să-i vadă ţara uniţi: Mitiţă cu Tăkiţă… Tăkiţă cu
Griguţă… Griguţă cu Ionel… Ionel cu Petrache… Petrache cu
Arghir… Arghir cu Ghiolman… Ghiolman cu Tăkiţă şi aşa mai
departe. Boierii luară apoi rând pe rând cuvântul ca să constate,
spre marea lor uimire şi bucurie, că în ceea ce priveşte
răspunderea răscoalelor, acordul este unanim: vinovaţi sunt
străinii. Şi anume: bulgarii. Arghir, marele Arghir, descoperise
firul:
— Se vorbeşte de pericolul bulgar – strigă el în Parlament – şi
ţara se raliază la aceasta.
Parlamentul aplaudă furtunos, după care boierii îşi jurară încă
o dată credinţă până la moarte – adică până la viitoarele alegeri.
Apoi, într-o atmosferă solemnă, Miluţă Barbut, membru marcant
în noul guvern liberal, se urcă la tribună şi foarte mişcat, vorbi
către reprezentanţii naţiunii:
— Domnilor miniştri, domnilor deputaţi şi senatori!… Ţăranii
aşteaptă să li se facă dreptate. Ţăranii nu pot fi lăsaţi să aştepte.
Ţara trebuie să reintre în ordine. De aceea guvernul propune
următoarele două reforme…

7
 Dar conu Petrache Carp, şeful celui de al doilea partid
conservator – numit conservator-junimist – îl întrerupse cu
brutalitate.
— Nicio reformă! răcni el, smulgându-şi monoclul de pe ochi.
Am zis: nicio reformă! De ce vă grăbiţi cu reformele? Mai întâi
represiune şi apoi vom aviza.
Miluţă Barbut, mai cuviincios ca niciodată, răspunse:
— Rog pe veneratul nostru conu Petrache să aibă puţintică
răbdare. Noi suntem un partid democrat şi am zis că nu putem
lăsa pe ţărani să aştepte prea mult. De aceea propun: mai întâi,
desfiinţarea taxei de cincisprezece bani pe decalitrul de vin…
— Se aprobă! dădu conu Petrache, înseninat, semnalul
aplauzelor furtunoase care izbucniră îndată.
— Al doilea – continuă Miluţă – propunem desfiinţarea taxei de
cinci lei contra secetei.
— Se aprobă! îşi potrivi conu Petrache şi mai bine dispus
monoclul şi bătu iar din palme.
După aceasta, Ion Ion aşteptă cincisprezece minute, cu
ceasornicul în mână, ca să vadă ce efect au aceste reforme asupra
ţăranilor. Dar când văzu că se îngrămădesc pe birou munţi de
telegrame prin care i se anunţă că ţăranii, în loc să se liniştească,
continuă să strige şi în Moldova şi în Muntenia: «Vrem pământ!»
«Vrem pământ! Vrem capul vostru!»; că patru mii de ţărani din
Vlaşca şi Teleorman au pornit-o spre Bucureşti; că garnizoana
austriacă din Cernăuţi a primit ordin de plecare spre graniţa
moldovenească, Ion Ion nu mai aşteptă nicio clipă şi-l chemă pe
generalul Neaţă, care, gata la poruncă, aştepta în odaia de alături.
— Neaţă! îi strigă el, exaltat ca şi bătrânul vodă Carol. Trage! Pe
răspunderea mea, trage!… Nu se va întâmpla nimic nimănui…
Trage!
Generalul chemă îndată la el pe toţi comandanţii de regimente:
— Trageţi! Pe răspunderea mea, trageţi!… Nu se va întâmpla
nimănui nimic… Trageţi!
Comandanţii de regimente chemară pe maiori:
— Trageţi! Pe răspunderea mea, trageţi!… Nu se va întâmpla
nimic nimănui… Trageţi!
Maiorii chemară pe căpitani, căpitanii pe locotenenţi,
locotenenţii pe sublocotenenţi, sublocotenenţii pe plutonieri şi
fiecare, cu ochii ieşiţi din orbite, urla subalternilor:
— Trageţi! Pe răspunderea mea, trageţi!… Nu se va întâmpla

8
nimic, nimănui!… Trageţi!
Şi ţara se cutremură în zilele acelea de bubuitul tunurilor, de
pocnetele puştilor, de vaietele ţăranilor răniţi de moarte şi de
răcnetul acela groaznic, cu mii de ecouri, ţâşnit din gâtlejurile
ofiţerilor, subofiţerilor, prefecţilor, primarilor, poliţailor, toţi, cu
ochii mici de mânie şi groază, toţi, exaltaţi, ca şi Ion Ion şi vodă
Carol I:
— Trageţi! Pe răspunderea mea, trageţi!… Nu se va întâmpla
nimic, nimănui! Trageţi!
Numai aşa putea ieşi prestigiul ţării cu cinste din această grea
încercare. Tunurile şi puştile fabricii Krupp din Essen îşi spuseră
cuvântul şi Carol putu privi cu mândrie în ochii lui Franz Josef şi
Wilhelm al II-lea: unsprezece mii de ţărani fuseseră siliţi să muşte
ţărâna. Viteji, ofiţerii lui Carol trăseseră fără să le tremure mâna.
Şi nu s-a întâmplat, într-adevăr, nimic, nimănui. Un rege ştie să-şi
respecte cuvântul. Nu s-a întâmplat nimic, nimănui. De la Ion Ion
până la cel din urmă jandarm, nimeni n-a fost tulburat nici cât
negru sub unghie, pentru tot ce a făcut în primăvara aceea muiată
în sânge. Ba, regele, ca să-şi poată ţine şi mai bine cuvântul, a
închis la el, în casa de fier, toate cele treizeci de dosare ale
represiunii. Apoi l-a chemat pe Ion Ion la el şi i-a spus:
— Toată România trebuie refăcută, pentru că totul s-a înecat.
Asemenea lucruri nu trebuie să se mai întâmple. De vină este
instrucţia publică. S-a mers prea iute cu instrucţia publică. S-a
dat poporului o instrucţie care depăşeşte înţelegerea lui. De vină
este şi constituţia. Am mai spus-o de atâtea ori: avem o constituţie
prea avansată, mai avansată decât constituţia oricărui popor din
Europa. Ar trebui un acord între partide pentru revizuirea
constituţiei. Văd că deocamdată mi se vorbeşte numai de o
restrângere a libertăţii presei. E adevărat că presa a otrăvit ţara.
Dar cu legi contra presei n-am făcut prea mare lucru. Vreau
hotărâri clare. Trebuie să-i potoleşti pe cei care vorbesc de vot
universal şi pe cei care pomenesc de atingerea proprietăţii. Nici vot
universal, nici atingerea proprietăţii. Cred că n-am nevoie să ţi-o
spun tocmai ţie. Pentru rest, felicitările mele!… Eşti un adevărat
patriot!
După care îi întinse lui Ion Ion două telegrame lungi, din partea
lui Franz Josef şi Wilhelm al II-lea, pline de felicitări pentru felul
cum a fost făcută represiunea. Regele, încântat, îl urmărea cu
privirea pe Ion Ion, ca să vadă cum primeşte el omagiile celor doi

9
împăraţi. Ion Ion părea turburat. Mâna în care ţinea telegramele îi
tremura. Pleoapele i se înroşiseră. Ionel părea gata să plângă. Era
fericit. Carol, dispus să-l copleşească azi cu atenţia sa regală, îi
zise:
— Trebuie să ştii că sunt foarte-foarte mulţumit de armată… şi
de serviciul tău de poliţie.
Carol I, într-adevăr, era foarte-foarte mulţumit de Ionel, ceea ce
i-o putu dovedi un an după răscoală. În vremea din urmă, conu
Mitiţă, şeful guvernului liberal, adoptase în conversaţiile sale
politice, exclusiv, stilul sfântului Sisoie. Într-o zi, ministrul Angliei
veni la el să-i facă o comunicare:
— Excelenţă, majestatea sa regele Angliei şi împăratul Indiilor
mă însărcinează să…
— Tocmai! i-o reteză conu Mitiţă. La al şaptesprezecelea an al
stăpânirii nebiruitului împărat al romanilor, la 201 olimbiada, la al
8-lea iliada de la zidirea lumii, după numărul nostru…
Cu tot sângele său rece de supus al regelui Angliei şi
împăratului Indiilor, ambasadorul se sperie. Prudent, se dădu
încet-încet înapoi şi când simţi uşa, o împinse cu spatele şi o luă
la goană pe scări.
A doua zi, conu Mitiţă fu urcat în tren şi dus la Viena, unde se
constată că e de cincisprezece ani nebun şi unde fu internat într-
un ospiciu demn de rangul său social şi politic şi de uriaşele lui
merite în civilizarea naţiei române. Succesiunea la scaunul de
preşedinte al liberalilor şi de prim-ministru al ţării se găsea, astfel,
deschisă. Concurenţi erau doi: Miluţă Barbut, tare pe bogăţiile
sale, şi Ion Ion, tare pe numele său, şi pe averea sa, şi pe graţiile
regale, dar mai ales pe cele princiare. Lupta nici nu începuse – şi
Ion Ion, se văzu proclamat învingător. Prin urmare, Ion Ion n-avea
nevoie să se grăbească în actele sale politice. Asta-l şi îndemna să
spună vechilor săi adversari politici din fruntea partidelor noi:
— Partidul pe care-l conduc eu nu este o improvizaţie. El are un
lung trecut şi un mare viitor. Grăbiţi-vă dumneavoastră, formaţii
recente şi nesigure, fiindcă ziua de mâine vă apare îndoielnică. Eu
n-am de ce mă grăbi. Eu înaintez cu paşi liniştiţi, pe un drum bine
tras, spre un ţel bine definit.
Apoi, îşi cerceta iar mâinile din splendoarea cărora trebuia să
ţâşnească ideea care să-i netezească drumul pentru pasul următor
în triumfalul său marş politic.
Din consultarea acestor mâini au ţâşnit, aici la Paris, ideile care

10
l-au ajutat să ţină piept aliaţilor la conferinţa de pace.
— Ne umilesc! zicea el, cu o furie obosită, anturajului său.
Suntem doar naţie victorioasă!… Atunci de ce ni se impun condiţii
ca unei ţări învinse? Banatul nu vor să ni-l dea!… dar în schimb
îmi cer să semnez statutul minorităţilor şi tratatul de pace cu
Austria. Tratat!… O ticăloşie neruşinată se cheamă la ei un
tratat… Pentru că am moştenit Ardealul şi Bucovina, să plătesc
eu, stat învingător, datoriile Austriei, pe care să le încaseze
Franţa… ori Anglia… ori America!… Nu numai datoriile din ajunul
războiului, dar şi acelea contractate de Austria în timpul
războiului ca să lupte împotriva noastră!… Asta-i pace?
Cuvântul îl făcu să tresară şi să-şi ridice ochii o clipă. Era încă
ziuă. Prin fereastra deschisă pătrundea larma mulţimii care la
orele acestea umplea strada. Din fiece sunet pe care-l puteai
desprinde în rumoarea vie a oraşului, parcă simţeai cum lumea e
încă surprinsă şi buimăcită de marea bucurie a păcii. Nimeni nu
îndrăznea să creadă că, într-adevăr, războiul s-a încheiat, că nu
mai trebuie să deschidă cu inima strânsă, în fiecare dimineaţă,
ziarul, ca să caute înfrigurat, în lista nesfârşită a celor căzuţi pe
front, numele tatălui, fratelui, soţului, logodnicului drag, că
cimitirele nu mai aşteaptă cadavrele sfârtecate ale milioanelor de
tineri care s-au lăsat măcelăriţi.
«Se bucură lumea că-i pace! gândi Ion Ion cu năduf. Pace? Asta-
i pace? Asta-i porcărie, nu pace!»
Cineva bătu în uşă. Era Crai-Voievod, al doilea delegat român la
conferinţa de pace. Asudat, cu ochelarii puşi strâmb pe nas, cu
mustaţa ungurească pleoştită, Crai-Voievod depuse pe măsuţa de
lângă uşă un vraf de reviste.
— Uf, făcu el, ştergându-şi fruntea cu palma. Până le-am
găsit… Am luat şi exemplare mai vechi. Din pricina războiului nu
le-am mai primit la noi, în Ardeal, încă de prin 1914…
Ion Ion se apropie, privi şi zâmbi. Erau aproape toate revistele
galante pariziene: Fin de siecle, L’Indiscret, L’Amour, Le chic, Frou-
frou, Le vieux marcheur… toate oficioasele caselor de rendez-vous
din Paris.
«A! îşi zise Ion Ion. Fruntaşul Ardealului nu-şi pierde vremea
degeaba în capitala Franţei».
Îndată sosi şi şeful misiunii militare române la conferinţa de
pace, generalul Creţu care, după ce-i dădu lui Ion Ion o serie de
informaţii în legătură cu problemele care priveau România,

11
adăugă:
— Să nu uit! L-am întâlnit pe Săftoi, care mi-a spus-o de la
obraz: «Păcat că nu-i Take cu voi în delegaţie… Take şi Ion Ion ar fi
făcut treabă bună. Take e cunoscut de toţi. Take ştie să vorbească.
Take cunoaşte problemele…» Take şi Take şi Take…
— Ajunge! se răsti Viziru la el. Nici să n-aud de canalia asta de
Take! Cu Take am isprăvit!
Ura ce i-o purta lui Take era cu atât mai mare, cu cât simţea că,
într-adevăr, Take îi lipseşte acum mai mult ca oricând. Take, cu
relaţiile lui, cu elocinţa lui, cu experienţa lui de escroc… Nu, nu!…
Gândul că ar trebui să ajungă la canalia asta de Take îl făcea pe
Viziru să se cutremure de groază şi scârbă. Dacă Take ar simţi că
este nevoie de el, ar deveni şi mai obraznic. Mai bine aşa, fără el!
«Crai-Voievod, cel puţin, e om de încredere, îşi zise Ion Ion. E în
mâinile mele. El este de pe acum un capitol în bugetul partidului
naţional-liberal! Şi apoi, nu-i nici prea strălucit ca să se bată
pentru el celelalte partide. În afară de calitatea lui de ardelean, nu-
i decât un sac de anecdote porcoase. Pe când Take!… Take!…»
— Cu Take? continuă Ion Ion să strige la Crai-Voievod!… Cu
Take să mai am eu de-a face?… Cu un pungaş ca el?
— Şi încă ce pungaş! reflectă Crai-Voievod, fără să-şi ridice ochii
de pe reviste. Toată viaţa lui numai de pungăşii s-a ţinut!
Indiferenţa lui Crai-Voievod îl scotea pe Ion Ion din sărite.
— Pungăşii? Astea-s tâlhării, nu pungăşii!… Las’ că-i arăt eu
lui! Dosarul lui e la mine, aici, în sertar. Numai hoţii! încă de prin
1906 umbla să vândă americanilor petrolul nostru românesc, dar
trata în acelaşi timp şi cu kaiserul Wilhelm al II-lea. Cât a luat şi
de la americani şi de la nemţi numai Dumnezeu ştie!
Aici interveni şi generalul Creţu:
— Dar în 1913, când era vorba să se pornească război împotriva
Bulgariei, parcă ce-a făcut Take al nostru? Ba vroia război, ba nu
vroia război, după cum îi săltau ori îi scădeau acţiunile, la bursă.
Numai bursa îi juca în cap! Armata română se şi găsea în Bulgaria
şi el, ministru de externe, în loc să aibă grijă de ţară, avea grijă de
bursă. Bursă şi bursă! Buzunarele îi erau doldora de tot felul de
acţiuni. Ziua în amiaza mare, frate-său, Victoraş, beat mort,
umbla prin localuri şi zbiera să fie auzit de o lume întreagă: «Take
a făcut o nouă idioţie: şi-a vândut „Platinele”!»… Sau: «Take a dat o
lovitură grozavă: „Steaua Română” s-a ridicat cu două sute de
lei»… Sau: «I-am spus eu lui Take: Take, cumpără-ţi repede nişte

12
„Astra-Română”, că apoi o să plângi!… Şi acuma plânge, tâmpitul!»
Şi în timpul ăsta, soldaţii români mureau de holeră în Bulgaria…
Pungaşul… Se înhăitase cu Dikin, directorul Băncii de Credit
Român… şi ăla-i vindea toate secretele. Şi fiecare secret era o
afacere… Cred că nici Take singur nu ştie cât a câştigat în ziua
când Dikin i-a şoptit la ureche că Ferdinand al Bulgariei cere pace.
Cu informaţia asta în buzunar, a răsturnat bursa cu dosul în sus.
Ion Ion spumega:
— Dar în anii neutralităţii… în anii neutralităţii! strigă el. Bună
afacere neutralitatea, ce zici? Take zbiera: «Vrem Ardealul!» şi făcea
misitie de vagoane cu grâu pentru nemţi. Şi tot ca-n 1913: ba
vroia, ba nu vroia război, după cum mergea bursa şi după cât era
de mare comisionul. Că de luat, lua de la toţi: şi de la Poklievski-
Koziell, şi de la von dem Busche… şi de la englezi… şi de la
americani… Am dosarul complet! Şi dosarul nu minte! N-am uitat
nici de cele ce-a făcut Take în timpul evacuării din Muntenia, când
şedea la Wagons-Lits şi împărţea bilete pentru străinătate
lichelelor lui, ca s-o poată şterge din ţară, nici de cele ce-a făcut la
Iaşi, când propunea să plecăm cu oastea pe frontul din
Mesopotamia – şi nici ce-au făcut frate-său Toma şi frate-său
Victor. Nimic n-a fost uitat! În 1917 urla că dezastrul e din pricina
mea şi numai a mea. Acuma; când am ieşit cu ţara mărită, zice că
e numai meritul lui. Toţi au ieşit deodată cu merite în lupta pentru
idealul naţional. Se laudă că au merite şi conservatorii în frunte cu
Ghiolman… şi generalul Neaţă… şi toţi. Atâta timp cât a mers
prost, toţi duşmanii mei ziceau că eu sunt singurul autor al
dezastrului. Dar cum s-au întors lucrurile în bine nu mai sunt eu
singurul autor al victoriei, ci trebuie să împart victoria cu ei. Toţi
trădători şi mai au obraz să-şi ceară partea lor de câştig! Canaliile!
Las’că mă răfuiesc eu cu ei în curând! Să termin număr cu
porcăria asta de pace şi le-arăt eu lor victorie!
În momentul acesta îşi făcu apariţia Trişcă.
Trişcă era primul secretar al lui Ion Ion. Cu un bot simiesc, cu
nişte ochi mititei, cu părul des şi negru dat pe spate, Trişcă, urât
şi agitat, părea, în costumul lui negru, un lăutar îmbrăcat de
duminică.
— Ei? îl luă din uşă Viziru, nerăbdător.
Trişcă îşi puse cu grijă servieta pe cămin şi solemn îi răspunse:
— Domnul Clemenceau vă aşteaptă marţi dimineaţa la zece!
Ochii lui Ion Ion se luminară o clipă:

13
 — Aha! A binevoit!
Dar Viziru se întunecă numaidecât şi scrâşni din măsele. În
ultima vreme, Clemenceau nu mai voia să-l primească. Un
înfumurat şi o canalie. Zicea că-i plictisit de atâta îndărătnicie.
Îndărătnicie – când Ion Ion este umilit la tot pasul şi nimeni nu-i
dă nici cea mai mică atenţie… Numele lui Ion Ion Viziru, care în
ţară la el face toată lumea să tremure de frică, aici nu spune
nimic! Ion Ion Viziru! Cine-i ăla?… Nişte ignoranţi şi nişte canalii…
Toţi… toţi, cu preacucemicul Wilson în frunte! Toate necazurile îi
vin de la călugăriţa asta ipocrită. Când îl apuci, stă cu Biblia în
mână, parcă ar fi conu Mitiţă… şi face harcea-parcea din geografie,
din tratate, din drepturi istorice!
— Domnule preşedinte! a încercat Ion Ion să-i explice lui Wilson
în prima sa audienţă la Consiliul suprem. Noi am încheiat în 1916
cu Franţa o convenţie prin care ni se recunoaşte dreptul
nediscutat asupra…
Dar Wilson i-a făcut un semn energic cu mâna să tacă. Apoi a
deschis Biblia la «plângerile lui Eremia», capitolul III: «Nădejde şi
mângâiere», şi a murmurat cu pietate paragrafele 27 şi 28:
«Bine este pentru om să poarte jugul din tinereţe-i – să stea la o
parte în tăcere, dacă domnul i l-a pus pe grumaji.»
A ridicat apoi ochii şi s-a răstit la Ion Ion:
— Nu recunosc nicio convenţie!… Nu mă simt legat de nicio
obligaţie contractată de Anglia şi Franţa înainte de 1918, când am
intrat noi în război. Tratatele încheiate de Anglia şi Franţa, fără a
ne fi consultat pe noi, nu ne privesc.
Şi acuma refuză să-i dea Aradul, Timişoara, Oradea Mare,
Banatul. Iar fiindcă Wilson i le refuză, s-au folosit şi Clemenceau şi
Lloyd George de prilej ca să facă la fel. Numai că ăştia vin cu alt
pretext: pacea cu nemţii!… Cică România a călcat tratatul din
1916, care prevede la articolul 5 că românii n-au voie să încheie
pace separată cu nemţii.
— Dar pentru Dumnezeu! a protestat Ion Ion. Eu…
— Nimic! Peste ce capeţi, nu-ţi mai dăm nimic. Nu numai că
nu-ţi dăm, dar o să mai dai dumneata.
Şi i-au pus sub nas tratatul minorităţilor. Tratatul minorităţilor!
în ţara lui, să fie obligat să acorde drepturi minorităţilor. În ţara
lui! Ce porcărie şi ce bătaie de cap!… Şi între timp, ceilalţi din
delegaţie îi mai toarnă sare pe rană.
— Ce facem cu demnitatea noastră naţională, Ionele? îl sâcâia

14
mereu generalul Creţu. Boierii ăştia au acordat Serbiei şi Belgiei
dreptul de a fi reprezentate prin trei delegaţi, pe când nouă, numai
prin doi. Parcă am fi nişte ţări nenorocite, ca Siamul ori
Hedjasul!… Cehii şi grecii sunt primiţi cu mari onoruri de către
Consiliul municipal al Parisului, pe când la noi nu se uită nici
dracu!
Aici e şi marea durere a lui Ion Ion. Nicio atenţie!… O
desconsiderare totală. Parcă nici n-ar exista. Cineva de la Quai
d’Orsay i-a confirmat-o făţiş:
— Pomnule Viziru, România e cea din urmă în ordinea de
simpatii a conferinţei: Italia penultima… pe când Grecia stă în
frunte.
Asta o ştia şi el. Dar când i-a mai spus-o şi-un altul, parcă l-ar
fi pălmuit. De necaz că Grecia lui Venizelos este atât de bine
văzută, Ion Ion se simţise cuprins de o dragoste nemărginită
pentru ţara latină Italia – supărată şi ea de felul cum merg
treburile la Consiliul suprem – şi începuse să lucreze în jurul
conferinţei de pace, ca acasă la el în jurul alegerilor: prin bârfeli,
prin cancanuri, prin intrigi. S-a înţeles mai întâi cu Italia să
reînvie o afacere Epir-Albania şi ca argument a adus cinci români
din Bitolia să se plângă de regimul grecesc. Dar i-a ieşit treaba pe
dos. Tot Consiliul suprem i-a sărit în cap: «Ce Epir, ce români din
Bitolia, ce regim de persecuţii! Conferinţa n-are timp de prostii!»…
Disperat, Ion Ion i-a telegrafiat lui Vintilă: «Ce facem?» Şi Vintilă i-
a răspuns tot telegrafic: «Dă franţujilor monopolul afacerilor pe din
două cu partidul liberal!»
Ş-i dus Ion Ion îndată la Clemenceau şi i-a spus:
— Domnule Clemenceau, vrem să ne înţelegem pe baza lui fifty-
fifty. La noi se spune: juma-juma!
Clemenceau i-a răspuns:
— Prefer pe fifty-fifty… Nu ştiu ce înseamnă juma-juma!
Şi erau gata-gata să se-nţeleagă. Au aflat, însă, americanii, care
au început să zbiere:
— Nu recunoaştem nimic!… Gangsterul (l-au mai taxat şi de
gangster), gangsterul acela de Viziru să se astâmpere, că-i mai
luăm înapoi şi Angora.
Ilson credea că Angora e vreun oraş din Ardeal.
O despre englezi, ei au spus răspicat lui Ionel, prin glasul lui
Balfour, ministrul lor de externe:
— Nu-ţi mai acordăm nicio para împrumut!

15
 Furios, Ion Ion i-a răspuns domnului Balfour:
— Vă rog fiţi bun să recitiţi tratatul şi să vă onoraţi iscălitura!
La care, Balfour i-a replicat:
— Sunt singur judecător în ceea ce priveşte onoarea imperiului
britanic, iar dumneata, domnule… nu ştiu cum te cheamă… să nu
împărţi cu alţii ceea ce ne aparţine de drept nouă! Căci s-o ştii
bine, domnule Viziru: bogăţiile României ne aparţin nouă,
englezilor!
Şi i-a spus asta nu în doi peri, ci cum nici nu se poate mai clar:
bogăţiile României ne aparţin nouă, englezilor! Precum i-a spus-o
şi Clemenceau: bogăţiile României ne aparţin, nouă, francezilor.
Precum i-a spus-o şi Wilson: bogăţiile României ne aparţin nouă,
americanilor!
Să le dai contra-argumente? Ce contra-argumente dacă nimic
nu-i zdruncină pe cei de la Consiliul suprem. Cum deschizi gura,
ţi-o taie: tratatul minorităţilor!… Toţi îi pun revolverul în piept:
«Domnule Viziru, semnezi ori nu semnezi tratatul minorităţilor?…»
Într-o zi, înnebunit, după lungi nopţi de insomnie, se hotărî.
Nu-i rămânea să facă decât ceea ce obişnuia să facă şi tata, când
era strâns cu uşa: să rezolve cu fiecare aliat în parte această
spinoasă problemă. Dar cu cine să înceapă? În naivitatea sa, el
crezu că cel mai sentimental dintre ei nu poate fi decât unul care
trăieşte cu frica în Dumnezeu şi în diavol. Ceru, deci, o audienţă
particulară lui Wilson, pentru o chestiune «urgentă şi de cea mai
mare importanţă».
La ora fixată, Ion Ion se găsea la reşedinţa lui Wilson.
În anticameră avu plăcuta surpriză să fie recunoscut de un
tânăr diplomat american, mister Pickaback, care venise în ţară, în
timpul neutralităţii, ca om de încredere al lui Standard Oil şi
plecase din ţară ca om de încredere al Băncii Româneşti.
— Mister Pickaback!
— Mister Vaizeru!
Se bucurară mult că se revăd, în sfârşit, sănătoşi, după victoria
democraţiei. Apoi, mister Pickaback îl luă la o parte pe Ion Ion şi
începu să-i facă o serie de confidenţe:
— Stăm prost cu Kolceak, mister Vaizeru! Acum o săptămână
am primit din partea lui Kolceak o lungă telegramă cifrată, prin
care ne informa că este stăpân absolut pe toată Siberia şi că
înaintează spre Moscova. Peste o oră i-am expediat lui Kolceak o
notă cum că guvernul american e gata să-l recunoască stăpân

16
peste teritoriile ocupate de el, cu condiţia să instituie acolo legi
inspirate din principiile democraţiei americane. După trei zile,
primim de la «Intelligence Service»-ul englez informaţia că amiralul
Kolceak a vândut zahărul primit din Anglia pe un preţ de opt ori
mai mare şi că şi-a băgat toţi banii în buzunar. Preşedintele
nostru, mister Wilson, căruia îi plac oamenii de iniţiativă, a înţeles
că Kolceak a şi aplicat principiile democraţiei americane şi i-a
telegrafiat din nou, că, în acest caz, îl recunoaşte stăpân peste
toată Rusia. Alaltăieri, biroul 2 francez ne trimite vorbă că amiralul
Kolceak a făcut alegeri la Omsk şi că a ştiut să le ajusteze aşa,
încât în afară de cei ucişi de soldaţii lui în apropiere de localurile
de vot, ceilalţi toţi au votat pentru el. Preşedintele nostru,
entuziast cum îl ştii, i-a telegrafiat lui Kolceak că de abia aşteaptă
momentul să aibă cinstea să-l îmbrăţişeze şi să-i pună pe cap
coroana lui Niculae al II-lea… îţi închipui bucurie pe noi!… Toţi
eram fericiţi că, în sfârşit, am lichidat regimul bolşevic… Când, azi
dimineaţă… să vezi nenorocire! Uite telegrama asta! Din ceea ce a
fost ieri Kolceak n-a rămas decât o simplă amintire. După Denikin,
după Petliura, după Mahno, după atâţia şi atâţia alţii, l-am pierdut
şi pe el. Bolşevicii l-au bătut măr. Din trupele lui, nici praful nu s-
a ales.
Mister Pickaback oftă, trist. Dar Viziru abia-şi putea stăpâni
mulţumirea. «Poate – îşi zise el – l-am nimerit pe Wilson într-un
moment psihologic atât de fericit încât, din desperare, va fi dispus
să-mi facă anumite concesii…»
— Mister Vaizeru, poftim! auzi Ion Ion.
Îl găsi pe preşedintele Statelor Unite, cu Biblia în dreapta şi cu
domnul Hoover, şeful aprovizionării Europei, în stânga.
Foarte amabil, Wilson, îi spuse lui Ion Ion;
— Mister…?
— Ion Ion Viziru! îl ajută Ion Ion.
— Îmi pare bine, mister John John!… Ce se mai aude pe la
dumneavoastră la Budapest?
— Bukarest, domnule preşedinte, îl rectifică Ion Ion, care roşi
de necaz.
Pentru acest prea cucernic, gândi el, cu mutra lui de flăcău
mieros şi tomnatic, care dispune de soarta omenirii, Bukarest şi
Budapest totuna era!
— Da, da, da! făcu gânditor preşedintele Statelor Unite. Mă
iertaţi! Budapest!… Este aşa de complicată Europa aceasta, mister

17
John John!
Deschise repede Biblia, drept la epistola întâia sobornicească a
sfântului apostol Ioan, şi ceti cu glas tare, la paragraful 15:
«Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte
lumea, iubirea nu este întru el.»
Închise repede Biblia la loc şi-l întrebă pe Ion Ion:
— Cum staţi cu bolşevicii, mister John John?
Ion Ion ştia bine că Wilson vrea cu orice preţ stârpirea
bolşevicilor… Nu se miră deci că preşedintele îi punea de la
început această întrebare: Cum stă cu bolşevicii! Cum stă cu ei n-
ar putea spune exact. Dar că se străduie din răsputeri să stea
bine, asta nu i se poate tăgădui. E adevărat că la început, prin
1917—1918, la Iaşi, n-a putut face decât foarte puţin. De îndată
însă ce s-a înapoiat guvernul la Bucureşti, Ionel n-a stat o clipă
degeaba. Zi şi noapte ţinea sfat cu octombriştii şi cu cadeţii ruşi,
refugiaţi provizoriu în România, cu Nabukov, cu Cerbacev, cu
Miliukov, cu şeful misiunii militare franceze, generalul Berthelot, şi
numai despre asta vorbeau: despre mobilizarea generală contra
bolşevicilor. Un ceas n-a avut odihnă Ionel. Presa lucra de zor la
ordinele lui. Toate ziarele erau pline cu reportaje despre atacuri ale
roşilor, despre nişte incursiuni bolşevice pe teritoriul român…
despre tot felul de ultimaturi… Naţia trebuia să priceapă că
războiul împotriva bolşevicilor nu este numai necesar pentru
ordinea şi siguranţa statului, ci şi pentru a mări prestigiul
României în ochii Europei. Asta trebuia să afle poporul român: că
războiul împotriva bolşevicilor este şi o cinste nemăsurată pentru
ţară, şi un act de o colosală abilitate politică.
— Participarea ţării la combaterea revoluţiei ruseşti - declara
Ion Ion peste tot – este un semn de bunăvoinţă din partea
aliaţilor… De bunăvoinţă! Şi dacă ştim să preţuim această
bunăvoinţă şi luptăm contra bolşevicilor, vom obliga pe aliaţi să fie
mai generoşi faţă de noi, la conferinţa de pace.
Din primul moment, Ionel a făgăduit cincisprezece regimente
pentru campania din Ucraina. Şi s-a ţinut de cuvânt cât i-a stat în
puteri. Fără mantale, fără pături, fără gamele, fără bocanci, fără
mâncare şi fără ofiţeri, aşa i-a trimis pe soldaţi să apere ţara de
bolşevism.
Numai el ştie cât a luptat ca să adune regimentele astea!
Oamenii nu mai voiau să răspundă la mobilizare şi nu mai ţineau
seama de ofiţeri. Se molipsiseră de la ruşi. În trenuri se năpusteau

18
prin vagoane şi ocupau locurile ofiţerilor, care erau siliţi să stea în
picioare. Bieţii ofiţeri! Generalul Malacu îi povestise într-o zi ce a
păţit un sublocotenent de-al lui: l-a trimis cu douăzeci şi cinci de
oameni, de la Galaţi la un centru de instrucţie de la Roman, de
unde urmau să plece cu toţii pe frontul din Ucraina. Până la Iaşi a
rămas cu un singur soldat, care a dispărut şi el’pe la Paşcani.
Balamuc mare!… Şi mai treceau prin ţară şi soldaţi francezi întorşi
din Rusia. «N-avem, pesemne, destui bolşevici pe la noi – îşi zicea
Ion Ion – ne mai lipseau şi soldaţii francezi, bolşevizaţi până în
măduva oaselor».
Li s-a spus francezilor, când au fost trimişi în Rusia, că
bolşevicii ruşi sunt agenţi ai germanilor, dar când au ajuns acolo,
au fost puşi să lupte chiar ei, cot la cot cu soldaţii germani,
împotriva soldaţilor şi muncitorilor ruşi. Şi au refuzat să lupte.
Bolşevici! Toţi bolşevici! N-o să uite niciodată cum în primele zile
după înapoierea sa de la Iaşi, cu prilejul unei defilări, două
companii de soldaţi francezi au refuzat să-l salute pe rege şi s-au
dus de-a dreptul la clubul socialist din Sfântul Ionică… Dar s-a
răzbunat el pe muncitori, după aceea…
Deci, foarte senin, Ion Ion îi răspunse lui Wilson:
— Domnule preşedinte, cu bolşevicii stăm bine. Dintre toate
ţările care luptă împotriva Rusiei Sovietice, cel mai mare număr de
soldaţi îl dăm noi.
Wilson aruncă o privire lui Hoover, care confirmă din ochi
afirmaţiile lui Viziru. Preşedintele păru atât de încântat, încât
imediat începu să i se împărtăşească lui Ion Ion ca unui vechi şi
bun prieten:
— Înţelegi, mister John John! îi vorbi el într-un torent de gesturi
şi cuvinte înaripate. Noi am luptat pentru democraţie şi pace.
Războiul l-am câştigat, dar pace n-avem. Rusia Sovietică… mă
înţelegi, mister John John!… dărâmă tot ce am clădit prin război.
Noroc că se găsesc oameni dornici de pace şi democraţie, ca
dumneata sau ca mine, care au înţeles la vreme de unde vine
primejdia şi au făcut cele de trebuinţă pentru ca Germania să nu
iasă înfrântă din războiul acesta. Dacă am fi făcut Germania
knockout, am fi fost pierduţi. Germania, trebuie să ştii, mister
John…
Germania, Germania, Germania… Numai despre asta-i vorbea
Wilson. Încă un pas, şi s-ar fi produs catastrofa: Germania ar fi
ieşit din război fără armată, când în Rusia era revoluţie. Fără

19
armată, când aliaţii aveau atâta nevoie de armata germană
împotriva Rusiei. Numai mâna lui Dumnezeu a făcut să se
găsească în Germania doi mari generali – Hindemburg şi
Ludendorff – care au înţeles cum stau lucrurile şi au spus, în
octombrie trecut, kaiserului: «Maiestate, suntem pe cale să
pierdem războiul, fiindcă pe frontul de Vest armata noastră se
luptă împotriva soldaţilor unor guverne de ordine, în timp ce pe
frontul de Est fraternizează cu bolşevicii. Dacă vrem să nu fim
înfrânţi, trebuie să schimbăm tactica: pe frontul de Est să luptăm
împotriva soldaţilor ruşi, iar pe frontul de Vest să fraternizăm cu
guvernele de ordine»… Kaiserul a înţeles şi a numit un nou
ministru de externe, pe Max de Baden, care să ceară aliaţilor
încetarea războiului. Dar tocmai când se trata armistiţiul, înaltul
comandament al flotei germane, care de doi ani nu făcea aproape
nimic, şi-a găsit să pregătească un atac împotriva coastei franceze
de la Pas de Calais. Echipajele de pe vasele de război germane,
care-şi dădeau seama că războiul a devenit de prisos, se răsculară.
În câteva zile, răscoala s-a întins în toată armata germană şi în
rândurile muncitorimii din fabrici.
— Bolşevism, mister John, bolşevism ca la ruşi!… Şi kaiserul s-
a apucat tocmai atunci să fugă! Dumneata, mister John, ce spui?
A făcut bine, sau nu?
Ion Ion, care ascultase cuminte tot ce ştia mai demult, fu
prompt.
— Cum să fi făcut bine, domnule preşedinte? A făcut rău, foarte
rău. A lăsat ţara pe mâna bolşevicilor.
— Bravo, mister John, bravo! îl bătu Wilson democratic pe umăr
pe Ion Ion. Văd că eşti un adevărat om de stat!… Aşa este!… Dacă
împăratul nu s-ar fi speriat ca un prost şi ar fi rămas pe loc, eu i-
aş fi strâns mâna cu mulţumire. Noi avem nevoie de un kaiser în
Germania, nu în Olanda… Mi se spune că s-ar găsi unii care cer
să stabilim răspunderile pentru dezlănţuirea războiului şi să dăm
în judecată pe kaiser. Nici să n-aud!
Şi râse, deodată, cu poftă:
— În judecată l-aş da, cu plăcere. Dar pentru că a fugit, în loc
să rămână în mijlocul poporului şi să-l apere de bolşevizare. Ce ne
făceam, doamne fereşte, dacă nu s-ar fi găsit la timp câţiva oameni
cu simţul răspunderii care să salveze situaţia Germaniei? Ce spui,
mister John? Ebert e un om mare, nu?
Ion Ion era de acord. Ebert e un om mare. Un social-democrat.

20
Dar un social-democrat cu simţul răspunderii, care cu încă vreo
cinci alţi social-democraţi ca el au izbutit să pună mâna pe putere.
— Şase oameni, dar şase oameni de nădejde, care cunosc
interesele poporului! făcu satisfăcut Wilson. Ne înţelegem cu ei de
minune. Ai cu cine vorbi. Oameni modeşti!… Dacă lucrurile merg
ceva mai greu decât am fi vrut, nu-i vina lui. Soldaţi care au mai
rămas cu armele la ei… muncitorime industrială prea multă…
înţelegi dumneata, nu-i tocmai plăcut. Dar, spune-mi, te rog,
mister John, dumneavoastră aveţi multă muncitorime industrială?
— Nu, domnule preşedinte, răspunse mândru Ion Ion. Noi
suntem ţară agricolă… cu ţărani mulţi… Oameni cuminţi, cu frica
în Dumnezeu, nu bolşevici!
— Serios, mister John? strigă Wilson cu satisfacţie nestăpânită.
Dar în acest caz, mister John, eşti de invidiat!… Absolut de
invidiat!… Uite, noi n-avem norocul ăsta cu Germania. Ebert se
luptă din greu cu muncitorii lui. Sunt răi, răi ca iadul, mister
John!…
«Teribil mai e preacucernicul! îşi zise Ion Ion. Nimeni n-ar putea
crede că îndărătul acestui chip de popă cu capul în ceruri se
ascunde atâta energie politică.»
— Răi, domnule preşedinte! zise şi el. Toţi bolşevici! Dacă tragi
într-un muncitor, nimereşti întotdeauna un bolşevic…
Lui Wilson îl plăcu enorm vorba lui mister John.
— Splendid! Aşa este! Totdeauna. Aşa că poţi să tragi în ei, cu
ochii închişi. Asta o înţelege şi Ebert al nostru. Trebuie să ştii că
Ebert al nostru, ca să-i poată cere sfat lui Hindemburg ori de câte
ori trebuie să tragă în muncitori, şi-a instalat în biroul lui un fir
telefonic care-l leagă direct de marele cartier al lui Hindemburg…
Om practic, nu?
«Practic? îşi zise Ion Ion. Desigur că e practic. Dar pentru asta
nu-i neapărat nevoie să fii social-democrat. La noi, de pildă…»
— Dar şi Hindemburg e un om cumsecade! continuă Wilson. Îl
ajută pe Ebert din răsputeri. Fără Hindemburg, crezi că Noske ar fi
putut să-şi înjghebe armata lui de ofiţeri ca să pună la respect pe
muncitorii din fabrici?
— Dar şi Noske!… îndrăzni Ion Ion să-l întrerupă.
— Ştiuuu, ştiu! continuă Wilson în plin avânt retoric. Ştiu ce
vrei să spui. Că şi Noske e un om cumsecade! Fireşte! Cumsecade
şi priceput. Nici vorbă! Un social-democrat conştient. Fiecare cu
meritele lui: Hindemburg cu ofiţerii şi Noske cu inteligenţa.

21
Altminteri n-am fi scăpat atât de uşor de nişte bolşevici primejdioşi
ca Roza Luxemburg şi Karl Liebknecht. Râzi, mister John? îţi
place, nu-i aşa?
Lui Ion Ion îi plăcea, fireşte. «Exact ca la noi! îşi zise el. Karl
Liebknecht! Mort! Cred şi eu! Fugit de sub escortă! Ba bine că nu!
Ca la noi! Câinele!… N-avea decât să nu se ridice împotriva
kaiserului, nici împotriva sfintei uniuni încheiate de toate partidele
germane hotărâte să susţină războiul, nici împotriva creditelor
pentru război! Aşa! A vrut să fie mai deştept decât alţii şi să
conteste sfinţenia celor două instituţii: războiul şi regimul
monarhic! Acum are ce-a vrut… Bolşevism a cerut, bolşevism a
căpătat!… Asta or s-o capete toţi şi la noi… Şi-or s-o capete toţi în
Germania. Cine nu vrea să-i urmeze pe adevăraţii social-democraţi
cum este un Ebert, un Scheidemann, un Noske, să se ducă la
dracu, la spartachiştii aceia… la bolşevicii aceia care s-au
constituit în soviete de muncitori şi soldaţi.»
— Îmi place, evident, domnule preşedinte! îi răspunse cu
vioiciune Ion Ion. Dar mă tem că guvernul social-democrat german
încă n-a lichidat comunismul. De pildă, cu Republica Sovietică de
la Munchen nu prea stăm bine!
— Nicio grijă, nicio grijă! îl asigură Wilson. Avem absolută
încredere în capacitatea social-democraţiei germane. Ca dovadă:
imediat după ce Roza Luxemburg şi Karl Liebknecht au fost ucişi,
trupele aliate au şi părăsit Berlinul. N-au mai avut ce face acolo.
Guvernul german e stăpân pe situaţie. În curând o să afli că şi
Munchenul a fost lichidat. Nicio grijă, nicio grijă! Noi stăm de
veghe şi-i ajutăm pe adevăraţii germani. Acuma se găseşte la
Berlin şi Joffre. Tot ca să-i ajute pe germani. Toţi trebuie să-i
ajutăm pe germani. Germania trebuie să rămână în picioare. Până
şi Clemenceau a înţeles acest lucru. Bolşevismul i-a deschis capul.
Dumneata cunoşti telegrama lui Berthelot către Clemenceau?
Viziru o cunoştea. Berthelot i-a telegrafiat din România lui
Clemenceau, ca nu cumva să lase pe nemţi cu teritoriul întreg
neatins. Şi Clemenceau i-a răspuns scurt: «Vezi-ţi de treabă!»
— Clemenceau, mister John!… Clemenceau care a mâncat
nemţi cu pâine!… Clemenceau care a declarat că sunt douăzeci de
milioane de nemţi de prisos în Europa… Dacă până şi el s-a
convins că trebuie să-i ajutăm pe nemţi să-şi refacă armata… De
Lloyd George nu mai vorbesc. În şedinţa de alaltăieri a Consiliului
suprem, Lloyd George a citit telegrama generalului PIummer,

22
comandantul armatelor engleze de ocupaţie în Germania, precum
că-şi dă demisia dacă guvernui nu ia îndată măsuri pentru
aprovizionarea Germaniei, îi vom aproviziona… Şi-i vom
aproviziona bine. În curând fabricile germane de arme vor produce
mai mult decât înainte de 1914. Ce spui, Hoover?
Hoover, care tot timpul stătuse la o parte, fără să spuie un
cuvânt, răspunse:
— Îi vom aproviziona şi bine şi repede. Nu-i timp de pierdut!
— Nu-i timp de pierdut! repetă Wilson cu însufleţire. Şi dacă
Germania se poartă bine, va fi bine tratată şi-i vom îngădui să facă
Anschluss-ul cu Austria… Nu-i timp de pierdut. Trebuie să
deschidem ochii germanilor…
Se întoarse brusc spre Hoover:
— Hoover, spune te rog lui mister John ce cantitate de conserve
de maimuţă trimiţi acum în Germania?
— O sută de mii de tone!
Din ce în ce mai înflăcărat, prea cucernicul îşi înfipse degetul în
pieptul lui Ion Ion:
— O sută de mii! Şi vom mai trimite… Vom mai trimite!…
America e ţara cea mai bogată din lume! Noi putem hrăni omenirea
întreagă, dacă omenirea aceasta îşi vede de treabă. Dacă nu… uite
ce facem cu Rusia! Tuturor le trimitem de mâncare şi numai ei
nu!… Vor bolşevism? Să crape de foame. Vor să ridicăm blocada?
Să ne dea garanţii că au pus cruce bolşevismului. Să afle mister
Lenin că noi nu ne jucăm şi că am luat toate măsurile ca
bolşevismul să nu se poată întinde! Asta o ştii sau n-o ştii, mister
John?
«Mister John» ştia, dar ceea ce ştia nu-l bucura peste măsură.
Aflase, într-adevăr, că aliaţii au luat măsuri ca bolşevismul să nu
se poată întinde, dar prima dintre măsuri a fost să renunţe la
clauza din armistiţiu prin care se impunea nemţilor să trimită
armata de pe frontul de Vest pe frontul de Est: lui Wilson, lui
Clemenceau şi lui Lloyd George le era teamă ca nemţii de pe
frontul de Vest să nu se bolşevizeze şi ei.
Dar Wilson nu putea fi stăpânit. În elanul său profetic el
continuă:
— Mister John, mister John, te rog, fii atent!… Dacă lucrăm
repede, terminăm cu Rusia în câteva luni. Priveşte! Japonezii şi
americanii în Siberia, englezii, care înaintează dinspre Caucaz…
detaşamente franceze, engleze şi italiene pe coasta murmană…

23
altele care vor intra prin Polonia, Lituania şi Estonia… toate vor
lucra la încercuirea Rusiei, împreună cu trupele americane,
engleze şi franceze care debarcă mereu în porturile Mării Negre.
Dar laţul în care vom prinde Rusia nu poate fi complet decât
numai când armatele statelor balcanice vor umple frontiera de vest
a Ucrainei. E clar, mister John? E clar?
Cucerit de accentele inspirate ale lui Wilson, «mister John»,
exaltat, se ridică de pe scaun:
— E clar! Măsurile de stăvilire a bolşevismului sunt atât de
teribile, domnule preşedinte, încât potopul bolşevismului va fi
înecat în sânge la graniţa noastră de răsărit.
Momentul era solemn. Mister John lua pe seama sa o părticică
respectabilă în acţiunea de combatere a bolşevismului.
— Minunat, mister John, minunat!… Şi mai ia ceva social-
democraţi în guvern! Este necesar, absolut necesar!
Ion Ion păli sub greutatea insultei. Să i se dea lui, lui, şeful
partidului naţional-liberal, sfatul să-şi ia ceva social-democraţi în
guvern! «Dar bine! Popa ăsta nu-i numai ignorant în geografie, dar
şi ignorant în politica mondială. Nu ştie caraghiosul ăsta, care stă
cu Biblia în dreapta şi cu comisiunea aprovizionării în stânga, că
naţional-liberalii sunt nişte precursori în această materie şi că ei
şi-au luat social-democraţi în partid – şi apoi în guvern – încă de
prin 1900, când un asemenea act de clarviziune era socotit de
toate guvernele burgheze drept nebunie curată?… El şi social-
democraţii!… Dar Morţun ce era? Dar Diamandi ce era? Dar
Nădejde ce era? Dar atâţia şi atâţia alţi social-democraţi care s-au
arătat a fi nişte miniştri de interne şi prefecţi şi poliţai fără pereche
în cadrul partidului naţional-liberal? Cine nu ştie că dacă voiai să
afli cum să înveţi pe muncitori să fie cuminţi, la social-democraţii
ăştia naţional-liberali trebuia să vii mai întâi! Dar ce poţi să-i faci!
Aşa e când ai de-a face cu nişte încrezuţi ca preşedintele Americii,
care-şi închipuie că el a descoperit America – în toate!»
— Domnule preşedinte – zise modest Ion Ion – voi urma
sugestia dumneavoastră şi voi căuta să-i conving pe social-
democraţi să vină în cât mai mare număr la noi. Şi care n-o veni…
Şi cu palma dreaptă, Ion Ion ghilotină vertical palma stângă
orizontală. Wilson îşi potrivi ochelarii să vadă mai clar pe acest om
care n-are nevoie de îndrumările lui: ştie şi singur să deosebească
răul de bine.
— Aşa, mister John, ca Ebert şi Scheidemann… Am luptat doar

24
pentru democraţie, nu? Deci trebuie să fim fericiţi să avem în
fruntea guvernului nişte social-democraţi!
Gata!… Preşedintele a vorbit cât a vorbit, dar aici începe să
devină de-â dreptul obraznic. Acum nu se mai mulţumeşte să vadă
social-democraţi în guvern, ci vrea să-i vadă şi în fruntea
guvernelor. De ce? Dar naţional-liberalii adică nu sunt buni în
fruntea guvernelor? Ei nu ştiu să folosească tot aşa de bine ca şi
social-democraţii cenzura, starea de asediu, decretele-legi? De
unde, mă rog, a scos asta Wilson? Cu ce drept îşi permite să
vorbească aşa? A văzut dumnealui la lucru vreodată pe liberali? Să
poftească domnul Wilson la Bukarest… nu la Budapest… la
Bukarest… şi să vedem după aceea dacă o să mai spună că pentru
apărarea civilizaţiei împotriva bolşevismului, trebuie să stea în
fruntea guvernului român neapărat un social-democrat şi dacă
liberalii nu pot face o treabă la fel de bună – dacă nu chiar una
încă şi mai bună!
— Domnule preşedinte! vorbi iar, cu multă modestie, Viziru, dar
suficient de patetic ca să-l mişte pe Wilson. Partidul nostru este
prin excelenţă partidul democraţiei. Partidul nostru a ieşit din
revoluţia de la ‘48. Partidul nostru a introdus încă de pe atunci
marile reforme democratice. Democraţia este însuşi sufletul
partidului naţional-liberal. Puteţi avea toată încrederea în noi şi în
instituţiile noastre democratice… Şi la nevoie social-democratice.
Nimeni nu cunoaşte mai bine răspunderea ce o are faţă de
democraţie decât partidul naţional-liberal, care a fost însuşi
întemeietorul statului român democratic!
Ion Ion îi plăcea din ce în ce mai mult lui Wilson. Dacă mister
John ar şti englezeşte ceva mai bine, l-ar putea tocmi boss la el, în
Statele Unite, ca să-i aranjeze viitoarea campanie pentru alegerile
prezidenţiale. Simţea în accentele foarte ciudat nuanţate pe care le
punea mister John în cuvântul «democraţie», că nu putea pierde
cu unul ca el.
— O, nu te supăra, mister John! Sunt convins că vei izbuti tot
atât de bine ca şi Ebert ori Scheidemann. La urma urmei, nouă ne
este totuna: social-democraţi sau nu, oricine este împotriva
revoluţiei este aliatul şi prietenul nostru, aşa cum oricine este
pentru o înţelegere cu Rusia Sovietică este duşmanul nostru. Dacă
ar triumfa bolşevismul, toate roadele victoriei noastre ar fi
compromise.
Ion Ion era tulburat. «Vorbeşte tare frumos înalt prea sfinţia sa

25
mitropolitul democraţiei americane. Ca tata! întocmai ca tata!… Şi
tata la fel vorbea… Tot ce spunea îţi mergea la inimă. Parcă-ţi lua
cuvântul din gură… Straşnic om, Wilson ăsta! Să-i dea Dumnezeu
sănătate. Şi când îl vezi, n-ai da nici două parale pe el… Mai ales
când face confuzie între Bukarest şi Budapest, îţi vine să-i spui o
vorbă românească, dar una cum ştie numai conu Alecu!»
Aşa-şi zicea Ion Ion, când deodată îl auzi iar pe Wilson:
— Asta rămâne între noi, mister John!
«Din ce în ce mai bine! gândi Ion Ion, măgulit. Prieten!… De aci
înainte, ne leagă mari secrete de stat!»
— Între noi! îl asigură Ion Ion pe Wilson, cu glasul tăiat de
emoţie. Totul rămâne între noi.
— Şi cu aprovizionarea cum staţi? îl întrerupse domnul Wilson,
căruia nu-i plăceau, pesemne, vorbe de prisos.
— Prost, domnule preşedinte!
— Nevoi mari?
— Mari, mari de tot, domnule preşedinte.
— Dar tratatul minorităţilor l-aţi semnat, mister John?
Viziru se bucură că Wilson este cel care aduce vorba despre
tratat.
— Nu, domnule preşedinte!
— De ce, mister John?
Fără să se mai lase mult rugat, Ion Ion, la confidenţe răspunse
cu confidenţe. Dacă Wilson avea încredere în el, de ce să n-aibă şi
el încredere în Wilson? Şi-i arătă preşedintelui Statelor Unite, cu
inima deschisă, ca unui adevărat prieten, că n-ar avea nimic
împotriva tratatului dacă nu i-ar fi impus din afară. Ba, pe
onoarea lui de om că s-a gândit el singur de multe ori că trebuie
acordate populaţiilor minoritare toate drepturile cetăţeneşti şi
naţionale. Dar faptul că aliaţii, în loc să-l lase să aibă el singur
iniţiativa, îi impun tratatul acesta, îl umileşte profund. În special îl
supără clauza cu privire la drepturile ce ar trebui să le acorde
evreilor.
— De ce «în special»? întrebă Hoover.
— Fiindcă această problemă este de mult înmormântată.
— Înmormântată? se miră Hoover.
— Înmormântată, pentru că am rezolvat-o de mult. Iar dacă am
încerca s-o dezgropăm acum, n-ar folosi nimănui şi ar otrăvi
atmosfera ţării, spre paguba tuturor. De aceea vă şi rog, domnule
preşedinte, să întrebuinţaţi înalta dumneavoastră autoritate ca

26
România să fie scutită de această înjosire inutilă care ar agrava
mult situaţia.
— De ce? întrebă Wilson. Dacă chestiunea este de mult
rezolvată, tratatul n-ar putea nici îmbunătăţi, nici înrăutăţi
situaţia. Explică-mi, te rog, mister John.
Era atât de îmbietor glasul domnului Wilson, încât Ion Ion îşi
deschise şi mai larg inima:
— Domnule preşedinte, în ţara noastră a domnit întotdeauna
cea mai largă toleranţă religioasă… Exact ca şi în America. Dacă
au fost neînţelegeri între români şi evrei, ele au avut un caracter
pur social şi economic… Exact ca în America între negri şi albi,
sau între galbeni şi albi, domnule preşedinte… De pildă, în
America de ce există o problemă neagră? Din pricina negrilor care
trăiesc de mai multă vreme acolo. Tot aşa şi în România există o
problemă evreiască, din pricina evreilor care trăiesc de mai multă
vreme în România. În America de ce există o problemă galbenă?
Din pricina chinezilor care intră în Statele Unite pe ascuns într-un
număr prea mare. Aşa şi în România, există problema evreiască
din pricina evreilor care intră în ţară pe ascuns, în număr prea
mare. Exact ca şi în Statele Unite! Cred că e clar, domnule
preşedinte, nu?
Tăcu şi aşteptă răspunsul. Dar şi Wilson şi Hoover tăceau.
Ţepeni, severi, cu privirea încruntată, îl măsurau cu privirea pe
Ion Ion de sus până jos şi tăceau. Nu mai era acel Wilson care abia
cu două minute mai înainte îl îndemna cu atâta dragoste frăţească
să-şi descarce sufletul faţă de el, fără frică. Parcă ar fi trecut de
atunci o mie de ani. Tăcea şi se uita la Ion Ion din ce în ce mai
urât… Şi Hoover!… Roşu, cu bărbia lui lată, cu umerii lui de atlet,
Hoover, să-l bage în mormânt nu alta!… «Dar, pentru Dumnezeu,
ce s-a întâmplat?…» Ion Ion nu pricepea. Se uita la ei, speriat, dar
ei îl străpungeau cu privirea şi tăceau. Tăceau şi tăceau!
— Domnule preşedinte – îngăimă Ion Ion – ca să fiu şi mai
clar…
— Destul! strigă Wilson care izbi cu Biblia în masă… Te-am
întrebat despre evreii dumitale şi dumneata îţi permiţi să-mi
vorbeşti despre negrii şi chinezii mei! Cu ce drept te amesteci
dumneata în treburile interne ale altor ţări? Eu te-am rugat să-mi
răspunzi: de ce nu vrei să dai drepturi evreilor dumitale?… Asta
vreau să ştiu şi atât!… Te rog!… Şi pe scurt.
Scoase ceasornicul, îl îndreptă cu câteva minute după

27
ceasornicul lui Hoover şi aşteptă.
Ion Ion înghiţi în sec, aşa cum învăţase s-o facă la Paris în
ultima vreme, şi înţelese că, după această introducere pur
teoretică, trebuie să treacă neapărat la dezbaterea în fond a
problemei:
— Domnule preşedinte! începu el. Pe la 1877, cu prilejul
Conferinţei de pace de la Berlin, puterile străine au mai încercat o
dată să impună ţării emanciparea evreilor. Şeful guvernului român
era pe atunci tata. Tata a protestat. Dar când a văzut că puterile
străine se încăpăţânează, tata s-a adresat lui Bismarck… aşa cum
mă adresez şi eu azi dumneavoastră… Şi i-a spus între patru ochi:
«Faceţi ceva pentru noi!» Aşa i-a vorbit tata lui Bismarck… «Faceţi
ceva pentru noi şi să nu ştie nimeni nimic!»
Zise şi se uită împrejur, dând a înţelege că se teme să nu tragă
cineva cu urechea la uşă.
— Vorbeşte, vorbeşte! N-ascultă nimeni!
Era iarăşi glasul blând, dulce, ademenitor, de odinioară, al
preşedintelui Statelor Unite. Îi trecuse. Nu mai părea de loc
supărat. Era om bun şi iertător, domnul Wilson. Fericit, Ion Ion
putu să continue.
— Pe vremea aceea, domnule preşedinte, o dată cu emanciparea
evreilor, ţara mai avea de rezolvat o problemă: afacerea Strussberg!
Pe la 1868, guvernul român acordase unui consorţiu german, în
frunte cu un anume Strussberg, concesia construirii unor linii de
cale ferată în principatele româneşti. Toţi acţionarii acestei afaceri
erau nemţi. Împrumutul de 6 la sută al căilor ferate era plasat în
întregime în Germania şi garantat de guvernul român… S-a
întâmplat, domnule preşedinte, ca la un moment dat cursul
obligaţiilor să scadă de la 75 la sută la 8 la sută.
— De ce? întrebă Wilson.
— Nu ştiu! răspunse Ion Ion şi fără să mai aştepte altă întrebare
continuă. Guvernul german, care apăra interesele acţionarilor
germani, furios, nu ceru guvernului român numai plata
cupoanelor, ci răscumpărarea tuturor acţiunilor deţinute de nemţi,
la valoarea lor de mai înainte, adică la un preţ de nouă ori mai
mare decât cel real. Conflictul dintre guvernul român şi cel german
era în toi, când a intervenit conferinţa de pace de la Berlin, care ne
cerea emanciparea evreilor. Dar mai stăruitor decât toţi era
guvernul german, care ţinea morţiş să dăm drepturi evreilor!
— Să mă ierţi, mister John! îl întrerupse Wilson. Dar prinţul

28
Carol? Nu era şi prinţul Carol german?
— Da! replică Ion Ion. Era german.
— Şi n-a putut interveni pe lângă Bismarck să fie mai blând?
— Nu! Pentru că deşi era german, el se socotea prinţ român. Şi
Bismarck îl trata ca pe un prinţ român. Nu uitaţi apoi, domnule
preşedinte, că prinţul Carol era un domn constituţional. Şi ca
domn constituţional n-avea dreptul să se amestece în treburile
guvernului.
— Aha! se declară lămurit Wilson. Continuă, te rog! Va să zică,
Bismarck cerea mai mult decât toţi emanciparea evreilor.
— De fapt, domnule preşedinte, Bismarck cerea două lucruri
deodată: şi emanciparea evreilor şi răscumpărarea acţiunilor
Strussberg. La un moment dat chiar, cu cât tata se opunea mai
mult la răscumpărarea acţiunilor, cu atât cerea Bismark mai
îndârjit emanciparea evreilor. «Guvernul german – scria pe vremea
aceea reprezentantul nostru la Berlin – face o legătură strânsă
între chestiunea căii ferate şi problema evreiască şi se va declara
multumit numai atunci când amândouă chestiunile vor fi pe
deplin rezolvate». Tata, care era un mare patriot, a înţeles că
Germania nu trebuie să iasă nemulţumită din afacerea asta,
domnule preşedinte… şi a venit la Bismarck, aşa cum am venit eu
la dumneavoastră acuma şi i-a spus: «în regulă! îţi răscumpăr
acţiunile… şi lasă-mă în pace cu evreii!» Cancelarul de fier,. care
era şi cel mai mare bărbat de stat al epocii sale… aşa cum sunteţi
dumneavoastră astăzi… şi pe deasupra şi un om foarte inteligent…
şi-a dat seama că tata are dreptate şi de atunci, precum v-am mai
spus-o de la început, chestiunea a fost înmormântată!… A fost o
luptă grea… o luptă pentru o cauză dreaptă, care a luat sfârşit
printr-o soluţie financiară în folosul uneia din marile puteri!
Viziru rosti ultimele cuvinte rar şi apăsat – după care, tăcu.
Expunerea era încheiată. Respectuos, Viziru aştepta cuvântul
marelui preot al democraţiei americane. Numai de n-ar confunda
tocmai acum Bukarest cu Budapest – acest om îmbibat de
principii înalte, dar atât de străin de chestiunile practice!
Tacticos, Wilson deschise Biblia şi ceti cu smerenie în gura
mare:
— «Adu tămâie jertfă de pomenire din ramură de faimă şi
înjunghie jertfe grase, pe cât te ajută puterile. Apoi dă rând
doftorului, că şi pe el l-a făcut domnul, şi să nu se depărteze de
lângă tine, fiindcă şi el îţi trebuieşte!» închise Cartea Cărţilor şi se

29
adresă lui Ion Ion:
— Fiule, ai minţit de patru ori!
Viziru era uluit. «Ce-i asta? A înnebunit idiotul ăsta care
confundă Buk…»
— De patru ori, fiule! repetă Wilson, aruncându-i lui Ion Ion
priviri sfredelitoare. Ai minţit pentru întâia oară, fiule, când ai
spus că prinţul Carol, deşi era german, era român, cu toate că ştii
foarte bine că era unul din cei mai importanţi acţionari ai concesiei
germane Strussberg… Am toate documentele la mână… Ai minţit
pentru a doua oară, fiule, când ai spus că prinţul Carol era prinţ
constituţional, care nu se amesteca în treburile guvernului, cu
toate că ştii foarte bine că prinţul s-a amestecat, dar s-a amestecat
ca să-l instige pe Bismarck să pună mâna în gâtul guvernului
român şi să-l ameninţe atâta că va face din chestiunea evreiască o
chestiune europeană, încât guvernul român să cedeze şi să
răscumpere acţiunile la preţul pe care-l voia el şi din care prinţul,
bineînţeles, să-şi ia partea lui… Am toate documentele la mână…
Ai minţit pentru a treia oară, fiule, când ai spus că nu ştii pentru
ce au scăzut acţiunile, cu toate că eşti la fel de bine informat ca şi
mine de ce: fiindcă unul din guvernele dumneavoastră a refuzat să
achite cupoanele, sub pretextul că împrumutul n-a fost contractat
de el, ci de alt guvern… Am toate documentele la mână… Ai minţit
pentru a patra oară, fiule… Şi asta este cea mai gravă minciună…
când ai spus că guvernul român a răscumpărat acţiunile numai
pentru ca Bismarck să-l lase în pace în chestiunea evreiască…
Minţi!… Şi pentru minciuna aceasta ai să intri de-a dreptul în
iad… Guvernul român a răscumpărat acţiunile, pentru ca
Bismarck să vă recunoască regatul. Recunoaşterea, fiule, nu
chestiunea evreiască… Chestiunea evreiască a trecut pe planul al
doilea. Guvernul român a tărăgănat atâta problema aceasta, încât
Europa s-a plictisit de ea şi l-a lăsat pe tatăl dumitale s-o
îngroape… Am toate documentele la mână!
Se opri, închise ochii – şi pe neaşteptate, izbucni:
— Ei bine, mister John, fiule, eu nu m-am plictisit de
chestiunea evreiască şi am de gând s-o dezgrop!
Uluit, Ion Ion nu-şi mai găsea locul. Se uita la Wilson şi nu mai
ştia ce să creadă. Îl auzea, dar i se părea că n-aude bine. Îl vedea,
dar i se părea că nu vede bine.» Ăsta e care va să zică înalt prea
sfinţia sa patriarhul democraţiei americane? Ăsta e omul cu capul
în nori, care pare atât de străin de cele mai mici realităţi

30
pământeşti încât, deşi membru în Consiliul suprem al conferinţei
de pace, confundă Bukarest cu Budapest? Ăsta – om cu capul în
nori? Dar bine, frate, ăsta e mai mare hoţ decât conu Alecu! Pe
toate le ştie… şi pentru toate are hârtie la mână! Parc-ar fi liberal
get-beget de la ‘48… În ce m-am băgat, Dumnezeule, în ce m-am
băgat!» îngrozit, Ion Ion bâlbâi:
— Dar, daţi-mi voie, domnule preşedinte, să vă spun că…
— Nu, nu, nu, nu! îl opri Wilson. Este inutil! Cu concesia căilor
ferate române pe douăzeci şi cinci de ani nu pot socoti rezolvată
problema evreiască.
— Dar vă dăm şi Gurile Dunării, domnule preşedinte! făcu
desperat Ion Ion, care nu-şi mai dădea seama ce spune.
— Gurile Dunării, fleac! O să le luăm noi în orice caz şi aşa…
Mie nu-mi plac lucrurile pe jumătate, mister John! Mie să-mi
rezolvi chestiunea evreiască pe de-a-ntregul. Să se sfârşească o
dată cu persecuţiile! Nici Gurile Dunării, nici căile ferate la un loc,
nu reprezintă nimic faţă de gravitatea chestiunii evreieşti, din care
îţi atrag atenţia, că voi face o problemă mondială dacă n-o rezolvi
imediat…
— Să…
— Mister John, bagă-ţi-o bine în cap! Lucrurile nu mai pot
merge aşa cum au mers! Nu-ţi vom mai îngădui, mister John, să
aplici şi mai departe evreilor regimul de până acum… Fără petrolul
întreg, ar însemna că am jertfit zadarnic atâta tineret în războiul
pentru democraţie… Petrolul întreg, mister John! Nicio picătură
mai puţin… Şi cu garanţii serioase. Nu vreau să risc ce-a riscat
Strussberg… Să vină un alt guvern şi să spună că nu recunoaşte
ce-ai contractat dumneata. Cu mine, mister John, n-o să vă
meargă… Garanţii serioase!… Dacă nu, fac din chestiunea
evreiască…
Şi puse mâna pe Biblie. Ion Ion se făcu galben ca ceara.
Observase că de câte ori preşedintele Americii pune mâna pe
Biblie, iese o nenorocire. Dar se speriase degeaba. Wilson apucase
Biblia doar ca să-şi facă vânt cu ea, pentru că se încălzise teribil
pledând în favoarea emancipării evreilor. Când Ion Ion văzu că
preşedintele Americii pune Cartea Cărţilor pe masă la loc, răsuflă
uşurat. Prin urmare mai sunt anumite speranţe. Îşi şterse discret
tâmplele asudate şi vorbi:
— Domnule preşedinte, petrolul întreg nu s-ar putea…
Brusc, Wilson se înturnă spre Hoover:

31
 — Hoover!
Ion Ion tresări, fiindcă avu senzaţia precisă că Wilson îi
porunceşte lui Hoover să-l pună la cazne.
— Hoover! Fă-l, te rog, pe mister John să înţeleagă că noi nu ne
jucăm!
Hoover, comisarul pentru aprovizionarea Europei, fu acel care
se apropie de Ion Ion şi-i spuse apăsat:
— Mister John John, noi vă trimitem de câteva luni vapoare cu
provizii. Ce faceţi cu ele, ştiţi dumneavoastră! Dar în numele
guvernului american, îmi permit să vă atrag atenţia că dacă nu ne
daţi pe seamă întregul petrol românesc, nu veţi mai primi de la noi
nici măcar un fir de macaroană şi nici măcar o cutie goală de
conserve! Nimic!… Am şi telegrafiat în acest sens la Bucureşti…
Noi nu putem hrăni un popor care în frământările mondiale de
astăzi stă deoparte, se bucură de roadele victoriei, persecută
populaţiile minoritare şi calcă în picioare cele mai nobile principii
ale democraţiei.
Mai mult nu spuse un cuvânt şi, liniştit, îşi reluă locul.
Ion Ion ar fi vrut să răspundă, dar nu izbuti să lege două
cuvinte. Se mulţumi să stea nemişcat în picioare şi să privească pe
Wilson şi Hoover într-o admiraţie extatică. «Cât de fantastic sunt
organizaţi aceşti oameni! La urma urmii ce să te miri! Democraţie
americană!… Cu tehnica lor şi cu mijloacele lor…»
Dar în ziua aceea, lui Ion Ion îi fu sortit să urce calvarul până la
capăt. Wilson puse iar mâna pe Biblie, scoase dintre pagini o
hârtie împăturită, îi făcu semn lui Hoover să-şi scoată stiloul… pe
scurt, Ion Ion nu fu lăsat să plece până ce nu semnă o hârtie cum
că în chestiunea petrolului nu va încheia niciun angajament cu
vreunul din aliaţi, fără avizul Americii, căreia îi acordă prioritatea.
La despărţire, Wilson îi strânse călduros mâna.
— Eram sigur de la început că o să ne înţelegem mister John!
Mister John răspunse cu aceeaşi căldură:
— Domnule preşedinte, mă bucur că în urma întrevederii de azi,
s-a închegat între poporul român şi poporul american o legătură
de prietenie, strânsă şi indisolubilă.
Când Ion Ion ieşi din casa lui Wilson, nici nu-i veni a crede că a
scăpat cu viaţă. Bineînţeles, primul său gând fu: cum să tragă
chiulul americanilor ca să nu le acorde exclusivitatea. Nu putea
lăsa să-i scape din mână afacerea asta. Se frământă cât se
frământă, până se opri iar la una din tradiţionalele soluţii

32
moştenite de la tata. I-a făgăduit lui Wilson întregul petrol şi i-a
dat hârtie la mână? Nu-i nimic! îi va da şi lui Clemenceau o hârtie
ca asta… Şi-i va da şi lui Lloyd George una… şi n-au decât după
aceea să-şi scoată ochii între ei cu «exclusivitatea» petrolului, care
este şi trebuie să rămână o exclusivitate naţional-liberală.
Ideea i se păru atât de grozavă, încât nu suflă un cuvânt despre
ea faţă de niciunul dintre ceilalţi membri ai delegaţiei şi se hotărî
să-şi pună îndată planul în acţiune. Pentru aceasta îi ceruse el lui
Clemenceanu o audienţă. Şi iată că Tigrul binevoieşte să-l
primească!… Binevoieşte!… Perfect!…
— Bine, Trişcă, vorbi Ion Ion, cu un zâmbet vag, secretarului
său. Şi altceva?
— Aţi auzit? făcu Trişcă. Azi dimineaţă Clemenceau i-a tras o
palmă lui Lloyd George.
Ion Ion se învioră dintr-o dată. «Care va să zică, aşa!… Ca la noi,
la Bucureşti. Au ajuns şi la palme! Bravo!»
— Şi-acu, Marea Britanie se ţine de falcă! râse Ion Ion cu poftă.
Bietul Lloyd George! Ce şi-o fi zis el acuma! Mai bine cu nemţii,
decât cu propriii tăi aliaţi.
Nemţii s-au mulţumit să ucidă numai pe soldaţii englezi. Pe
când aliaţii îl iau la palme chiar pe el.
Şi o sinceră simpatie îl cuprinse pentru premierul englez. Tot ce
era împotriva lui Clemenceau îi inspira simpatie. «Ce canalie!… Şi
ce gură spurcată!… Pe toţi îi înjură.» Odată, când a fost la el să-i
ceară nişte împrumuturi, Clemenceau i-a răspuns:
— Parale? N-avem.
— Poate America?… insinuă el.
— Să cerem Americii? s-a mirat Tigrul. America ne-a dat până
acum sifilisul şi pe domnul Wilson. Ce-i putem cere mai mult?
În aceeaşi zi, Wilson a şi aflat ce-a spus Clemenceau despre el şi
a ieşit un scandal la Consiliul suprem, mai-mai să se ia de păr
Călugăriţa cu Tigrul.
Ion Ion era satisfăcut. «Cel puţin m-am răzbunat! şi-a zis el.
Numai să nu afle Clemenceau, că mă mănâncă de viu!»
Înfundat din nou în fotoliu, Viziru îşi ţinea palmele strâns lipite,
ca să le simtă că sunt cu el împreună şi privea dezgustat capul lui
Crai-Voievod, din care se vedeau pe două planuri orizontale, doar
mustăţile şi ochelarii. Cu ochii injectaţi, Crai-Voievod urmărea
perspectivele unei ilustraţii pe două pagini din Le vieux marcheur.
Deodată, Viziru îşi strigă secretarul:

33
 — Trişcă, ce-i cu interviul din Le Journal? A apărut?
Trişcă se lovi cu palma peste frunte:
— O, mă iertaţi… şi uitasem de el!
Nerăbdător, Viziru întinse mâna după gazetă.
— Straşnic! exclamă el, satisfăcut, după ce îşi reciti interviul.
Pică tocmai bine, când am audienţă! Să vedem ce-o să mai spună
Clemenceau, după ce-o citi asta!
Generalul Creţu, care stătea la fereastră, se întoarse spre el:
— Spune-mi, te rog, domnule Yiziru, să fie adevărat ce se spune
despre tigrul ăsta galic: că n-ar fi galic de loc, ci…
Dar Trişcă, aprins, sări să răspundă el în locul lui Ion Ion:
— Ce mai întrebi, domnule general? Nu vezi că se poartă cu noi
ca un «bolşevic»!
Ion Ion aruncă lui Trişcă o privire plină de interes şi zâmbi.
Clemenceau, «bolşevic»! De câte ori a stat de vorbă cu el,
Clemenceau nu uita să-l întrebe răstit:
— Dar cu «bolşevicii» dumneavoastră ce faceţi, domnule Viziru?
Ce faceţi cu «bolşevicii» dumneavoastră, domnule Viziru?
Aşa că numai de bolşevism nu poate fi acuzat Clemenceau.
Totuşi, Trişcă îi dădea de gândit lui Ion Ion.
«Are stofă, băiatul! îşi zise el. Hotărât! La toamnă îl fac deputat!»

34
 II

Ploua mărunt. O ploaie de toamnă, deasă, urâtă şi neagră.

Bătute de vânt, vârtejuri de apă se izbeau, frânte şi strâmbe, de
fereastra vagonului. Din când în când se ivea de departe, la
marginea câmpului, câte o cocioabă care făcea şi mai pustia
orizontul.
«Pe aici, cred că şi ciorilor le este urât să se aşeze» îşi zise
îngândurat Crişan, care privea pe fereastră.
Se repezise pentru o zi până în satul lui, la Topena, în Olt. «S-ar
putea – şi-a zis el – să nu mă mai pot duce pe la ai mei iarăşi nu
ştiu câtă vreme». Nu-i mai văzuse de la mobilizare. I-a găsit aşa
cum i-a lăsat cu patru ani în urmă: flămânzi, uscaţi, desculţi,
bolnavi. I-a întrebat cum au dus-o sub nemţi. Frate-său a oftat:
— Ce să ne plângem de nemţi? Nemţii au venit ca duşmani. Dar
să-i fi văzut pe tâlharii noştri, pe primarii şi pe notarii noştri cum
s-au purtat!…
Din povestirile oamenilor, Crişan află lucruri de necrezut.
Primarii şi notarii au arătat nemţilor drumuri şi poteci ascunse, i-
au dus de-a dreptul la depozitul cu alimente pentru populaţie, au
denunţat pe prizonierii fugiţi din lagăre şi ascunzătorile de arme
tăinuite, au devastat pădurile şi au despuiat pe locuitori până şi
de ultima lor cămaşă. Autorităţile de ocupaţie s-au folosit cât au
putut mai mult de ticăloşii aceştia, cărora le-au dat pe mână sate

35
întregi să le stoarcă în voie.
— Parcă n-ar fi fost sărăcia destul de mare şi aşa!
Crişan a întrebat apoi de unul, de altul. Ăsta a murit pe front.
Celălalt a înnebunit în război şi a fost internat tocmai la Iaşi, pe
undeva. «Dar Gheorghe Savu?» – «L-a-răpus pelagra.» – «Dar
Bălănică?» – «Tot pelagra!…» – «Dar Petre Tufan?» – «Pelagra…»
Pelagra şi pelagra. Pelagra a secerat o grămadă de lume în anii din
urmă. Pe chipul fiecăruia, Crişan citea groaza la gândul că boala
ar putea să-l ajungă şi pe el. Văru-său Creţu îl luă la o parte pe
Crişan şi-i arătă dosul mâinilor „cu pielea jupuită şi de culoare
roşie închisă.
— Mi se pare că a-nceput! zise el cu buzele arse ca de ger. Şi mă
frige aici… la lingurea… ca un fier roşu… Şi în cap, parcă mi s-ar
rostogoli un butoi hodorogit. De abia mă mai ţin pe picioare. Tata
tot de asta a murit. Să-l fi văzut când l-a apucat! Ne-a bătut şi ne-
a gonit pe toţi de acasă şi a spart tot ce-i ieşea înainte. Zicea că dă
foc casei. A trebuit să-l legăm.
Va să zică, nimica schimbat! Toate ca mai înainte, doar ceva
mai prost. Războiul nu numai că a mărit sărăcia, dar a ucis o
grămadă de oameni tineri şi a ologit pe alţii, că nu mai sunt buni
de nimic.
Îi căută şi pe foştii săi camarazi de pe front. Unii dintre ei nici n-
apucaseră să fie demobilizaţi şi fuseseră trimişi pe frontul din
Ucraina, împotriva soldaţilor şi muncitorilor ruşi. Alţii se aflau în
aşa-numitele «batalioane de exploatare». Până azi Crişan n-auzise
de ele. Acuma ştie… E ca pe vremea turcilor. Ţăranul demobilizat
n-are voie să locuiască în bordeiul lui, în care s-a născut, fără un
«permis» special. Cică-i «bolşevic» şi un bolşevic trebuie ţinut la
vedere. Şi dacă i se dă permis, se cheamă că are noroc. Dar cei mai
mulţi nu capătă un asemenea permis. Cei mai mulţi sunt ridicaţi
de jandarmi, snopiţi în bătăi şi trimişi pe jos, din post în post, cine
ştie unde la vreunul din batalioanele de exploatare, unde sunt
supuşi la munci grele ca nişte ocnaşi. Asta, după ce au stat pe
front doi sau trei, sau chiar cinci ani. Cinci ani fără să-i vadă pe ai
lor, pentru că mulţi au fost concentraţi încă din 1914 şi
mobilizarea din 1916 i-a prins pe la unităţile lor…
Când se întâlni, totuşi, cu câţiva dintre cei cu care fusese pe
front, Crişan parcă nu se simţi la largul lui. Se socotea vinovat.
Vinovat că n-a izbutit să deschidă ochii fraţilor săi, care, în marea
lor desperare, se arătaseră gata să creadă pe primul venit. Dar şi ei

36
se simţeau vinovaţi că au crezut. Asta li se citea limpede în ochi.
S-au lăsat înşelaţi, aproape cu bună ştiinţă. Se siliseră să creadă
că aşa va fi cum li se spunea de către cei mari. Toţi boierii s-au
grăbit, în zilele grele de acolo, din Moldova, să împartă făgăduieli
sutelor de mii de muncitori şi ţărani de pe front. Când li se vorbea
de expropriere, oamenii ciuleau urechile numaidecât. Cine le
vorbea de împroprietărire era privit de ei ca un sfânt. Când a venit
Ferdinand pe front şi le-a făgăduit pământ, cu toate că ei ştiau
câte parale face cuvântul regal, s-au muiat dintr-o dată.
Acuma, foştii camarazi de pe front vedeau că tot Crişan a avut
dreptate:
— Tot la făgăduieli ţinem, Crişane!
— Sta-le-ar în gât făgăduielile, să dea Dumnezeu! începu o
femeie să blesteme. Calici ne-am născut, calici o să pierim. Nu mai
cerem nimic. Barem niţică sare să ne dea!
Toţi cereau sare.
— Ne-au putrezit verzele, că n-avem sare să le murăm! Cu asta
ne hrănim doar: cu varză. Da boierii nici varză nu vor să mâncăm!
Pentru ţărănimea din ţara întreagă, sarea ajunsese o chestiune
de viaţă.
— Şi gaz! zise fratele lui Crişan. N-avem un pic de gaz. Nu
numai pentru gazorniţe. Las’să nu fie pentru gazorniţe. Ne-am
obişnuit să trăim şi aşa… pe întuneric, ca nişte cârtiţe. Dar n-
avem cu ce ne îngriji de râie!… Mai toţi ne-am umplut de râie…
— Boierii ne-au făgăduit doar sare şi gaz! zise un ţăran mai în
vârstă.
— Deşteptul făgăduieşte şi prostul trage nădejde!
Erau spuse vorbele astea cu atâta năduf, încât Crişan întoarse
capul spre cel care le rostise. Era un flăcău cam de vreo
optsprezece ani, voinic, cu păr lung şi cu o mustăcioară care abia
începea să mijească. Crişan nu-l cunoştea.
— E Marin Vardă! îi şopti frate-său. Băiatul lui Vardă.
Vardă căzuse pe front chiar în prima săptămână de la
declararea războiului.
— Da, mă flăcăule, îi răspunse Crişan. E o vorbă înţeleaptă. Dar
oamenii proşti de aia sunt proşti, să n-o înţeleagă.
— Foarte rău! făcu Marin. Eu mă las păgubaş şi de făgăduieli şi
de sat. Mă duc la oraş să-mi caut de lucru.
Se apropie de Crişan:
— Aud că vii de prin Bucureşti. Ce zici?

37
 Crişan îi zâmbi:
— Cam ce-ai vrea să zic? Că-i bine? Nu-i bine! Sunt vremuri
tulburi.
Dar văzu în ochii băiatului o atât de dureroasă dezamăgire,
încât adăugă:
— Mai aşteaptă niţel!
Vorba asta îl îndârji pe Marin:
— Nu mai aştept nimic! Plec!…
Apoi, cu îndrăzneală, se uită în ochii lui Crişan:
— Plec cu dumneata!… Chiar azi. Am bani de bilet. Mi i-am
strâns mai demult.
Şi băiatul se urcase cu el în vagon. Crişan nu-l sfătuise să
plece, dar nici nu încercase să-l înduplece să mai aştepte.
— Aş mai fi aşteptat! îi spuse Marin când s-au aşezat în vagon.
Dar cum ai venit dumneata şi ai adus mirosul de oraş… a fost
peste puterile mele.
Se ducea la Bucureşti, la o soră a lui:
— E slujnică la unu Mărunţelu. Om mare. Aşa se laudă soră-
mea.
Crişan zâmbi şi nu-i răspunse nimic. Se uită lung pe fereastră,
apoi scoase din buzunar o gazetă. Dar, preocupat de gândul să
ajungă la Bucureşti cât mai degrabă, îşi aruncă numai ochii pe ea,
apoi o împături şi se pregăti s-o bage în buzunar, când, un călător
care stătea în colţul din faţă se aplecă spre el:
— Îmi dai voie?
Abia atunci îl văzti Crişan şi se miră că în grămada asta de
pasageri de-a treia, înfăţişarea lui îngrijită, cu freza blondă, frumos
pieptănată, cu şnurul acela negru, care-i ţinea legat de cheotoarea
hainei monoclul ce şi-l punea acum ca să citească gazeta, nu-i
reţinuse atenţia. Desigur, vreun călător cu bilet de-a doua, sau
chiar de-a întâia, rătăcit, din pricina aglomeraţiei din tren, într-a
treia.
— Poftim! îi răspunse Crişan şi-i întinse gazeta.
Lângă el, un ţăran, care până acuma vorbise cu glas scăzut
strigă supărat:
— Păi aşa ne-a fost vorba pe front?
Un alt ţăran, mai bătrân, care şedea pe o desagă, înghemuit
între bănci, îi răspunse:
— Lasă, mă Anghel!… Să vină numai don ghineral la putere!
Anghel se întoarse către vecinul lui din dreapta:

38
 — Auzi-l, mă Tohane, pe moş Nae! Ce spui de el?
Şi către moş Nae:
— Don ghineral? Da până la don ghineral ne mănâncă sfinţii,
moş Nae!
Moş Nae, liniştit, îi răspunse:
— Am răbdat noi atâta, o să mai răbdăm niţeluş!… Că de venit,
vine!… Unu-i ghineralu’ !… El o să ne mântuie de rele!
— Să te audă Dumnezeu, moş Nae! făcu Tohan. Răbdare avem
noi, slavă domnului, destulă!
Crişan se uită când la iunul, când la altul, apoi se aplecă spre ei
şi le vorbi cu un zâmbet nevinovat:
— Mă iertaţi, dar după câte înţeleg, e vorba de domnul general
Neaţă! Nu cumva o fi vorba de acelaşi domn general Neată care a
tras cu tunul în noi, în 1907?
Moş Nae pricepu cam unde bate Crişan şi luă foc:
— E… acu vorbeşti şi dumneata ca şi Anghel!… Neaţă!… Păi
Neaţă avea dreptul s-o facă… E de-al nostru… Nu ne vroia răul!
— Nu ne vroia răul? îi răspunse Crişan. Adică ne vroia binele.
Care va să zică, numai pentru binele nostru a tras cu tunul în noi,
hai? Şi de ce? Ia spune, moşule, ce vină au avut ţăranii în 1907,
că au vrut pământ?
Îşi plimbă ochii asupra celorlalţi, apoi întrebă iar:
— De ce a tras Neaţă în noi?
— A tras pentru că avea ordin să tragă! îl auzi deodată Crişan
pe omul cu monoclu care stătea în faţa lui.
Bucuros că are în călătorul ăsta un ajutor, moş Nae săltă pe
desagă:
— Tocmai! I-au poruncit boierii să tragă şi a tras. Toată vina e a
boierilor.
— Dar bineînţeles! râse Crişan. Parcă cine zice altfel? Toată vina
a fost a boierilor. Numai să nu uiţi, moşule, că şi Neaţă tot boier
e… şi că în 1907 tot boier a fost. În 1907, moşule, Neaţă era
general, era ministru de război, era capul oştirii într-un guvern de
ciocoi, care nici nu vroia să audă de împroprietărire. Mai boier ca
atâta… ce mai vrei? Dar să-ţi mai spun un lucru, moş Nae:
generalul Neaţă a fost ceva mai rău decât un boier: a fost omul
boierilor!… Boier, dar omul boierilor!… Boier care ascultă de
porunca boierilor.
— Ba să mă ierţi! interveni, întărâtat, omul cu monoclu. N-a
fost nicio vină a boierilor. Un proprietar român, un român neaoş,

39
un boier de neam, nu poate avea cea mai mică vină faţă de ţărani.
Şi umflându-şi pieptul, parcă ar fi recitat o poezie, grăi cu glas
tare:
— În sufletul boierilor de neam stăruie moştenirea străvechii
obârşii comune şi a vieţii trăite laolaltă cu ţăranul, în acelaşi sat.
Legătura sufletească dintre curtea boierească şi curtea săteanului
nu s-a curmat încă.
Crişan îl măsură dintr-o ochire pe omul cu monoclu şi-l întrebă:
— Dacă nici Neaţă nu-i vinovat, nici boierii, că s-au ucis
unsprezece mii de ţărani, atunci a cui vină e?
Grăbit, omul răspunse:
— A străinilor!
Toţi cei care-i auziseră cuvintele, se mişcară de pe locurile lor,
ca şi cum ar fi vrut să se aşeze mai bine. Crişan se uită ţintă în
ochii celui care vorbise:
— Şi ai fi tare necăjit, nu-i aşa… Dacă s-ar găsi cineva printre
noi să nu vrea să te creadă!
Ochii celuilalt se strânseră îndărătul ochelarilor, într-o
căutătură veninoasă:
— Am zis! A străinilor!
Ridicase dinadins glasul, ca să fie bine auzit de către călătorii
care se îngrămădiseră acuma în jur, atraşi de discuţie.
— Frumoasă poveste, n-am ce zice! Dar cum de i-a răbdat inima
pe boieri – pe «românii» ăştia neaoşi – atât de legaţi sufleteşte de
ţărani, cum zici dumneata, să-şi dea moşiile pe mâna unor
«străini», când ştiau că «străinii» ăştia sunt atât de nemiloşi cu
ţăranii?
— Ăia care şi-au dat moşiile pe mâna străinilor nu erau boieri,
ci ciocoi! îi răspunse răstit omul cu monoclu. Străini şi ei, cu totul,
de sufletul ţăranilor. Ciocoi ridicaţi din foştii vătafi de moşii, la
proprietate… Nişte venetici levantini sau grecotei…
— Am înţeles! îi răspunse Crişan cu un zâmbet care-l făcu pe
omul cu monoclu să scrâşnească din dinţi. Vorbeşti ca din carte!
Ai aranjat «chestia agrară» cât se poate de bine. Arendaşii sunt
străini, moşierii care şi-au dat pământul în arendă sunt venetici, –
numai boierii care nu şi-au arendat moşiile sunt nişte îngeri. D-
apoi bine, domnule… Să mă ierţi că nu ştiu cum te cheamă…
Cu emfază, omul cu monoclu se recomandă:
— Profesor Filimon, de la facultatea de drept!
— Domnule Filimon, dumneata ştii sub ce guvern au izbucnit

40
răscoalele? Sub guvernul conservator. Era guvernul boierilor. Al
boierilor, nu al ciocoilor. Guvernul celor mai mari proprietari de
moşii, atât de mari că preşedintele acestor boieri, Cantacuzino,
avea în stăpânirea lui nouăzeci şi nouă de moşii… Atunci ce te mai
lauzi atâta cu ei?
Îndârjit, profesorul Filimon ţipă iar:
— Mă laud! Cu adevăraţii boieri să ştii că mă laud! C-or fi
printre ei şi unii care, strânşi de nevoi, şi-au arendat moşiile unor
străini, fără să se întrebe cum sunt exploataţi ţăranii care, din
moşi-strămoşi, şi-au legat soarta de soarta proprietarilor…
— Nu zău! îl întrerupse Crişan, căruia îi venea să râdă cum
Filimon se încurcă iar într-o frază sforăitoare, din care nu mai
poate să iasă. Nu s-au întrebat cum sunt exploataţi ţăranii? Dar
dacă sunt atât de legaţi sufleteşte de ţărani, de ce nu s-au
întrebat? Dar arenda pe care o primeau, de unde îşi închipuiau ei
că vine? Din buzunarul arendaşului? Din paguba arendaşului?
Cum s-ar zice, boierul ştia să ceară în fiecare an o arendă tot mai
mare, dar de întrebat în ce fel îşi face arendaşul rost de parale,
asta nu mai ştia! Nu ştia bietul boier că arendaşul, ca să scoată şi
câştigul lui şi câştigul boierului, trebuia să stoarcă şi măduva din
oasele ţăranului!
— Asta o făcea numai arendaşul străin!… Îi replică, mereu
furios, Filimon.
Toate privirile erau acum îndreptate spre Crişan, care-l privi
lung pe omul cu monoclu, apoi se întoarse iute spre Anghel:
— Voi de unde sunteţi?
— Din Sârbeşti, Gorj!
— Arendaşi străini sunt pe-acolo?
— Nici pomeneală! N-au fost şi nici nu sunt.
Apoi Crişan întrebă la întâmplare, din grămada celor care
stăteau în picioare:
— Dar mata de unde eşti?
— Din Viişoara, Romanaţi.
— Arendaşi străini aveţi sau n-aveţi?
— Ce s-avem? Numai de-ai noştri.
— Dar’ mata?
— Din Mozăceni, judeţul Argeş. Neam de neamul nostru n-a
pomenit arendaş străin pe la noi.
— Dar voi?
— Din Prahova. Tot aşa şi la noi.

41
 — Poftim! zise Crişan. Dacă-i adevărat ce spune dumnealui – şi-
l arătă cu degetul gros al dreptei pe Filimon – că numai arendaşii
străini storceau măduva din ţăranii români, de ce v-aţi răsculat voi
împotriva arendaşilor care nu erau străini, ci români ca şi voi?
— Ba pe noi ne jupuia moşierul de-a dreptul! făcu un ţăran. Eu
sunt din Valea Stancului, unde l-am avut de stăpân pe Virgiliu
Târnoveanu.
La numele ăsta, Filimon se cutremură şi-şi întoarse ochii
injectaţi de furie spre ţăran. Ştia – ceea ce ştia toată ţara – ce-a
păţit acest Târnoveanu în 1907. Ţăranii l-au ucis şi i-au băgat
pământ în gură: «Na pământ – i-au zis – să te saturi de pământ!»
La anchetă s-a aflat că acest Târnoveanu, în martie 1907, încă nu
făcuse dijmuitul porumbului din 1906.
— Noi, ăştia din comuna Bahnea, cătunul Stere, - zise un alt
ţăran – am avut parte de Lazăr Eftimiu. Ăsta lua de la ţărani câte
douăzeci şi patru de lei pe an, ca să le dea dreptul să pescuiască
scoici din apa Neajlovului pe care s-a făcut el stăpân, şi punea pe
săteni să-i secere câte un pogon de grâu dacă ţineau să culeagă
urzici şi ştevie de pe moşia lui.
— Şi la noi, la Moţăţei, în Dolj, l-am avut ca arendaş pe Ştefan
Ştefănescu! se auzi din grămadă un alt glas. Ai noştri l-au tăiat în
bucăţi.
Vânăt şi spumegând de furie, Filimon urlă:
— Şi nu ţi-e ruşine s-o mai şi povesteşti?
Pentru întâia oară, Crişan ridică glasul ca să-i răspundă:
— Ba să le fie ruşine ălora care au adus pe oameni în halul
ăsta…
Şi către ţărani:
— Dumnealui, domnul profesor Filimon, vrea să vă facă să
credeţi că ăi care au strigat în 1907 că ţara a ajuns o moşie a
străinilor, mureau de dragul ţăranilor. Dar ştiţi care-i adevărul?
Că împotriva arendaşilor din Dorohoi au zbierat numai liberalii –
ca să aibă un pretext să smulgă puterea din mâna conservatorilor.
Fiindcă, de îndată ce răscoala s-a întins până aici, liberalii, care au
pus mâna, în sfârşit, pe putere, n-au mai suflat o vorbă despre
străini, şi l-au pus pe Neaţă să tragă cu tunul. În voi. Aşa de mare
era legătura aia sufletească dintre boieri şi ţărani despre care ne
tot vorbeşte domnul profesor!
Se vedea că Filimon nu era numai furios, ci se şi simţea rău că
aici, între atâţia ochi care nu se uitau prietenos la el, nu poate să-i

42
răspundă lui Crişan aşa cum i-ar veni lui la îndemână. Ca să-şi
facă de lucru, îşi scoase din buzunar un carnet pe care se apucă
să-l răsfoiască, vădit fără rost.
— Dacă ar fi să ne luăm după cele ce ne învaţă domnul profesor
– continuă Crişan – ar ieşi că arenda este o născocire a «străinilor».
Dar adevărul e că nu-i nici a străinilor, nici a românilor, ci a
boierilor. Nu numai-că este o născocire a boierilor, ci a şi fost
întărită printr-o lege a boierilor: legea arendei. Ei moşieri… Ei
guvern… Ei tot. Ca de obicei! Cine a întocmit legea învoielilor
agricole? Boierii! Cine a aplicat-o? Tot boierii! Cine a înşelat la
măsurătoare, la plată, la hrană, la dijmă? Boierii! Pe toate le-au
născocit ei. Aşa cum au născocit şi fumăritul şi pândăritul şi
cocăritul şi şoricăritul şi ciorăritul şi ierbăritul, la fel au născocit şi
arenda.
Răzbit, Filimon nu se mai putu stăpâni:
— Asta s-o crezi dumneata!
Dar când văzu că vorbele lui nu fac decât să-i smulgă lui Crişan
un zâmbet de milă, îşi încleştă dinţii, hotărât să nu mai spună
nimic.
— O cred şi o şi spun! îi răspunse Crişan. Legea sprijinea
arendăşia, dar îl ocrotea pe boier şi împotriva arendaşului şi
împotriva ţăranului. Legea îi dădea voie boierului să ceară oricât.
Boierul cerea şi arendaşul dădea, fiindcă tot din al nostru dădea şi
nu dintr-al lui. Ştia arendaşul că dacă ţăranii or să strâmbe din
nas, numai atât, îşi trimite boierul dorobanţii lui îndată să le bage
minţile în cap. Avea doar şi boierul interes ca arendaşul să nu fie
tulburat în treburile lui cu nimic, fiindcă arendaşul era acela care
făcea rost de parale pe spatele nostru.
— Păi sigur că nu pe al lui! zise Anghel.
— Aţi înţeles? continuă Crişan. Dar fiindcă boierul avea nevoie
de tot mai mulţi bani, ca să se poată ţine de politică la Bucureşti şi
de franţuzoaice la Paris, îi cerea şi arendaşului bani tot mai mulţi.
Până au ajuns arendaşii să nu mai poată face nici ei faţă lăcomiei
boierilor şi au hotărât într-o zi să desfacă contractele de arendă cu
ei. Şi ce credeţi că s-a întâmplat? A venit însuşi ministrul de
justiţie în Cameră să spună: «Interesul cel mare al ţării este ca
toată clasa arendaşilor să nu fie nimicită şi să fie înfloritoare în
viitor ca şi în trecut, fiindcă dacă «această clasă a arendaşilor va
propăşi, va propăşi şi agricultura ţării. Ajutaţi aşadar pe arendaşi,
pentru că prin aceasta veţi ajuta agricultura ţării.» Asta zicea

43
ministrul de justiţie pe la 1880. Care va să zică arendaşul era
omul boierului. Putea să-l cheme Popescu, putea să-l cheme
Ioanidis, bani să dea, că aveau boierii grijă să-l apere cu armata
împotriva ţăranilor.
— Nu-i adevărat! ţipă Filimon. Armata română n-a apărat pe
străini.
Dar, ca şi cum şi-ar fi dat seama el însuşi că a spus o prostie,
tăcu brusc. Crişan, în bătaie de joc, îi vorbi blând:
— Nu-i nevoie să te superi, domnule profesor, că tot pe
dumneata te superi. Ce-i aia că armata română n-a apărat pe
străini? Desigur că n-a apărat pe străini. N-avea pentru ce. Dar pe
străinii arendaşi, i-a apărat
— Aşa cum a apărat pe toţi moşierii şi arendaşii români. Nici nu
se putea altfel. Dacă nu-i apărau pe arendaşii străini, boierii şi-ar
fi dat singuri la cap. Ei n-au tras cu tunul ca să apere
naţionalitatea arendaşilor şi a moşierilor, ci arendăşia şi marea
proprietate. Aşa că, liberalii, care ţipau că boierii conservatori au
dat ţara pe mâna străinilor, au scos armata ca să apere ei pe
arendaşii străini.
— Da! şuieră Filimon printre dinţi. Dar te faci a uita că îndată
după răscoală s-a votat o lege care nu mai dădea voie străinilor să
fie arendaşi.
Crişan se lupta cu două ispite care-l trăgeau de o parte şi de
alta cu aceeaşi tărie: să-şi bată joc de spusele acestui Filimon, ori
să-l apuce de guler şi să-l scuture zdravăn. Se stăpâni, însă, şi se
adresă celorlalţi:
— Auziţi ce a făcut guvernul: după ce a tras cu tunul în voi, a
venit cu o lege care nu dă voie străinilor să fie arendaşi. Ei, care
din voi poate să spună cu ce câştig v-aţi ales din afacerea asta?
Ţăranul care zicea că-i din Băileşti răspunse:
— Uite care-i câştigul: a mai trebuit să plătim noi despăgubiri
boierilor!
Despăgubirile către boieri! Dacă ţăranii puteau uita represiunea
cu greu, despăgubirile către boieri le puteau uita şi mai greu.
Milioane de ţărani ieşiseră din răscoale mai nenorociţi, mai
înrobiţi, mai încurcaţi în datorii decât înainte, pentru că statul nu
numai că nu voia ca boierii să piardă ceva, dar ţinea ca ei să mai
iasă şi cu un mic câştig din răscoala ţăranilor.
Pentru Filimon vorbele ţăranului din Băileşti fură un nou prilej
să se înfurie:

44
 — Voi râdeţi de cele sfinte româneşti! Dar un adevărat român n-
ar râde. Un adevărat român ar înţelege că dacă e vorba de pagubă,
mai bine, eu, român, să fiu păgubit de o mie de români, decât de
un singur străin. Aşa ar gândi un adevărat român!
Crişan, înveselit, se bătu cu palma peste genunchi:
— Ce spui, domnule Filimon? Păgubit? Dar mai întâi, unde
scrie că trebuie să fiu cu tot dinadinsul în pagubă? Unde scrie că
eu să muncesc şi altul să mănânce? Nicăieri! Aşa că de unde şi
până unde mi-e mai bine mie, român, că mă stoarce de vlagă un
român decât un străin, când şi unul şi celălalt tot hoţ e şi tot fără
milă mă jupoaie de munca şi de drepturile mele? Adică ce crezi
dumneata, domnule profesor? Gârbaciul unui arendaş român e
mai uşurel decât gârbaciul unui străin? Şi brânza stricată cu care-
şi hrăneşte arendaşul român argaţii e mai bună decât brânza
stricată a unui arendaş străin? Păi dacă e vorba că tot ce-i vine
unui român din partea altui român e bun şi frumos, de ce s-au
supărat atât de rău boierii români din Muntenia că s-au răsculat
împotriva lor ţăranii, care tot români sunt, încât au pus să se
tragă cu tunul în ei?
Dar Filimon, parcă şi-ar fi avut răspunsul pregătit de mai
înainte, sări:
— Aici a fost altceva! Aici răscoala n-a fost românească. Aici cele
mai mari cruzimi din partea ţăranilor s-au făptuit în satele unde
populaţia e de sânge sârbesc ori bulgar.
La început, ceilalţi ţărani care ascultau nu-şi dădură seama ce
spune Filimon. Singur Marin, care stătea în picioare, părea că a
prins ceva, dar aştepta să vadă ce spune Crişan. Acesta se uita la
cei îngrămădiţi împrejur, dar nu deosebi pe chipurile lor nimic
care să aducă nu numai a mânie, dar nici măcar a mirare. Vedea
că vorbele lui Filimon n-au fost înţelese. Totuşi, trebuiau înţelese
neapărat!
— Cum? îl stâmi el pe Filimon. Ce-ai spus?
O dată pornit, Filimon nu mai putea da înapoi:
— Ce-ai auzit! Aici s-au răsculat, împotriva boierilor români,
ţăranii sârbi şi bulgari.
Acuma aflară cu toţii ce voia să spună Filimon. Anghel, cu ochii
aprinşi şi cu bărbia repezită înainte, răcni la Filimon:
— Ce face? Aici au fost ţărani sârbi şi bulgari? Nu români?
Se ridică de pe bancă şi strigă către ceilalţi:
— Auziţi, fraţilor, că noi nu suntem români, ci sârbi şi bulgari…

45
şi că de aia s-au răsculat ai noştri în 1907 pe aici.
Moş Nae se încruntă:
— Halal de mine! Am ajuns, la bătrâneţe, să nu mai fiu nici
român!
Şi spre Tohan:
— Mă, Tohane, tu eşti sârb, bulgar… sau ce naiba eşti?
Acuma toţi se întrebau între ei ce sunt şi-şi răspundeau cu
râsete ori cu înjurături – într-o amestecătură de glasuri din care
nu se putea înţelege nimic.
Când gălăgia se mai potoli puţin, Crişan zise lui Filimon:
— Ei, ţi-a plăcut, domnule profesor? Nu?… Dar nici lor nu le-a
plăcut. Dumneata îmi aduci aminte de o afacere care s-a petrecut
în timpul răscoalelor de la 1899 în satul Săbăoani din judeţul
Bacău. Acolo, ţăranii îşi aleseseră un consiliu comunal socialist.
Prefectul, bineînţeles, a dat ordin să fie închişi şi bătuţi. Ţăranii,
încăpăţânaţi, după ce au scăpat din mâinile prefectului, s-au
apucat să-şi aleagă iar un consiliu comunal socialist… şi iar au
mâncat bătaie. Şi a treia oară la fel, şi a patra oară la fel, până ce,
la a cincea oară, prefectul, mânios, a trimis dorobanţii în sat… şi
ce-a ieşit de aici, înţelegi şi dumneata. Vine un deputat în
Parlament şi arată numele ţăranilor schilodiţi în bătăi. Nume
românesti, de ţărani români. Se ridică un profesor universitar – tot
ca şi dumneata – de la Facultatea de drept de la Iaşi, unul
Alexandrescu, şi spune: «Bine li s-a făcut ţăranilor, fiindcă nu sunt
români, ci unguri!» La asta, i-a răspuns deputatul: «Când i-aţi
chemat să se bată la Plevna erau români, acuma, când vreţi sa-i
bateţi dumneavoastră, sunt unguri!…» Aşa şi cu dumneata. Cum
vezi că ţăranul român dă în arendaşul sau moşierul român, zici că
arendaşul sau moşierul român e român, dar ţăranul român nu
mai e român, ci sârb sau bulgar.
Îl lăsă pe Filimon şi se îndreptă spre ceilalţi:
— Să nu vă miraţi de cele ce spune dumnealui… Aşa vorbesc
toţi boierii despre voi… De Caţă Coroiatu aţi auzit? îi mănâncă
fripţi pe străini. Dar acum aproape doi ani, când a venit vorba în
Parlamentul de la Iaşi de împroprietărire, Caţă nu s-a sfiit să strige
în Cameră că «ţăranii români sunt nişte străini din Slavonia». Alt
om mare, unul Mandrea, zicea, tot în Parlamentul acela, că
«ţăranii sunt o clasă mai mult consumatoare»… adică o clasă care
mai mult mănâncă decât munceşte. Un alt deputat, un anume
Pavel Michiu, în acelaşi Parlament şi tot la expropriere, zicea că

46
ţăranul român din Bucovina austriacă o duce mai bine, pentru că
«e mai harnic decât ţăranul din vechiul regat». Unul zice că nici nu
sunteţi români, ci străini… altul că mai mult mâncaţi decât
munciţi… un al treilea că sunteţi hoţi şi vicleni… Vra să zică,
boierilor nu le ajunge că vă sleiesc de puteri şi nu vor să vă dea
pământ, dar mai zic că sunteţi străini, mâncăi şi leneşi. Aşa
sunteţi voi socotiţi în orânduirea lor boierească: nişte păduchi! Tu
eşti cel care scoţi din pământ cu braţele tale tot ce trimete boierul
în străinătate… tu ari şi semeni şi treieri… tu roboteşti prin fabrici
de-ţi ies ochii din cap… tu primeşti pentru munca ta mai mult
sudălmi şi bătaie… dar la urmă, tot tu eşti păduchele, nu el!
— Mult n-o să mai meargă aşa!
Uimit, Crişan ridică ochii spre Marin. De unde atâta ură pe
băietanul ăsta abia ieşit din anii copilăriei? Cu părul răvăşit, cu
ochii lui căprui, de o agerime mult peste vârstă, şi cu mâinile
încleştate una-n alta, Marin, fremătând tot, părea că se pregăteşte
să sară asupra cuiva pe care-l vedea numai el. Crişan vorbi, cu
ochii îndreptaţi mai mult spre Marin:
— Şi toate astea n-ar fi nimic dacă boierii s-ar mulţumi să şi-o
spună numai ei între ei. Dar nu! Ei se străduiesc să ne facă s-o
credem şi noi: «Nu-i aşa că eşti bou, mă Ioane?» zice el. «Bou,
săru’mâna, coane!…» zici tu. «Nu-i aşa că eşti hoţ?» – «Hoţ,
săru’mâna, coane!…» – «Nu-i aşa că mănânci mai mult decât
munceşti, mă Ioane?…» – «Aşa e, săru’mâna, coane!…» – «Nu-i aşa
că eşti leneş?…» – «Leneş, săru’mâna, coane!…» – «Nu-i aşa că dacă
vrei să fii socotit şi tu om ca toţi oamenii, trebuie să fii pus în
lanţuri şi zvântat în bătăi?…» – «Aşa e, săru’mâna, coane!…» –
«Aşa? Păi dacă-i aşa, atunci fă bine şi dă-ţi jos iţarii, să-ţi aplic
constituţia!…» – «Iaca îi dau jos, săru’mâna, coane!» Şi tu, cuminte,
îţi dai jos iţarii, ca boierul să-ţi aplice constituţia, până cazi
leşinat. Dar nu cumva să te plângi! Nu că n-ai voie, dar n-ai
pentru ce. Cum zicea unul Cancicov, ministru şi mare moşier,
bineînţeles: «Suferinţa clasei ţărăneşti este o închipuire a
ţăranului».
Îi lăsă pe ţărani să râdă în voie, apoi reluă:
— Da, zău! Voi v-aţi băgat numai în cap că dacă boierul v-a
făcut dosul chiseliţă în bătaie, trebuie să vă şi doară! De aia, are şi
boierul dreptate să vă strige, după ce a obosit să vă bată: «Mă,
mârlane, nu ţi-e ruşine să stai cu ăla gol în faţa mea? Hai, trage-ţi
iţarii şi strigă după mine: Trăiască boierul!»

47
 — Asta mai va! strigă, spontan, Marin.
Filimon ridică brusc ochii spre el, dar îşi întoarse repede capul
spre fereastră. O clipă după aceea, îi răspundea lui Crişan:
— Eu nu asta am crezut! Eu zic că la urma urmei un român se
poate înţelege cu un alt român. Ţăranul român se poate înţelege cu
boierul român. Nu-i nevoie să se ia de păr între ei.
Crişan se suci aşa, încât aproape că stătea cu spatele la
Filimon.
— Dumisale – zise el ţăranilor – văd că oricât i-ai vorbi, e
degeaba. Mereu o ia de la capăt. Dar voi ştiţi ce a fost în 1907: nu
o răfuială între români şi străini, ci o răfuială între sărac şi bogat,
de orice neam or fi fost şi unii şi alţii. Şi răfuiala asta au vrut s-o
întârzie boierii, cu tunul, în 1907… Aşa cum încearcă s-o întârzie
şi acuma cu mitraliera când trag în muncitorii de la oraş care cer
pâine şi pace… De cele ce s-au petrecut în piaţa Teatrului din
Bucureşti acum câteva luni aţi auzit?
Deşi obişnuit cu grozăviile războiului, Crişan nu putea uita ceea
ce a simţit în timpul masacrului din 13 decembrie. Se găsea în
rândurile din faţă. Prefectul alerga încolo şi-ncoace şi îşi ştergea
fruntea de sudoare, cu toate că era frig şi umed – şi se uita mereu
la ceasornic. Deodată, a dispărut. Se făcu linişte… Nimeni nu ştia
ce se petrece. Dar toţi simţeau că ceva se petrece. Peste câteva
clipe se auzi un glas ascuţit: «Foc!» Crişan se uită într-acolo şi văzu
ceva în uniformă de ofiţer. După uniformă era ofiţer. Dar chipul…
Chipul ăsta nu i se va şterge lui Crişan niciodată din minte!… Un
fel de amestecătură de fălci… o grămadă de fălci într-un singur
obraz… o pocitanie roşie, cu nişte ochi mici şi înfundaţi, care
parcă nici nu vedeau ceva înaintea lor. O clipă, Crişan crezu că
omul e beat. Dar nu era beat. Un om beat mai păstrează în ochii
lui o sclipire care-ţi aminteşte, totuşi că-i om. Dar ăsta nu semăna
a nimic. Nici măcar a nebun. Să vrei să-i dai un nume, nu poţi.
Glasul cu care a strigat «Foc!» era glasul cuiva care se îneacă,
dar care înainte de a-şi da sufletul se strâmbă după cineva, ori
ceva… Desigur că se strâmba chiar după el… Din gâtlejul lui ieşea
un sunet spart, piţigăiat şi murdar!… Murdar!… Puteai să juri că
glasul lui e plin de noroi. Era ceva care te făcea să râzi, dar te
scârbea, te pătrundea până la oase de scârbă. Aşa că, în primele
momente, Crişan nu se miră că soldaţii n-au ascultat ordinul.
Cum să asculte un ordin aşa de noroios? Stăteau toţi speriaţi în
faţa muncitorilor, cu arma întinsă, dar nu se mişcau. Arătarea

48
aceea murdară a mai strigat o dată «Foc!» – şi iar nu s-a mişcat
nimeni. Vedeai numai că soldaţii îşi înţepenesc şi mai mult mâna
pe armă. Pocitania a scos revolverul din toc. Crişan se uită la el,
curios, şi era sigur că nici acu nu se va petrece nimic, fiindcă
oricât s-ar zbate, soldaţii nu se vor lua după uniforma aceea de
ofiţer. Dar uniforma a întins, brusc, revolverul şi a tras… Primul
glonte a fost greu… Soldaţii, toţi, au tresărit deodată, treziţi parcă
din somn, de detunătură… şi într-o clipă, Crişan n-a mai văzut
soldaţi, ci numai uniforme cu gulere din care ieşea câte o grămadă
de fălci muiate şi ele bine-bine în noroi, ca şi uniforma lor
ofiţerească.
Înfiorat, Crişan, fără să-şi dea seama, dădu glas gândurilor lui:
— Frumoasă ispravă, nu? Să te întorci de pe front, unde nu te-a
ajuns glonţul duşmanului… şi să fii împuşcat chiar de ai tăi!
Schimonosit de furie, Filimon se înfundă în colţul lui şi-şi
acoperi faţa cu pardesiul care atârna de cârlig, chipurile, ca să
adoarmă. Anghel zâmbi cu înţeles lui Crişan, apoi îi «vorbi:
— Desigur că ceea ce spui mata e drept. De aia, te-aş întreba:
ce crezi, cu ţărăniştii o fi tot aşa ca şi cu ceilalţi?
Crişan îi zâmbi:
— Te-ai băgat la ţărănişti?
— Nu încă! Dar mă bat cu gândul.
— Aveţi mulţi ţărănişti pe la voi?
— Sunt.
— Şi cine-i capul lor?
— Domnul Huhulea!
— Cine? repetă Crişan întrebarea, parcă n-ar fi auzit bine.
— Domnul Huhulea! îl cunoşti?
— Nu, dar cine-i domnul Huhulea?
— Mare ţărănist! se amestecă în vorbă un ţăran atât de pierdut
în sumanul lui, încât părea cocoşat.
— Dar el ce e? întrebă Crişan. Orăşan sau ţăran de -ai voştri?
— Ţăran.
— Ţăran? se miră Crişan. Atunci de ce-i ziceţi «domnul?».
— Păi, vezi că e preşedintele Băncii Săteşti! răspunse Tohan.
Mirarea lui Crişan crescu şi mai mult:
— Ce vorbeşti, neică? Acu, când liberalii sunt la putere, domnul
Huhulea e preşedintele Băncii Săteşti, cu toate că e ţărănist?
— Uite-aşa! N-aveau pe cine altul să pună. Adică aveau. Pe alde
Cocieşu. Cât n-a fost ţara în război, Cocieşu s-ar fi aruncat în foc

49
pentru liberali. Dar de după război, s-a făcut «bolşevic». Aşa zice
domnul Huhulea.
Crişan râse:
— Dar domnul Huhulea ăsta, care e ţărănist, e om sigur pentru
guvern?
— Sigur! făcu ţăranul cel scund. E om «sirios»… Aşa zice chiar
domnu Huhulea. L-a luat pe garanţie conu Mălai.
Numele directorului Băncii Româneşti liberale îl făcu pe Crişan
să se aplece ca să audă mai bine:
— Mălai? Care Mălai?
— Cum care Mălai? Mălai, directorial Băncii Româneşti!…
Proprietarul moşiei…
— Şi de ce e tocmai domnul Huhulea directorul Băncii Săteşti?
Ce meserie are?
— Are multe parale! răspunse Anghel. Ţine cârciumă!
— Şi ne dă bani pe camătă! adăugă moş Nae.
Se înveseliră cu toţii. Crişan scoase un pachet de ţigări şi-i
îmbie pe ceilalţi să ia câte una.
— Camătă mare? întrebă el cu un zâmbet scurt, pe sub
sprâncene.
— Aoleo! se apucă de cap unul care până acum tăcuse din gură.
Dacă-i mare? întreabă-mă pe mine. Când nu-i în bani, e-n
muncă… Când nu-i în muncă, e-n păsări… Dacă-i mare! Da
pământu ăla… Da acareturile alea… Da vitele alea… De unde crezi
că-i vin domnului Huhulea? Din vânt?
Trase din ţigară şi vorbi fără oprire:
— Eu, neică… Cum îţi spune matale? Crişan? Mie îmi zice
Stoichiţă… Vasile Stoichiţă… Sunt om fără carte, cum suntem mai
toţi, da am fost şi eu pe front, unde am prins şi eu câte ceva.
Acasă, mai marii din sat, primarul, notarul, jandarmul, ne
împuiau capu mereu că dacă o ducem aşa de rău, sunt străinii de
vină. Ei ne jupoaie… Uite-aşa cum vorbeşte dumnealui! (Şi i-l
arătă pe Filimon). Da cum vine asta? Domnul Huhulea e străin? E
ditai român de-ai noştri. Şi cum e-o înghesuială, ceva, de cine dai
cel dintâi? De domnu Huhulea! Când erau liberalii la putere… Şi
asta încă înainte de război, cine alerga de colo până colo să-l
scoată deputat pe domnu Mălai? Domnu Huhulea!… La bancă,
domnu Huhulea!… La cooperativă, domnu Huhulea!… La crâşmă,
domnu Huhulea!… Peste tot, domnu Huhulea! Cui să te plângi?
Primarului? Da primar e domnul Huhulea!… Notarului? Notar e

50
ginerele domnului Huhulea!… Învăţătorului? îmvăţător e un nepot
de-al domnului Huhulea… Până şi plutonierul de jandarmi e finul
domnului Huhulea… Şi se îmbată, şi bate şi fură… Mamă, ce mai
fură!
— Şi e ţărănist şi el? întrebă Crişan.
— Fireşte!… Zice că mâine vor fi tari ţărăniştii.
— Şi? întrebă Crişan. Voi vreţi să mergeţi cu ţărăniştii?
Adicătelea să fugiţi de Huhulea, ca să daţi de Huhulea?
Stoichiţă se scutură:
— Eu? Nici prin gând! Ciuntu, poate! Şi Bâcleşanu…
Şi arătă spre doi ţărani care stăteau în picioare în spatele lui.
— Ba nu-i aşa! zise Ciuntu. Eu vreau să mă dumiresc, cu toate
că-mi zic: Huhulea o fi el ce-o fi, dar dă-o dracului de treabă, că
doar n-or fi numai de-alde Huhulea pe lume. Or fi şi ţărănişti
cumsecade!
— Şi eu fac la fel! îl ajută Bâeleşanu. Nu se poate să fie toţi
ţărăniştii la fel.
— Păi cum să fie la fel? zise Crişan. Dacă voi o să intraţi la
ţărănişti, o să fie ţărănişti şi de-alde voi, oameni săraci şi amărâti.
Dar şi ţărănişti de-alde Huhulea! Deosebirea e că pe câtă vreme
voi, acolo, n-o să aveţi alt rost decât să-l votaţi pe domnul Huhulea
ori pe altul ca el, domnul Huhulea o să-şi facă afacerile pe spatele
vostru, pentru că voi sunteţi ce sunteţi, pe când dumnealui e
preşedintele Băncii Săteşti, şi preşedintele cooperativei, şi
primarul, şi crâşmarul, şi socrul notarului şi unchiul
învăţătorului, şi naşul plutonierului şi aşa mai departe;…
Îşi strivi ţigara sub bocancă, se uită la ei şi continuă:
— Ei, fraţilor, când orbuI e orb, e rău. Dar când se lasă orbit e
şi mai rău. Şi lucrurile sunt doar limpezi ca bună ziua. Ieri am
avut un partid conservator – era partidul boierilor. Stăpâni!… Apoi
a dat peste noi partidul liberal – partidul ciocoilor. Alţi stăpâni!… A
răsărit duipă război partidul lui Neaţă, care-şi zice partidul
poporului, dar care e al poporului, cum sunt eu mitropolit.. Şi acu
s-a născut o nouă nenorocire: partidul ţărănesc. Dar al cui e,
oameni buni, partidul ţărănesc? Partidul ţăranilor? Amarnic vă
înşelaţi!… E partidul unor ţărani ajunşi, care au prins osânză
numai din munca şi sângele vostru. E partidul bogătaşilor de la
ţară, pe care boierii şi ciocoii îl cuşmănesc numai pe faţă, dar pe
ascuns îl sprijină cât pot, pentru că îşi are un rost mare, mare de
tot: să vă ungă ochii cu făgăduieli noi, ca să vă facă să uitaţi toate

51
câte le-aţi învăţat pe front, de frică să nu le săriţi în cap cu un nou
1907, dar de astă dată ceva mai al dracului. Ăsta e partidul
ţărănesc: un nou partid de stăpâni, dar de stăpâni dintre cei mai
răi şi mai primejdioşi, pentru că se folosesc de oameni ieşiţi din
rândurile voastre, ale ţăranilor.
— Avem şi noi unul de ăsta în sat! strigă Marin. Îi zice Mânzatu
Ţărănist, fiu de parale. S-a îmbogăţit sub nemţi. Şi-a băgat în
buzunar banii adunaţi pentru prizonierii noştri. A pus mâna pe
gaz şi l-a vândut cu de zece ori pe-atâta. Lua mită de la ăi care
voiau să fie scutiţi de corvezi şi reducţie A sfeterisit toate ajutoarele
primite de la Crucea Roşie. De toate a făcut Mânzatu ăsta. Şi acum
e ţărănist. Şi se laudă că o să fie în curând deputat.
Puţin câte puţin, sfatul celor din jurul lui Crişan atrase şi alţi
călători, ţărani şi orăşeni, care stăteau şi ascultau. Când Marin
isprăvi, un ţăran bătrân care şedea mai înspre uşă zise:
— Păi cât despre asta, să vă povestesc şi eu ceva. Sunt din
comuna Costeşti, Argeş. Cât a ţinut războiul ne-a gospodărit unul
Andrei Niţulescu… După ce că-i ajuta pe nemţi să adune de pe la
oameni păsări, ouă, unt, de toate, şi-i pâra pe toţi, fura cât putea
pentru el. Toate lemnele spitalului le-a cărat în curte la el. Zicea că
strânge grâu pentru nemţi, dar ducea grâul la el în hambar. Vitele
le lua pe o nimica toată, pentru că-i speria pe oameni că dacă nu i
le vând lui, îi cheamă pe nemţi să li le ia de pomană. Îşi făcuse în
curte măcelărie şi vindea carne, pe faţă, fără să-i pese de nimeni.
— Dar acu ce face? întrebă Crişan. Te pomeneşti că o fi şi el
ţărănist?
— Şi încă ce ţărănist! răspunse moşul. Mereu se duce pe la
Bucureşti. Are şi un băiat ofiţer… Şi pe unu îl scoate avocat.
O femeie scundă, cam între două vârste, cu un batic negru în
jurul unui obraz uscat, intră în vorbă şi ea:
— Vorbiţi de-ai voştri, dar cine nu cunoaşte pe Ianculescu al
nostru nu ştie nimic. Eu sunt din Ariceşti, judeţul Prahova. Şi am
avut acolo, sub nemţi, pe unu Ianculescu, feciorul lui Ianculescu,
fost vătaf la moşia conului Malacu. Îţi intra în casă şi te lua din
prag cu gura: «Să-mi dai cutare… Să-mi dai cutare… Că-i pentru
nemţi!…» Nu-i dădeai, te lua la bătaie. Şi după ce te bătea, îţi lua
tot. A adunat porumbul cu patrusprezece lei suta şi l-a vândut cu
douăzeci şi doi jumătate… Ne lua căruţele, ca să ducă marfa lui
furată în târg, şi de multe ori nici măcar nu ni le mai dădea înapoi.
După femeia asta se mai amestecă şi altul şi altul – şi fiecare

52
avea de povestit câte ceva despre isprăvile primarilor, notarilor şi
mai tuturor membrilor consiliilor comunale rurale – care, după ce
s-au îmbogăţit prin teroare şi jaf în timpul războiului, acuma-i
învaţă pe ţărani cum şi cu cine să facă politică.
— Şi noi – făcu Anghel – asta auzim de la toţi: numai cu
Jugănaru o să scăpăm de nevoi!
— Ba n-o să scăpaţi de nevoi, până n-o să scăpaţi de boieri!
răspunse Crişan.
Vorba lui era atât de răspicată şi hotărâtă, încât izbi cugetul
simplu al acestor oameni, pe care vremea îi îndepărta de
experienţa războiului. Crişan îi privea cum stăteau muţi şi nu
îndrăzneau să-i răspundă un cuvânt. Înţelegeau ce spunea el, sau
nu înţelegeau?
— Dar, oameni buni! le vorbi el mai departe. Cu un singur
cuvânt – «boierii» – aţi cuprins toate relele care vă rod. Ieri li se
zicea boierilor «conservatori», apoi «liberali» – azi li se zice «neţişti» –
mâine «ţărănişti»… Dar tot din aceeaşi plămadă de îmbuibaţi şi de
tâlhari, care au o singură treabă: să stea să vă sugă. Voi munciţi şi
ei asudă!… Voi vă rupeţi spinarea şi ei se ţin de şale!… Pe voi vă
surpă foamea şi frigul şi boala şi tot ei se vaită. Păi, fraţilor, asta
nu-i drept. Drept e ca ăl care nu munceşte să nu se întindă la
ciorbă. Să vă băgaţi asta în minte şi să n-o uitaţi nici în somn.
Cine nu munceşte, n-are drept să mănânce!… Şi să i-o spuneţi şi
lu’ «domnu» Huhulea: dacă nu munceşti ca şi noi, n-ai ce căuta
printre noi. Să vă uitaţi bine la el şi să vi-o spuneţi mereu, până o
să vă treziţi cu totul: fiecare bucăţică de pâine, fiecare nasture de
la cămaşă, fiecare băţ de chibrit cu care-şi aprinde ţigara… E furat
de la voi.
Îl apucă pe Stoichiţă de braţ:
— Pe front zici că ai fost, nu? I-ai văzut pe ruşi în 1917? De ce
crezi că erau ei aşa de veseli? Că au scăpat de un partid liberal,
sau ţărănist sau neţist? Nu, frate! Ci pentru că le-a venit ceasul să
ia arma-n mână, ca să scape dintr-o dată de toţi boierii, oricum s-
ar fi numit partidele lor. Fiindcă nu partidele îl fac pe boier, ci
boierul face partidele astea. Se deosebesc partidele astea între ele
după firmă, aşa cum se deosebeşte după firmă o crâşmă de alta…
Dar toate au în fruntea lor oameni de aceeaşi teapă cu Viziru ori
Neaţă şi toate nu urmăresc decât unul şi acelaşi lucru: să apere
drepturile celor bogaţi de a vă stoarce şi mai departe, aşa cum v-
au stors şi până acum…

53
 Moş Nae stătea şi asculta, cu ochii lui, acoperiţi de nişte
sprâncene stufoase şi cărunte, îndreptaţi spre Crişan. Apoi oftă:
— Ehehei… Or fi ele bune toate câte le spui, da se poate să
scapi de boieri?
Crişan se aplecă spre Moş Nae:
— Ascultă aici! Dumneata ştii de unde vine puterea stăpânilor
noştri? Din prostia noastră nemărginită.
— Că de proşti… Slavă domnului!… Suntem… Hehei! zise
Anghel, pe un ton care-i făcu şi pe ceilalţi să râdă.
Lui Moş Nae i se păru ciudat că Anghel vorbeşte aşa.
— Păi ce râzi, mă Anghele? se uită el urât la Anghel. Nu-i aşa?
Se poate să scapi de boier, când el e tare şi mare… Şi…
— Dar de ce să nu se poată, Moş Nae? îl întrerupse Crişan. Ia
adu-ţi aminte, de pildă, ce-ai zis acum treizeci de ani, când ai
văzut pentru întâia oară trenul? Car fără boi? Asta nu se poate!…
E lucru dracului! Şi ţi-ai scuipat în sân, de spaimă!… Şi cu
aeroplanul la fel. Auzi!… Să zboare o căruţă în văzduh. Şi iar ţi-ai
scuipat în sân, până te-ai obişnuit şi cu aeroplanul. D-apoi bine,
Moş Nae: să umbli cu carul fără boi, se poate… Să te plimbi cu
aeroplanul, ca pasărea, pe sub bolţile cerului, se poate… Să auzi
de la mii de kilometri cum cineva îţi cântă şi-ţi vorbeşte într-o
cutie, limpede ca şi cum ar fi la tine în casă, se poate… Să vezi pe
pânză la cinematograf oameni care se mişcă, aidoma ca-n viaţă, se
poate… Şi noi, milioane de oameni care muncim, să nu putem da
peste mână câtorva mii de găinari ca Huhulea? Dar muncitorii şi
ţăranii ruşi cum au putut?… Ia să punem umărul, laolaltă cu toţii,
noi ăştia, milioanele de muncitori şi ţărani… Şi să vezi că se poate!
Toţi stăteau muţi şi nemişcaţi pe locurile lor. Numai profesorul
Filimon, care se pitise în colţul lui cu faţa acoperită de pardesiu, se
agită puţin, dar se linişti îndată. Nu se mai auzea decât huruitul
roţilor şi din când în când fluieratul scurt al locomotivei. Trecură
aşa câteva clipe lungi, în care se părea că oamenii îşi adună
gândurile, ca să poată răspunde. În cele din urmă, Anghel, care cu
ochii plecaţi îşi răsucea fără sfârşit o ţigară, aruncă un cuvânt:
— Dar armata?
— Care va să zică, aşa, neică Anghele! îi răspunse Crişan.
Armata. Vorbeşti de armată, ca şi cum n-ai fi fost pe front şi tu ca
şi ceilalţi. Tu l-ai văzut pe rege cum tremura, în 1917, de frica
armatei? Eu l-am văzut!
— Şi eu! zise Stoichiţă. A venit şi pe la noi să ne făgăduiască

54
pământ!
— Aşa! continuă Crişan. Dar de ce tremura atât de rău
dumnealui de armată? Fiindcă el îşi dădea seama de un lucru de
care văd că tu habar n-ai: că armata eşti tu, şi alde Stoichiţă, şi
Tohan, şi Marin, şi sutele de mii de muncitori şi ţărani care ţin o
armă în mână.
Filimon ţâşni pe neaşteptate de sub pardesiu, parcă i-ar fi băgat
cineva briceagul în spate.
— Bolşevicule! răcni el. De două ceasuri trebuie să te ascult şi
să rabd. Faci bolşevism! Instigi pe ţărani la rebeliune!
— Da ce-i treaba dumitale? se răsti la el Anghel.
Cu ochii rătăciţi de mânie, Filimon şuieră printre dinţi:
— Dar tu ce vrei, mă?
De pe locul lui, Tohan îl dădu în lături pe Anghel ca să-i
răspundă el lui Filimon:
— Ian ascultă, cucoane! Cu noi să vorbeşti cuviincios, că acuşi
zbori pe fereastră, cu ochiul tău de sticlă cu tot!
Şi vru să-l şi apuce de guler. Dar Crişan, cu o mână îl împinse
iute pe Filimon în colţul lui de pe bancă şi cu cealaltă îi făcu semn
lui Tohan să stea liniştit.
— Nu bătaie, frate!… Fără bătaie!
Filimon îşi scutură cu dezgust haina pe care i-o atinsese Crişan
şi începu din nou să zbiere la el:
— Mă, mârlane! Ai îndrăznit să pui mâna pe mine? Ştii tu cine
sunt eu?
Marin îi puse mâna în piept:
— Să-i mulţumeşti mai degrabă că te-a scăpat de bătaie.
— Lasă-l, Marine! îl trase Crişan pe Marin, lângă el. Şezi jos,
cuminte! Aşa-i omul la supărare.
Şi către Filimon, cu glasul lui potolit:
— Nu-i aşa, domnule profesor?
Buimăcit câteva clipe de îndrăzneala «mârlanilor», Filimon se
răsuci spre celălalt capăt al vagonului şi începu să zbiere:
— Jandarmii!… Să vină jandarmii!… Unde sunt jandarmii?…
Jandarmi!
Dar fiindcă nu se găseau jandarmi în vagon, îşi smulse
pardesiul din cârlig, îşi apucă valiza şi-şi croi drum spre ieşire,
peste picioarele celorlalţi, în timp ce tot înjura şi ameninţa:
— Las’că vă învăţ eu minte, bandiţilor!… Insultaţi drapelul şi
armata! Bolşevicilor!… Vă învăţ eu minte acuşi, bolşevism!…

55
Jandarmii!… Unde sunt jandarmii!… Să vină jandarmii!…
Jandarmii!

56
 III

Iarna, într-un palton ros şi mototolit, parcă ar fi dormit în el,

vara într-o haină soioasă, cu coatele străvezii şi înverzite, Vintilă
Viziru – poreclit încă de mic Precupeţu – îşi făcea întotdeauna
drumul pe jos, spre minister, cu pasul calm şi măsurat – unii
ziceau pentru că aşa izbutea să gândească mai cu temei la
fericirea poporului, alţii pentru că aşa se ferea să nu-şi roadă
pingelele. Maşină? Maşina statului n-o folosea. Cinstit şi econom
cu sine, era cinstit şi econom cu statul. Tramvaiul? Să ia Vintilă
tramvaiul? Era una din rarele glume care-l puteau face pe Vintilă
să râdă. Vintilă – client la dugheana lui proprie!
Absurd! Şi-apoi, Vintilă nu se urca în tramvai şi prefera să
meargă pe jos şi dintr-o altă pricină: îi plăcea să vadă tramvaiul în
mers. Mai cu seamă în orele de dimineaţă, când e îmbulzeala mai
mare, lui Vintilă îi creştea inima de bucurie: fiecare învârtitură de
roată, fiecare înjurătură de mamă, fiecare haină ruptă în
înghesuială, fiecare femeie îmbrâncită ori lovită era încă o
confirmare că ideea lui a fost straşnică: S.T.B.-ul era una din cele
mai strălucite afaceri din câte a fost dat familiei Viziru să facă.
Lui Vintilă îi venise inspiraţia asta încă de prin 1909, când el
era primar al Capitalei şi fratele său, Ion Ion, prim ministru al
ţării. Într-o zi, Vintilă i-a spus lui Ion Ion:

57
 — Hai să facem o societate a tramvaielor!
Ion Ion, care pricepea lucrurile de la primele cuvinte, dădu
ordin Băncii sale Naţionale să propună fratelui Vintilă, primarul,
constituirea unei societăţi pentru crearea şi exploatarea
tramvaielor din Capitală. Propunerea făcută de Ion Ion prim-
ministrul – lui Ion Ion stăpânul Băncii Naţionale, fu sprijinită de
Ion Ion, fratele lui Vintilă, astfel că, în câteva zile se constitui o
societate în tovărăşie: Vintilă, primarul, aduce în afacere străzile
Capitalei şi o parte din materiale – iar Banca Naţională în asociaţie
cu câteva bănci afiliate, capitalul în bani.
Societatea se obliga să facă pe anumite străzi linii de tramvaie
cu cai, pe care, după cinci ani să le transforme în linii electrice.
Fireşte că, îndată după aceea, societatea a pus în circulaţie
tramvaiele, nu pe străzile prevăzute în contractul cu primăria, ci
pe străzile care-i conveneau ei. N-o supăra nimeni. Primar era
Vintilă, capul statului era Ion Ion – iar societatea era Ion Ion şi
Vintilă.
Toate au mers bine, până în 1911, când au venit la putere
conservatorii, cu Ghiolman la Interne. Poate că nici asta n-ar fi
tulburat liniştea S.T.B.-ului dacă Ghiolman n-ar fi avut cu câţiva
ani în urmă o nevastă Artemise Rose Marie Anne, fostă prinţesă
Ciubuc-Bey sora prinţului Radu Ciubuc-Bey.
O dată, cu prilejul unei serate, Ion Ion aruncă Artemisei o
privire ceva mai lungă decât se obişnuieşte între două partide atât
de vrăşmaşe ca liberalii şi conservatorii. Dar Artemise nu se
supără şi nu ceru soţului ei, Ghiloman, să pornească, drept
răzbunare, o campanie antidinastică de răsturnare a guvernului.
Dimpotrivă! Artemise suspină şi… Ce mai încolo-încoace…
Povestea cu Romeo şi Julieta se repetă cu punct şi cu virgulă, dar,
spre cinstea eroilor, fără vărsare de sânge, ci printr-un divorţ în
regulă, care-l lăsă văduv pe Ghiolman-Almarghioalei şi o
transformă pe Artemise, din Ghiolman în Viziru.
Totuşi sufletul lui Ghiolman gemea de durere şi cerea
răzbunare. Ca o umbră îl urmărea Ghiolman pe Viziru în toate
afacerile şi fremăta de nerăbdare să se vadă iar la putere.
Şi iată că ceasul cel mare a sunat: a doua zi după ce se instală
Ghiolman la Interne, ţara fu informată că societatea tramvaielor
este cea mai vastă potlogărie din câte potlogării s-au făcut aici,
dacă se face abstracţie de Banca Naţională care este tot liberală.
Astfel, mulţumită unei nefericiri conjugale, lumea a putut afla

58
că S.T.B.-ul a obţinut de la primarul Vintilă concesia tramvaielor,
fără să-şi fi luat faţă de primărie niciun fel de obligaţii şi fără ca
primăria să aibă vreun drept de control; că societatea a obţinut nu
autorizaţia de a construi linii doar pe anumite străzi, ci monopolul
tuturor străzilor din Bucureşti şi că înţelegerea dintre S.T.B. Şi
primărie nu e făcută pe o durată fixă, ci pe un termen nelimitat.
Ghiolman, mereu cu amintirea infidelei Artemisa gravată adânc
în inima lui sângerândă, nu se mulţumi cu atât, ci trecu şi la
fapte. Puse pe noul primar conservator să instige pe negustorii din
Lipscani, Gabroveni şi Lucaci să adreseze primăriei o plângere
cum că din pricina tramvaielor care trec pe străzile acestea
înguste, ei nu-şi pot nici încărca nici descărca mărfurile din
camioane, şi că viaţa muşteriilor lor se află la tot pasul în
primejdie. Pe baza acestei plângeri, primarul ceru S.T.B.-ului să
schimbe traseul tramvaielor. Dar S.T.B.-ul, care legal era asociat
în afacere cu primăria, răspunse:
— Nu vom schimba traseul liniilor, decât dacă vom crede că ar
fi necesar!
Iar ca să-i facă lui Ghiolman în necaz, S.T.B.-ul puse îndată o
echipă de lucrători să îngusteze un trotuar al străzii Regale cu un
metru – iar celălalt trotuar să-l desfiinţeze cu totul pentru ca
tramvaiul să poată circula în voie. Furios, Ghiolman veni la Senat
şi strigă:
— Ce Dumnezeu! Este Capitala o cetate cucerită?… Peste
autoritatea muncipală şi poliţienească este, oare, o altă autoritate
şi mai mare: cea S.T.B.-istă?
Vintilă şi Ion Ion îşi râseră în pumni şi pregătiră nefericitului
văduv o nouă surpriză. Consiliul de administraţie al S.T.B.-ului se
hotărî să emită noi acţiuni spre a-şi mări capitalul social. Dar, cu
toate că prin convenţia de asociaţie încheiată cu S.T.B.-ul, pe
vremea când Vintilă era primar al Bucureştilor, primăria avea
drept să subscrie până la o jumătate din capital, de astă dată
S.T.B.-ul nu mai îngădui primăriei conservatoare să subscrie mai
mult de un sfert. Ghiolman, fireşte scandalizat, ceru S.T.B.-ului
dosarul de constituire a societăţii.
S.T.B.-ul lui Vintilă îi răspunse:
— Nu-ţi dăm niciun dosar! N-ai decât să-l ceri la primărie.
Ghiolman se adresă primăriei, dar la primărie, nici urmă de
dosar. La căderea guvernului liberal, Vintilă avusese grijă să-şi ia
cu el toate dosarele.

59
 De aci, proces. Proces lung, lung, între guvernul conservator şi
S.T.B.-ul liberal… Experţi străini, cei mai mari avocaţi din
Europa… Dar la urmă, tot liberalii se dovediră mai tari. Vodă a
bătut din picior, pentru că… În sfârşit, vodă a bătut din picior… Şi
inconsolabilul Ghiloman se trezi şi cu nevasta luată şi cu insulta
nerăzbunată. Tramvaiele continuară să circule vesele şi curat
liberale sub ochiul patern şi ocrotitor al lui Vintilă Viziru.
Gândurile lui Vintilă fură întrerupte aici, de nişte ţipete
îngrozitoare. Vintilă îşi ridică încetişor ochii şi văzu cum lumea
aleargă din toate părţile pe linia tramvaiului, în jurul unui copil
ucis de un vagon care gonea mai departe.
Vintilă nici nu-şi iuţi, nici nu-şi încetini pasul lui calm şi
măsurat. Întoarse doar capul înspre locul accidentului şi-şi zise:
«Fiecare afacere cu riscurile ei!»
Mai mult nici n-avu timp să reflecteze la accident, fiindcă
ajunsese la minister, unde-l aşteptau toţi miniştrii.
De când se afla Ion Ion la Paris, toate grijile statului apăsau
acum pe umerii lui Vintilă. Astăzi însă, Vintilă părea mai
preocupat ca de obicei. Primise ieri de la Paris un mesaj din partea
lui Ion Ion, care cerea să i se trimită cât mai urgent cu putinţă
cifra exactă a datoriilor interne şi externe. Veştile de la Paris erau
mereu proaste. Ion Ion o ducea din eşec în eşec. Bancherii îi
râdeau în obraz ori de câte ori el le vorbea despre demnitatea
naţională.
«Nişte pungaşi ordinari! gândea Vintilă Viziru, despre bancherii
aliaţi. Am luptat, am murit, am învins pentru ei şi când le cerem
parale, vor garanţii şi profituri! Şi-acu, s-a mai ivit şi altceva: vor
să le achităm datoriile.»
Asta îi cerea mai mult fratele Ion Ion: cifra exactă a datoriilor. Şi
la asta a lucrat toată noaptea Vintilă cu Miluţă Barbut, sfetnicul
său financiar: ca să facă un extras cât mai precis.
Om cu simţul răspunderii, Vintilă socoti că ar fi bine să
convoace, cu acest prilej, Consiliul de Miniştri, spre a-l pune în
curent cu întreaga situaţie financiară a ţării.
În birou, găsi adunaţi pe toţi şefii de departamente. Vintilă le
dădu bună ziua, îşi dezbrăcă paltonul, îl atârnă cu băgare de
seamă în dulapul în care-şi ţinea şi iaurtul, scoase din buzunar o
serie de note scrise pe dosul unor plicuri uzate, luă cuvântul şi
începu să înşire cifre peste cifre, mari, ameţitoare, alarmante…
Statul datorează creditorilor externi şi interni şapte miliarde trei

60
sute cincizeci şi şapte milioane opt sute cincizeci şi patru de mii de
lei… Bob numărat! La intrarea în război statul datora două
miliarde o sută patruzeci şi şase milioane. Dacă scazi două
miliarde o sută patruzeci şi şase milioane, din şapte miliarde trei
sute cincizeci şi şapte milioane, îţi rămân cinci miliarde două sute
zece milioane. Adică atâta a costat războiul: cinci miliarde două
sute zece milioane.
— … opt sute nouăzeci şi patru de mii cinci sute şaptesprezece
lei! îl completă Miluţă Barbut.
Miluţă Barbut se pricepea foarte bine la socoteli. Venerabilul
ministru de finanţe era o somitate în partid. Avea o barbă albă,
splendid pieptănată şi era plin de principii. Deviza lui era:
progresul, sau moartea!… Programul său: protecţionismul, sau
moartea!… Morala sa politico-economică: discreţia absolută, sau
moartea! Toate problemele erau tratate de Miluţă la fel. La Miluţă
Barbut, negru trebuia să fie negru şi albul neapărat alb. Era un
ins radical. Pentru el nu era putere şi opoziţie. Ci numai putere. În
opoziţie se gândea ce va face când va veni la putere şi când venea
la putere făcea exact ce-a gândit pe vremea opoziţiei. În felul
acesta, Miluţă a izbutit să-şi agonisească o avere atât de
considerabilă, încât l-a speriat până şi pe Ion Ion Viziru. Iar ca s-o
mărească şi mai mult încă, Miluţă şi-a constituit o societate:
societatea Miluţă Barbut & Co., cu un consiliu de administraţie
compus numai din soţie, copii, fraţi, cumnaţi şi nepoţi – şi cu
acţiuni nominale, ca să nu poată fi înstrăinate.
Barba albă şi principiile lui Miluţă Barbut făceau la palat
aceeaşi impresie covârşitoare ca şi averea sa uriaşă. Regele Carol I
îi apreciase, încă în urmă cu douăzeci de ani, îndemânarea cu care
se plimba printre cifre, şi nici Ferdinand nu rămânea insensibil la
asemenea talente. Cât despre Vintilă, nici vorbă!
— Dacă este cineva care să înţeleagă când spun: socoteală,
muncă, cinste şi economie!… Acela este Barbut! zicea Vintilă, cu
multă admiraţie şi cu un pic de invidie, despre Miluţă.
Şi Vintilă, om cumpănit, care-şi cântărea cuvintele, nu exagera
de loc. Când ziceai: socoteală, muncă, cinste şi economie – ziceai:
Miluţă Barbut! Cine nu cunoştea în ţara aceasta răsunătoarele
afaceri ale lui Miluţă Barbut, care devenise vestit mai cu seamă în
anii neutralităţii?
În 1914, cum a izbucnit războiul între Germania şi Franţa,
Miluţă, ca ministru de finanţe, a interzis exportul de grâu şi fasole,

61
dar a dat numaidecât agentului neamţ Hildembradt permise de
export pentru orice cantitate de grâu şi fasole, cu o mie de lei
bacşiş de fiecare vagon. A oprit exportul benzolinei, dar a dat
permise de export oamenilor săi pentru trei mii de lei bacşiş de
vagon. N-a îngăduit nemţilor şi bulgarilor tranzitul de muniţii şi
puşti, dar cum a avut o întrevedere între patru ochi cu
reprezentantul fabricilor germane de muniţii, tranzitul s-a putut
face în voie. O dată a reţinut arama expediată din Bulgaria în
Germania. Nemţii furioşi au ameninţat că dacă nu se dă drumul
aramei, vor fi siliţi să demonteze uzinele din Franţa şi Belgia.
Miluţă nu s-a speriat şi până ce nu şi-a luat partea lui, arama n-a
putut părăsi ţara. La fel a făcut şi cu un transport de piei din
Bulgaria, în tranzit spre Germania. Până ce n-a primit patru sute
de lei de vagon n-a dat ieşirea din ţară. Consiliul de Miniştri luase
hotărârea să trimită fraţilor ardeleni, care mureau de foame, două
mii de vagoane de grâu. Dar Miluţă până ce n-a primit un bacşiş
de două milioane, n-a dat drumul grâului, aşa cum a făcut şi cu
cele patruzeci de vagoane de fasole care zăceau la Piatra-Neamţ şi
pentru care a trebuit să i se dea în cele din urmă câte o mie de lei
de vagon. Pe faţă!… Fără nicio perdea! Fără să se ascundă de
nimeni. Era dreptul lui. Şi tare pe dreptul lui, făcea cu permisele
tot ce voia. Şi Miluţă ştia ce voia. Asta-l şi îndemna să acorde
permisele aceluia care dădea cel mai mult în ultima clipă. Nimic
nu era pentru Miluţă etern. Permisele pentru exportul de oi erau la
nevoie schimbate pentru exportul de boi. Vagoanele de grâu, ori de
unt, ori de fasole, ori de zahăr, cu destinaţia Predeal sau Vaslui,
ajungeau, ca prin miracol, la Viena ori Budapesta. Permise care
erau refuzate, pe baza legii lui Miluţă, sătenilor producători, erau
acordate samsarilor. Taxe mari, care trebuiau aplicate unor
mărfuri pe baza tarifelor oficiale, erau suspendate pentru anumite
zile sau chiar ore, în folosul misiţilor lui Miluţă Barbut. Şi în toate,
Miluţă era ajutat de fecioru-său Miluţă Miluţă. Tânărul Miluţă
Miluţă Barbut era văzut toată ziua cum alerga cu limba scoasă
după afaceri. Căuta amatori de permise, dar punea o condiţie: să
fie vorba de permise mari.
Afaceri mărunte nu face. Operaţiile lui erau consfinţite în mod
oficial. La Ministerul de Finanţe, când era năvală mai mare,
uşierul anunţa:
— Domnilor, azi domnul ministru n-are timp să primească. Dar
dacă este vorba de vagoane, primeşte fiul domnului ministru!

62
 Aduna atâtea parale Miluţă şi scandalul, deşi era public, era
atât de greu să fie curmat, încât toată lumea era de acord să
spună că aici nu poate fi amestecat decât palatul.
Miluţă ştia tot ce se vorbea despre el şi zâmbea. «Ce se bagă
nepricopsiţii ăştia în treburile mele cu palatul? Adică ce ar vrea
dumnealor? Să se supere vodă pe mine? Să vedem dacă îi dă mâna
să se supere!»
Acesta era Miluţă Barbut, ministrul de finanţe, căruia, mai mult
decât toate, îi plăcea preciziunea în cifre, ceea ce nu-l putea decât
bucura pe Vintilă, care continuă:
— Domnii mei, finanţele noastre stau mizerabil! Avem atâtea şi
atâtea miliarde datorii. Şi încă n-am isprăvit. De abia am ieşit din
război şi, până să ne refacem, va mai trebui să treacă o vreme.
Deocamdată mai avem nevoie de noi împrumuturi. Ţara noastră
numai din împrumuturi trăieşte. De unde avem, de unde n-avem,
tot cheltuim un sfert de miliard pe lună. Un sfert de miliard
cheltuieli moarte, nu investiţii. Fiindcă trebuie să ne gândim şi la
investiţii pentru opera de refacere… Şi împrumuturile acestea va
trebui să le trecem tot la cheltuieli de război.
Miluţă Barbut interveni iar:
— Am primit ieri ştirea că ni s-ar fi acordat de către Comisia
Reparaţiilor de la Paris şapte miliarde cinci sute milioane din
fondul reparaţiilor.
Conu Alecu, ministrul industriei şi comerţului, râse:
— E tandi pe mandi!… Şapte miliarde cinci sute milioane
datorii… şapte miliarde cinci sute milioane despăgubiri… Care va
să zică, nimic… Nimic, plus încă o belea: avem de plătit partea
noastră din datoriile Austriei şi Ungariei!
Conu Alecu avea dreptate. Tratatul cu Austria costa o avere.
Totuşi conu Alecu nu părea desperat: se gândea că la urma urmei
Ardealul merită banii.
75

— Acu aţi înţeles! zise Vintilă. Stăm prost! Şi stăm prost mai cu
seamă pentru că, înafară de datoria veche, înafară de cele patru
sute milioane împrumutul naţional şi opt sute milioane
împrumutul unirii, restul nu-i decât datorie neconsolidată,
contractată pe bază de bonuri de tezaur cu scadenţă fixă: un
miliard trei sute milioane în străinătate şi trei miliarde o sută
milioane la Banca Naţională.

63
 Vintilă îşi plimbă privirea în jur, pe chipurile celorlalţi sfetnici ai
tronului. Erau feţe calme, senine şi unele chiar vesele. Nicio
umbră nu le întuneca ochii. Nicio cută nu le brăzda fruntea. Erau
nişte bravi între bravi; suportau uşor datoria ce apăsa pe umerii
ţării. Atâtea miliarde datorii către Banca Naţională, când Banca
Naţională nu îngăduie amânări decât pe procente fantastice şi
garanţii absolut sigure – şi totuşi ei zâmbesc şi glumesc. Toţi! Şi
Pascu de la Lucrările Publice, şi Gherlescu de la Învăţământ, şi
Miluţă de la Finanţe şi conu Alecu de la Comerţ şi Industrie.
Mai ales conu Alecu era grozav de vesel. De câte ori se afla în
Consiliul de Miniştri, avea sentimentul că se află în consiliul de
administraţie al Băncii Naţionale; şi dimpotrivă, de câte ori era în
consiliul de administraţie al Băncii Naţionale, avea impresia că se
găseşte în Consiliul de Miniştri. Aceiaşi oameni, aceleaşi probleme,
aceleaşi discuţii şi aceleaşi decizii!
Jocul era într-adevăr nespus de interesant. Sfetnicii tronului se
adunau în Consiliul de Miniştri şi hotărau să contracteze
împrumuturi, pentru interesele statului, la Banca Naţională. După
aceea, sfetnicii tronului treceau peste drum, la Banca Naţională
unde, în calitatea lor de membri ai consiliului de administraţie al
băncii, studiau cererea de bani a guvernului şi fixau condiţiunile
în care se putea acorda împrumutul. Membrii consiliului de
administraţie al băncii ridicau apoi şedinţa şi se înapoiau iar la
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde în calitatea lor de sfetnici
ai tronului, luau cunoştinţă că Banca Naţională este gata să
acorde împrumutul cerut în condiţiunile cutare şi cutare. Miniştrii
examinau condiţiunile şi le aprobau, după care iar se repezeau
până peste drum, la Banca Naţională, unde, ca membri ai
consiliului de administraţie, dispuneau să se achite de urgenţă
statului suma aprobată. În sfârşit, membrii consiliului de
administraţie al băncii, făceau ultimul drum la preşedinţie, unde,
ca miniştri, îşi împărţeau banii între ei: atât pentru Ministerul de
Război – Ministerul de Război era întotdeauna în cap când nu era
în cap Ministerul de Interne – atât pentru Interne, atât pentru
Finanţe, atât pentru Lucrările Publice, atât pentru Domenii, atât
pentru Sănătate ori Învăţământ – învăţământul era întotdeauna la
coadă când nu era sănătatea la coadă.
În timp ce miniştrii se băteau între ei pentru bani, Vintilă îşi
mânca iaurtul şi le recomanda cu severitate:
— Domnilor, acesta este avutul ţării. Nu uitaţi, domnilor:

64
socoteală, muncă, cinste şi economie! Banca Naţională care…
Dar până-şi termina iaurtul şi fraza, nici praful nu se mai
alegea din tot împrumutul. Banii? Care bani? A, banii!… O parte s-
a dus… unde? Asta se va afla când va veni celălalt partid la guvern
ca să facă scandal în Parlament cu fraudele de la Finanţe, de la
Război, de la Interne, de la Învăţământ, de la Domenii; şi cealaltă
parte s-a înapoiat iar în tezaurul Băncii Naţionale, în contul
dobânzilor.
În această privinţă Banca Naţională nu-şi putea face niciun
reproş. Funcţiona în chip desăvârşit. Era cetatea inexpugnabilă a
partidului naţional-liberal. Ideea fusese a conservatorilor. Pe la
1873, Petre Mavrogheni, ministru conservator, venise cu un
proiect pentru înfiinţarea Băncii Naţionale de Scont şi Circulaţie.
Ion, tatăl lui Ion Ion şi al lui Vintilă şi fiul lui kir Enache, îşi iubea
prea mult ţara ca să lase pe mâna conservatorilor o întreprindere
cu perspective atât de măreţe, câtă vreme există pe lume un partid
liberal. Şi ca să-i împiedice pe conservatori să-şi pună proiectul în
aplicare, Ion, tatăl lui Ion Ion, porni o campanie împotriva lui Petre
Mavrogheni, pe care-l acuză că ar fi amestecat în potlogăria cu
concesia germană de cale ferată Strussberg. Scandalul izbucni.
Petre Mavrogheni – deşi aducea toate dovezile că n-a avut nici cel
mai mic amestec în afacere şi că istoria este pe de-a-ntregul
născocită de marele Ion – fu debarcat. După câteva zile trebui să
demisioneze şi guvernul conservator, ca să facă loc unui guvern
Ion Viziru. Îndată ce veni la putere, Ion realiză ceea ce combătuse
cu atâta vehemenţă în opoziţie: proiectul lui Mavrogheni. Astfel,
poporul se trezi peste noapte cu un nou dar: Banca Naţională
liberală care asigura lui Viziru şi celor trei feciori ai săi – Ion Ion,
Vintilă şi Dinu – dominaţia economică, deci şi politică a ţării.
O lucire caldă şi veselă lumină privirea aspră a lui Vintilă. De
câte ori pomenea de Banca Naţională, îi răsunau în urechi
diatribele adversarilor, care-şi vărsau pe spatele acestei instituţii
toată ura ce o purtau familiei Viziru.
— Banca Naţională – răcneau duşmanii partidului naţional-
liberal – este o afacere particulară a liberalilor şi are sub controlul
ei toate operaţiile comerciale, industriale şi bancare ale statului.
Banca Naţională este oficiul comercial de camătă al ţării. Banca
Naţională este cămătarul ţării. Banca Naţională ia şapte piei de pe
om şi are toată bogăţia naţională în mână. Fără Banca Naţională
statul nu poate face nicio operaţie, fiindcă statul sunt mai

65
totdeauna liberalii. Plăţile externe ale statului se pot efectua numai
prin Banca Naţională, care, – pentru operaţia de schimb ia un
comision enorm numit «agiu», pe care tot contribuabilul sărac îl
plăteşte! Banca Naţională este cea mai mare escrocherie a
secolului!
Aşa urla opoziţia. Opoziţia urla, dar Vintilă zâmbea în barba lui
sură:
— Zică opoziţia cât o vrea că Banca Naţională este cea mai mare
escrocherie a secolului – declara el oricui voia să-l audă – dar câtă
vreme liberalii mai sunt stăpâni în ţara românească, opoziţia, din
escrocheria aceasta nu se va putea înfrupta. Nici din escrocheria
aceasta, nici din Banca Românească!
Şi când rostea aceste două cuvinte din urmă, ochii-i sclipeau de
mândrie. Fiindcă şi aici avea fratele Vintilă merite mari. Familia
Viziru ştia că la un moment dat Banca Naţională ar putea fi, sub
un guvern ceva mai îndrăzneţ, trecută la stat. Ca să nu rişte să
rămână fără bancă, familia Viziru întemeie încă înainte de război,
cu ajutorul Băncii Naţionale, o nouă bancă: Banca Românească. Şi
mulţumită iscusinţei lui Vintilă, treaba mergea şi acolo… Mergea
bine!… Numai în aceşti cinci ani din urmă, cu toate că a mai fost
şi războiul la mijloc, câte afaceri n-a făcut banca liberală
românească?… «România», prima societate de navigaţie maritimă…
«Societatea anonimă română de navigaţie pe Dunăre», «Moara
românească din Brăila», «Şantierele române de la Dunăre»,
«Industriile române din Iaşi»… «Societatea română de
automobile»… «Clădirea românească»… «Tăbăcăria românească»…
numai întreprinderi «curat» româneşti puse sub steagul celei mai
româneşti bănci: Banca Naţională a României!
Conu Alecu se aplecă spre Vintilă şi-i şopti la ureche:
— Nu uita că la două avem o şedinţă cu neamţul.
Vintilă se încruntă la el, ca şi cum ar fi vrut să-l mustre că-şi
permite să aducă aici vorba despre afaceri, şi se adresă celorlalţi:
— Aşadar, domnilor, economii! Cât mai mari economii. Banii
statului trebuie păziţi. Nu uitaţi că trebuie să achităm datoriile
statului către Banca Naţională…
— … şi către străinătate! zise Alecu, vesel, ca să-l necăjească.
Vintilă se întoarse spre el, supărat:
— Străinătatea poate să mai aştepte! Noi avem aici datorii mai
sfinte către ţară!… Economii, domnilor, economii! Numai aşa vom
izbuti să realizăm refacerea ţării— «prin noi înşine». Socoteală,

66
cinste, muncă şi economii, domnilor miniştri! Dumnezeu să vă
ajute!
Consiliul se terminase.
Miniştrii se ridicară de la masă. Cel dintâi care se apropie de
Vintilă să-i strângă mâna fu Pascu, ministrul Lucrărilor Publice.
Vintilă îşi ajustă ochelarii şi zise:
— Pascule! Ştiu!
Pascu zâmbi, nevinovat.
— Ce ştii, coane Vintilă?
— Chestia cu alea trei sute vagoane borhot rămase de la
nemţi… Ai cumpărat borhotul cu optzeci şi cinci de bani decalitrul,
când în comerţ e patru lei cincizeci… Să-ţi fie de bine! Dar să ştii
că ştiu!
— Să-ţi dea Dumnezeu să ştii numai de bucurii, coane Vintilă!
râse Pascu şi făcu loc lui Predescu, ministrul Agriculturii şi
Domeniilor. Predescu era grăbit şi ar fi vrut să-l ocolească pe
Vintilă, dar acesta îl opri:
— Stai, am să-ţi spun o vorbă!
Predescu bănuia ce are să-i spună.
— Aoleo, coane Vintilă! Ce nu-ţi place iarăşi? Hai, să te-aud.
— Vreau să-ţi spun că ştiu.
— Păi dacă n-o să ştii dumneata, coane Vintilă, cine să ştie? Pe
toate le ştii!
— Pe toate, ne-pe-toate, vorba e că le ştiu. Mai întâi, ştiu că ai
pus mâna la Piteşti pe o instalaţie nemţească de marmeladă, fără
să dai o para… asta face, care va să zică, douăzeci şi cinci de
milioane dintr-un condei. Să-ţi fie de bine, dar să ştii că ştiu. Apoi
chestia aia cu ceapa şi cu cartofii… O sută zece vagoane cu cartofi
şi o sută treizeci şi cinci vagoane cu ceapă, care au venit din
Ardeal la începutul lui martie… Vezi că ştiu?… Lumea se
prăpădeşte aici după o ceapă ori după un cartof şi tu ai lăsat
vagoanele pe o linie de garaj, pe la Predeal, ca ceapa şi cartofii să
degere…
Sufocat de indignare, Predescu abia putu găsi cuvintele cu care
să-i răspundă cuviincios dar hotărât, lui Vintilă:
— Stau şi mă mir, coane Vintilă! Tocmai dumneata, om cu
judecată, să vorbeşti aşa!… Adică ce ar fi trebuit să fac? Să dau
drumul pe piaţă cepei şi cartofilor veniţi din Ardeal, ca să-mi stric
eu singur, nu numai cu învoirea, dar şi din ordinul meu, preţul
cepei şi cartofilor? Da’ se poate, coane Vintilă? Să mă nenorocesc,

67
pentru că lumea, cum zici dumneata, se prăpădeşte după o ceapă
ori un cartof!… Păi dacă se prăpădeşte aşa, să plătească! Să
plătească cinstit… fiindcă nici eu nu-i am de furat… Lumea!… Să-
mi fie milă de lume!… Dar dacă eu m-aş întinde de foame, mi-ar
da lumea asta măcar un cartof degerat de pomană?… Atunci de ce
să-mi fie milă de lume!… Da ducă-se dracului!… Eu una ştiu,
coane Vintilă: pentru ceapa şi cartofii mei am muncit! Ca s-o ştii!
Vintilă căută să-l potolească:
— Dar cine-ţi vorbeşte de milă, Predescule!… Numai că presa…
de!… Suntem doar o ţară democratică!… Presa cere o anchetă. N-
ai citit ziarele de dimineaţă?
— N-am citit nimic! răspunse Predescu agresiv. Dar dacă presa-
i obraznică, bine! Chiar la noapte am să fac să dispară vagoanele.
Blând, Vintilă zâmbi:
— Fă ce vrei! Dar să ştii că ştiu!
Predescu dădu din umeri:
— Fii sănătos!
Şi plecă.
Se apropie şi conu Alecu care i-o luă înainte:
— Ştiu că ştii!
Era trucul lui Alecu, s-apuce taurul de coarne. Dar Vintilă, care
nu se tulbura niciodată, nu se tulbură nici acuma.
— Alecule, mai dă-o dracului! Mai întâi, ce-i cu societatea aia
pentru «ocrotirea familiilor celor chemaţi să-şi facă un stagiu
militar mai îndelungat»?
— În regulă! i-o tăie râzând Alecu. Să dea dumnezeu să fie cât
mai îndelungat cu putinţă… Alta?
— Alta! Ce-i cu direcţia aia a aprovizionării?
— Şi asta e în regulă. Alta?
— Ce-i cu vapoarele alea cu grâu şi porumb care ni se trimit din
străinătate pentru populaţia flămândă? Ce s-a făcut cu grâul şi
porumbul… că vin vapoarele încărcate cu măsline, ciocolată,
smochine, parfumuri şi pudră?
— În regulă! repetă Alecu, mai-mai să moară de râs. Alta?
— Unde au dispărut, Alecule, cele optzeci de tone de zahăr,
încărcate pe şlepuri pe Dunăre, în momentul în care au plecat
nemţii?
— Tu să fii sănătos! râse Alecu. S-au mâncat de mult. Ce-ai fi
vrut? Să stea să putrezească?
— S-au mâncat? Cine le-a mâncat?

68
 — Ei, cine! Nepotu-meu, Sică!
— Şi cum, frate Alecule? A vândut zahărul fără ca statul să
vadă un ban? Dar asta-i fraudă curată!
Dintr-o dată, conu Alecu deveni serios:
— Fraudă? Bine! Ştii ce? O să-l trimit pe Sică să plătească
impozitul! Acu ce mai zici? Tot fraudă e?
Vintilă se mai lumină puţin:
— Bun, dacă plăteşte impozitul, chestia se schimbă! Nu mai zic
nimic. N-are decât să se înţeleagă cu Miluţă să-i facă o reducere!
Şi adăugă:
— Dar să ştii, Alecule, că ştiu!
Porcu se înveseli iar.
— Las’că ştiu ce ştii… Dar dac-ai şti ce nu ştii din ceea ce crezi
că ştii, ai şti o mulţime de lucruri.
Râse şi dădu să plece, dar se opri în drum şi-i spuse lui Vintilă
peste umăr:
— Dar să ştii, Precupeţule, că şi noi ştim ceva!
Se apropie şi Varlam, ministrul sănătăţii publice.
Era un om modest şi sfios ca şi departamentul pe care-l
Reprezenta. De câte ori îl vedea pe Varlam, îl apuca mila pe
Vintilă:
— Ce-i cu tine, Varlame? Tot supărat?
— Supărat, coane Vintilă, foarte!
— Păi de ce, Varlame? Ţi-i frică şi ţie că ştiu?
Varlam, timid cum era, roşi până peste urechi.
— Coane Vintilă, nu se poate să ştii… Eu…
— Ştiu şi asta! Eşti modest şi discret. Dar află că ştiu! Nu-i
nimic!… Trei vagoane de făină pe zi din raţia pentru Capitală… A
treizeci de zile… Cam atâta a ţinut, nu, Varlame? Treizeci de
zile?… Care va să zică, nouăzeci de vagoane… Nu-i nimic. La atâta
omenire, o pâine mai mult sau mai puţin, nu se cunoaşte… Ţi-e ţi-
o iert. Eşti om nevoiaş. Câţi copii ai, Varlame?
— Doi, coane Vintilă!
— Să-ţi trăiască! Aşa că astea nouăzeci de vagoane făină să le
mănânci sănătos, cu copiii… Nu-i cine ştie ce brânză! Dar supărat
tot sunt pe tine, Varlame!
— De ce, coane Vintilă? ridică nişte ochi speriaţi ministrul
sănătăţii publice.
— Că ai înghiţit vagonul ăla de nuci.
— Care, coane Vintilă?

69
 — Care? Ăla! Ăla pe care l-ai cumpărat cu cincizeci de bani
ocaua şi l-ai vândut cu unsprezece lei… Vezi că ştiu?… Bun! De
data asta, mă fac că nu ştiu… Dar altă dată să nu te mai prind!
— Nu mă mai prinzi, coane Vintilă! zâmbi, mereu sfios, Varlam.
Să fiu al dracului dacă mă mai prinzi !
În sfârşit, mai rămăsese un singur ministru în cameră: doctorul
Gherlescu de la Culte şi Învăţământ. Lui Vintilă, Gherlescu îi
plăcea, pentru că nu-i bătea capul cu credite. Dacă se întâmpla o
dată, din an în Paşti, ca Gherlescu să-i ceară nişte bani pentru
acoperişul vreunei şcoli, Vintilă îi zicea:
— Gherlescule, tocmai tu, prietenul meu!
Gherlescu îşi lua jos ochelarii, zâmbea, îi punea la loc şi-i zicea:
— S-a isprăvit, coane Vintilă! N-am zis.
De aceea, Vintilă simţea pentru Gherlescu nu milă ca pentru
Varlam, ci dragoste. Gherlescu întruchipa toate principiile
partidului liberal: era om socotit, muncitor, cinstit, econom şi cu
carte. Ştia carte, atâta cât trebuie să ştie un adevărat ministru
naţional-liberal al învăţământului.
Când se apropie Gherlescu de el, Vintilă îi prinse braţele cu
ambele mâini:
— Gherlescule, totdeauna la urmă!
— Ce să fac, coane Vintilă! Chestie de temperament! Nu mă bag!
— Bravo, Gherlescule! De aia-mi placi! Da să ştii că ştiu!
Gherlescu era un înţelept. Nu-i plăcea să se lupte cu
inevitabilul.
— A! făcu el. Chestia aceea cu mărfurile franceze de la
«Magazinul General»? Dar cele mai multe din ele sunt avariate,
coane Vintilă!
Vintilă râse cu duioşie:
— Avariate or fi ele, dar chestia e că ştiu cât ţi-a ieşit!… Trei
milioane în cap. Este? Vezi că ştiu?
Când Gherlescu plecă, Vintilă se uită după el şi dădu din cap,
gânditor. Îi cunoştea bine pe toţi. Şi niciunul dintre ei nu-i era
indiferent. Toţi, vechi ostaşi liberali. Camarazi de arme, trecuţi
prin grele încercări.
Cinstiţi, muncitori, economi, evlavioşi… Unde eşti. Coane Mitiţă,
să-i vezi?
— «Aici!» îl auzi Vintilă pe conu Mitiţă de pe perete.
Vintilă tresări şi-şi ridică privirea înspre cămin.
Colo, sus, stătea cuminte, în ramă de bronz, Dimitrie Sturza,

70
fost şef al partidului liberal, cu cioculeţul lui ascuţit şi cu ochiul
acela mereu lăcrimând, care părea că-l întreabă:
«Vintilă, Vintilă, l-ai citit azi pe sfântul Sisoie?»
Aşa obişnuia răposatul conu Mitiţă să-l întrebe pe Vintilă ori de
câte ori dădea ochii cu el:
«Vintilă, Vintilă, l-ai citit azi pe sfântul Sisoie?»
Conu Mitiţă era un om curat, muncitor, cinstit şi drept-
credincios – şi-i plăcea să vadă şi pe cei dimprejurul său la fel. Iar
ca să fie ferit de ispite, conu Mitiţă bătea toată ziua mătănii şi-l
citea pe sfântul Sisoie. Când veneai acasă la el sau la preşedinţie,
valetul îţi tăia drumul:
— Nu se poate! Aşteptaţi… Conaşu se roagă!
Şi se ruga fierbinte Mitiţă şi ziua şi noaptea. În împrejurări mari
şi în împrejurări mici, mici de tot, conu Mitiţă, care nu voia să iasă
din cuvântul domnului nici măcar cu un suspin, era totdeauna
înainte sau după ce l-a citit pe sfântul Sisoie în genunchi, în faţa
micului altar de acasă, sau de la preşedinţie.
Mărunţel, umil, modest, cu ochiul în lacrimi, bolborosea pierdut
în adoraţia celui de sus:
— «Dar a venit şi aceea fără de veste, şi era faţa ei când ca a
unui leu speriat, când ca a unui gros şi varvar, fiind multe feluri
de fiare ascuţite, săbii, seceri, topoare cu două ascuţişuri, tesle,
securi şi alte multe prea înfricoşate unelte, cu care dă la toţi multe
feluri de morţi, după păcatele lor, şi văzând smeritul meu suflet pe
tiranul acela, m-a cuprins toată frica şi groaza nesuferită.»
Apoi se ridica, îşi ştergea genunchii şi luminat, cu ochiul său
lăcrimând înspre cer, exclama:
— Mulţumescu-ţi, doamne, că mă călăuzeşti drept pe căile
strâmbe. Acuma ştiu ce am de făcut!
La amintirea conului Mitiţă, Vintilă fu cuprins de o ciudată
căldură în toată fiinţa sa, de obicei rece şi indiferentă. Deşi fiu al
lui Ion, Vintilă se recunoştea mai mult în conu Mitiţă. În toate,
simţea că este o reîncarnare uluitoare a conului Mitiţă. Vintilă
părea anume sortit să fie în partidul naţional-liberal un
continuator al sistemelor politice şi economice practicate de
ilustrul Mitiţă. A fost un om şi jumătate acest conu Mitiţă! Un
adevărat om de stat! Gospodar ca nealtul… Cel mai mare rândaş al
statului – cum se numea el însusi. Ca ministru de finanţe, conu
Mitită veni o dată în vizită inopinată prin birouri şi găsi la un
funcţionar nişte registre din anii vechi, cu file nescrise. Dacă ar fi

71
văzut pe vizitiul său mâncând de dulce în zi de post, nu s-ar fi
mâniat atâta.
— Ce este risipa asta? a început el să ţipe. De ce n-aţi umplut
toate filele?
— Să trăiţi, domnule prim-ministru! a bâlbâit funcţionarul. Ce
să fi făcut dacă n-am avut ce înregistra!
— Nu se poate! continuă să urle conu Miţiţă. Ăsta-i jaf, nu
administraţie! Unde-i directorul general? Să vină directorul general
îndată.
Directorul general veni într-un suflet:
— Să trăiţi, domnule prim-ministru!
— Ce-i asta? îl luă conu Mitiţă în primire.
— Să vedeţi, domnule prim-ministru!
— Niciun «să vedeţi»! Asta-i furt în avuţia statului!
Şi a dat afară din serviciu jumătate din personalul ministerului.
Ca ministru al învăţământului public conu Mitiţă realiza pentru
ţară nişte economii care-l puteau face pe răposatul Ion să se
răsucească în mormânt de invidie.
— Şcoli primare? Cine-i vrednic, poate să înceapă să înveţe de-a
dreptul şi în şcoli superioare.
Şi a tăiat câteva sute de şcoli primare.
— Şcoli secundare? Cine să înveţe în şcoli secundare, dacă n-
avem şcoli primare?
Şi a tăiat un număr de şcoli secundare.
Cu toate astea, dacă a vrut Dumnezeu, tot s-a găsit sub
guvernarea naţional-liherală, la şapte milioane de locuitori, nouă
sute cincizeci şi unu de mii, care ştiau să se uite într-un abecedar
şi trei sute paisprezece mii care ştiau să descifreze alfabetul.
Ca ministru de război, prin 1876, a aflat că pe la regimentele de
dorobanţi sunt depozite pline cu căciuli.
— Pentru ce căciuli? E război? Atunci pentru ce trebuie căciuli?
Statul crapă după un ban şi nouă ne arde de căciuli! Să se vândă.
Şi s-au vândut toate căciulile. Peste un an a venit războiul şi
dorobanţii au plecat la război fără căciuli. Şi iar le-a sărit
Dumnezeu în ajutor liberalilor şi dorobanţii au luat Griviţa şi
Plevna, numai în chipiu. Că au căzut atâţia soldaţi, e adevărat!
Dar nu pentru că n-aveau căciuli.
Ăsta era conu Mitiţă! Cât a trăit, n-a iubit pe nimeni. Nici pe
nevastă-sa, nici neamurile, nici prietenii – pe nimeni. Înafară de
interesele neamului.

72
 Interesele neamului!… Da, conu Mitiţă era un mare patriot,
care-şi împărţea viaţa în două: jumătate neamului, jumătate lui
Dumnezeu. Frica în Dumnezeu şi dragostea de neam… Şi pe cât
putea, le împletea pe amândouă în jurul întregii sale activităţi
politice. Cine ar putea, de pildă, să uite în ţara aceasta, marele
fapt patriotic săvârşit de conu Mitiţă după răscoale, cam prin
1908! După o adâncă şi îndelungă chibzuinţă la altarul cel mic de
acasă şi după o consfătuire cu Alecu şi cu Miluţă Barbut, conu
Mitiţă a venit în Parlament să supună votării proiectul de lege
pentru «fabricarea şi vânzarea lumânărilor de ceară». Legea
aceasta făcea parte din planul de reforme agrare care trebuia să
ducă la îmbunătăţirea condiţiunilor de trai ale ţăranilor.
Dezbaterile începură într-o atmosferă deosebit de solemnă, pentru
că partidul liberal punea mari speranţe în legea aceasta, de care
atârna fericirea poporului.
Legea o susţinu, în faţa Camerei, însuşi conu Mitiţă care, foarte
emoţionat, cu un ochi la adunare şi cu celălalt lăcrimând spre cer,
începu:
— Domnilor deputaţi! Proiectul nostru interesează nu numai
economia naţională, dar şi igiena şi morala.
Igiena şi morala? Minunat. Fiecare membru al Parlamentului
era pentru igiena şi morala aproapelui. Igiena şi morala aproapelui
erau principala preocupare a reprezentanţilor naţiei. Aprobările,
deci, curseră din toate părţile. Singurii care păreau nemulţumiţi
erau conservatorii-junimişti din opoziţie, în frunte cu conu
Petrache, flancat în dreapta de Ghiolman şi în stânga de Nicu
Arţag.
— Aprobăm dinainte proiectul! exclamă Ghiolman. Dar vă rog
să ne garantaţi că lumânările dumneavoastră vor aduce puţină
igienă, morală şi lumină şi pe la Banca Naţională!
Majoritatea indignată, evident, reacţionă cu vehemenţă:
— Jos! Afară!… Obrăznicie!…
Violent, cu freza lui de arici mereu zbârlit, Nicu Arţag zbieră
către liberali:
— Mai aveţi nas, cleptomanilor! Parlament sunteţi voi? Ăsta e
stabiliment de cleptomani, nu Parlament!
Bineînţeles, opoziţia şi liberalii s-au luat la bătaie, prezidentul a
sunat mereu din clopoţel, şi ca de obicei, afacerea s-a terminat cu
câteva provocări la duel: Arţag îl provocă la duel pe Miluţă, Miluţă
pe Arţag, Arţag pe Pascu, Pascu pe Arţag şi aşa mai departe… Pe

73
loc, şedinţa fu suspendată, pentru ca martorii să se poată aduna
la bufet, unde să fixeze condiţiunile în care adversarii se vor întâlni
pe teren. După cincisprezece minute toţi martorii erau înţeleşi:
Arţag n-are calitatea morală să se bată în duel, pentru că este
implicat în fraudele cu furniturile de postavuri pentru armată.
Pascu n-are calitatea morală să se bată, pentru că este implicat în
nişte afaceri suspecte cu recolta de vinuri din 1903 de pe moşia
Stăneşti; Miluţă n-are calitatea morală să se bată, fiindcă are un
cazier încărcat la poliţie, încă de pe vremea când nu era decât
simplu agent fiscal la Vaslui… Pe scurt, niciunul n-avea calitatea
morală să se bată cu celălalt.
Se înţelege că în timpul tratativelor s-au luat şi martorii la
palme între ei şi s-au provocat şi ei la duel, dar, dat fiind că
niciunul nu putea ascunde că, pentru anumite motive încadrate în
codul penal, adversarul său n-are calitatea morală să se bată, s-au
încheiat o serie de procese verbale, după care adversarii şi-au dat
mâna, totuşi fără să se împace şi şedinţa a continuat. Conu Mitiţă,
care între timp mai recitise un capitol din sfântul Sisoie, şi-a frecat
ochiul stâng şi, cu Dumnezeu înainte, a început iar:
— Domnilor deputaţi! Ţara cere să facem ceva pentru ţărani. De
ce s-au răsculat ţăranii, ştim. În loc să meargă la biserică, ţăranii
s-au ţinut de beţie şi de socialism. Datoria noastră sfântă este să-i
îndrumăm spre biserică. Dar n-o putem face până n-o să le punem
în mână lumânări de ceară…
Şi apăsat:
— Căci ţara vrea lumânări de ceară, domnilor!… Este însuşi
glasul ţării care cere lumânări de ceară!
Cuvintele fură rostite cu atâta simţire, încât întreaga adunare,
înafară de opoziţie, se simţi cutremurată şi aplaudă cu căldură.
Dar conu Petrache tulbură demonstraţia cu un strigăt de
nedumerire:
— De ce tocmai lumânări de ceară, Mitiţă?
Conu Petrache îl interpela pe cumnatu-său, conu Mitiţă, nu
atât din spirit de opoziţie, cât din plăcerea mare pe care o avea ca
să-i mai scoată niţel sufletul. Ori de câte ori putea să-l supere cu
câte o glumă, o făcea. Dar Mitiţă, care se lăsa condus numai de
glasurile cereşti şi nu de glumele nesărate ale cumnatului său,
răspunse:
— Un moment, Petrache, un moment!
Şi către adunare:

74
 — Domnilor deputaţi, în grija noastră pentru ţărani trebuie să
vedem ca ei să găsească în biserică asemenea condiţii, încât să se
simtă îmbiaţi să stea şi să asculte învăţătura adevărată. Care este
condiţiunea principală?… Lumânarea de ceară!… Progresele pe
care ştiinţa le-a făcut pe calea surogării materiale… Cum e
parafina sau colofoniul… Au produs un rău incalculabil. Nimeni
nu poate asista la o slujbă în Vinerea mare sau de Paşti, fără să fie
dureros impresionat de scenele penibile produse prin sufocarea
unora dintre credincioşi, din cauza fumului scos de lumânări! De
aceea ţara cere neapărat lumânări de ceară, precum v-am arătat,
atât din motive igienice, cât şi din cele morale.
Fireşte că vorbele conului Petrache nu răsunară în vânt. Când
ţara cere lumânări de ceară, Parlamentul nu poate vota împotrivă.
Şi legea pentru «fabricarea şi vânzarea lumânărilor de ceară» fu
votată. O dată cu ea, bineînţeles, se votă şi o altă lege: anume
aceea prin care statul acordă societăţii «Ceara», monopolul
fabricării şi vânzării lumânărilor de ceară. «Ceara» era o societate
liberală, constituită ad-hoc, cu Miluţă Barbut preşedinte şi cu
conu Alecu administrator delegat.
— Felicitările mele! strigă conu Petrache. Acuma l-aţi băgat şi
pe sfântul Sisoie în afacerile voastre murdare! Bravo, Mitiţă!… Dar
ai face bine să-ţi opreşti o lumânare, s-o pui la capul partidului
tău.
Aşa se ameninţau cei doi cumnaţi – conu Mitiţă şi conu
Petrache – care ţineau două surori şi conduceau două partide de
guvernământ; liberal şi conservator-junimist – ori de câte ori se
certau: că a venit timpul să-şi pună o lumânare la cap, pentru că
s-a isprăvit cu partidul. Cum se întâlneau, se certau. De ce? Nu,
într-adevăr, de ce?
Vintilă, cu «Monitorul Oficial» în faţă, rămase o clipă cu ochii în
vid. De ce? La urma urmei ce a despărţit vreodată pe conservatori
de liberali? Când anume nu s-au putut ei înţelege, de îndată ce au
fost în joc interesele neamului? Pe la 1863? Dar pe la 1863, când a
venit în discuţie împroprietărirea, liberalii au dat mâna cu
conservatorii pentru ca altă dată ţăranii să nu se mai alinte atâta.
Pe la 1881? Dar pe la 1881, când muncitorii au vrut să aniverseze
Comuna din Paris, liberalii au dat mâna cu conservatorii ca să-i
înveţe minte pe socialişti. La fel s-a întâmplat şi pe la 1888 şi pe la
1889 şi pe la 1894 şi pe la 1900, când liberalii şi conservatorii şi-
au dat mâna să înăbuşe, cu ajutorul dorobanţului şi al lui

75
Dumnezeu, răscoalele ţărăneşti din Ialomiţa, Ilfov, Prahova,
Tecuci, Tutova, Fălciu, Râmnicu-Sărat, Buzău, Olt, Iaşi,
Dâmboviţa, Bacău, Vâlcea, Roman, Vaslui. Atunci poate în 1907?
în 1907? Dar dacă cele două partide s-au înţeles cândva mai bine,
asta s-a întâmplat tocmai în 1907!
Ce-i făcea, aşadar, să se certe, de vreme ce liberalii şi
conservatorii erau un suflet şi-o simţire, în toate împrejurările
grave? Precum spunea şi pungaşu ăla de Take în 1911:
— Noi conservatorii şi voi liberalii, suntem o clasă. Nicio
chestiune constituţională nu ne desparte şi nu ne-a despărţit
vreodată pe noi, liberalii, de conservatori.

Escrocul acela de Take a spus şi el o dată adevărul. Timp de ani

şi ani conservatorii şi liberalii au avut una şi aceeaşi poziţie faţă de
problemele mari ale ţării. Pe vremea când Take i-a părăsit pe
liberali şi a trecut la conservatori, vodă Carol era foarte amărât.
— Ai făcut o greşeală politică, domnule Take! i-a spus el lui
Take. Nu e bine ca toţi oamenii de valoare să se îngrămădească
într-un singur partid. Ţara are nevoie de doua partide puternice cu
o egală rezervă de oameni.
Vintilă oftă. Da, da, regele Carol era un om înţelept, care vedea
lucrurile just. Într-adevăr, ce l-a făcut pe Take să plece de la
liberali la conservatori? Principiile? Care principii – când el însuşi
spunea că nimic nu desparte pe liberali de conservatori!
Înclinat, din pricina oboselii de peste noapte, spre visare,
Vintilă, în timp ce-şi punea întrebările acestea, răsfoi încet
«Monitorul Oficial». Decrete peste decrete… Şi semnate mereu: Ion
Ion… Vintilă Ion… Alecu Porcu… Pascu… Muică… Miluţă…
Varlam… Şi iar Ion Ion, şi iar Vintilă, şi iar Porcu… Întreaga
familie!… Numai «de-ai noştri»… Şi nu-i rău! Nu-i rău de loc… Să
stai aici, la birou, să apeşi pe buton şi să pui în mişcare o ţară
întreagă, când şi cum vrei tu, numai când şi cum şi pentru ce vrei
tu şi numai tu… Să ştii că nu-i rău! Puterea e o mâncare
dumnezeiască şi nu oricine e vrednic să guste din ea. Minunată
senzaţie, puterea! Este adevărat că principiile nu-i despart pe
liberali de conservatori, dar…
Pierdut în meditaţii, Vintilă nici nu observă că şeful său de
cabinet intrase în birou:
— O telegramă, domnule ministru!
Vintilă tresări ca din somn. Luă din mâna hârtia, o citi şi se

76
trezi cu totul.
— Urgent! strigă el. Dă asta domnului secretar general. O mie
de vagoane rapiţă pentru casa Dreyfus, Paris. Ordin de la domnul
prim-ministru! Să plece transportul în cel mult două-trei zile… Şi
spune-i lui Brigadiru să vină îndată la mine.
În timp ce şeful de cabinet zbura cu telegrama pe uşa, Vintilă se
uită la ceasornic şi se îngrozi. Ora unsprezece… Şi n-a semnat
încă nicio hârtie! Iar la două are şedinţă cu neamţul, cu
Sonnenthal.
În prag apăru secretarul lui Vintilă, Brigadiru, un tânăr cu
guler american şi cu butoni mari de sidef la manşetă.
— Hai, Brigadirule! îl întâmpină Vintilă sever. Unde-mi umbli?
Şezi şi pune mâna pe toc.
Şi grav, Vintilă începu să rezolve afacerile curente de stat… Asta
ce e? Aha! Câştioabă Vasile!… Ce vrea?… Să fie numit
administrator sechestru «la ce-o fi, domnule ministru, că mă
pricep la toate»… Cine-i Câştioabă? A, fiul lui Câştioabă de la
Buzău, care mi l-a scos deputat pe Ţurcan în 1914! Mai trăieşte
Câştioabă? Bun! Să-l băgăm pe fiu-său administrator sechestru la
fabrica de lumânări «Koentzelman & Moessner»!… Altul! Meacă
Andrei… Ce-i cu ăsta? Tot administrator sechestru vrea să fie?
Bine! Pe ăsta-l cunosc personal! E un om de folos!… Unde zici că-i
un loc liber? La «Concordia»? Trece-l acolo!… Gata? Acu ia vezi ce-i
cu ăsta? Niculae Belciug!… Ei, ce-i? Cum? Tot administrator
sechestru?… Belciug, Belciug!… Da! îl ştiu! E finul unui nepot al
soacră-mi. Băiat cinstit!… Dă-i un loc mai bun. Unde zici?… La
«Tosca romana»?… Prea puţin!… Dă-i şi «Rizeria Română» de la
Brăila!… Cine urmează? Gheorghe Roşu! Da! Mi l-a recomandat
doamna general Cornea!… Administrator sechestru, desigur! Ce
mai întrebi? Pune-l la «Aurora!»… Cum ai zis?… Bârâbâlă? Ce mai
nume o fi şi ăsta? Ce spune? Că e vărul lui Stănică Popescu? A!
Atunci se schimbă chestia!… Şi ce-l doare? Tot adminstrator
sechestru vrea să fie? Pune-l, la «Siemens Schukprt». Care ai zis?
Marin Dumău? Iarăşi? Ce vrea Dumău?
Îşi scoase ochelarii şi răcni la Brigadiru:
— Ce vrea iar Dumău? De abia l-am numit administrator
sechestru la fabrica de bere «Oppler!»
Brigadiru se uită în petiţie.
— Zice să-l mai numiţi sechestru şi la fabrica de bere «Luther»,
că nu-i ajunge o singură leafă.

77
 — Ce? A înnebunit? răcni iar Vintilă. Lui să-i dau totul şi altuia
nimic? Se respinge.
Dar secretarul, care cunoştea bine obiceiurile casei, ca şi cum
nici n-ar fi auzit ce spune «şeful», citi în gura mare petiţia:
— «Domnule ministru, vin acum alegerile şi n-o să mai am timp
să-mi văd de catedra mea de profesor la liceul Matei Voievod.
Având în vedere acest lucru, vă rog să binevoiţi a…»
Scârbit, dar mult mai domol, Vintilă nu-l lăsă pe Brigadiru să
citească mai departe:
— Destul, destul! Numeşte-l la «Luther»!… Numeşte-l la dracu
să-l ia, numai să mă lase în pace!… Hai, dă-i zor, că se face târziu.
Şi într-o oră, Brigadiru înnegri câteva coli de hârtie cu nume de
administratori secheştri, puşi să păzească întreprinderile foştilor
inamici nemţi, unguri ori austriaci, pe cale de lichidare. Societăţi
de asigurare, societăţi de transport, exploatări forestiere,
turnătorii, bănci, rafinării de petrol, fabrici de maşini, de zahăr, de
bere, depozite de alimente, de materiale electrice, de produse
farmaceutice, trecură cât ai bate din palme pe seama oamenilor de
casă, a misiţilor, a agenţilor electorali, a verilor lui Porcu, a
nepoţilor lui Miluţă, a finilor lui Gherlescu ori Pascu, fini peste fini.
Tot guvernul era plin de naşi şi fiecare naş avea nenumăraţi fini şi
fiecare fin avea nevoi mari şi nu era unul să nu ceară şi să nu
obţină să fie numit măcar la două-trei întreprinderi pentru că
«alegerile sunt aproape… Aşa că… Domnule ministru»…
Se făcuse ora unu. Vintilă îl rugă pe secretar să-i adune hârtiile
şi să-l lase singur, fiindcă are treabă. După ce uşa se închise în
urma secretarului, Vintilă îşi băgă ochelarii în toc, scoase din
dulap iaurtul, trase cu linguriţa pe caimac o linie de demarcaţie
drept la mijloc şi mâncă o jumătate cu multă atenţie pentru ca
jumătateia cealaltă să rămână intactă. Puse apoi castronaşul la
loc, îşi şterse cu basmaua mustaţa şi barba şi se aşeză iar la
birou, exact la unu şi zece, când fixase audienţa lui Caramlău,
deputat de Vaslui, care se şi anunţă.
— Şezi, Caramlăule! Ce nevoi te aduc pe la mine?
În câteva cuvinte, Caramlău – blond, gras, cu colţurile gurii
cafenii de atâta tutun cât fuma – îi expuse chestiunea:
— Coane Vintilă, nu-i cine ştie ce afacere mare, dar e cuminte şi
sigură. E vorba de nişte cântare. Să furnizăm autorităţilor cântare.
Autorităţile să n-aibă voie să cumpere decât de la noi. Ce spui,
coane Vintilă?

78
 «Într-adevăr – gândi Vintilă – nu-i cine ştie ce afacere, dar, cum
zice Caramlău: e cuminte şi sigură… Şi-apoi e cinstită!… Nu cere
bătaie de cap».
— S-o facem! Dar cântare? De unde iei cântare?
— Găsim, coane Vintilă, găsim! Au mai rămas şi de la nemţi,
mai operăm şi niscaiva confiscări, pe ici-colo… Găsim!
Afacerea devenea din ce în ce mai «cuminte».
— Prea bine, Caramlăule! Şi cum îi spunem societăţii?
— M-am gândit şi lâ asta! «Măsura»!
Vintilă îi strânse mâna:
— Ai călcat azi cu dreptul, Caramlăule! Adă-mi lista consiliului,
fă formele necesare şi să-i dăm drumul într-un ceas bun! Uite,
vezi, afaceri de-astea îmi plac: curate! Fără complicaţii şi fără
gălăgie.
După Caramlău intră Bivolaru. Mititel şi îndesat, cu nasul
cârmit puţintel spre dreapta, cu nişte ochi căprui adânciţi în
orbite, Bivolaru sau Biolaru, cum îşi spunea în ultima vreme finul
lui Vintilă, era slujbaş la Interne. Băiat tânăr, dar foarte înzestrat
pentru mari realizări pe terenul cinstei, muncii şi economiei.
— Am venit! îşi anunţă cu dezinvoltură Biolaru intrarea.
— Ei, ce-ai făcut, Vasilică?
— Am făcut multe, coane Vintilă. Am descoperit o grămadă de
tipografii. Ce facem cu ele?
Chestiunea îl interesa pe Vintilă în cel mai înalt grad. El şi
fratele său Ion hotărâseră să pună mâna prin Banca Românească
pe cât mai multe tipografii cu putinţă şi să le adune sub o singură
firmă: «Slova Românească». Tiparul trebuie să fie în mâna lor, tot!
Şi ca afacere şi din motive politice. Tot!… Banca Românească a
reuşit până acum să pună mâna pe trei din cele mai mari tipografii
din Bucureşti: «Minerva», «Sfetea» şi «Carol Goebl-Rasidescu». O
altă mare întreprindere tipografică, «Progresul» din Ploieşti, e pe
cale să cadă şi ea. Dar atât nu-i destul, Ion Ion şi Vintilă vor tot.
De aceea, Vintilă a trimis pretutindeni – şi în Capitală şi în ţară –
agenţi însărcinaţi să dea de urma tipografiilor care ar putea fi
strânse de gât mai uşor, urmând să pună mâna treptat şi pe
celelalte. Bivolaru era unul din agenţii lui cei mai harnici.
Descoperea mereu tipografii.
— Ce fel de tipografii ai găsit, Vasilică? îl întrebă Vintilă.
— Şi mari şi mici, coane Vintilă! De tot felul. Ce facem cu ele?
— Tu ce zici? făcu Vintilă, uitându-se la el numai cu un ochi,

79
dar cu un ochi răutăcios şi niţeluş dispreţuitor.
— Eu zic – răspunse Bivolaru, care părea că se gândise mai
demult la cele ce spune – să le declarăm clandestine.
Din ţeapăn cum stătea la birou, Vintilă deveni nespus de
flexibil. Nu-şi mai găsea loc pe scaun şi nu se mai uita la Bivolaru
doar cu un ochi, ci cu amândoi ochii mari deschişi şi plini de
admiraţie.
— Vasilică – exclamă el – dar eşti o comoară! Să ştii, mă băiete,
că un fin ca tine nu mă face de râs. E o idee grozavă! Lasă-mă să
mă mai gândesc puţin. Treci pe aici peste câteva zile.
După Bivolaru veni în sfârşit şi Gălăşanu. În timpul
neutralităţii, Gălăşanu ţinuse o cafenea pe Smârdan. Aici, în
contact cu misiţii, a prins gust de afaceri şi fiindcă avea fantezie, a
ieşit din război plin de parale. Fiind plin de parale, a izbutit s-o
cunoască pe Mimi Săceanu, zisă Mimi Pantof, fată şi frumoasă şi
bună, care lucra cu permise în alb pe la Capsa şi Princiar. Două
chefuri cu Mimi duseră la un al treilea chef cu o intimă a lui
Miluţă Barbut, şi… Scurt, de două luni, Gălăşanu era omul de
încredere al Băncii Româneşti, căreia îi vindea idei noi şi mai cu
seamă bune. El, Gălăşanu, a venit cu afacerea navlului care
asigura Băncii Româneşti exclusivitatea transportului de mărfuri
pe apă, cu o taxă de navlu aproape simbolică. El a născocit o serie
de ameliorări în funcţionarea direcţiei aprovizionării, unde numai
cine-i prost nu-şi umple buzunarele cu gologani. Şi tot el este
acela care a venit să-l întrebe acum câteva zile pe Mălai, directorul
Băncii Româneşti:
— Ce faci aici, nene Mihai? Dormi? Laşi loteria statului să-ţi
scape din mână?
Gălăşanu îşi aranjase pe Calea Victoriei un birou elegant de
agentură şi comision, cu trei camere mari şi o odăiţă mică,
mobilată cu gust, în care-i plăcea să stea uneori de vorbă cu câte
una din funcţionarele lui, despre nevoile ei, despre visurile ei,
despre aspiraţiile ei. Deşi foarte ocupat, sau tocmai pentru că era
foarte ocupat, asemenea conversaţii îi făceau bine lui Gălăşanu,
care simţea câteodată nevoia să ofteze şi să se ştie înţeles de un alt
suflet care oftează alături de el. De aceea, când îşi angaja câte o
funcţionară – mereu angaja câte una, pentru că-şi primenea foarte
des personalul, nimeni nu putea şti pentru ce – o chema la el în
birou şi-i spunea:
— Domnişoară, eu nu sunt un patron, sunt un prieten. Sunt un

80
om care suferă mult şi am nevoie de un suflet prieten care suferă
la fel de mult ca şi mine! Ce leafă te-ar putea mulţumi ca să suferi
împreună cu mine?
Deşi trecut de cincizeci de ani, Gălăşanu părea, în costumul lui
bleumarin, cel mult de treizeci şi cinci. Cu ochi vii, albaştri, cu o
faţă care radia sănătate, Gălăşanu se mişca liber, nestingherit, ca
acasă la el, oriunde se afla. Cel puţin în biroul lui Vintilă se
învârtea la fel de degajat ca în fosta lui cafenea de pe Smârdan.
— Coane Vintilă! începu el. Cum îţi sună dumitale la ureche:
«Industria agricolă românească»?
Lui Vintilă îi suna ca un cor de îngeri în noaptea învierii.
— «Industria agricolă românească»? E… Cum să-ţi spun…
Nu găsea cuvântul potrivit.
— Să-ţi spun eu, coane Vintilă! nu putu să mai tacă Gălăşanu.
E ceva colosal. Închipuieşte-ţi: mori, fabrici, ateliere, terenuri,
clădiri, linii de cale ferată, maşini, toate vor veni la noi să ne roage:
Fraţilor! Numai pe voi vă avem. Luaţi-ne! Suntem ale voastre!
Vintilă a înţeles.
— Şi ţăranii?
— Ţăranii? făcu Gălăşanu. Păi la ei mă gândesc! Vor parale? Să
vină la noi! Le dăm parale câte-or vrea. Dar cu două condiţii:
Prima: gaj sau ipotecă… A doua: să se înscrie la liberali! Ce facem,
coane Vintilă? Ne trebuie zece milioane la început! Aşa am făcut
socoteala cu Mălai.
Solemn, Vintilă se ridică şi dictă lui Gălăşanu:
— Notează: Banca Românească, Moara Românească şi Creditul
tehnic subscriu opt milioane… Restul o să vedem! Aşteaptă până
mâine.
Gălăşanu ştia ce însemană: «O să vedem!» «O să vedem»
înseamnă «prin noi înşine»… Adică Ion Ion, Dinu şi Vintilă.
După Gălăşanu, Vintilă nu mai primi pe nimeni, pentru că se
făcuse ora două şi avea şedinţă în sala de consiliu.
Aici găsi pe conu Alecu, rumen la faţă ca de obicei şi mulgându-
şi barbişonul său alb, din care în loc de lapte scotea, pesemne
cuvinte de spirit, fiindcă Sonnenthal de la firma germană
«Sonnenthal & Sonnenthal» şi doctorul Mălai râdeau cu lacrimi de
tot ce spunea.
Vintilă, pe lângă altele, nu gusta anecdotele. Cele de spirit îl
supărau, pentru că el era un om prea serios ca să-şi bată capul să
le priceapă, când ţara are alte griji decât să se ţină de

81
«năzdrăvănii»; iar cele puţin mai pipărate îi provocau o asemenea
scârbă, încât dacă cineva îndrăznea să le debiteze de faţă cu el, îi
întorcea spatele. Atât de mult ţinea Vintilă la moralitatea regimului
naţional-liberal! Totuşi, un singur om îndrăznea să-l înfrunte:
conu Alecu. Conu Alecu avea în partid o poziţie atât de puternică,
încât puţin îi păsa dacă pe Vintilă îl supără sau nu anecdotele lui.
Povestea mai departe şi râdea cu poftă şi mai mare de propriile
sale poveşti, sigur că de îndată ce-o să isprăvească, Vintilă, ca să
se răzbune, o să-i spună faţă de ceilalţi: «Ce alta poate să
istorisească un porc, dacă nu porcării!»
Cum îl zări pe Vintilă, conu Alecu îi strigă:
— Hai, Vintilă, hai o dată!
Vintilă strâmbă din nas.
— Iar s-aud vreo porcărie de-a ta? întrebă el cu scârbă.
— Ba acuma-i vorba de o porcărie de-a ta! răspunse conu Alecu,
în hohotele de râs ale celorlalţi.
Vintilă înţelese că nu e vorba de o porcărie, ci de un lucru
serios. Aşa că luă loc cu gravitate pe scaun şi se pregăti să asculte.
— Le povesteam – zise conu Alecu – de afacerea cu linia de cale
ferată Govora-Călimăneşti! E nostimă tare, Vintilă!
Nervos, Vintilă se aplecă spre Alecu:
— Ei, iar vorbeşti ce nu trebuie!
Om discret, lui Vintilă nu-i plăcea niciodată să se vorbească
decât despre ceea ce trebuie şi nu despre ceea ce nu trebuie – deşi
nu vedea ce ar fi de ascuns în afacerea Govora-Călimăneşti.
După război s-au ivit nenumăraţi reumatici care ţin să se
îngrijească numai la băile Govora-Călimăneşti. Şi societatea
Govora-Călimăneşti pentru exploatarea acestor staţiuni, faţă de
numărul tot mai mare de vizitatori şi-a pus întrebarea:
— Cu ce-i transportăm, că nu-i linie de cale ferată până aici?
Cu căruţa? Nu merge! Călători prea mulţi, căruţe prea puţine,
zdruncin prea mare pe drum, vreme pierdută – cu căruţa nu
putem face nimic. Trebuie o linie de cale ferată directă.
Odată hotărârea luată, societatea se adresă statului, căruia îi
propuse construirea unei linii de cale ferată în tovărăşie.
Guvernul, cu grijă de sănătatea reumaticilor, aprobă numaidecât.
Totuşi meritul de a fi rezolvat favorabil propunerea, spre bucuria
reumaticilor, revine în întregime lui Ion Ion şi Vintilă. Şi iată
pentru ce: întâmplător, societatea Govora-Călimăneşti, era, încă
înainte de război, proprietatea lui Ion Ion şi Vintilă. S-au dus deci

82
Ion Ion şi Vintilă, proprietarii societăţii Govora-Călimăneşti, la Ion
Ion şi Vintilă, proprietarii guvernului naţional-liberal, şi au stăruit
atâta pe lângă ei, până ce Ion Ion şi Vintilă, unul prim-ministru şi
altul ministru, au răspuns lui Ion Ion şi Vintilă, proprietarii
staţiunilor Govora şi Călimăneşti:
— Când putem face un bine ţării, îl facem! O cerere dreaptă
găseşte la noi întotdeauna înţelegere. Doar ne cunoaştem de mult!
Când cu S.T.B.-ul tot la noi aţi venit. Şi cu Banca Naţională la fel,
şi cu Banca Românească la fel… Prin urmare, se aprobă! O treime
dă statul!… Puteţi trece chiar acuma pe la Banca Naţională să vă
luaţi banii!… Două treimi daţi dumneavoastră în materiale.
Căci, spre deosebire de S.T.B., Ion Ion şi Vintilă cereau acuma
ca banii să-i dea statul şi materialul rulant să-l dea Ion Ion şi
Vintilă.
Statul şi-a dat treimea în bani – iar Ion Ion şi Vintilă erau
acuma pe cale să-şi dea şi ei cele două treimi ale lor în materiale:
traverse, vagoane, locomotive - tot. De unde la Ion Ion şi Vintilă tot
materialul ăsta rulant şi încă atâta material?
— Aici, tot capul lui Vintilă a fost! povestea conu Alecu lui Mălai
şi lui Sonnenthal. La început Vintilă era hotărât să demonteze şi
să transporte la Govora-Călimăneşti linia Crasna-Huşi, sau
Buhuşi-Piatra-Neamţ sau Brăila-Barboşi. Dar în ultima clipă a dat
peste ceva mai bun: linia de centură a fortificaţiilor din jurul
Capitalei. Tot a fost demontată de nemţi şi n-a adus niciun folos
nimănui. Ce-ar fi s-o luăm pentru noi!… Şi a luat-o. Mâine apare
decretul-lege semnat de Vintilă prin care societatea Govora-
Călimăneşti a lui Vintilă şi Ion Ion capătă gratuit materialul rulant
de care are nevoie… Transportul materialelor până la Govora-
Călimăneşti, tot pe contul statului se face, bineînţeles! Vorba lui
Vintilă: «Câtă vreme materialul n-a ajuns la locul de destinaţie, el
aparţine încă statului.» Ce să-i faci lui Vintilă! Din ale lui nu-l poţi
scoate. De avuţia statului nu se atinge, să-l tai. Când avuţia
statului se află în primejdie, e gata să facă moarte de om.
La cuvintele acestea intrase Vintilă, care stătea acuma pe scaun
şi-l privea supărat pe conu Alecu. Dar conu Alecu, fără să se
sinchisească prea mult, continuă:
— Lucrurile, însă, n-au mers aşa de neted cum vi le povestesc
eu. Nu-l cunoaşteţi pe Vintilă al nostru. Când Cristache,
administratorul băilor Govora-Călimăneşti, a venit la minister, la
Vintilă, cu petiţia prin care societatea cerea să i se acorde

83
autorizaţia de a ridica materialele, Vintilă s-a uitat la hârtie şi a
început să zbiere: «Dar timbre nu ştii să pui? Ce crezi că-i aicea?
Pomană? Cum îndrăzneşti să vii la mine cu o cerere netimbrată?
Ia-ţi-o înapoi!» Şi până nu i-a pus Cristache timbre pe petiţie, nu i-
a dat aprobarea!
Ursuz, Vintilă îl repezi pe conu Alecu:
— Ei, asta-i acu! Ai vrea să-mi bat joc de drepturile statului,
cum faci tu!
— Ai văzut, dragă Sonnenthal? râse conu Alecu. Statul înainte
de toate! Cinste, muncă, economie, pentru apărarea drepturilor
statului. Fiindcă cine nu apără interesele statului, moare de
foame.
Sonnenthal, vesel, măsură burta conului Alecu din ochi:
— Dar dumneavoastră, coane Alecule, de la ce vârstă apăraţi
interesele statului?
— Eu? răspunse conu Alecu. De mic! Eu, dragă Sonnenthal, am
fost copil precoce!
— Purcel precoce, vrei să spui! se răzbună Viziru. Dar cu Miluţă
ce este, că nu-l văd?
— Vine îndată, zise Sonnenthal.
Chiar în clipa aceea intră şi Barbut.
Vintilă bătu în masă:
— Domnilor, putem începe!
Şi începu.
— Domnule Sonnenthal, am studiat cu toţii chestiunea. Suntem
de acord cu oferta dumneavoastră. Noi, adică Banca Românească,
subscriem douăzeci de milioane, iar firma Sonnenthal vine cu
capitalul comercial şi cu reprezentanţele din străinătate. Trebuie
să punem întreprinderea în funcţie în cel mai scurt timp posibil.
Ţara moare de foame. Ţara e desculţă şi dezbrăcată. Dacă nu
importăm degrabă mărfuri din străinătate, poporul român este
pierdut. Ne trebuie unelte, pânzeturi, încălţăminte, alimente.
Se întoarse brusc spre Mălai:
— Cum stăm cu băncile populare, Mălai? Au răspuns?
Toate sub control liberal, băncile populare lucrau numai pentru
interesele Băncii Naţionale şi ale Băncii Româneşti. Şi lucrau
straşnic. De pildă, numai în ultima lună, Banca Românească a
vândut, prin aceste bănci populare, ţăranilor, mărfuri de peste
treizeci de milioane, la care au câştigat aproape treisprezece
milioane. De aceea, doctorul Mălai, directorul Băncii Româneşti,

84
om cam de vreo cincizeci de ani, chel, cu ochii foarte apropiaţi de
rădăcina unui nas gros şi roşu, cu o mustaţă stufoasă şi neagră,
de îndată ce-a luat cunoştinţă că se tratează o afacere cu
Sonnenthal, a şi expediat o circulară băncilor populare ca să-i
răspundă ce fel de mărfuri ieftine ar putea fi vândute scump la
ţară.
— Mai toate au răspuns, domnule ministru!
Mulţumit, Vintilă vorbi celorlalţi:
— În primul rând, trebuie să avem grijă de ţărani şi să nu-i
lăsăm pe seama speculanţilor străini de neam. Barbut, ai luat
măsurile cuvenite?
— Am trimis mai adineauri decretul la «Monitorul Oficial». De
mâine nici măcar un fir de aţă n-o să mai intre în ţară.
Vintilă vorbi către Sonnenthal:
— Ei, eşti mulţumit, domnule Sonnenthal? Până vom începe noi
să lucrăm, piaţa va fi complet golită de mărfuri. Şi după aceea,
nimic nu se va mai putea aduce în ţară, fără să treacă prin mâinile
noastre. Permise de import va căpăta numai Banca Românească…
Adică numai noi!
— Dar firma, domnule ministru? întrebă Sonnenthal. N-am
stabilit încă sub ce firmă lucrăm. Sau întreprinderea continuă tot
sub vechea firmă: «Sonnenthal & Sonnenthal»?
Ca muşcat de şarpe, Vintilă sări de pe scaun. Cu chipul vânăt şi
schimonosit de furie şi cu ochii mici, încărcaţi de fulgere, Vintilă
şuieră printre dinţi:
— «Sonnenthal & Sonnenthal?» Dar ce crezi dumneata, domnule
Sonnenthal? Că aici e Nemţia? Că aici e mereu «Deutschland uber
alles-ul» dumitale? Că noi, românii, care am luptat la Mărăşti şi
Mărăşeşti împotriva armatei dumneavoastră, o să facem afaceri
sub firmă nemţească? Nu, domnule Sonnenthal! Afacerea se va
numi «Societatea Uniunea Comercială»… Iar dacă dumneavoastră,
nemţii, nu ştiţi ce-i aia demnitate naţională, daţi-ne voie s-o ştim
cel puţin noi!
Apoi, îşi adună hârtiile de pe masă şi, furios, ieşi, trântind uşa
după el.

85
 IV

Atelierul tipografiei Stamatiu şi Margulies cuprindea două odăi.

În prima se afla zeţăria sau jeţăria, cum îi spuneau lucrătorii care,
cu degetele făcute cioc, ciuguleau din nişte sertare – sau «case»,
aşezate în lăzi numite «regale» – literă cu literă, ca să compună
cuvinte după textele scrise de mână ce le stăteau sub ochi. De-a
lungul unuia din pereţii odăii se întindea o masă-tejghea pe care
se găseau două «bostoane», adică două mici maşinuţe tipografice
de mână, iar de jur împrejur, laolaltă cu teancuri de tipărituri
proaspete, claie peste grămadă, hârtie murdară, cutii de cerneală,
deschise, cu capacele alături, o oală cu pap, coji de pâine, «şpalte»
cu texte culese, «regleţi» zvârliţi la întâmplare.
În odaia cealaltă se găseau două maşini mari de tipar şi o mică
instalaţie de legătorie.
În zeţărie, lumina zilei pătrundea printr-o vitrină îngustă, cu
geamul întotdeauna plin de noroiul ţâşnit în iarna trecută, pe
vremea dezgheţului, de sub roţile trăsurilor şi maşinilor care
străbăteau strada în goană, iar în odaia maşinilor, printr-un ochi
de fereastră care abia se putea deschide în unghi ascuţit, fiindcă
se izbea de un zăplaz înalt de doi metri.
Ca să mai sperie niţel întunericul ce domnea aici toată ziua,
patronii îngăduiau să ardă în permanenţă, în fiecare odaie, câte un

86
bec, care împrăştia, sub stratul de praf şi păienjeniş, o lumină
gălbuie, leşinată.
Dar atât n-ajungea ca să-ţi dai seama pe unde calci. La început,
simţeai că ţi se înfundă piciorul până la glezne în tot felul de
obiecte care scrâşneau, scârţâiau, zăngăneau, dar ce anume erau,
puteai afla numai după ce te obişnuiai cu întunericul.
Duşumeaua, şi în una şi în cealaltă dintre odăi, era totdeauna la
fel de garnisită ca şi tejgheaua, cu grămezi de maculatură, cu coji
de seminţe, cu materiale ce se bălăbăneau fără rost peste tot, cu
«forme» de toate mărimile, tipărite sau gata să intre în maşină spre
a fi tipărite. Când păşeai, totdeauna trăgeai după tine un afiş
murdar de cerneală, o cârpă, o cutie de tinichea ori carton, o sticlă
de gaz. Uneori se aduna atâta gunoi, încât până şi nea Mitică,
şeful atelierului, socotea că ar fi vremea să se mai măture niţel
atelierul. Se scărpina cât se scărpina după ceafă, pentru că nu se
îndura să ia pe ucenici de la lucru, dar în cele din urmă se hotăra
şi începea să zbiere:
— Mă, nehaliţilor! Ia mai puneţi mâna pe mătură!
«Nehaliţii» erau doi: unul Andrei, băiat cam de vreo
patrusprezece ani, sprinten, isteţ – «oţ de cai», cum îi zicea Mitică,
ori de câte ori îl mângâia după ceafă
— Şi celălalt, Sănducu, tot cam de aceeaşi vârstă cu Andrei,
slăbuţ şi miop, pe care până şi nea Mitică îl bătea mai cu milă.
Când auzeau porunca şefului, cei doi se opreau brusc din treabă şi
veseli se repezeau să măture după regulile casei. Luau câte o cană
cu apă… şi flâşşşt!… Peste munţii de cartoane, tinichele şi cârpe,
după care intrau vitejeşte cu mătura în gunoi. Nea Mitică stătea în
pragul dinspre birou şi-i zorea:
— Hai, mă, nespălaţilor!… Daţi-i drumu mai repede că doar n-o
să trag eu la boston pentru voi!
Andrei îndrăznea uneori să-i răspundă:
— Păi să lăsăm gunoiul aşa, nea Mitică?
Şeful se repezea la băiat, îl apuca de chică, îl scutura zdravăn
şi-l pocnea peste ceafă, peste urechi ori peste obraz, după cum se
întâmpla.
— Ce, mă? Faci «gât»? Crezi că vorbeşti cu mă-ta?
Şi-l mai plesnea şi pe Sănducu, să nu se înveţe de la Andrei să
fie obraznic.
Andrei şi Sănducu sughiţau şi măturau mai departe, peste
picioarele şi printre picioarele lucrătorilor şi ridicau un praf, că

87
dispăreau şi becurile în întuneric. Dar nu se supăra nimeni. De
când lumea, se ştie că unde-i mătură, acolo-i şi praf.
O dată, un lucrător a îndrăznit să spună:
— Ce-ar fi să mai deschidem niţel uşa, să se aerisească
atelierul!
Nea Mitică a căscat nişte ochi, să-l înghită de viu.
— Uşa? a urlat el. Ai căpiat? Vrei să mă aleg cu gura strâmbă
de la corent?
De altfel, fiecare îţi putea povesti câte o întâmplare nenorocită
de pe urma corentului. Unul a rămas damblagiu de mâini şi de
picioare pe toată viaţa, altul s-a ales cu o oftică şi a murit, săracu,
cu zile, un al treilea a rămas surd de o ureche şi aşa mai departe.
Toţi – înafară de «moş» Mătăsaru, care era un om de vreo patruzeci
şi cinci de ani – erau tineri: şi zeţarii Scurtu, Arsache, Braunştein,
Ilieş şi legătorul Feldman, şi legătoreasa Irina, şi maşinistul
Argeşanu, şi ajutorul lui, Preda, toţi! Şi toţi se făleau că sunt
zdraveni tun. Numai de un lucru se cam plângeau toţi: de măsele.
Fiecare îşi arăta gura:
— Atâta mi-a mai rămas: patru măsele!
Şi celălalt:
— Patru? Păi stai bine! Eu nu mai am decât două… Şi astea mă
dor, fir-ar al dracului să fie ăl care a născocit pe lumea asta
măsele.
Încolo, nu sufereau de nimic, în afară de tuse. Fiecare îşi avea
tuşea lui pe care şi-o apăra, să nu cumva să spună cineva vreun
cuvânt rău despre ea. Ilieş, de pildă, tuşea scurt şi sec, parcă ar fi
vrut să-şi dreagă glasul, dar îi trecea numaidecât. Scurtu tuşea
doar dimineaţa, când se scula. Se ţinea de marginea patului vreo
zece-cincisprezece minute, cu ocii holbaţi şi umezi de lacrimi, dar
după aceea nu mai avea nimic toată ziua. Braunştein se putea
spune că nici nu tuşea, dar simţea mereu că se îneacă, parcă i-ar
fi năvălit fum pe gât. Irina, fată de nouăsprezece ani, tuşea mai cu
seamă când se culca. Simţea că o apasă ceva, aici, pe piept şi
niţeluş în partea dreaptă. Dar de obosită ce era, adormea tuşind şi
se scula sănătoasă. Singur Arsache încă nu se obişnuise cu tuşea.
Când îi venea, se umfla, parcă i-ar fi ţinut cineva nările astupate
cu mâna, se strâmba groaznic şi deodată îi năvăleau din gâtlej
nişte horcăieli prelungi şi sparte, de-ţi venea să crezi că-şi dă
sufletul. Înnebunit, Arsache trântea «vingalacul» pe «casă», înşfăca
repede căniţa ce-o găsea totdeauna trântită pe tejghea printre

88
cârpe, cerneluri şi maculaturi, vâra căniţa în căldare, trăgea câte o
duşcă-două de apă şi aştepta să-l lase tuşea în pace. Iar după ce-i
trecea, se pornea să înjure:
— Fir-ar a naibii de tuse, că rea mai el… Parcă ar fi nea
Stamatiu ori Margulies, nu tuse, aşa te seacă…
Argeşanu, maşinistul, îl iscodea:
— Ai casă cu egrasie?
Fireşte că Arsache avea casă cu egrasie.
— Păi să ştii că asta e! făcea Argeşanu, satisfăcut de ştiinţa lui
mare în ale tusei. Egrasia!… Mirosul de la egrasie… Şi băieţaşul
meu, tot de la egrasie tuşeşte.
Apoi, de la egrasie treceau la lipsa de hrană… şi la lipsa de
lemne… şi la lipsa unei hăinuţe mai groase pentru copii şi aşa îşi
împărtăşeau pe apucate durerile, lipsurile, necazurile, până
ajungeau la patron. Aici părerile erau împărţite. Sunt vinovaţi
«jupânii» sau nu? Unii ziceau da, alţii ziceau ba. Sau nici da nici
ba.
Mătăsaru zicea:
— Eh!… Nu ştiu, nu mă bag!…
Scurtu zicea:
— Lor ce le pasă!… Boii ară… şi…
Braunstein zicea:
— Da pe lumea ailaltă o fi tot la fel?
Ilieş zicea:
— Aoleu! Ce i-aş mai pune la vingalac să guste şi ei din pâinea
asta!
Arsache zicea:
— Ba eu le-aş da să guste din tusea mea… să vadă ce bună el
Feldman zicea:
— Până o să le dai tu să guste, o să-ţi putrezească de mult
ciolanele la Pătrunjelu!
Irina zicea:
— Eu le-aş suci gâtul… Uite aşa…
Dar Argeşanu era de altă părere:
— Vorbiţi prostii!… Aş vrea să vă văd fără ei, pe unde aţi scoate
cămaşa! Pe când aşa, dacă au ei, avem şi noi!
Ajutorul său, Preda, tăcea. Parcă-i era frică să iasă din cuvântul
lui Argeşanu.
Dar în discuţiile lor nu mergeau până la ceartă. Se ciorovăiau
niţeluş, se înţepau, dar atât. Uneori, sâmbăta, când îşi luau leafa,

89
treceau împreună «peste drum», la domnu Murgu, care avea o
drojdie… Dar drojdie, nu fleac!
De cele mai multe ori se luau după ei şi cei doi ucenici: Andrei
şi Sănducu. Erau mândri amândoi că-şi plăteau singuri
consumaţia: o litră de vin şi un sifon mare. Ar fi băut ei numai
sifon. Sifonul îi înţepa la limbă, pe când vinul îi făcea să se
strâmbe. Dar moş Mătăsaru le-a spus:
— Mă, puştilor, tipografi sunteţi voi sau muieri? Un tipograf
care nu bea nu-i tipograf. E cârpaci!
De frică să nu se facă de râs, cereau vin. Apoi, îngrămădiţi
amândoi pe un singur scaun, pentru că aşa, băgaţi unul în altul,
se simţeau mult mai siguri de ei, cu obrazul mânjit până în albul
ochilor de toate cernelurile negre, roşii, galbene, verzi, albastre, cu
care au tras la boston într-o săptămână întreagă atâtea şi atâtea
plicuri, facturi, scrisori, cărţi de vizită, cu «ciuma» lor neţesălată,
care le cădea peste frunte şi peste urechi, cu ochii măriţi de
curiozitate, băieţii, cuminţi, ascultau tot ce spuneau cei mari între
ei.
Iar cei mari îşi spuneau o grămadă de lucruri. Mai cu seamă
despre patroni. Aici îndrăzneau. Nu se mai găseau sub ochii lui
nea Mitică. Aici îşi puteau da drumul gurii în voie. Bineînţeles,
începeau cu Frusiniţa. Când se pomenea de Frusiniţa, Sănducu şi
Andrei se uitau amândoi unul la altul cu nişte zâmbete «jmechere»
şi chicoteau. Ştiau de mai înainte că Frusiniţa nu va scăpa. Nu era
sâmbătă să n-aducă ăi mari vorba despre domnişoara Frusiniţa,
prietena domnului Stamatiu. Frumoasă a naibii… mirosind a
micşunele, năltuţă, subţire, fudulă, Frusiniţa strâmba din nas
când trecea prin faţa vitrinei, dar îi plăcea să se uite înăuntru ca
să vadă cum o salută zeţarii. Ocolea colţul, intra de-a dreptul în
birou şi zicea:
— Uite-mă-s!
Când Stamatiu o vedea, se făcea stacojiu, sărea în picioare, îi
spunea lui Margulies: «aşteaptă-mă!» şi o zbughea cu fata în
stradă.
Frusiniţa îi plăcea lui Scurtu, grozav. Dar îi plăcea mai cu
seamă – cum zicea el – «din duşmănie».
— Uite, numai de boală i-aş sufla-o jupânului!
Apoi începeau să-şi scarmene patronii cu tot felul de vorbe
urâte. Că de avut aveau pentru ce. De meserie nu erau tipografi,
nici Stamatiu, nici Margulies. Habar n-aveau de meserie. De felul

90
lor erau negustori, şi ani şi ani făcuseră negoţ în tovărăşie. Dar
fiindcă războiul îi obişnuise să nu se mai ţină de o singură marfă
şi fiindcă după armistiţiu tot auzeau: tipografie! tipografie!… şi-au
zis: «Dacă tipografia e o afacere, hai să ne facem şi noi tipografi!»
Şi bine au făcut, fiindcă treaba mergea cum nici nu se poate
mai bine. Lumea din provincie începuse să dea năvală în
Bucureşti, negoţul să se dezvolte, partidele politice să se
înmulţească, numărul tipăriturilor de tot felul să crească mereu…
În sfârşit, cei doi «au pocnit-o» – cum zicea Stamatiu. Şi încetul cu
încetul, Stamatiu şi Margulies aflară ce-i aia «boston», ce-i aia
«reglete», ce-i aia «vingalac», ori «călfuţă», ori «formă», ori «aşternut».
Toate astea, bineînţeles, numai cât stăteau în birou, fiindcă în
atelier n-ar fi intrat nici de frică. Ce să caute în mizeria aia? îşi
ziceau ei. Să-şi rupă un picior, ori să-şi umple haina de cerneală?
Aşa că se mulţumeau să afle veşti despre atelier, de la nea
Mitică, şeful. În fiecare dimineaţă la nouă, Stamatiu şi Margulies,
proaspăt raşi, intrau în birou şi-l chemau pe Mitică:
— Ce se mai aude, nea Mitică?
Oacheş, îndesat, cu o pată roşie pe gât, cu o mustaţă neagră şi
scurtă cât ţinea gura, nea Mitică răspundea mai totdeauna la fel:
— Ce să se audă? Bine să dea Dumnezeu!
Şi abia după aceea trecea la raport:
— A fost clientu ăla lungu, nespălatu, cum îl cheamă… ăla
nebunu!
— A, profesorul Trifănescu? zicea Margulies.
— Ăsta e, Trifănescu! A întrebat când îi dăm gata broşura. I-am
spus că în cel mult în opt zile. A făcut un tărăboi… Văleu!…
— Dă-l naibii! zicea Stamatiu. Altul!
— A fost şi ăla de la Banca de Credit… Ăla, Rubin… Că ce-i cu
facturile!… I-am spus că sunt gata mâine. Maică-maică, ce-a mai
răcnit! Că-l ducem cu zăhărelu de-o lună… Că dacă nu i le facem
astăzi…
Aici, punctul de vedere al lui Stamatiu şi Margulies se despărţea
cu totul de al lui Mitică.
— Rău, nea Mitică, rău! îl dojenea Stamatiu cu asprime. Banca
de Credit e client gras, nea Mitică… Baza, Mitică!… Baza!… Ar fi
vremea s-o ştii!
— Dacă o să întindem aţa aşa – adăuga şi Margulies – parcă văd
că iar o să ne dea cu piciorul, cum ne-au făcut-o în toamnă! Şi
atunci tare aş vrea să te văd, nea Mitică, de unde-o să-ţi iei leafa!

91
 Mitică, buimăcit de argumentul lui Margulies, se scărpina la
ceafă şi răspundea cu jumătate de gură:
— Eh, nu-i cine ştie ce grozăvie! Până diseară tot i le fac!
— Bun! Altul!…
— Nişte băieţi… să le tipărim degrabă o revistă. Peste o oră
ziceau că vin cu gologanii.
Şi raportul ăsta ţinea cam vreun sfert de oră, după care nea
Mitică avea ceva de adăugat:
— Ştiţi… Am prins-o pe legătoreasă… Ea e cu «maculatura». O
cară toată acasă. A plâns ea ce a plâns, dar a trebuit să
mărturisească.
Sau:
— L-am auzit iar pe Arsache cum vă-njură. Zicea că dacă nu-i
recunoaşteţi orele, se duce la sindicat…
Apoi, cu cugetul împăcat, nea Mitică ieşea, iar Stamatiu şi
Margulies se aşezau frumos la birou şi începeau să lucreze:
— Şase-şase…
— Aha, ai început! Mama ta de câine… Na, altădată să ştii!…
Patru-patru… Ca să crăpi!
— Ba mai crapă şi tu, nepricopsitule! Că numai un neisprăvit ca
tine poate să aibă o baftă ca asta. Trei-unu… Bun!… Acu să te
văd… Nu, nu, mai încet, că spargi tablele!
— Uite, acuma îţi place? Cinci-cinci… Tocmai la ţanc.
— Dar parcă tot trei-trei e mai bun! Plesneşti mă, plesneşti!…
Stai, acu aşteaptă. Ia-ţi o gazetă şi citeşte… c-ai timp destul…
Aoleu!… Arză-te-ar pe maţe de porc! Ai luat-o! Sta-ţi-ar în gât să-ţi
stea! Dar te bucuri de geaba… Pentru că turcu a fost deştept,
mă… deştept… şi a făcut partida din trei linii.
— Ha, ha, ha! Iar ai jucat?… Ai jucat bre? Vai de dovleacul tău
ăla prost. O să-ţi cumpăr o pereche de table mici, să mai înveţi!
Ăsta-i joc?
— Nu, că tu joci bine! Aoleu! Cât? Ptiu!… Trăsnite-ar maica
precistă! De unde le-ai scos, mă, de unde? Dumnezeul şi…
Dacă auzeai urletele, văicărelile şi sudălmile astea din partea
cealaltă a uşii, ţi se făcea părul măciucă de groază. Îţi venea să
crezi că cineva e supus la torturi şi că se zbate să scape, sau că
nişte inşi furioşi sunt gata să se înjunghie unul pe altul. Dar când
deschideai uşa, vedeai doi oameni de treabă cu ţigara în gură, cum
stau liniştiţi la o masă şi joacă o foarte cinstită şi nevinovată
partidă de table. Erau Stamatiu şi Margulies, patronii tipografiei

92
«Stamatiu şi Margulies».
Din când în când, cei doi parteneri erau întrerupţi de câte un
client. Dar Stamatiu şi Margulies nu-şi ridicau ochii la el, decât
numai dacă era vorba de vreo nouă comandă, ori de parale. Restul
intra în atribuţiile şefului.
— Nea Mitică – îl strigau ei – ia vezi ce vrea dumnealui!
Uneori, îi deranja de la treabă domnul Beldie. Scund, gras, cu
nişte mustăţi uriaşe, Beldie intra pe uşă de-a curmezişul, pentru
că de-a latul nu încăpea. De altfel, îl împiedica şi servieta.
— Am venit! zicea Beldie gâfâind, fără să mai dea bună ziua, şi-
şi trântea servieta pe masă.
— Bine ai făcut, nea Ieremia, îi răspundea Stamatiu. Că numai
de dumneata ne era dor.
Şi către asociatul său Margulies:
— Uite-l, că a venit! Parcă ziceai că ai nevoie de el!
Plictisit, Margulies se mulţumea doar să mormăie:
— Ca de cioclu!
Stamatiu se întorcea spre domnul Beldie:
— Ai văzut, nea Ieremia! Ce ţi-am spus? Dumneata şi cioclul,
tot una!
Domnul Beldie nu se supăra niciodată. Asta era meseria lui: să
ştie că oricând pică pe la negustori, o nimereşte cu oiştea în gard.
De aceea i se şi spunea: Ieremia. De-a-mpicioarelea, fiindcă nici n-
avea timp şi nici nu-l poftea nimeni să şadă, asculta liniştit vorbele
lui Stamatiu şi Margulies, îşi ştergea gâtul asudat sub guler cu
basmaua lui lipovenească, apoi zicea:
— Da glumăcioşi mai sunteţi, fraţilor. Care va să zică aşa!… Nu-
mi duceţi doru… Ei bine, află, taică Stamatiu, că doru nu-i după
poruncă. Pe când impozitu…
Şi scurt, deschidea servieta.
Stamatiu şi Margulies se uitau unul la altul, apoi săreau
amândoi la Beldie cu tot felul de întrebări:
— Ce faci, nea Ieremia? Nevasta ce-ţi face? Dar copiii?… La
loterie ai jucat?… Ţi-a ieşit lozul ăl mare, ori ai…
Şi-i spuneau câte o vorbă, de care râdeau cu mare poftă
amândoi. Domnul Beldie, însă, rămânea serios. Chestia parcă nici
nu-l privea. Scotocea de zor prin servietă fără să scoată nimic, şi
după ce Stamatiu şi Margulies isprăveau cu întrebările, zicea:
— Aţi rămas în urmă cu impozitul, neică… Vi s-a dus vestea în
tot ministerul. Din pricina voastră o să mă dea afară din slujbă.

93
Mi-a şi spus-o domnu inspector: «Dacă până în două zile nu-mi
încasezi de la indivizii ăia toate restanţele, poţi să te cari de-aici.
N-avem nevoie de unu ca tine!»
Stamatiu şi Margulies se uitau iar unul la altul, după care lua
cuvântul Margulies:
— Bine, bine! Am înţeles!… Şi cât costă calendarul?
Pentru întâia oară domnul Beldie zâmbea:
— Pardon! zicea el. Azi n-am niciun calendar de vânzare. S-au
dus calendarele! Azi am un portret de-al domnului inspector
general Olaru. Şi în al doilea rând, nu-i vorba de un portret, ci de
două…
Scotea tacticos din servietă trei portrete mari de-ale domnului
inspector general Olaru, pe care le întindea cu deosebită grijă pe
masă, unul alături de celălalt:
— Ia-n uitaţi-vă la el, ce frumos el îşi lăuda Beldie şeful. Numai
o sută de lei bucata. Trei a o sută, taman trei sute!
— Păi, de ce trei, nene Ieremie? întreba Stamatiu. Parcă ziceai
două! Unul pentru mine şi unul pentru dumnealui!
— Da acasă? întreba Ieremia, candid. Acasă nu vă trebuie?
Aici Margulies râdea.
— Acasă? Şi ne dai la amândoi unul pentru acasă? Suntem doi
şi ne dai numai unul? Ce să facem cu unul? Să-l rupem în două
pe domnul inspector general? N-o să-l doară?
— Atunci să vă dau patru, se oferea Ieremia, care-şi repezea
mâna în servietă.
Dar Stamatiu îl apuca de braţ:
— Stai! „
Apoi aduna frumos portretele de pe masă şi le întindea lui
Beldie:
— Ia-ţi-le înapoi, nea Beldie, c-o să plângi după ele. Marfă ca
asta se caută. Na, ţine un sutar şi lasă-ne în pace!
— Biiine! făcea Beldie. Dacă-i aşa, o să spun domnului
inspector general că v-aţi bătut joc de dumnealui.
La nevoie, nea Ieremia ştia să fie energic cu negustorii ăştia
afurisiţi, care nu ţin seama de nevoile statului şi refuză să
plătească impozitul. Dar şi Stamatiu ştia să-i răspundă:
— Aha, ne ameninţi! Bun! Atunci, na!… Ţine două sutare şi dă-
ne două portrete.
Numai că nici Beldie nu era prost. Lua banii, dar îşi băga
frumos toate portretele la loc în servietă.

94
 — Lăsaţi-l pe domnul inspector în pace, săracu. Ce să-l mai
atârnaţi pe pereţi! Face ploşniţe!
Îşi închidea încetişor servieta şi-şi lua rămas bun:
— Ei, sănătate! Trec mâine pe-aici să vă fac un şpriţ!
— Ba mai du-te şi pe la vecini! striga Margulies după el, în cazul
cel mai bun.
Fiindcă altă dată îi spunea şi mai rău. Ştia că nea Ieremia nu se
supără pentru atâta lucru.
Aceeaşi scenă se repeta mai în fiecare săptămână, cu foarte mici
variante. Stamatiu şi Margulies nu prea erau sperioşi cu
autoritatea. Ştiau cum s-o ia, după cum şi autoritatea ştia cum să-
i ia. Se aveau bine între ei. Astfel că, din acest punct de vedere, n-
aveau prea multe necazuri şi-şi puteau vedea în linişte de atelierul
lor de tipografie. Îşi deschideau deci, iar, cutia de table şi
începeau:
— Ho, nerodule, ce te bagi! Nu vezi că-i trei-patru, chiorule!
Şi dacă aveau noroc, nu-i supăra nimeni. Se întâmpla, însă, ca
tocmai în orele acelea să dea uneori peste ei trimişi de-ai lui
Dumnezeu, cu liste de subscripţie pentru o mânăstire, ori
adventişti cu Biblii legate în piele, ori achizitori de abonamente la
gazeta “Jos jidanii” a profesorului Caţă Coroiatu de la Iaşi.
Pe ăştia, Stamatiu, din delicateţe, îi lăsa pe seama lui
Margulies, să facă ce-o vrea cu ei. Şi toţi plecau încântaţi.
Mânăstire? Păi asta vrea şi Margulies: mânăstire.
— Cât zici, sfinţia ta, să dau?
— Cât te lasă inima, fiule!
La care pravoslavnicul Margulies se grăbea să subscrie trei
sutare, când Stamatiu n-ar fi dat niciun leu.
Biblii?
— Tocmai aveam nevoie de o Biblie!… Dă-mi patru!
Adventistul îl învăluia cu o privire de dragoste şi-i dădea bibliile
care i se păreau lui mai frumoase. Stamatiu se uita la Margulies ca
la un nebun, dar dădea din umeri şi zâmbea: «Biblii! La ce ne-o fi
trebuind biblii!»
Gazeta “Jos jidanii”?
— Nea Stamatiule, zicea Margulies, îngroşându-şi vocea ca să-şi
aranjeze un accent ceva mai antisemit. Luăm chouă abonamente
sau trei?
Stamatiu nu zicea nimic. Dar în sinea lui râdea. «Caraghios rău,
Margulies ăsta. Trei îi trebuie! Unul i se pare prea puţin.»

95
 Altă dată, erau vizitaţi de trimişii asociaţiei Liga evreilor israeliţi,
de sub conducerea vestitului doctor Willy Pământeanu, ori ai
organizaţiei sioniste de sub prezidenţia domnului Dolfi, şeful firmei
«Agopan», renumita casă de agentură şi comision pentru mărfuri
de import şi export. În aceste împrejurări, Margulies însărcina pe
Stamatiu să facă onorurile casei. Stamatiu, foarte drăguţ, îi poftea
pe «leiştii» lui Willy ori pe sionişti să şadă şi-i lăsa să-şi dezvolte
programul în linişte. Când isprăveau, Stamatiu întreba:
— Şi ce trebuie să facem?
Cel de la Liga evreilor israeliţi răspundea:
— Să vă înscrieţi la noi, să plătiţi cotizaţia, să luptaţi pentru
emanciparea tuturor evreilor şi să vă abonaţi la gazeta noastră
“Visul evreului român!”
Stamatiu se înclina politicos şi după două minute, era cot la cot
cu Margulies, membru cotizant al lui Willy, luptător pentru
emanciparea evreilor şi abonat al gazetei “Visul evreului român!”
La rândul său, cel de la organizaţia sionistă răspundea:
— Să vă înscrieţi la noi, să plătiţi cotizaţia, să luptaţi pentru
reclădirea patriei strămoşeşti în Palestina şi să vă abonaţi la gazeta
noastră Spre Sion…
Stkmatiu se înclina iar politicos şi cât ai clipi din ochi
organizaţia sionistă număra un client în plus şi un abonat în plus
la gazeta Spre Sion.
Apoi, după ce deveneau antisemiţi ori sionişti, după cum era şi
împrejurarea, se aruncau din nou să muncească:
— Unu-unu… Cinci-doi… Patru-şase…
Până se făcea ora unsprezece. La unsprezece fix îl chemau pe
Mitică:
— Nea Mitică! Suntem peste drum!
Fiindcă Stamatiu şi Margulies îşi aveau şi ei un «peste drum».
Dar «peste drumul» ăsta nu era crâşma lui Murgu, ci bodega «Ca la
noi la nimeni!» unde găseai ficăţei şi chifteluţe de creier, cum nu
mâncai, vorba lui Margulies – care era de la Iaşi – «nici în capitala
lui Ştefan cel Mare, la vestita madam Filip a grasă», un vinişor
negru din care bea – vorba lui Stamatiu – «numai sfântu Petru şi
asta numai în zi de duminică», şi izbuteai să închei, cu alţi oameni
de ispravă ca şi Stamatiu şi Margulies, între orele 11 – 1 a.m. şi
6—8 p.m., tot soiul de afaceri, în bumbac, hârtie, stofe, zahăr şi
aşa mai departe.
E drept că patronul bodegii, domnul Trandafir, consilier

96
municipal, nu servea asemenea specialităţi oricui, ci numai
clienţilor de încredere «care ştiu ce-i aia» – şi care, fiindcă «ştiu ce-i
aia», nu se uită la bani. Pentru asemenea clienţi de ispravă,
domnul Trandafir scotea, între unsprezece şi unu, câteva «ediţii
speciale»: nişte jumări de gâscă proaspăt prăjite, nişte păstrăvi
preparaţi dracu ştie cum, dar parcă ţi-i punea vii pe masă, ori vreo
friptură de purcel de lapte, rumenită «ca la mama acasă».
Aşa că Stamatiu şi Margulies n-aveau de ce să se plângă. În
bodegă la domnul Trandafir, mâncau bine, beau bine şi, între o
«ediţie specială» şi alta, ca să mai răsufle niţel, cumpărau ori
vindeau pe ne-ve – cum se zicea – stocuri mai mari sau mai mici
de mărfuri provenite din toate ramurile de producţie industrială ori
alimentară posibile. La unu fix, Stamatiu şi Margulies se ridicau
laolaltă cu toţi ceilalţi clienţi care veneau şi ei aici să bea şi să
mănânce în interes de afaceri şi ziceau într-un glas:
— O, e târziu!
Şi treceau drumul înapoi, la atelier, unde iar îl chemau la raport
pe nea Mitică:
— Ce mai nou, nea Mitică?
— Au venit băieţii ăia cu revista… Au adus şi toţi banii înainte.
A fost un băiat de la Banca Sultanin- Kerbalâ… Zicea să treceţi
dacă nu azi, mâine cel mai târziu, pe acolo.
— Ce vrea?
— Nişte registre!
— Bun! exclamau încântaţi Stamatiu şi Margulies dintr-o dată.
Ăsta-i bun!… Un client nou şi gras… Altceva!
Cum isprăvea nea Mitică raportul, Stamatiu şi Margulies se
grăbeau spre uşă:
— La trei suntem înapoi!
De când lucra nea Mitică pe-aici, încă nu s-a pomenit zi ca ei să
nu spună: la trei suntem înapoi şi să vină înainte de cinci. Dar la
cinci fix erau acolo, pentru ca la şase – după câteva partide-fulger
de ghiulbahar – să zboare iar «peste drum», după nişte «ediţii
speciale» care ţineau cam până pe la opt. De la opt în sus, însă, nu
mai puteai pune mâna pe ei până la unsprezece. Erau orele lor
libere şi aveau dreptul să dispună de ele cum vor. Poate erau la un
cinema, poate erau la revistă, poate se plimbau, doar aşa, la şosea,
în trăsură cu… Nu vă pasă cu cine… Treaba lor! Dar de la
unsprezece noaptea în sus, dacă s-ar fi întâmplat cumva să ia foc
atelierul, Stamatiu şi Margulies puteau fi găsiţi, iarna ori vara, la

97
«Trei ochi sub plapumă», local verificat de cei mai buni experţi ai
grătarului, care afirmau că «Trei ochi sub plapumă» poate rivaliza
cu toate grătarele din lume.
Aşadar, Stamatiu şi Margulies îşi duceau traiul cu cronometrul
în mână. Totul era orânduit cu secunda. De aceea şi arătau atât
de bine amândoi. Cu o viaţă atât de regulată, nici nu era de
mirare!
De la o vreme încoace, însă, minunata existenţă a acestor doi
cetăţeni cumsecade începu a fi tulburată. Politica începea să bată
şi în uşa lor. Războiul a scos ca din pământ o grămadă de partide
şi toate partidele politice parcă s-ar fi înţeles să tulbure
nevinovatele şedinţe de table şi ghiulbahar ale lui Stamatiu şi
Margulies. Cât era ziua de mare, nu mai aveau linişte de răul
partidelor. Nu ieşeau bine liberalii pe uşă, că intrau conservatorii.
Nu apucau să schimbe două cuvinte cu conservatorii, că dădeau
năvală peste ei ţărăniştii lui Jugănaru, naţionaliştii lui Arghir,
partidul muncii de sub conducerea lui Treancă, Liga poporului
prezidată de generalul Neaţă, Liga chiriaşilor, Liga consumatorilor,
Liga demobilizaţilor, ligi peste ligi. Şi toţi vorbeau despre
«democraţie»… Democraţie şi democraţie… Atâta li se vorbea de
democraţie, că dacă nu le-ar fi sărit în ajutor domnul Trandafir cu
«ediţiile» lui «speciale», să-şi mai revină în fire, cine ştie ce se mai
alegea de bieţii Stamatiu şi Margulies! Şi toţi aveau o vorbă:
— Domnule Stamatiu şi domnule Margulies… Dumneavoastră
sunteţi. Oameni luminaţi… Cetăţeni conştienţi… Şi oameni ca
dumneavoastră nu se cade să stea deoparte, acum când neamul
are nevoie de toate forţele lui democrate, care să pună umărul la
refacerea ţării. Veniţi în rândurile noastre!… Avem nevoie de sfatul
şi experienţa dumneavoastră.
Şi încheiau cu o şoaptă plină de ispită:
— Vă facem deputaţi!
— Deputaţi? Bun! Asta zic şi eu că ar fi ceva! Deputat!
Perspectiva îi încânta pe cei doi asociaţi, Stamatiu şi Margulies.
Deputat! Şi râdeau de se stricau, aşa de nostimă li se părea toată
afacerea asta, dar gândul le fugea mereu la biletul ăla gratis de
cale ferată, despre care auziseră că-l capătă orice deputat, după
alegeri… Şi la permisele alea de export, de care numai un deputat
are dreptul să se bucure.. Apoi şi la cinste, cinstea de a fi
deputat!… Puţin lucru, cinstea?
Dar păcătosul ăla de Margulies se apuca să strice toată poezia

98
momentului.
— Mă, Tase, mă! zicea el lui Stamatiu. Tocmai noi să fim fraieri!
Să ne dea garanţii la mână – şi atunci stăm de vorbă!
«Are şi Margulies dreptate! îşi zicea Stamatiu. Deputat? Bun! Cu
cea mai mare plăcere! Dar dacă nu mă aleg? Nu-i păcat de parale?»
Şi hotărâră ca deocamdată să nu se bage. Să mai aştepte. Să
vadă. Nu-i grabă. Că doar nu vin turcii. Partide politice pot să
găsească oricând. Partidele politice nu sunt nici ouă, nici ceapă:
azi să le găseşti şi mâine să dispară. Dacă nu sunt astea, or să fie
altele. Să mai vedem!
Dar fiindcă un om nu poate sta degeaba, până «or să vadă», cei
doi roboteau între o afacere şi alta, ba pe la table, ba pe la «ediţiile
speciale» ale lui Trandafir, ba pe la «Trei ochi sub plapumă»…
— Aşa viaţă, zic şi eu! făcea Ilieş. Halal să le fie!… Nu ca noi…
Dar Argeşeanu de colo:
— Prostii! Şi dacă o duc bine, ei şi? E doar pe banii lor, nu pe ai
tăi. Asta-i avantul lor. Dacă nu i-am avea, ce ne-am. Face? Pe
când aşa, au ei, avem şi noi.
Apoi se despărţeau, pentru ca luni dimineaţa să-şi reia lucrul
lor obişnuit, în întuneric, în praf şi în înjurăturile lui nea Mitică,
şeful, care snopea în bătăi pe Andrei şi pe Sănducu.
Într-o zi, lucrătorii se treziră cu un zeţar nou. Îl chema Crişan,
era uscăţiv şi avea nişte ochi negri, parcă tot obrazul lui era numai
ochi.
Cum se aşeză la lucru, Crişan puse vingalacul la loc pe o «casă»
şi-i spuse lui nea Mitică:
— Un bec mai mare nu se găseşte pe-aici?
Nea Mitică se uită lung la el şi-i răspunse aproape răstit:
— Lasă că-ţi ajunge şi ăsta! Lucrează, slavă domnului, şi alţii…
Şi nu se mai plâng!
— Foarte rău! făcu apăsat Crişan, dar nu-i răspunse lui Mitică
nimic şi se apucă să lucreze.
Scurtu şi Ilieş se uitară unul la altul şi-şi ziseră:
— Ăsta-i nebun! Adică ce-a crezut dumnealui? C-o să-l sperie
pe nea Mitică?
Dar lucrătorii avură de ce să se minuneze abia ceva mai târziu
când îl auziră pe Crişan cum îl întreabă pe Andrei:
— Mă băieţaş, apă unde aveţi?
Andrei îi arătă găleata murdară, care stătea într-un colţ al odăii
de alături.

99
 Crişan îi ceru maşinistului un «ştraif» curat de carton, îşi făcu
un cornet, îl umplu cu apă şi bău.
Cât stătu Crişan în odaia de alături, Ilieş se folosi ca să poată
spune celorlalţi:
— Mă, da mare boier mai e! Nu-i dă mâna să se amestece cu
ăilalţi…
Peste câteva zile se petrecu în atelier un eveniment care-i uimi
pe toţi. Luni de dimineaţă, Andrei şi Sănducu veniră tunşi.
«Ciuma» lor de laţe neţesălate, care le îneca mai toată căpăţâna,
dispăruse.
— Ce-aţi făcut, mă, cu părul? se minunară toţi.
Andrei râse cu şiretenie:
— Ni l-a călcat tramvaiul!
Lucrătorii nu se putură nici în ruptul capului obişnui să-i vadă
pe băieţi în asemenea hal. Când se uitau la ei, şi-i vedeau aşa, fără
păr, parcă li se făcea şi lor frig. Ce dracu le-o fi venit puştilor să se
tundă tocmai acum în iarnă, când asta nu prea li se întâmplă nici
vara?
— Dar de unde aţi luat gologani, mă, pungaşilor? întrebă
Scurtu.
— Ne-am dus cu domnul Crişan! zise Andrei.
— Ba ne-a mai dus şi la cinema, domnul Crişan, adăugă
Sănducu.
Se nimerise ca în clipa aceea, Crişan să aibă treabă la maşină,
aşa că Ilieş putu să zică în gura mare:
— Ăsta-i nebun rău! Nu v-am spus eu că-i nebun?
Dar Irina, legătoreasa, nu vedea lucrurile tocmai aşa.
Era femeie şi parcă ceva îi smucise inima când auzi cum şi-a
pierdut Crişan dimineaţa de duminică. Iubea şi ea copiii şi-l
înţelegea pe Crişan.
— Ce-aveţi cu omu? zise ea. Sunteţi supăraţi pe el că nu s-a
dus la crâşmă cu voi sâmbătă seara?
Cuvintele legătoresei nu spuneau mare lucru, dar îl usturară pe
Arsache.
— Fata are dreptate!
Tăcu, dar parcă furios pe el însuşi, izbucni:
— Crişan ăsta nu-i ca noi toţi. E mai bun decât noi toţi – şi
fiindcă l-am simţit că e mai bun decât noi, nu-l putem suferi. Şi
numai în batjocuri îl ţinem: ba că-i boier, ba că-i fecior de împărat,
ba că-i nebun! Dar noi ce suntem? Nişte babe. Clevetim şi ne

100
simţim bine că ne batem joc de om că nu bea din cana asta
spurcată, că nu merge la crâşmă, că cere lumină mai mare la
lucru, să nu chiorâm cu toţii în curând. E bine?… Uitaţi-vă şi
voi?… E bine?… N-aţi băgat singuri de seamă că de la o vreme
parcă trebuie să ţii mai aproape de ochi, decât acum şase luni,
vingalacul şi manuscrisul, ca să vezi ce lucrezi? Pentru că
dumnealor din birou nu vor să cheltuiască câţiva lei pentru un bec
mai mare, când ei cheltuiesc numai pe gustări, în fiecare zi, de
câte treizeci-patruzeci de ori mai mult, noi să ajungem orbi cu
toţii! Orbi, numai ca dumnealor să aibă pentru o chifteluţă mai
mult.
Şi deodată, Arsache se pomeni zbierând din senin la nea Mitică:
— Nea Mitică, ce se aude cu becul ăla?
— Ce bec te-a găsit? întrebă Mitică mirat.
— Cum ce bec? răcni şi mai tare Arsache. Da câte becuri sunt
cu totul ca să mai întrebi ce bec? Becul ăsta!… Te rog să ni-l
schimbi!… Aşa nu mai merge. Rămânem fără ochi.
Şi hotărât, puse jos vingalacul.
— Eu nu mai lucrez.
— Nici eu! făcu Braunştein.
— Nici eu! strigă şi Ilieş. Şi n-ai decât să ne reclami. Până nu ne
dai alt bec, nu ne mişcăm.
Dar nea Mitică nu era omul să se sperie cu una cu două.
— Aha – începu el să urle – vi s-a urcat la cap! V-a stârnit
dumnealui, nea Crişan… Cereţi becuri, hai?… Becuri! V-aţi
boierit!… Vă trebuie luminăţie ca la parada de 10 mai. Vă arăt eu
becuri!
Şi cu ochii injectaţi de mânie se întoarse către Crişan:
— Dumneata eşti ăla! Ai venit aici să faci agitaţie! Eşti bolşevist
dumneata! Dar să ştii că la mine nu merge cu de-alde astea. Ori îţi
bagi minţile în cap, ori pe-aici ţi-e drumul… De bolşevisti n-avem
nevoie… Să ştii!
— Ia mai lasă-ne cu «bolşevismul»! ţipă la el Arsache. Noi îţi
cerem bec şi dumneata ne înşiri verzi şi uscate. Ne dai bec sau nu?
Altminteri n-ai decât pui singur mâna pe vingalac.
Nea Mitică fierbea. Cu bolşeviştii ăştia nu mai e de trăit.
Niciuna, nici două, grevă. Pe care cum îl apuci, grevă. La regie,
grevă, la căile ferate, grevă… la S.T.B., grevă, la Monitoriul Oficial,
grevă… Toată ziua să stai să tremuri de frica lor, să nu cumva să
te lase când ai de lucru mai mult… Şi nu ţi-ar fi necaz dacă n-ar fi

101
tras armata în ei, acum câteva luni, în Piaţa Teatrului… că doar a
tras, fire-ar mama lor a dracului… şi a culcat la pământ dintre ei,
o grămadă… şi mulţi dintre ei mai stau şi azi la «ţuhaus»… da tot
nu se astâmpără! Ba, e din ce în ce mai rău! Dacă au ajuns până
şi nepricopsiţii ăştia de Ilieş şi de Braunstein să se obrăznicească!
Până acu n-au mişcat, nu s-au plâns, n-au zis nici care. Îşi vedeau
de treabă şi atât! Da de când cu bolşevistul ăsta de Crişan… a
început să-şi arate colţii şi bolşevistul ăsta de Arsache… Şi ce e
mai rău, şi-au găsit să vină cu pretenţiile lor, tocmai când e zorul
mai mare. Ăia cu manifestele electorale fac gălăgie. Vin, zic,
alegerile şi noi îi nenorocim! Ce-i de făcut? Să-i lase să plece? Ehei,
dacă ar găsi alţi lucrători îndată, aoleu, ce vânt le-ar mai face
ăstora pe uşă! Numai că de unde să iei alţii, când atâţia lucrători
mai sunt încă mobilizaţi! Nu, nu merge! Dar nici să le facă pe plac
nu se cade!
Totuşi, fiindcă singur nu se putea hotărî, se repezi în birou,
unde cei doi asociaţi se necăjeau cu un ghiul-bahar cum nu s-a
mai pomenit de când lumea.
— Ce-i, nene Mitică?
— E rău! făcu nea Mitică năduşit. Rebeliune!
Şi le înşiră de-a fir-a-păr toată povestea.
— Cinci-cinci! strigă Stamatiu entuziast. Mama ta de câine!… Şi
mai na-ţi un patru-patru!… Aha!… Boceşti! Milă, zici!… Să-mi fie
milă de unul ca tine… Na-ţi milă, porcule!… Şase-Şase…
Şi satisfăcut, se întoarse spre nea Mitică:
— Ce-ai zis? Rebeliune?… Şi ce vor?
— Un bec mai mare că n-au lumină destulă… şi…
Stamatiu îl întrerupse:
— Da tu, ce le-ai răspuns?
— Las’că le-am răspuns eu bine, să mă ţină minte cât or trăi.
Ăstora trebuie să ştii să le vorbeşti. Altminteri dacă le faci azi
cheful, mâine vin cu cine ştie ce alte pretenţii. Bolşevişti? Le dai
un deget, îţi iau toată mâna.
— Bravo ţie, Mitică! îl luă Margulies peste picior. Dar de lucrat,
tot nu lucrează! Nu-i aşa?
— Nici să n-audă de lucru. Până nu le dăm bec, nu se ating de
vingalac…
— Atunci ce te mai lauzi? răcni Stamatiu. Ne ţii aici cu poveşti
şi ăia stau de pomană!
Margulies închise cu zgomot cutia de table:

102
 — Acţiunile «Cărămida» sunt gata?
— Nu!
— Dar scrisorile lui Kerbalâ?
— Nici!
— Dar cu bonurile Băncii de Credit cum stai?
— Trebuie să le predau mâine dimineaţă.
— Şi ce ai de gând?
— De gând! răspunse cu năduf nea Mitică. Păi dacă ar fi după
mine, pe toţi i-aş strânge de gât… pe toţi… uite aşa!
— Nu zău! se răsti la el Stamatiu. Şi treaba cine s-o facă, tu?
— Atunci?… întrebă Mitică nedumerit.
— Te priveşte! îi răspunse tăios Stamatiu. Fă ce ştii..
— Ai priceput, nea Mitică? adăugă la fel de hotărât Margulies.
Comenzile trebuie să fie predate la vreme.
Scoase ceasornicul şi se îngrozi.
— Aoleo, Stamatiule, e unsprezece. S-o ştergem, că avem bucluc
cu nea Trandafir.
Nea Mitică ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu mai avea cui.
Stamatiu şi Margulies se şi găseau peste drum. Şeful scuipă cu
obidă şi reveni în atelier, înfrânt dar fudul:
— Aveţi mare noroc de patroni cumsecade! urlă el. Altminteri vă
arătau ei bec! Andrei, ia vino-ncoa.
Îl pocni pe băiat peste ceafa proaspăt tunsă şi-i dădu bani să
cumpere un bec mai mare.
La ora prânzului, moş Mătăsaru, în timp ce-şi desfăcea
bocceluţa în care-şi adusese pâine, ceapă şi nişte dovleac copt,
zise, oftând, lui Crişan:
— Ehei, dumneata eşti tânăr şi nu ştii. Acu e mai bine. Să fi
văzut ce era pe noi numai cu şapte-opt ani mai în urmă.
— Lasă, moş Mătăsaru, nu te mai lăuda atâta cu bătrâneţea! îl
întrerupse Crişan. În urmă cu şapte-opt ani eram şi eu gata zeţar.
— Şi eu la fel, interveni Arsache.
— Va să zică, ştiţi cum mergea treaba! vorbi molcom moş
Mătăsaru. Munceai după cheful patronului. La unul făceai
douăsprezece ore pe zi, la altul paisprezece şi uneori ajungeai şi la
şaisprezece… după cum era stăpânul de-al dracului. Şi dacă
îndrăzneai să crâcneşti, patronul era liber să te ia şi la palme…
Barem pe mine, m-au bătut toţi patronii…
Şi către Irina, care râdea:
— Râzi! Da ce-ai mai râde dacă ţi-aş spune că au născocit şi o

103
lege care ne silea pe noi, muncitorii, să ne ducem la biserică în
toate duminicile. Aşa că ce vroia să facă patronul cu tine, asta
făcea. Să te plângi? Am încercat-o şi pe asta. O dată, patronul,
după ce m-a ciupit la socoteală, mi-a mai tras şi câţiva pumni…
M-am supărat şi m-am dus să reclam la poliţie. Dar comisarul
săracu, ce vrei să fi făcut comisarul? A ţinut parte patronului şi m-
a luat şi el la bătaie!
Acum râdeau toţi, împreună cu moş Mătăsaru, care râdea mai
cu poftă decât ceilalţi.
— Mă uit la dumneata, moş Mătăsaru – vorbi Crişan după
câteva clipe – şi mă minunez. Legea aia cu biserica te supăra, cele
şaisprezece ore pe zi te supărau, palmele patronului te supărau,
dar când toate astea te răzbeau, te duceai să te plângi la poliţie.
Cum se poate una ca asta, moş Mătăsaru? Acum şapte-opt ani nu
ţi-a vorbit nimeni de o mişcare muncitorească, de un sindicat al
muncitorilor la care să te duci să te plângi, nu la poliţie? Nu te-a
poftit nimeni la o adunare a muncitorilor unde oamenii îşi spun
păsurile pe şleau şi unde să afli că palmele patronului, şi munca
ta de rob, şi toată sărăcia şi nedreptatea în care trăieşti, vor fi
curmate nu de poliţia boierilor – ci numai de muncitori, în ziua în
care toţi, ca unul, se vor uni ca să smulgă puterea din mâna
boierilor?
Şi aplecându-se brusc spre moş Mătăsaru, îl întrebă:
— Spune drept, moş Mătăsaru, nu cumva n-ai auzit nici de 1
Mai?
Aci, Mătăâaru se simţi tare:
— Ba, să mă ierţi! Nu numai că am auzit, dar am mai luat o
dată şi pe alţii cu mine la Bordei, la iarbă verde…
Crişan zâmbi:
— Te trăgea pelinul, hai?
Moş Mătăsaru se întunecă:
— Zi-i mai bine că mă trăgeau păcatele… că mi-a ieşit pelinul
pe nas, aşa de rău ne-au bătut jandarmii, tocmai când s-a apucat
unul să ne vorbească.
— Aoleo, da norocos ai mai fost, Mătăsarule! râse Ilieş, însoţit
de hohotele celorlalţi. Bătaie de la patron, bătaie de la comisar,
bătaie de la jandarmi.
— Vai de ciolanele mele! răspunse, vioi, Mătăsaru. Am gustat
din toate. De atunci am jurat să-mi văd de treabă şi să nu mă mai
bag.

104
 — Aşa! îi vorbi Crişan, de astă dată încruntat. Nici măcar la o
grevă n-ai luat parte!
— Grevă? se cruci Mătăsaru. M-a ferit ăl-de-sus!… Iar să
mănânc bătaie?
— Şi de teamă că o să te bată, nu te-ai dus, desigur, nici la
întruniri unde se cerea pentru dumneata opt ore de muncă…
salariu mai mare., vot universal…
— Întruniri… politică… Eu şi politică… De când mama m-a
făcut… Asta-i treabă boierească, politica…
— Şi pesemne că eşti tare mândru că-i laşi pe boieri să facă
politică pentru dumneata! zise Crişan.
Repezit, Argeşanu răspunse pentru moş Mătăsaru:
— Uite, vezi! Mie nu-mi place să fiu mai deştept decât boierii.
Dacă am fi noi mai deştepţi, am sta noi în locul lor şi ei în locul
nostru. La politică nu mă pricep nici de două parale. Şi dacă nu
mă pricep, înseamnă că nu-i de nasul meu şi că, vorba lui
Mătăsaru, asta-i treaba boierilor!
— Dar de ce treaba lor, Argeşanule? întrebă Crişan. Guvernele
lor pe cine guvernează? Pe ei sau pe noi? Pe noi, fireşte! Dar
deputaţii lor, împotriva cui fac legile alea? împotriva lor sau a
noastră? Împotriva noastră, fireşte!… Dar războiţii, cu viaţa cui îl
fac ei? Cu a lor sau cu a noastră? Care va să zică, pe noi ne
guvernează, pe noi ne storc cu legile lor, pe noi ne trimit la moarte
în război – şi când întrebăm de ce toate astea, să ni se răspundă:
«Păi asta nu-i treaba voastră, ci a boierilor!»
— Păi ce să le facem, dacă ei sunt stăpâni! dădu din umeri
Argeşanu şi trecu la maşini.
Ceilalţi tăceau. În cele din urmă, Scurtu vorbi:
— Crişane! Că ar fi treaba noastră, nici vorbă! E treaba noastră.
Ai dreptate! Da – vorba lui Argeşanu: ce să le facem boierilor?
Puterea e în mâinile lor. Nu vezi ce a fost în Piaţa Teatrului? Nici
n-ai oftat bine şite-au şi băgat la răcoare.
Se amestecă şi moş Mătăsaru în vorbă:
— Şi decât la răcoare, mai bine aşa!
Crişan se ridică şi le vorbi aproape răstit:
— Dar cine naiba v-a băgat în cap că aşa e scris să fie în vecii
vecilor şi că la răcoare e drept să staţi voi care munciţi… şi nu cei
care vă jefuiesc de rodul muncii voastre?
Cam la vreo două-trei zile după aceea, Crişan, în timp ce lucra,
îl auzi pe nea Mitică îmbiindu-l pe cineva, din pragul biroului, să

105
intre în atelier:
— Poftim! îndrăzneşte!
Şi către Ilieş:
— Ia vezi, Ilieş, ce vrea dumnealui… Până mâine să fie gata…
Crişan se uită peste umăr şi-şi opri ochii o clipă asupra unui
ins lat în spate, cu plete mari, care îi cădeau peste ochi şi cu o
cravată foarte roşie la gât. «Belciug! Cu neputinţă să te înşeli. E
Belciug!» Doar nu sunt decât cinci ani de când a avut de a face cu
el. Crişan lucra pe atunci ca zeţar în atelierul ziarului Globul,
unde Belciug era legător. Băiat vesel, lui Belciug îi plăcea să
glumească, să ciupească fetele de la legătorie şi să facă «cinste».
Oricând îl apucai, era gata de «cinste». Uneori, seara, Belciug
poftea la un pahar de vin pe câte doi-trei lucrători, cu care se
întindea apoi la taifas ceasuri întregi. Rareori se întâmpla ca după
un asemenea chef să nu fie pe undeva vreo descindere şi să nu fie
arestat câte cineva, fie de la Globul, fie de la alte ateliere. Până a
venit şi rândul lui Crişan să fie poftit la un şpriţ cu încă alţi doi.
În aceeaşi noapte, vreo trei-patru găligani, cu un comisar în
frunte, năvăliră în casă la el cu revolverul întins:
— Bombele!
— Care bombe?
— Haide, nu-l mai fă pe niznaiul! Scoate bombele, că te ia
mama dacului!
Şi fără să aştepte să vadă ce face Crişan: le dă ori nu le dă
bombele acelea – l-au şi plesnit, şi l-au şi încărcat în dubă şi l-au
şi cărat la Siguranţă, unde a stat trei săptămâni pe sudălmi şi
bătaie. Iar, când fu eliberat, însfârşit, şi se întoarse la lucru, nu-l
mai găsi pe legător, la Globul, ca să-l vadă aici, parcă şi mai
zdravăn şi mai vesel ca în urmă cu ani. Belciug îşi rotea mereu
ochii împrejur şi-i oprea cu stăruinţă deosebită înspre colţul în
care se găsea Crişan. Dar acesta avu grijă să stea tot timpul cu
nasul în vingalac, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Şi
numai după ce Belciug părăsi atelierul, Crişan întinse mâna spre
Ilieş:
— Ia să văd ce vrea ăsta!
Era un manifest redactat în termeni teribil de violenţi la adresa
guvernului.

Într-o zi pică în casa lui Margulies un musafir: nepotul său,

Arthur Korner de la Iaşi. Margulies îl primi cât se poate de bine:

106
 — Ce face mama? Ce face tata? Cu ce ocazie pe aici?
— Am venit să-mi caut o slujbă la Bucureşti. La Iaşi nu-i nimic
de făcut… Tata moare de foame… Dacă aş găsi ceva de lucru pe
aici, l-aş putea ajuta…
Margulies îi răspunse scurt, deşi bine dispus:
— Acuma, dragă, eşti la masă. Cât eşti la masă, mănâncă.
Despre afaceri, vorbim în oraş. Vii cu mine la birou şi vorbim cât
îţi place!
Au mâncat, unchiul Iosif s-a culcat după-masă pentru o oră şi,
pe la patru, au pornit-o amândoi pe jos, în oraş. Margulies nu era
prea grăbit. Avea timp.
— Trebuie să fiu la birou la cinci fix. Niciun minut mai târziu,
dar niciun minut mai devreme.
În drum, unchiul făcu onorurile târgului. Nu era crâşmă ori
bodegă să n-o cunoască până în adâncurile beciului.
— Ăsta-i Gherghiceanu! Vestitul Gherghiceanu!… Farmacie nu
crâşmă… Drojdie ca la Gherghiceanu, nici la Paris nu găseşti… Să
vezi curăţenie!… Şi ce om cinstit!… Dar are un cusur: la ora 9
seara închide… între unu şi patru închide… duminica închide… de
Paşte închide… de Crăcian închide… fi-r-ar al dracului! Tocmai
când ţi-e lumea mai dragă, închide!
Mai merseră ei cât mai merseră, apoi Margulies iar se opri.
— Aicea-i Duquet!… Ai auzit de Duquet? N-ai auzit! De unde să
auzi tu de Duquet la Iaşi! Mă, Arthure, dacă nu bei tu un pelinaş
la Duquet, e păcat de ăi doi ani de război pe care i-ai pierdut acolo,
pe front!
Ceva mai departe, Margulies iar se opri:
— Aicea-i Carpaţi! Ai auzit de Carpaţi? Bere ca la Carpaţi, şi
crenvurşti ca la Carpaţi şi orchestră ca la Carpaţi…
De Carpaţi, Arthur auzise şi la Iaşi. În ajunul războiului, ziarele
erau pline de restaurantul Carpaţi. În fiecare zi filofrancezii se
adunau să bea bere, aici la Carpaţi, şi să ceară guvernului trecerea
Carpaţilor.
După colţ, pe Academiei, Margulies se opri în faţa unei bodegi
şi-i arătă lui Arthur vitrina:
— Aici e Zografi! Vestitul Zografi!… Chiftele ca la Zografi nu
mănânci nici în vis… Şi cere-i, te rog, lui Zografi o răţuşcă mică, ia
atâtica, pe varză… E ceva… ce să-ţi spun!
În sfârşit, la ora cinci fix, ajunseră la biroul lui Margulies.
Deasupra uşii, Arthur ceti: Tipografia Stamatiu şi Margulies.

107
 — Tipografie? se miră Arthur care-l ştia pe unchiu-său negustor
de stambă, de mărunţişuri, de coloniale, de orice, dar nu tipograf.
Tu eşti tipograf, unchiule? De când?
— Ehei! Mai de mult!… De aproape un an!
Îndată după ei veni un domn cu un obraz la fel de odihnit ca şi
al lui Margulies.
— Asociatul meu, domnul Stamatiu… nepotul meu Arthur!
Şi fără nicio altă formalitate decât aceea de a se aşeza pe scaune
în jurul biroului, Stamatiu şi Margulies se apucară de lucru:
— Cinci-şase… trei-doi… patru-patru… porcule… măgarule…
ahahaaa… care va să zică de-alde ăştia îmi eşti…
Şi aşa mai departe.
Erau atât de prinşi de munca lor, încât Arthur nu îndrăzni să-i
întrerupă. De altfel, nici nu era nevoie, fiindcă peste o oră
Margulies şi Stamatiu se uitară la ceasornic şi fluierară, îngroziţi,
amândoi:
— Phihihiii! Şase şi două minute.
Săriră dintr-o dată în picioare. Stamatiu trânti uşa de perete,
Margulies zbieră spre atelier:
— Nea Mitică, suntem peste drum! îl trase pe nepotu-său de
braţ după el – scurt: peste un minut, Arthur se trezi la domnul
Trandafir, în plină «ediţie specială» şi complet năucit.
Când îşi mai reveni puţin, Arthur crezu că e tocmai bine să stea
de vorbă cu Margulies despre cele ce l-au adus prin Bucureşti
— Unchiule dragă, aş vrea să caut…
Unchiul, însă, îşi avea principiile lui:
— Ce să cauţi, bre? Ce să cauţi? Unde să mai cauţi? Nu-ţi place
creieraşul lui nea Trandafir? Auzi, Stamatiule, ce zice nepotu-meu:
să caute!
Zise Stamatiu:
— Asta-i copilărie! Parcă noi n-am căutat destul, până l-am
găsit pe nea Trandafir!… Mai bine ca la nea Trandafir, nu-i
nicăieri.
Arthur pricepu că-şi pierde vremea degeaba cu unchiu-său.
Resemnat, aşteptă ca cei doi să se sature bine cu «ediţiile speciale»
şi cu vinul lui Trandafir – în timp ce vorbeau despre nişte aţică,
despre un sold de lămpi chilipir, despre un vagon cu fasole – şi
respiră uşurat când îi văzu, la opt fix, cum se ridică să plece. În
pragul bodegii, Margulies se întoarse către nea Trandafir:
— Trandafire, mâine ce ai?

108
 Şi Trandafir, cu glasul unui vestitor de mari bucurii:
— Ceva senzaţional… Ca la Verdun!
Stamatiu, cu scobitoarea în dinţi, se întoarse către
Arthur:
— Ce om, ce om, nea Trandafir ăsta! De unde dracu le scoate!
În stradă, Arthur îi zise lui Margulies:
— Eu mă mai duc prin oraş. Pot să vin acasă ceva mai târziu?
Margulies, unchi bun şi înţelegător, îi răspunse:
— Poţi!… Fiindcă nici eu nu vin prea devreme!… Am treabă!
Peste o jumătate de oră, Arthur, după ce se rătăci de câteva ori
prin nişte străzi întortochiate, ajunse la clubul din Sfântul Ionică.
La intrare, afară, în stradă, pe scări, prin culoare, prin toate odăile
de la parter şi etaj, în sala mare de conferinţe, forfoteau femei şi
bărbaţi – muncitori şi ţărani, studenţi, funcţionari, elevi şi soldaţi,
care veneau aici unii pentru rosturi precise: să se înscrie în
organizaţie, să-şi plătească abonamentul la gazetă, să ceară o
îndrumare, cei mai mulţi pentru că socoteau clubul ca un cămin al
lor, în care se adunau de îndată ce-şi isprăveau lucrul. Din stradă
şi până în cel mai ascuns şi mai întunecat ungher al clădirii,
găseai grupuri de câte patru, cinci, zece, douăzeci de inşi, care
discutau între ei foarte aprins, ori ascultau o cuvântare
improvizată a cuiva, la care, bineînţeles, se găsea totdeauna câte
cineva să răspundă, sau urmăreau cu atenţie încordată o
conferinţă anunţată din vreme. Aici se adunau delegaţi ai
diferitelor bresle muncitoreşti din Bucureşti şi provincie, trimişi ai
muncitorimii de limbă maghiară, germană, ruteană, din ţinuturile
proaspăt alipite, doctrinarii diferitelor curente care frământau
lumea muncitorească. Localul clubului din Sfântul Ionică era un
centru de reclamaţie, de doleanţe, de proteste, de lozinci, de veşti,
de idei dezbătute cu aceeaşi aprindere în discuţii nepregătite, ca şi
în şedinţele constituite cu o ordine de zi reglementară.
Făcându-şi loc prin mulţime spre sala de sus, Arthur, silit să se
oprească la tot pasul, auzea ce-şi spuneau unul altuia, oamenii
veniţi aici din toate colţurile ţării.
— … Centrul acela de instrucţie – povestea un soldat în mijlocul
unui grup de muncitori adunaţi în jur – e îngrozitor. Despre vreo
instrucţie nici nu poate fi vorba. Nu se face nicio instrucţie. Dar
când vezi halul în care se află soldaţii, îţi stă mintea în loc. În nişte
cazărmi pentru două-trei mii de oameni, au fost îngrămădiţi
cincizeci de mii. Cincizeci de mii de soldaţi, abia ieşiţi din spitale…

109
Mulţi cu rănile încă deschise… Şchiopi… Tuberculoşi… unii cu
amândoi ochii bandajaţi, desculţi, dezbrăcaţi, într-o murdărie să-ţi
fie milă şi de-un câine să-l ţii acolo. Nu-i unul să nu umble după o
bucăţică de pâine. Sunt ameţiţi de foame… Cad de-a-n
picioarelea… Şi nu-i zi să nu moară câteva zeci dintre ei, de foame,
de boală, de frig. Ăştia sunt soldaţii pe care guvernul îi trimite ba
împotriva ungurilor, ba împotriva ruşilor, ba împotriva Dumnezeu
ştie cui… În fiecare zi, cinci sute din soldaţii ăştia de la centrul de
instrucţie sunt îmbrăcaţi şi trimişi undeva… şi nu mai află nimeni
nimic despre ei… Şi să vedeţi cum îi trimite: îi îmbracă în haine
noi, îi prezintă la inspecţie şi după aia îi dezbracă, îi pune iar în
zdrenţele lor şi-i expediază pe front. Dar asta încă nu-i nimic! Să
vedeţi cum îi bate!… Bolnavi, flămânzi, prăpădiţi cum sunt… îi
bate… Peste rănile încă deschise îi bate… Da, da, da! Plutonierii şi
ofiţerii îi bat cu cingătorile peste răni… Şi în fiecare zi, câte cinci
sute din soldaţii ăştia de la centrul de instrucţie sunt îmbrăcaţi şi
trimişi de către domnul Viziru al nostru să tragă sau împotriva
muncitorilor şi ţăranilor ruşi, sau împotriva muncitorilor şi
ţăranilor unguri, care au îndrăznit să-i pună pe fugă pe boierii lor.
Ceva mai încolo, un glas plin de năduf răzbătea prin mulţime.
— Legea chiriilor? Când asta? Poate la paştele cailor!
— Şi dacă vine! răspunse un glas de femeie. Mare scofală! Parcă
nu tot cu legea chiriei în mână ne-a scos proprietarul din casă…
Acu stăm cu boarfele în stradă… Şi eu, în loc să mă duc la lucru,
stau de le păzesc toată ziua… că noaptea le păzeşte bărbatu-
meu…
În capul scărilor, Arthur zări înfipt, pe o tăblie de lemn, un
manifest care spunea:
«Soldaţi! Familiile şi copiii noştri mor de foame.
Până când vom îndura noi suferinţele astea? Unii dintre noi am
fost din nou concentraţi, altora nu ni s-a dat de loc drumul la
vetrele noastre. Şi pentru ce toate acestea? Stăpânitorii ne-au
mobilizat ca să ne aibă gata pentru a ne trimite împotriva
muncitorimii din oraşele şi satele noastre, când aceasta va încerca
să scape prin revoluţie de trântori. Ei vor să ne trimită în Rusia, ca
să înăbuşim în sânge republica muncitorilor şi ţăranilor săraci.
Noi nu trebuie să ne ducem. Puterea stă în mâinile noastre. Avem
cu noi armele.
Nu uitaţi că soldaţii francezi au refuzat să se ducă în Ucraina…
Muncitorimea şi soldaţii americani nu vor să meargă împotriva

110
eroilor revoluţionari din Ucraina şi Rusia mare.
Ofiţerii ne mint când ne spun că vom fi trimişi să luptăm
împotriva bandelor din Rusia sau Ucraina.
Ei vor să ne trimită împotriva revuluţiei sărăcimii, aruncată pe
drumuri din cauza acestui război al boierilor, capitaliştilor şi al
împăraţilor.
De aceea hotărâţi-vă să luptaţi împotriva acelora care vor să ne
trimită la noi suferinţe. Noi trebuie să luptăm numai pentru
libertăţile şi dreptatea muncitorimii şi ţărănimii din România.
România trebuie să fie a celor care muncesc, nu a leneşilor, a
boierilor şi a hoţilor de tot soiul.
Dacă părăsiţi cazarma, luaţi armele cu voi.
Trăiască Republica muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor!
Trăiască Republica Rusă!
Jos asupritorii noştri!»
În dreapta lui, Arthur auzi pe cineva că-i spune pe un ton
mânios, străbătut de o undă de bucurie:
— Bun! Numai aşa-i poţi doborî pe ciocoi.
Pe culoar, într-un colţ, un ţăran povestea:
— Decât o împroprietărire ca asta!… Chiar dacă-ţi dă o bucată
de pârloagă acolo, n-ai ce face cu ea…
Nici tu parale, nici tu unelte, nici tu vite, nici tu seminţe…
Nimic! Mai bine mă las păgubaş!
Mai spre uşă, un muncitor, cu mâna dreaptă bandajată, vorbea
cu glas ridicat:
— Ce să-mi dea? Nu-mi dă nimic! Am fost şi azi dimineaţă pe
acolo. Directorul nici nu m-a lăsat să-i vorbesc. Mi-a luat-o el
înainte. Cică altă dată să nu mai fiu chior. Auzi!… Tot eu sunt de
vină dacă ferăstrăul e defect şi a pornit pe neaşteptate!
În sfârşit Arthur răzbi până la secretariat, unde dădu peste un
tânăr înecat într-un maldăr de hârtii şi ziare.
— Tovarăşe – zise el – am venit azi de la Iaşi, şi aş vrea să aflu
adresa unui muncitor. Crişan îi spune!… Constantin Crişan!
Tânărul ridică ochii spre el:
— Crişan, tipograful?
Vesel, Arthur îl apucă de braţ:
— Îl cunoşti? Mi-e prieten! Am fost pe front împreună!
— Sigur că-l cunosc! Vorbeşte chiar acuma în sala cea mare.
Arthur nu putu răzbi în sala cea mare mai departe de prag. Prin
fumul gros de ţigară, abia îl putea zări la tribună pe Crişan, care

111
spunea:
— …Să fim, deci, cu ochii în patru. Nu uitaţi că de pe urma
războiului, burghezia a ieşit de atâtea şi atâtea ori mai bogată. Şi
fireşte, pe măsura în care i s-a mărit bogăţia i-a crescut şi lăcomia.
Pe zi ce trece, viaţa se face tot mai scumpă… Chiriile cresc,
preţurile la alimente şi la mărfuri cresc, impozitele cresc… Dar
exploatatorii n-au ieşit din război numai foarte bogaţi, ci şi foarte
speriaţi. Revoluţia rusă îi face să tremure. Ei se tem că vom urma
şi noi exemplul muncitorilor ruşi. Revoluţia rusă a dovedit că noi,
muncitorii, suntem puternici dacă ne unim, şi că-i putem doborî
pe exploatatori. De aceea, burghezia caută acum mijloacele cu care
să se apere de noi. Ea vrea să ne înspăimânte prin teroare. Înainte
de război, când muncitorimea era cu totul neorganizată, oligarhia
se putea lipsi şi de cenzură, şi de starea de asediu şi de curţile
marţiale. Astăzi, însă, ea nu poate trăi fără ele nici măcar o clipă.
Ba, dimpotrivă, tot aparatul poliţienesc de care se înconjoară, i se
pare din ce în ce mai insuficient, fiindcă teama ei de revoluţie
creşte necontenit. Se teme de noi, pentru că ştie că ochii noştri
sunt îndreptaţi spre muncitorimea rusă…
— Tocmai! se auzi un glas din primele rânduri. Şi fiindcă acum
noi suntem cei tari, trebuie să-i silim să facă reformele făgăduite…
Crişan îşi îndreptă ochii spre cel care vorbise:
— Mulţumesc, tovarăşe Paraschievici! Sfatul dumitale nu-l vom
uita.
Apoi, către sală:
— Aţi auzit ce vă îndeamnă tovarăşul Paraschievici? În loc să ne
strângem rândurile şi să ne organizăm cât mai bine ca să ne
putem câştiga libertatea cu un ceas mai devreme, tovarăşul
Paraschievici ne sfătuieşte să ne căciulim pe la boieri şi să-i rugăm
să se facă oameni de treabă…
Se opri o clipă, apoi izbucni violent:
— Nu, tovarăşe Paraschievici! Boierimea şi burghezia, oricât i-
am ruga noi, nu pot fi oameni de treabă. Boierimea şi burghezia
nu sunt decât nişte clase exploatatoare, egoiste şi crude. Şi cu
exploatatorii noştri să stăm noi de vorbă? Să-i rugăm să ne
exploateze ceva mai puţin? Să fie ceva mai miloşi? Adică pentru
munca şi drepturile noastre tot noi să ne milogim?
Din dreapta se auzi un glas subţirel:
— Nu noi ne milogim de partidele burgheze, ci partidele
burgheze se ţin de noi. Şi de aceea, noi putem să le impunem

112
condiţii.
Din colţul opus răsună glasul lui Arsache:
— Bravo, Scăunaş! Cânţi şi tu după Paraschievici. Ce condiţii?
Să bage pe câţiva dintre noi în consiliile de administraţie? Ce
condiţii?
Paraschievici se ridică furios:
— Vorbeşti şi dumneata acolo! De unde-ai mai scos şi consiliile
de administraţie?
Din fundul sălii, Arthur strigă:
— Noi nu avem ce discuta cu partidele burgheze…
Zăpăcit de tumultul din sală, Paraschievici încercă să se explice:
— Vă rog, vă rog… nu ne-aţi înţeles bine. Noi n-am afirmat că
dacă stăm de vorbă cu partidele burgheze, trebuie să le şi
acceptăm condiţiile. Susţinem numai că situaţia noastră este atât
de tare, încât noi suntem aceia care ne putem impune condiţiile –
şi nu partidele burgheze!
— Cum? strigă Crişan cu atâta putere, încât deodată se făcu
linişte în sală. Situaţia noastră e atât de tare încât putem pune
condiţii?
Şi către ceilalţi:
— Acum aţi înţeles cum stăm cu alde Scăunaş şi Paraschievici!
Ei ne cer să impunem condiţii partidelor burgheze… Noi!… Cu
salariile astea de mizerie ne mor nevestele şi copiii de foame… Ne
cheamă în concentrare şi apoi ne trimit pe front împotriva
muncitorimii ruse… Cine nu se supune înfundă, în cazul cel mai
bun, puşcăria, dacă nu este împuşcat pentru trădare… Închisorile
sunt pline de muncitori care au o singură vină: vor libertale, pâine
şi pace!… Jilava nu este mormântul, ci iadul pentru cei mai buni
dintre noi… Mulţi sunt trimişi să taie sare în ocne, ca nişte
ucigaşi… Ni se suspendă ziarele, ni se interzic întrunirile, ni se
închid peste tot sediile… cenzura, starea de asediu, curţile
marţiale se ţin ca umbra de noi… şi când spui toate astea lui
Scăunaş ori lui Paraschievici, ei îţi răspund că situaţia noastră e
atât de tare, încât noi putem impune condiţii partidelor burgheze.
Scăunaş trebui să aştepte ca murmurele din sală să se
potolească, pentru a putea răspunde:
— N-o lua chiar aşa! Noi nu vrem să spunem că suntem atât de
tari, încât putem avea puterea în mână.
— Dar ce vrei să spui? se auzi glasul unei femei.
— Noi socotim – explică Scăunaş – că partidul nostru este

113
destul de tare, pentru ca partidele burgheze să nu mai poată trece
peste el, cu una, cu două, ci să caute să se înţeleagă cu noi,
pentru realizarea cinstită a reformelor.
— Aşaaa? exclamă Crişan în bătaie de joc. — Înţelegere!…
Reforme în tovărăşie cu exploatatorii noştri!… Armonie de clasă!
Şi arătând spre Scăunaş şi Paraschievici.
— I-aţi văzut? Mai întâi vor să ne facă să credem că suntem
tari… Atât de tari încât ne putem impune condiţiile. De ce fac ei
asta? Pentru ca să ne culcăm pe-o ureche: de vreme ce suntem
atât de tari, nu ne mai rămâne de făcut nimic alta decât să-i
aşteptăm pe boieri să ne cadă în genunchi… Dar după aceea, când
se văd siliţi s-o mai slăbească niţeluş cu tăria, încep să ne
vorbească de înţelegere!… De armonie de clasă!… Cu asta încearcă
să ne înşele şi Scăunaş şi Paraschievici… cu adevărul ăsta
burghez…
Scăunaş se ridică, revoltat:
— Nici n-am pomenit de armonie de clasă, ci de înţelegere!
— Ai dres-o! strigă Arsache.
Sala izbucni în hohote de râs.
— Lui Scăunaş îi place să se joace cu vorbele! vorbi iar Crişan.
Dar nouă nu ne place. Între noi şi exploatatori nu poate fi armonie.
Între noi şi boieri nu poate fi decât luptă. Luptă crâncenă şi
neînduplecată până la înfrângerea totală a exploatatorilor, aşa
cum e şi lupta muncitorimii ruse împotriva exploatatorilor ei. Dar
pentru aceasta, partidul nostru socialist trebuie să fie un partid
revoluţionar, un partid al proletariatului conştient, care să
stârpească fără milă din sânul său orice manifestări oportuniste.
În partidul proletariatului n-au ce căuta nici fricoşii, nici
sentimentalii…
Şi cu privirea spre dreapta, încheie:
— … nici cozile de topor!
Când Crişan se apropie de ieşire, Arthur începu să-l strige:
— Crişane, Crişane!
Şi-şi croi drum cu coatele spre el.
— Arthure! Mă, frate Arthure, ce faci! exclamă Crişan, cu ochii
sclipind de bucurie, cum îl zări.
Îl trase de braţ spre el şi-l recomandă celorlalţi.
— Ăsta-i tovarăşul Arthur, cu care am fost tot timpul pe front.
Apoi, precipitat:
— Când ai venit?

114
 — Azi!
— Şi cât rămâi?
— Rămân! Am venit să-mi caut o slujbă.
— Şi unde dormi?
— La un unchi al meu!
Şi adaugă râzând:
— Tot tipograf!… Are atelier!…
— Cum îl cheamă? întrebă Crişan curios.
— Margulies!
Crişan rămase locului, uimit şi amuzat.
— N-o fi vorba de tipografia «Stamatiu şi Margulies»?
— Ba da!
Crişan râse cu poftă:
— Dar bine, frate Axthure, eu chiar la ăştia lucrez.
Apoi deodată, încruntat şi hotărât:
— Nu se poate. Dormi la mine!… Scurt!
— La asta m-am şi gândit! răspunse Arthur, cu simplitate.
— Bun! Atunci hai să mergem să-ţi luăm boarfele.

Peste vreo două zile, ucenicii, din porunca lui nea Mitică, se
apucară să măture atelierul în orele de lucru şi, ca de obicei, cu
uşile şi ferestrele închise de spaima corentului. Crişan, ca să nu-i
tulbure pe ceilalţi, îşi înghiţi, resemnat, porţia de praf, dar seara,
înainte de plecare, când se mai găseau cu toţii în atelier, zise către
Andrei şi Sănducu:
— Mă copii, voi tot veniţi mai devreme dimineaţa. Ce-ar fi să
măturaţi înainte de începe lucrul… şi să mai deschideţi şi uşile
niţel?
— Ce rost are? întrebă Mătăsaru.
— Păi nu vezi ce praf se ridică?… Pesemne că nu-ţi ajunge nici
plumbul pe care-l înghiţi şi care-ţi găureşte plămânii şi dinţii, nici
gunoiul în care te bălăceşti aici de nevoie! Acu mai ţii să înghiţi
toată murdăria asta, de bună voie.
Mătăsaru se strâmbă:
— Eh!… Tot sapa şi lopata.
Era atâta dezgust de viaţă în tonul lui Mătăsaru, încât Crişan,
supărat, ţipă la el:
— Moşule!… Trezeşte-te!… Sapa şi lopata o fi pentru dumneata,
dar nu fiindcă eşti moş, ci fiindcă eşti prost, îţi place sapa şi
lopata? N-ai decât!… Dar în jurul dumitale, uite aici, ai numai

115
oameni tineri, copii… Cum vorbeşti de sapă şi lopată în numele
lor?… Adică aşa ai vrea dumneata: să ne îngropăm de pe acuma de
vii?
Moş Mătăsaru îl privi nedumerit:
— Şi ce-ai vrea să facem?
— Să luptăm! răspunse Crişan. Mai ieri ziceai că azi, oricum, e
mai bine decât acum zece-cinsprezece ani. Dar cum crezi c-a venit
asta? Din cer? Pentru ca dumneata să nu mai fii bătut de patron,
şi-au dat viaţa mii şi mii de oameni, care n-au spus cum spui
dumneata: tot sapa şi lopata. Noi, cei care muncim, trebuie să
luptăm pentru viaţă. Aşa a vorbit muncitorimea rusă şi aşa a
scăpat ea pe veci de patroni. Şi dumneata-mi vii cu sapa şi lopata!
Ar trebui să-ţi fie ruşine, moş Mătăsaru.
Moş Mătăsaru stătea cu ochii spre fereastră, ca să nu
întâlnească privirea lui Crişan:
— Păi cum să-i zic altfel, dacă aşa ori aşa, tot una îmi e.
Ilieş, care ascultase împreună cu ceilalţi tot timpul, fără să se
amestece, îl întrebă pe Crişan:
— Şi ce vrei, nea Crişane! Ca băieţii să măture atelierul
dimineaţa, înainte de venim noi la lucru? Să-l măture sănătoşi şi
s-a isprăvit! Că doar n-o să ne certăm pentru atâta lucru!
— De certat cred şi eu că n-o să ne certăm! zâmbi Crişan. Dar
trebuie să înţelegi că aici nu-i vorba de mătură. Aici e vorba de
ceva mai mult: de viaţa şi de viitorul nostru!
A doua zi dimineaţa, băieţii se apucară să măture înainte de a
se începe lucrul, când sosi nea Mitică:
— Ce faceţi aici?
— Măturăm!
— Cine v-a dat voie să măturaţi acuma?
Andrei vorbi şi pentru Sănducu:
— Aşa a rămas vorba de aseară!
Şeful, scos din fire de obrăznicia băiatului, începu să urle:
— Ce vorbă a rămas? Cu cine a rămas vorbă? Cine porunceşte
aici? Cine v-a dat voie să măturaţi când trebuie să lucraţi la
boston? Da eu… ce? Am murit? Sunt de caraghiosu vostru?… Şi
cu uşile vraişte? Să mă mai îmbolnăvesc de corent?
Andrei presimţi că acuma nea Mitică n-o să se mulţumeâscă să-
i tragă doar vreo două-trei după ceafă, şi încercă să fugă. Dar era
prea târziu. Nea Mitică îl înşfăcă de mână şi-l izbi cu pumnul în
umăr. Andrei urlă de durere şi se rostogoli cât colo până lângă

116
tejghea. Nea Mitică se pregătea să sară după el, dar nu mai apucă
să se mişte, fiindcă cineva din spate îl apucă de guler şi-l îmbrânci
spre perete. Era Crişan, care, din stradă, unde aştepta împreună
cu ceilalţi lucrători ca băieţii să termine cu măturatul, îl auzise pe
Andrei.
Galben şi cu ochii holbaţi, nea Mitică apucă la întâmplare o
cheie pe care o găsi la îndemână şi vru să se năpustească asupra
lui Crişan. Dar moş Mătăsaru şi Scurtu îi tăiară drumul.
— Oho, mai încet, nea Mitică! îi strigă moş Mătăsaru. Lasă
cheia!
Nea Mitică răcni:
— Aha! V-aţi unit! Aţi făcut o bandă!… Bolşeviştilor!… Vă dau
pe toţi pe mâna poliţiei!
— Aia o să vedem mai pe urmă! strigă la el moş Mătăsaru. Mai
bine dă cheia!… Mă, n-auzi? Dă cheia!…
Argeşanu, maşinistul, se amestecă şi el:
— Ce aveţi cu cheia? Lăsaţi-l în pace!… Că nu vă face nimic.
Arsache se întoarse către Argeşanu şi-l repezi:
— Argeşanule, nu te băga!… Nu te pofteşte nimeni. Mai bine
vezi-ţi de treabă!
— Am înţeles! făcu Argeşanu, încruntat. De când a venit ăsta –
şi arată spre Crişan – ai căpătat glas. Din cuvântul lui nu mai
ieşi!… Nici tu, nici ăştialalţi!… Să vă fie de cap!
— Ba să-ţi fie ţie, parlagiule! strigă după el Irina. Că eşti
parlagiu ca şi nea Mitică… Numai cu pumnii şi cu briceagu!
— Păi cam asta i-ar place lui Argeşanu! făcu Ilieş. Nea Mitică să
omoare pe copii în bătaie şi el să stea colea în prag şi să se ţină de
burtă de râs!
În vremea asta, nea Mitică urla:
— Ce-aveţi cu mine, mă! Ce sunt eu aici? Şefu vostru sau ce?
— Eşti un bătăuş, asta eşti! îi răspunse Crişan. Dar să ştii că de
azi înainte dacă te mai atingi de copii, ai de a face cu noi. Să nu
baţi! Să laşi copiii în pace! Atâta îţi spun!
Nea Mitică i-ar fi dat lui Crişan cu cheia în cap, dar nu se putea
mişca din pricina celorlalţi, care îl împingeau mereu spre perete:
— Dă cheia cu binele, nea Mitică, dă cheia!… N-auzi? îi repeta
mereu moş Mătăsaru, cu un glas nespus de blând, în timp ce se
înghesuia în el tot mai stăruitor.
Dar şeful, cu ochii roşii şi rătăciţi, ţinea cheia în mână şi zbiera
ca un smintit:

117
 — Bolşeviştilor! Mama voastră de bolşevişti!… Las’că vă-nvăţ eu
minte!
Moş Mătăsaru se îndesă şi mai tare în nea Mitică şi-i repetă
pentru a zecea oară:
— Mă, nea Mitică, ascultă-l pe moş Mătăsaru, că-i om bătrân:
dă cheia cu binele!… N-auzi, nea Mitică, dă cheia cu binele! Nu
vrei? Zici că nu vrei?
Se opri, ridică spre tavan nişte ochi plini de evlavie, îşi făcu larg
cruce, zise ca să fie auzit:
— Iartă-mă, doamne, pentru ceea ce fac!
Şi-l plesni atât de rău pe nea Mitică între ochi, încât «şefu»
scăpă cheia din mână.

118
 V

— Take e azi cam nervos! şopti Stănică Popescu lui Elefterie.

— L-a supărat al dracului Ion Ion cu interviul. Stănică îşi suflă
nasul în batistă, apoi zise:
— Ce să-i faci? Aşa-i cu oamenii prea simţitori! Take era, într-
adevăr, un om foarte simţitor. Toată viaţa lui a fost un om simţitor.
Cel mai mic fleac îl supăra.
Pe Take îl chema de acasă Dumitru – Dumitru Ionescu – şi era
feciorul lui Ghiţă Ionescu, băcan din Ploieşti. Acest Ghiţă Ionescu
era un om dintr-o bucată: nu s-ar fi abătut de la obiceiurile lui, să-
l fi omorât.

Astfel, de câte ori Take îşi termina vacanţa de vară şi pleca la

şcoală, la Bucureşti, tat-său, Ghiţă, în clipa în care diligenţa
trebuia să se urnească din loc, se apropia de el şi-i întindea un
fişic:
— Na, ţine, Tăchiţă, douăzeci de poli, să ai pentru acadele.
Dar când rămânea singur în trăsură şi număra polii, Take găsea
totdeauna numai nouăsprezece poli, în loc de douăzeci. Şi aşa, ani
de-a rândul, tat-său îl fura cu un pol. Îl fura, cum s-ar zice, din
dar. Ceea ce inspiră mai târziu pe adversarii politici ai lui Take să
spună:
— Take a adoptat în politică năravul lui tat-său!

119
 Când Dumitru Ionescu a intrat în politică, de teamă să nu fie
confundat cu oricare altul din miile de Dumitri Ioneşti câţi număra
ţara, şi-a zis Tache Ionescu. Adică Tache cu ch. În scurtă vreme
tânărul Tache îşi făcu în politica ţării o faimă de vechi politician:
alegeri, afaceri, muşamale, afaceri, alegeri… Mult «patriotism», dar
foarte puţine scrupule. A început prin a fi liberal. Dar liberalii, care
cereau oamenilor lor o anumită vechime şi anumite state de
serviciu în partid, n-au dat curs dorinţei lui aprige de a ajunge
ministru.
— Că-i mare avocat? a zis răposatul Ion, întemeietorul
partidului naţional-liberal. Să fie sănătos! Partidul nostru are mari
avocaţi cât păr în cap. Că-i om de talent? Este. Dar avem şi noi
oameni plini de talent şi nu mai ştim ce să facem cu ei. Că-i foarte
flămând? Da! Ăsta-i, într-adevăr, un argument serios. Dar cine nu-
i flămând la noi în partid? Prin urmare, s-aştepte până i-o veni
rândul la oala cu sarmale, şi-atunci… cu plăcere! Că dacă ne-om
înghesui toţi aşa, praful s-ar alege de noi.
Astfel, de unde se aştepta la un loc de cinste în guvern, Tache –
cu ch – se trezi cu un locşor de stalul al doilea în magistratură.
Supărat, Tache făcu stânga-mprejur şi trecu la conservatori. Pe
vremea aceea, o oarecare nelinişte începea să frământe rândurile
conservatoare. Mulţi dintre moşierii conservatori se întrebau dacă
n-ar fi bine să facă şi ei ceea ce fac marii moşieri liberali care,
pentru a-şi apăra proprietăţile de expropriere, se ţineau de
făgăduieli democratice. Or, pentru o asemenea politică, Tache li se
părea omul ideal. Un adevărat Mesia conservator.
Dar conu Petrache, şeful conservatorilor-junimişti, nu scăpa
niciun prilej să-şi arate dispreţul pentru popor şi pentru toate
reformele care ar putea slăbi situaţia marilor proprietari de moşii.
Când se găsea cineva să-i spună:
— Coane Petrache, dar nu înţelegi matale că eşti retrograd şi că
ai apucături care ar fi fost bune în evul mediu!
Conu Petrache, supărat, răspundea:
— Eu? Eu nu sunt nici medieval, nici retrograd, nici anarhist.
Eu sunt pentru progres. Dar cu metodă. Nu prin anarhie. Sunt un
intervenţionist de stat, convins. Dar intervenţia statului trebuie să-
şi aibă limitele ei. Orice s-ar face pentru clasele de jos, nu trebuie
să atingă interesele claselor de sus. Aşa că, dacă veniţi cu o
reformă care ar întări clasa de jos, ţărănimea, şi în acelaşi timp ar
atinge proprietatea, vă daţi seama ce dezastru ar ieşi de aici?

120
 Pentru conu Petrache proprietatea era o instituţie sacră de care
n-avea nimeni voie să se atingă:
— Proprietatea este o necesitate vitală! Proprietatea este
rezultatul dezvoltării normale a muncii generaţiilor care ne-au
precedat şi este o necesitate socială nu numai în domeniul
material, dar şi în cel intelectual şi moral.
În ziua când Tache a fost adus în triumf de Nicu Arţag la clubul
conservator, conu Petrache şi-a potrivit bine monoclul şi i-a spus:
— Tinere, cred că n-o să te apuci să ne tulburi cu idei socialiste!
Vii de la liberali. Acolo se cam face negoţ cu zarzavaturile astea. Să
n-aud, deci, de reforme… Nu ştiu şi nu vreau să ştiu ce este
împroprietărirea şi ce este votul universal.
Dar Tache, tânăr, cum îl numise conu Petrache, lăsă frâu liber
spiritului său de contradicţie:
— Coane Petrache – zise el – dar după câte cred eu, nu vom
putea face nimic fără să ne sprijinim pe mase.
Nervos, conu Petrache lăsă să-i cadă monoclul pe jiletcă şi-i
replică, profesoral:
— Un partid cu adevărat conservator nu poate şi nu trebuie să
se sprijine pe mase. Când un om politic vorbeşte de număr, cred
că nu are îndrăzneala să susţină că se gândeşte la corpul electoral,
căci prin acel număr niciun guvern n-a ajuns la putere, de când
există constitutia. Un partid conservator nu trebuie să se rezeme
pe mase, fiindcă masele nu le poţi avea decât dacă le promiţi ceva.
Partidul liberal poate să aibă masele. El împarte făgăduieli în
dreapta şi în stânga. Partidul conservator nu poate face asemenea
făgăduieli, fără a înceta să fie conservator.
Tache îşi dădu seama că va avea de dus luptă grea cu conu
Petrache. Pentru ambiţiile sale politice, clubul celor câţiva moşieri
era prea îngust. Temperament de luptător, virtuos în arta de a
înflori cuvântul care să nu spună nimic, dornic de aplauze şi
aclamaţii şi setos de avere, Tache se vedea în fruntea unui mare
partid popular care să concureze pe liberali prin numărul
aderenţilor săi. Dar tocmai «numărul» îi inspira conului Petrache,
şeful lui Tache, o oroare profundă. Sila ce i-o inspira «numărul», îl
făcea pe conu Petrache să confunde bandele electorale cu masele,
uliţa cu poporul şi cele câteva slujbe noi trecute în buget, cu
satisfacerea «numărului». Tache, desperat, căuta să-i demonstreze
conului Petrache cât de greşit este:
— Coane Petrache, ceea ce vezi dumneata la liberali nu sunt

121
masele, ci nişte bande electorale. Pe când noi, ar trebui să fim într-
adevăr aleşi de popor!
Dar conu Petrache, încăpăţânat, îi răspundea lui Tache mereu
în stilul său sentenţios:
— N-au decât să fie aleşi ei de popor, nu noi. Înţelegi? A te pleca
în faţa voinţei maselor înseamnă a prostitua inteligenţa cu care te-
a dăruit Dumnezeu. Înţelegi, Tache, înţelegi? Totdeauna am zis că
nu sunt decât doi factori în ţara aceasta care trebuie să arate
fiecăruia dintre noi locul ce trebuie să-l ocupe: regele şi
Parlamentul.
Astea erau devizele conului Petrache: regele şi dorobanţul!…
Regele şi Parlamentul!
— Coane Petrache! îi ţinea piept Tache. Şi Parlamentul? Cine s-
aleagă Parlamentul? Sfântul duh?
Dar n-aştepta răspunsul conului Petrache. Ştia ce-o să-i
răspundă: că Parlamentul trebuie să fie ales de rege şi şeful
guvernului. Regele numeşte guvernul, guvernul numeşte
Parlamentul, Parlamentul susţine guvernul, guvernul îl apără pe
rege, regele apără guvernul, şi aşa, mai departe. Dar poporul?
Poporul n-are ce căuta în alegeri. Poporul să stea cuminte acasă şi
să nu iasă în «uliţă», dacă nu vrea să umple de scârbă pe conu
Petrache. Spre deosebire de Tache, conu Petrache dispreţuia
alegerile, pentru că dispreţuia pe alegători. Conu Petrache era un
om politic care avea curajul să spună pe şleau că pentru a stăpâni
ţara, nu-i trebuie partid. Nu-i plăcea partidul, nu-i plăceau
partizanii. Partidul său se numea «club», iar partizanii săi erau
«clubişti». De aceea conu Petrache se mira că amicii săi, «clubiştii»,
se iau după liberali şi umblă după voturi.
Totuşi, pe Tache nu-l răbda inima să nu-i spună conului
Petrache:
— Dar cu poporul ce facem, coane Petrache? Lăsăm poporul cu
totul pe mâna liberalilor?
Conu Petrache îşi ajusta iar monoclul şi răspundea grav:
— Poporul? Da! Vom face şi pentru popor câte ceva. De pildă, aş
vrea să creez case de ajutor pentru muncitori.
— Matale, coane Petrache?
— Eu! răspundea grav conu Petrache. Eu! Vreau case de ajutor
pentru muncitori. Nu prea multe, se înţelege… Două-trei, cel mult,
ne ajung ca să putem demonstra că muncitorii îşi datoresc buna
lor stare materială numai clasei de sus, numai nouă,

122
conducătorilor, nouă, elitei… Şi atunci, chestiunea socială va fi
altfel dezlegată decât cum văd socialiştii.
În ziua aceea, Tache a învăţat ceva nou: filantropia de stat. Pe
lângă demagogie, filantropia organizată prindea foarte bine. Dar
asta nu mărea perspectivele politice ale lui Tache, care se apucă
să-l sape pe conu Petrache, ca să-l înlăture de la preşedinţie.
Conu Petrache îl simţi repede şi îl pedepsi fără milă. Venit la
putere în 1900, conu Petrache formă guvernul fără Tache. Ceea ce-
l îndemnă pe Nicu Arţag, care între timp se certase cu Tache, să
spună:
— Avem în sfârşit un guvern conservator «sans tâche» !1.
Adică «fără pată» – adică «fără Tache».
Simţitor cum era, Tache, ca să-i taie lui Nicu Arţag pofta de a
mai face asemenea calambururi vulgare, îşi schimbă numele din
Tache cu ch, în Tache cu k. Dar nici cu numele ăsta n-a scăpat de
batjocură.
— Tot deştept Take?2 zise Ghiolman. Cu legăturile ce şi le face
printre bancherii englezi, şi-a găsit un nume, care i se potriveşte
grozav şi care-l scuteşte de introduceri.
Take – care ştia tot atât de bine englezeşte ca şi Ghiolman – nu
se mai osteni să-l provoace la duel pe Ghiolman, ci servi cât putu
mai bine pe conservatori ca să-şi poată asigura şefia.
Liberalii, care-şi mâncau degetele că au lăsat pe un om cu
atâtea însuşiri cum era Take să treacă la inamic, de necaz îl
denunţau mereu pe talentatul fecior al cârciumarului Popescu de
la Ploieşti că ar fi «copilul natural al unui bancher ovrei». Dar lui
Take puţin îi păsa de tot ce se spunea despre el. Ceea ce îl supăra
pe el era vitalitatea conului Petrache. Canalia asta bătrână nu voia
să moară!… Parcă dinadins arăta mai bine decât acum patru-cinci
ani. Şi în nerăbdarea sa juvenilă, Take nu se jena s-o spună în
gura mare, faţă de toţi. Dar nici conu Petrache nu se jena să-i
răspundă, cu un rânjet cinic care-l punea pe frigare pe Take:
— Tăkiţă! Ştiu că vrei să te proclam moştenitor al partidului şi
să mor numaidecât. Ei bine, vreau să audă ţara întreagă; nici
moştenitor al partidului nu te proclam şi nici prin minte nu-mi
trece să mor atât de curând! Îmi vii aici în partid şi îmi faci agitaţie

1 în franceză: fără pată. (N. Aut.).

2 în engleză: to take: a lua. (N. Aut.).

123
pentru reviziuirea constituţiei. Dacă n-o ştii, află acum: de
patruzeci de ani eu mă opun celei mai mici revizuiri.
Cu aceeaşi hotărâre mă opun şi acum… Şi dacă mă opun, nici o
revizuire nu se va face. Scurt!
Simţitor cum era, Take se supără şi părăsi pe conservatori ca
să-şi facă un partid propriu – partidul conservator-democrat – care
se bizuia pe mica burghezie orăşenească. La primele alegeri avu
succese îngrijorătoare pentru naţional-liberali. Dar nici regelui nu-
i plăcea un al treilea partid politic cu clientelă serioasă. Îi strica
socoteala. El ţinea la sistemul celor două partide care vin la putere
prin rotaţie. De aceea, trimise vorbă lui Take să se împace cu conu
Petrache «şi-o să fie bine!»… Take îi răspunse că se împacă dacă i
se încredinţează lui formarea viitorului guvern.
Dar cu conu Petrache ce fac? a întrebat regele. Trec peste el? Nu
se poate. Sfătuiţi-l pe Take să aibă răbdare. E încă tânăr. Să
aştepte. Îi va veni şi lui vremea în curând să fie şef de guvern.
Aşa? exclamă Take când află ce-a spus regele. Bine! Spuneţi-i
lui vodă că am destule mijloace să-l silesc să mă pună pe mine în
fruntea guvernului!
Aşa? exclamă vodă când află ce-a spus Take. Ei, bine, aştept să
văd acele mijloace.
Şi fiindcă nu s-a pomenit încă în istoria regimului constituţional
al lui Carol ca un partid care are în opoziţie succese în alegeri să
fie chemat la putere, Take îşi irosi vremea şi speranţele degeaba.
Nerăbdător, violent, dezorientat, plin de ambiţii, Take se trezi puţin
câte puţin din nou alături de liberali. Alături de ei în 1907, fu
alături de ei peste trei ani în cartel electoral, pentru ca la
izbucnirea războiului să fie tot alături de ei împotriva Germaniei şi
alături de ei în guvernul ieşan din retragere.
Dar dornic mereu să ocupe locul întâi, Take se făcu atât de
nesuferit în rândurile liberalilor, încât fiecare dintre ei n-avea
decât o singură şi mare dorinţă: să scape de el. Astfel, când în
1917 se produse dezastrul şi când se părea că orice speranţă este
pierdută, Ion Ion repeta peste tot:
Slavă domnului! Poate în felul ăsta scăpăm şi de Take.
Dar nici la palat nu stătea Take mai bine. La izbucnirea
revoluţiei ruse din februarie, Take, impresionat, vorbi despre
«cascada tronurilor». Din clipa aceea şi regele şi regina nici să nu-l
mai vadă în ochi.
Gurile rele îşi puteau, aşadar, permite să susţină că în ianuarie

124
1918, când generalul Neaţă trebuia să plece la Buftea să semneze
condiţiile preliminare de pace impuse de nemţi, Ion Ion i-ar fi
spus:
— Şi să vezi, dragă, ce-i cu lista persoanelor indezirabile pe care
nemţii ne cer să le expulzăm. Să nu cumva să lipsească dintre ei
Take, doamne fereşte! Dacă l-au uitat nemţii, adu-le tu aminte de
el!… Auzi?
Dar nemţii nu l-au uitat şi Take a trebuit să plece din ţară, fără
să lase niciun regret şi să se aşeze aici, la Paris, unde i se dăduse,
chipurile, sarcina din partea guvernului să conducă în timpul
războiului propaganda în favoarea ţării. Ion Ion era dispus să-i
plătească lui Take oricât, numai să nu aibă de-a face cu el.
Dar războiul s-a încheiat şi Take tot la Paris stă şi tot fără rost.
— Absolut fără rost! ţipă Take către cei doi prieteni ai săi,
Stănică Popescu şi Elefterie. Şi în timpul ăsta, Ion Ion duce ţara de
râpă… Şi dă interviuri… Interviuri!… După ce e prost, îngâmfat şi
escroc, mai are neobrăzarea să dea şi interviuri…
Era nespus de furios Take. Interviul lui Ion Ion din Le Journal îl
scotea, pur şi simplu, din minţi.
— Ce lipsă de simţ politic! Ce neobrăzare! Ce fantezie bolnavă!
Auzi, măgarul! Să spună că noi am salvat pe aliaţi la Salonic şi
Verdun, ca să-l întărâte pe Clemenceau şi mai rău!… Ce idiot, ce
idiot!… Dumnezeule!… Prim-ministru al ţării… Uite cine-i prim-
ministru al ţării.
Dar interviul din Le Journal poate nu l-ar fi supărat pe Take
atâta, dacă n-ar fi aflat ceva şi mai înfiorător: că peste câteva zile
Ion Ion va fi iar ascultat de către Consiliul suprem al conferinţei de
pace. «Bestia asta de Viziru, prin urmare, ne mai rezervă încă
surprize! Şi s-ar mai putea întâmpla să se aleagă şi cu un succes.
Un succes la Conferinţa de pace! Cel mai mare pungaş din Europa
să înregistreze un succes la Consiliul suprem! Ce titlu senzaţional!
Să te prăpădeşti de râs, nu alta!»
Take râdea, dar inima-i sângera de durere.
— Ce scandal, ce ruşine! După ce cadâna asta infectă îşi
permite în interviu atâtea obrăznicii la adresa marilor noştri aliaţi,
să mai aibă obraz să se arate în faţa lui Wilson şi Clemenceau. Nu
se cade! Nu este drept! Trebuie să împiedicăm o asemenea
ticăloşie!
— De acord! zise Stănică Popescu, care scotea nori groşi de fum
din trabuc. Dar cum?

125
 — Nici nu încape discuţie că trebuie să-l punem cu botul pe
labe, interveni şi Elefterie, care stătea la fereastră. Numai că, vorba
lui Stănică: de acord, dar cum?
Take nu le răspunse. Roşu şi agitat, se plimba prin odaie şi se
întreba şi el: cum? Presimţea că va găsi ceea ce caută, dar era
nerăbdător să-l înveţe minte pe Ion Ion cu un ceas mai devreme.
Cu Ion Ion avea nu una, ci o mie de răfuieli. Ticălosul! Pe lângă
atâtea şi atâtea câte a tras de pe urma lui în aceşti ultimi
cincisprezece ani de viaţă politică, pungaşul ăsta de Ion Ion i-a mai
făcut-o şi pe asta: l-a scos din delegaţia pentru conferinţa de pace!
Din invidie!… Banditul! I-a fost teamă să nu-l întunece pe el în
faţa Consiliului suprem, prin relaţiile lui, prin abilitatea lui, prin
elocinţa lui neîntrecută! Dacă s-a mai pomenit ticăloşie ca asta!…
Din pricina josniciei unui individ vulgar, meschin, fără scrupule,
el, Take, vulturul neamului, el Take, zis Guriţă de aur, el, Take,
adevăratul erou şi martir al războiului pentru întregirea neamului,
să fie silit să stea aici, la Paris, cu mâinile în buzunar, fără să facă
nimic alta decât să asiste la falimentul politicii naţionale, pentru
că un pungaş, un şef de contrabandişti, o gazdă de hoţi, ţine să se
facă de râs în faţa aliaţilor, prin nulitatea şi îngâmfarea lui
stupidă!
— Mama lui de tâlhar! răcni Take, ca să se mai răcorească niţel.
Take era cunoscut ca om violent. Dar Take era cunoscut mai cu
seamă ca om violent care ştie când trebuie şi când nu trebuie să
fie violent. De aceea, Stănică şi Elefterie, convinşi că violenţa lui
Take va aduce şi soluţia mântuitoare, se uitau la el şi aşteptau.
Dar Take continua să se plimbe. De altfel prezenţa lui Stănică şi
Elefterie îi stingherea meditaţia. «Nişte caraghioşi care stau ca doi
mameluci şi aşteaptă să le dau porunci, îşi zise Take. Să se
gândească şi ei singuri, să vină şi ei singuri cu un gând nou, i-a
ferit Dumnezeu!… Cu ăştia a trebuit să lucrez la Paris în ultimul
an de război, când, din ordinul nemţilor am fost silit să părăsesc
ţara… Propagandiştii noştri de la Paris, Dumnezeu să mă ierte!…
Un Stănică, un Elefterie, un Nae Copăcel! Făceau propagandă zi şi
noapte prin baruri, unde se îmbătau. Ba Stănică a şi fost implicat
într-o chestie urâtă cu o minoră, fata unui refugiat francez din
Strassburg… Că dacă n-aş fi fost eu să alerg, îi putrezeau oasele în
puşcărie. Pungaşul!… Parcă n-ar şti toată lumea că şi-a vândut
nemţilor gazeta lui, Globul, în timpul războiului! Eroii neamului…
Risipesc banii statului, fac ţara de râs şi se mai milogesc de

126
guvernul francez să le dea legiunea de onoare, să aibă franţujii de
ce râde!… Cu ăştia trebuie să apăr la Paris interesele neamului. Şi
acum, colac peste pupăză, mai vine şi Ion Ion să-mi scurteze zilele
cu obrăzniciile lui şi să se laude cu isprăvile lui din război.»
— Şi se mai laudă încă! ţipă Take, oprindu-se în faţa celor doi
prieteni politici ai săi. Războiul!… Războiul lui!… Las’că ştiu eu ce
război a făcut! Nu uit nimic!
Take ştia. Ion Ion a dus războiul în familie. El prim-ministru,
frate-său, Vintilă, ministru de război… Văru-său, generalul Iliescu,
şeful statului major… Regele, regele… Regina, regina… Mă rog,
ştim noi cum a mers treaba!… A fost o chestie mare, războiul! De
la început până la sfârşit numai chefuri şi pungăşii.
— Mă Stănică! strigă Take. Ţii minte ce-a spus Ion Ion despre
armata noastră când ne aflam în neutralitate?
— Păi cum să nu ţin minte! răspunse Stănică. Zicea că «atunci
când noi vom intra în război, nu vor fi trupe mai bine pregătite ca
ale noastre».
— Uite aşa! râse furios Take. Armată ca a noastră, mai rar!… Şi
aţi văzut ce a ieşit!… Un cutremur!… O explozie care a făcut praf
din noi toţi! Dar cum să fi ieşit altfel, cu un stat major compus din
beţivi, cartofori, muieratici, pungaşi, trădători şi nepricepuţi!… Şi
se mai laudă!… Se mai laudă!…
Take era sincer indignat că Ionel se mai laudă cu războiul.
Războiul, Dumnezeu să mă ierte!… Din prima zi Capitala a fost
bombardată şi ţara n-avea un singur avion să poată răspunde. De
prima zi au început să curgă şiruri lungi de răniţi, care mureau cu
zile pe străzi pentru că nu erau pregătite spitale. Din prima zi au
căzut pe front, în Dobrogea, mii de soldaţi, seceraţi de armata
bulgară, pentru că Ion Ion şi Iliescu al lui, în marea lor
deşteptăciune politică şi strategică, aşa au hotărât de-acasă: că
bulgarii vor sta cu mâinile în sân şi vor aştepta ca mai întâi
armata română să-i bată pe nemţi şi abia după aceea să le vină
rândul şi lor… Mincinos şi chiulangiu cu prietenii, Ion Ion credea
că o să-i poată trage pe sfoară şi pe duşmani… De-aia, cu două
zile înainte de catastrofa de la Turtucaia, generalul Iliescu juca
liniştit pocher la club, sigur că toate vor merge aşa cum a fost
stabilit în buduarul reginei. De-aia generalul Crăiniceanu, cum a
trecut Carpaţii şi a ajuns la Braşov fără să-i stea nimeni în cale, n-
a avut altă grijă decât să cheme nişte ingineri de la priotehnie, să
arunce statuia lui Arpad în aer… De-aia, când ruşii i-au propus să

127
trimită două sute cincizeci de mii de soldaţi pentru Dobrogea, Ion
Ion le-a răspuns că-i ajung şi cincizeci de mii… Şi regele a ţopăit
după el: «Da, da! Nu ne trebuie mai mult. Ajung şi cincizeci de
mii»… Şi proşti şi fuduli!…
— Pardon! întrerupse Elefterie pe Take, cu un zâmbet
insinuant. Poate nu erau chiar atât de proşti şi fuduli când au
cerut numai cincizeci de mii de soldaţi! Poate au fost… Altceva!
O clipă, Take rămase pironit locului. Palid, cu gura puţin
întredeschisă, cu urechile congestionate, cu ochii ţintă la Elefterie,
Take părea că nu mai respiră. Dar deodată, se bătu cu palma
peste frunte:
— Elefterie… Să ştii, Elefterie. Că ai zis vorbă mare! Nici nu m-
am gândit la asta vreodată!… Bravo!…
O să-mi fie de mare folos. Să trăieşti, Elefterie!… Război!… Las’
că le arăt eu război! N-am uitat nimic!
Nimic! îi fac eu să plătească totul… Tâlharii! Au vrut războiul!…
Dar cum a început retragerea, i-a apucat pe toţi panica… Mai ieri
demonstrau pe străzi şi răcneau «vrem război»… Dar la primul
ceas greu, toţi au început s-o şteargă din Capitală spre locuri mai
sigure. Fratele Dinu, mezinul familiei Viziru, şi-a încuiat casa, şi-a
încărcat saltelele şi arhiva Creditului Funciar şi a şters-o în
Moldova. Nicu Arţag şi-a făcut bagajele şi a luat-o înspre Crimeea.
Familia Porcului a dat năvală înspre Suedia, unde fecioru-său îşi
aranjase o misiune. Toţi pungaşii din jurul lui Ionel îşi aveau câte
o «misiune» care le punea pielcica la adăpost, fie în Rusia, fie în
America, fie în Anglia, fie tocmai în Japonia. Patrioţii au lăsat baltă
«Ardealul» şi «idealul naţional» fiindcă şi-au descoperit, deodată, un
spirit de «misionari»…
— Da parcă guvernul a fost mai breaz? făcu Stănică.
Take n-avea nevoie de informaţiile lui Stănică despre felul cum
şi-a făcut guvernul liberal datoria, în zilele acelea de panică.
Cunoştea lucrurile până în cele mai mici amănunte. Miluţă Barbut
îşi încărca la poartă, în câteva camioane, bagajele, în timp ce în
casa lui, Consiliul de Miniştri discuta despre rezistenţă. Toţi
miniştrii se uitau la ceasornic să nu piardă trenul şi toţi tunau şi
fulgerau împotriva celor care au dezlănţuit războiul. Războiul!…
Niciunul dintre ei n-a vrut războiul. De vină sunt numai aliaţii.
Gherlescu, învăţatul partidului, îşi ştergea mereu ochelarii şi
zbiera:
— Aliaţii!… Ei ne-au aruncat în război!… Suntem pierduţi din

128
pricina lor.
Şi Porcu, şi Vintilă, şi Miluţă, toţi:
— Aliaţii… Aliaţii!
Dar cel mai speriat şi mai desperat dintre toţi era Ion Ion.
Fleşcăit, cu pantalonii mototoliţi, cu ochii roşii, umflaţi de nesomn,
jumulit de toată distincţia şi aroganţa sa aristocratică, Ion Ion îşi
pierduse capul cu totul. Plângea!… Plângea ca o muiere, cu lacrimi
cât pumnul. Zicea că nu-i vina lui. El n-a vrut războiul. L-au silit
aliaţii.
— Aliaţii aveau nevoie de un succes pentru interesele lor
interne! jura el.
Ştiau toţi că minte. Războiul fusese definitiv hotărât încă în
urmă cu patru-cinci luni. Dar dacă el se scutura de răspundere,
cu atât mai mică devenea răspunderea lor. Şi-l ascultau cu plăcere
înşirând toate năzdrăvăniile.
— Bulgarii ne-au înşelat! se văita el. Eu credeam că nici nu se
vor mişca… Şi când colo, ei ne-au atacat ca nişte laşi. Dar acuma
s-a isprăvit! Nu mai vreau nimic! Mă las păgubaş de tot şi de
toate!… Să vină altul în loc. Îmi ajunge. Sunt sătul de putere până
peste cap.
Era sătul de putere. Nu voia să spună că moare de frică să nu
pună nemţii mâna pe el. Cică-i «sătul de putere»… Şi fratele Dinu îi
ţinea isonul:
— Un Viziru, domnilor, nu trebuie să fie prins de nemţi. Un
Viziru, care…
Dar Alecu nu mai răbdă:
— Am înţeles! Un Viziru… Un Viziru… Şi iar un Viziru… Parcă
pe lumea asta n-ar fi decât Viziru şi Viziri şi n-ar mai fi şi un
Alecu, şi un Miluţă şi un Gherlescu… Gata! Ajunge vorbăria… Pe
unde fugim!… Cine are o hartă?… O hartă, domnilor… O hartă!
Se stâmi o mică învălmăşeală în odaie:
— O hartă… O hartă!
Toţi căutau o hartă… În sfârşit, Miluţă, cu o rămăşiţă de sânge
rece care-l uimi pe el cel dintâi, găsi harta chiar pe perete.
— Să fugim prin Urziceni… Să nu ne prindă nemţii la Ploieşti!
hotărî în cele din urmă Alecu.
Şi dintr-o dată dădură cu toţii năvală spre uşă, într-o asemenea
larmă, încât abia mai apucară să audă cum Ion Ion, cu glas
desperat, îi strigă lui Vintilă.
— Ce-ai făcut cu vinul, Vintilă, ce-ai făcut?

129
 Şi Vintilă cum îi răspunde:
— Nicio grijă, Ionele, l-am expediat încă de-aseară la Iaşi!
Optzeci de vagoane încărcate cu vin, trimise de la Florica la Iaşi!
Şi în timpul ăsta, soldaţi şi civili o luau pe jos în retragere,
presărând drumul cu zeci de mii de cadavre. Las’că le ştie Take pe
toate!
— N-avea grijă, Stănică! Pe toate le ştiu. Şi nu uit nimic!
Banditul! Până şi în ceasurile când îi clănţăneau dinţii de frică, nu
voia să piardă niciun gologan din avuţiile lui…
Încălzit şi el de mânia lui Take, vorbi şi Elefterie pe un glas ceva
mai înalt decât de obicei:
— Dar de morile de la Craiova ai auzit? Când Berthelot i-a spus
că, înainte să ne retragem, să dăm foc morilor de la Craiova,
pungaşul ăsta de Ionel a început să răcnească de parcă l-ar fi
înjunghiat cineva: «Eu, domnule general, eu, sunt încă stăpânul
României şi niciodată nu voi permite acest lucru…»
— Ba bine că nu! se suci Stănică înspre Take. Avea atâtea
parale băgate acolo… La urma urmei, ce poţi să te aştepţi de la un
om fără obraz şi fără răspundere.
Îşi încruntă puţin fruntea şi deodată îşi aminti:
— Şi boii din Cadrilater? Ce cusur au boii retraşi din
Cadrilater? Tot capul lui Ionel!… Să nu se irosească un sfanţ din
ce se poate fura… Şi totul să intre numai în burta lor, a Vizirilor.
Toate haimanalele s-au înfruptat din boii furaţi din Cadrilater şi
vânduţi de Vizir, ca din cirezile lor… Ăsta-i Ionel!
Îngreţoşat, Elefterie făcu:
— Dă-l dracului! Parcă Vintilă-i mai bun? În neutralitate cine
trimitea nemţilor grâu? Vintilă! în 1915, numai într-o singură
săptămână a expediat în Germania din gara Budeşti douăzeci şi
şapte vagoane de grâu a cincisprezece mii kilograme de pe moşia
soacră-si, madam Solojan.
Indignat, Stănică Popescu ridică braţele la cer:
— Şi când vorbeşti cu alde Ion Ion ori Vintilă, parcă ar fi nişte
nou-născuţi, abia trecuţi prin aghiazmă, aşa de nevinovaţi par!
— Pe nişte bandiţi ca ăştia, n-ar fi păcat să-i împuşti! izbucni
Elefterie.
Take se uită cu dezgust abia reţinut la cei doi prieteni politici ai
săi şi strânse din pumni. Pe măsură ce i se depăna în minte firul
«afacerii Ion Ion», cum îi spunea el, Take umbla prin odaie cu paşi
tot mai mărunţi şi mai iuţi. Da, da! Nu trebuie să uite nimic!

130
Nimic! Şi mai ales să nu uite dosarul Gunther!… Gunther! Cum a
putut să-l uite tocmai pe Gunther!…
Dintr-un salt, Take fu la birou, trase sertarul, febril, şi strigă
triumfător:
— Da!… E aici… Poftim!… La pagina 39—40 a dosarului cu
instrucţia procesului făcut la Iaşi… O anexă a unei scrisori a lui
Gunther cu data de 11/24 iulie 1916. Adică abia cu câteva
săptămâni înainte de intrarea României în război. E o listă a
plăţilor lunare pe care banca germană Deutsche Bank din Berlin,
le făcea ziarelor lui Ion Ion: Viitorul şi L’Independance Roumaine…
Ia-n te uită cât a încasat presa lui Ion Ion de la nemţi numai în
câteva luni din 1916: 2/15 februarie: Viitorul – trei mii de lei…
1/14 martie: L’Independance – cincisprezece mii… 2/15 martie:
Viitorul – trei mii… 1/14 aprilie: Viitorul – trei mii… 1/14 mai:
Viitorul – trei mii… 3/16 iunie: Viitorul – trei mii… Şi redactorii lui
Ion Ion, mereu câte două mii, câte trei mii, câte patru mii… Şi uite
aici o scrisoare din 6 iulie 1915 a agentului german Hennenvogel,
către Anton Raky de la Berlin, în care se spune clar: «Viitorul şi
L’Independance ne sunt ziare amice»… Perfect!
Închise cu dragoste dosarul la loc în sertar şi începu să alerge
iar prin odaie şi să vorbească aprins:
— Las’că-i arăt eu canaliei de Viziru! Ţine închişi la puşcărie
nişte bieţi gazetari, fiindcă ar fi lucrat la gazete filogermane… Dar
soră-sa, soră-sa, Sabina? De ce n-o închide mai degrabă pe soră-
sa, care a fost în corespondenţă cu Mackensen, cu Kramer, cu
Scheible, cu toţi capii nemţimii de sub regimul de ocupaţie
germană? De ce tot pe ăi mici îi pune să plătească oalele sparte?
De ce nu spune că gazetarii ăştia arestaţi primeau, pe timpul
neutralităţii, dispoziţii direct de la ministrul de război liberal
Iliescu să scrie articole în favoarea nemţilor şi împotriva presei
antantofile care cerea intrarea în acţiune alături de Franţa?.Nu.
Doar pentru asta au fost ei plătiţi, mobilizaţi pe loc, trecuţi în
batalionul de jandarmi pedeştri, şi lăsaţi la Bucureşti sub ocupaţie
nemţească. Şi acu, îi închide la Văcăreşti… Laş ca deobicei!
Totdeauna să arunce în spinarea altora propriile sale infamii!…
Cum a făcut şi cu pacea de la Buftea! Acum aruncă vina pe
Ghiolman şi pe Neaţă.
Mai cu seamă pe Neaţă! Cu Neaţă are ce are, nemernicul. Îl
cheamă în casa lui, la masa lui, îl roagă să iscălească el pacea cu
nemţii, şi-acuma pungaşul vorbeşte aşa ca şi cum pacea ar fi ieşit

131
din capul lui Neaţă!… Las’că-i arăt eu acestui bizantin murdar! Ca
în toate, a lucrat şi aici. Să iscălească altul. Dacă o ieşi prost, să
spună că el a fost împotrivă. Şi dacă o ieşi bine, să se laude că
isprava e a lui.
— Aşa cum face şi azi! îl ajută Elefterie pe Take. Nu vrea să
iscălească tratatul de pace sub pretextul că nu-i place statutul
minorităţilor! Ca şi cum lumea n-ar şti că tot despre afacerile lor
liberale e vorba şi nu de statutul minorităţilor. Rezistă! E curajos
al naibii. Dar de ce n-a fost aşa de curajos şi la Iaşi, când a dat
peste noi nenorocirea?
Tocmai la asta se gândea şi Take: «Unde era Ion Ion când
rămăşiţa de ţară se găsea între o Rusie zguduită de revoluţia din
februarie şi o armată germană care înainta? Ce făcea Ion Ion pe
atunci? Băga lumea în panică, asta făcea!
— Fugiţi că vine prăpădul! Fugiţi şi rezistaţi cât puteţi!
Şi toţi după el:
— Trebuie să rezistăm până la victoria finală!… Iaca, eu plec cu
propaganda să rezist, la Paris. — sau la Londra, sau la New-York,
sau la Tokio. N-a fost unul din ai lui Ion Ion să n-alerge după
paşaport, cu intervenţii pe la ministere sau pe la palatul regal. Şi
după evacuarea din Muntenia în Moldova, a început evacuarea din
Moldova în Rusia, unde li se părea că regimul Kerenski va rezista.
Gospodării, arhive, depozite de muniţii şi alimente, toate au
început să fie cărate dincolo de Prut spre Odesa. Generali, oameni
politici, profesori universitari, bancheri, toţi aveau un singur gând:
să fugă. Cât era ziua de mare, maşinile zburau încolo şi-ncoace,
cărând cuconiţe şi ofiţeri, deputaţi şi valize… Şi Ionel, care făcea
propagandă printre prietenii săi: «Fugiţi! Fugiţi cât mai aveţi timp!»
De frică Ionel a pus o droaie de agenţi să-l păzească. Uliţele
Iaşilor erau înecate noaptea în bezna cea mai adâncă, dar casa lui
Ion Ion era toată vremea scăldată în lumină de jur împrejur. Un
pas nu mai făcea Viziru pe jos. Ba Corbescu, pe care l-a adus de la
Bucureşti să-l păzească, i-a instalat şi o mitralieră la poartă. De
teamă că nemţii vor cotropi ciozvârta de ţară ce i-a rămas, Ionel şi-
ar fi băgat mitraliera şi-n nădragi dacă ştia că asta-i ajută!
Şi în culmea mâniei, Take îl apucă pe Stănică de mâneca
dreaptă, pe care începu s-o scuture cu violenţă:
— Mie-mi spui ce-a făcut Viziru la Iaşi? Nicio grijă! Cunosc toate

132
combinaţiile lui cu Berthelot, cu Blondell3, cu Poklievski-Koziell4,
cu sir Barclay5. Fraţi de cruce, toţi…’ şi toţi unu şi unu!… Şi Ion
Ion, capul bandei… Şi regele… Şi prinţul… Scumpul nostru
prinţişor Carol!… Ce ochi ar face domnii de la Consiliul suprem să
afle că în retragere, prinţişorul nici n-a vrut să părăsească
Bucureştii, pentru că ţinea să rămână sub nemţi, ca să scape
dinastia de înec… Nu te teme, Stănică! Nu uit nimic! Am aici, în
sertar, numele tuturor liberalilor şi al tuturor oamenilor de afaceri
care, în toiul dezastrului, făceau la Iaşi, pe la «Trei sarmale»,
«Rivalet» şi «Viaţă lungă» chefuri de câte trei zile şi trei nopţi la
rând!… Am până şi lista tuturor damelor voalate şi nevoalate, care
le ţineau companie în martirajul ăsta al lor… Fii pe pace,
Stănică!… Cunosc toate afacerile lor de bursă cu alimentele, cu
stofele, cu bocancii care se mai puteau fura din depozitele statului,
sau din ceea ce se căpăta ca ajutor dinafară!… Toate se află aici în
sertar, Stănică, şi n-o să uit nimic, nimic! Poţi să dormi liniştit!
Stănică îşi privi şeful cu un zâmbet superior:
— Dar ceva tot ţi-a scăpat, Take! Ceva nou-nou de tot!
Take îngălbeni.
— Ce?
— Spada de onoare pe care guvernul lui Ion Ion vrea să i-o ofere
lui Berthelot în numele «patriei recunoscătoare».
Nedumerit, Take îl apucă iar pe Stănică de braţ:
— Spadă? Ce spadă?
— O spadă ca oricare alta! răspunse Stănică. Numai că pentru
spada asta, liberalii au deschis o subscripţie publică.
Take îl apucă pe Stănică şi de celălalt braţ şi-l trase spre el.
— Şi? Ai aflat ceva? Spune? La cât se ridică potlogăria?
Stănică îşi scoase trabucul din gură şi zise:
— Încă nu ştiu nimica, dar o să ştiu! Trebuie să fie…
Calmul lui Stănică îl înfurie pe Take:
— Trebuie să fie, trebuie să fie! îl îngână el, furios, pe prietenul
său politic. Ştiu şi eu că trebuie să fie. Dar eu am nevoie îndată de
nişte dovezi. Îndată… Auzi?… Îndată… Că nu-i timp de pierdut!
Sâcâit, Stănică ridică din umeri!
— Îndată!… De unde să le iau îndată? Noi suntem la Paris şi

3 Ambasadorul Franţei în anii războiului. (N. Aut.).

4 Ambasadorul Rusiei ţariste până în februarie 1917. (N. Aut.).
5 Ambasadorul Angliei, în anii războiului. (N. Aut.).

133
hoţiile se fac acolo, la Bucureşti!
Dar Take nici să n-audă.
— Nu mă priveşte!… Dacă ar fi să dai de un restaurant în care
să te îndopi ca un porc, ai fugi pe jos până la capătul pământului.
Şi pentru un fleac ca ăsta, trebuie să mă rog de tine. Ajunge!… Nu
vreau să ştiu de nimic!… Din pământ, din iarbă verde, să scoţi o
dovadă. Aici trebuie operat repede. Repede!
Şi către Elefterie:
— Elefterie! Caută-mi-l îndată pe Venizelos!… Vreau să lucrez
mână-n mână cu el!… Aşa!… Repede!… Repede!
Peste câteva clipe Venizelos răspundea la telefon:
— Alo! Aici Venizelos!…
— Aici Take! Vreau să te văd. E o afacere urgentă. Bun!… Vin
chiar acum.
Trânti receptorul la loc, se repezi la birou, scoase din sertar
servieta pe care o umplu cu dosare şi dând buzna pe uşă, spuse
lui Stănică şi Elefterie:
— Las’că-i tai eu Vizirului pofta de succese la Consiliul suprem.

134
 VI

Stătea pe terasă, sprijinită de un stâlp, cu buclele ei încă blonde

în vânt şi visa. Aşa-i plăcea ei să facă în momentele de cumpănă
grea: să stea pe terasă, sprijinită de un stâlp şi să viseze ceasuri
întregi. Azi, însă, părea mai visătoare decât oricând. Primise de la
el o scrisoare. Şi de la el o scrisoare era o poruncă. O dulce
poruncă, dar o poruncă.
…S-au cunoscut încă de pe vremea când ea nu era decât
prinţesă şi el nu era decât un simplu ministru al comunicaţiilor. În
calitatea aceasta el o însoţea în călătoriile ei oficiale. Din primele
zile, ea putu împărtăşi prietenei sale Nadeja Sirena Albertina
Cecroppyddys:
— Ştii, Ionel are o mare slăbiciune pentru femei. Este grozav de
ademenitor cu femeile. Îi place şi ştie, cu o nuanţă de orientalism,
să-şi pună în joc farmecul său cuceritor. Dar, are, totuşi, grijă să
nu fie niciodată dezamăgit.
Nadeja pricepu repede că ceea ce era fatal să se întâmple s-a
întâmplat. Maria l-a ghicit pe Ionel, i-a plăcut şi s-a grăbit să şi-l
apropie, fără a sta prea mult pe gânduri.
Într-adevăr, Ionel şi Maria erau văzuţi din ce în ce mai des
împreună… Şi din ce în ce mai des se vedeau chiar dacă nu erau
văzuţi. Vizitele oficiale pe linia de cale ferată deveneau tot mai

135
frecvente. S-a bănuit… S-a şoptit… S-a bârfit!… Desigur! Ei, însă,
erau deasupra oricăror clevetiri absurde. Pe ei doar nu i-a legat o
dragoste obişnuită, ca între un el şi o ea oarecare, ci ţara.
— Ne-a fost ursit – zicea Maria confidentelor ei, să ne sfătuim
adesea împreună, mai târziu, când ne-a venit vremea. Şi lucrul
ăsta a fost mult criticat şi comentat în mii de feluri. Iubirea ce-o
simţeam amândoi pentru ţară ne-a făcut să ne folosim de putinţa
noastră de a munci şi de a ne dovedi în fapte patriotismul. Aceasta
a fost baza prieteniei noastre.
I-a unit dragostea lor pentru ţară. S-au iubit întru ţară şi
pentru ţară. Pentru interesele mari ale ţării. Căci şi-au zis: dacă
fiecare dintre ei în parte iubeşte atât de mult ţara, amândoi
împreună o pot iubi şi mai mult. Şi ani şi ani au mers aşa mână în
mână.
Maria gunguri voluptos sub vălul străveziu ce-i acoperea gâtul,
închise încetişor ochii şi oftă: «Doamne, doamne, ce minunat e
trecutul!… Dulci ani, sublimi ani, anii aceia dintre răscoale şi
începutul războiului mondial!…» Ea… Ionel… Şi dragostea
neţărmurită de ţară. Ea, Ionel şi ţara!… Triunghi divin, unic,
măreţ, fără seamăn!… Ea, Ionel şi ţara… Dar bomba de la Sarajevo
fu aruncată şi visul s-a risipit, ca să nu rămână în picioare decât
suferinţa şi lupta ei pentru ţară. A fost crâncenă lupta ei pentru
ţară, cu atâţia şi atâţia dintre oamenii politici români, cu forţele
oculte şi făţişe ale puterii centrale, cu dragul ei Nando, uns de
curând rege, după moartea lui Carol. Da, cu însuşi dragul ei
Nando, care lupta şi el, la fel de înverşunat, pentru ţară.
— Sunt german – striga el, cum nu-i era obiceiul – şi cred în
victoria Germaniei!
— Sunt engleză – striga ea – şi voi şti să fac pentru Anglia ceea
ce regina Sofia a Greciei, ca nemţoaică, a făcut pentru Germania.
Dragostea lor pentru ţară nu cunoştea margini, într-o zi Maria
şi Ferdinand, în vizită la Brăila, primiră o delegaţie a exportatorilor
de grâne, care se plânseră că au mult de suferit din pricină că
Dardanelele sunt închise.. Ferdinand le răspunse, convins:
— Şi vor rămâne închise până la sfârşitul războiului, pentru că
englezii nu vor învinge!
— Ba da, ba da! bătu din picior regina, roşie ca focul de mânie.
Luptă grea, sângeroasă, iscată numai şi numai de imensa şi
nestăpânita lor dragoste de ţară. Între patru ochi, ori de faţă cu
copiii, sau chiar în prezenţa sfetnicilor lor, Ferdinand, care îşi

136
înfrânsese pe neaşteptate bolnăvicioasa lui timiditate, răcnea:
— Deutschland uber alles!
La care ea, aruncând fulgere din ochii ei mari, lacomi,
totdeauna umezi, răspundea pe acelaşi ton ridicat:
— Rule Britania!
«Britania mea scumpă, ţara mea unică, pentru care am
sângerat atâta în anii războiului aici, printre străini! Tremur de
emoţie şi nerăbdare să te revăd iarăşi… Parcul meu drag din
Eastwell… Casa aceea uriaşă de piatră în care am deschis ochii
pentru întâia oară… Doica mea Pitcathly… Surorile mele… Curtea
regală… Cu cât drag v-aş povesti cu de-amănuntul despre
necazurile mele, despre decepţiile mele, despre speranţele mele,
despre străduinţele mele de a vă fi de folos în timpul războiului!
Căci mare şi grea a fost lupta mea pentru tine, Britania mea dragă!
Singur Ionel m-a înţeles. Singur el a fost, într-adevăr, mare! Nu voi
uita niciodată… Cum aş putea, oare, să uit!… După amiaza aceea
în care a intrat la mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:
— Intrăm!
De emoţie, de abia am putut să-l întreb:
— Când?
Şi el mi-a răspuns:
— De Sfânta Maria!… De ziua ta.
«Ce dar fantastic! De ziua ta, un război!… Oameni, pământ,
aşezări… Toate sunt ale tale!… Fă cu ele ce vrei!»
Maria, înfiorată, strânse încetişor din umeri. Într-adevăr, în
România asta, numai Ionel e în stare de asemenea gesturi demne
de un cavaler desprins din paginile lui Walter Scott… Este drept că
acest viteaz medieval, intrând în război, îşi avea şi el micile sale
socoteli burgheze. Ei şi!… Dar gestul… Gestul rămâne… Şi gestul
acesta n-a făcut decât să-i unească şi mai mult în fierbintea lor
dragoste de ţară.
Desigur că în timpul războiului idila nu şi-a urmat totdeauna
cursul normal. Când pacea de la Buftea a fost iscălită, ţara… Ţara
cerea ca Maria să-şi apere tronul. Şi Maria l-a apărat!… Interesele
ţării… Ah, unde sunteţi voi, minunatele mele vaci scoţiene!…
Interesele ţării îi cereau ca ea să rămână aici, la postul de veghe şi
să nu lase totul pe mâna germanilor!… Norocul ei fără pereche a
ajutat-o şi acum. Întâmplător, noul prim-ministru al ţării, pus să
iscălească pacea cu nemţii, îi plăcea. Ghiolman era un gentleman
elegant, îngrijit, care făcea întotdeauna impresia că chiar acum s-a

137
spălat., Ghiolman ştia să primească, era darnic, aproape risipitor
şi sportiv. În special, îi plăceau caii. Şi în politică era nespus de
abil.
Un zâmbet uşor flutură pe buzele Mariei. Îi mai stăruia şi acum
în minte acel doctor Zgriblea, care, în Parlamentul de la Iaşi, în
vara lui 1918, a încercat s-o atace. Începuse cu nişte nereguli în
legătură cu fondurile ambulanţelor «Regina Maria», în care ea ar fi
fost implicată, şi sfârşise cu Coţofeneştii. Neruşinatul!
Coţofeneştii!… Toţi aceşti valahi prost crescuţi, niciuna nici două,
îi scot ochii cu Coţofeneştii. Dar la urma urmei, ce vină are ea în
toată afacerea asta? Cum i-a spus-o şi lui Ghiolman din prima zi
în care acest european distins, deşi filogerman, a fost însărcinat cu
formarea guvernului:
— Înţelegi, dragul meu Ghiolman?… Toată afacerea nu-i decât
un păinjeniş de intrigi şi calomnii. Se zice că nişte soldaţi răniţi s-
ar fi uitat pe fereastră şi ar fi văzut tot ce se petrece înăuntru!…
Dar de unde se poate şti ce au văzut soldaţii acolo, înăuntru, când
chiar din noaptea aceea nimeni n-a mai putut da de urma celor
care s-au uitat pe fereastră?… Şi-apoi, să zicem că au văzut! Ce-au
văzut? Chiar după afirmaţiile duşmanilor mei, soldaţii ar fi văzut
pe ofiţerii străini de la spitalul Coţofeneşti stând de vorbă cu
prietenele mele de la Crucea Roşie, care se găseau în cămaşă…
Mai întâi, nu cred să fi stat în cămaşă! Şi-apoi care-i crima că au
stat de vorbă cu ofiţerii francezi? N-am fost oare aliaţi? Şi la urma
urmei, despre ce au putut vorbi nişte ofiţeri unor fete care-şi
sacrificau sănătatea şi viaţa îngrijind pe răniţi, decât despre
faptele lor vitejeşti de pe front? Despre ce alta pot vorbi nişte ofiţeri
în timp de război unor fete nevinovate? Şi-acu, te întreb: cu ce
drept au dat foc soldaţii aceia, ţărănoii aceia murdari şi plini de
păduchi, barăcilor, pentru ca bietele fete să fie silite să sară pe
ferestre în cămaşă, în toiul nopţii-şi într-un ger înspăimântător?
Cu ce drept?
Cu zâmbetul său discret şi plin de distincţie, Ghiolman se
strădui s-o liniştească:
— Cu niciun drept, maiestate!
Zâmbi şi Maria care continuă:
— Ai văzut? Şi-apoi, ce au cu mine? M-au găsit şi pe mine
acolo? Eu nu veneam decât foarte rar prin barăci. Şi niciodată
noaptea. Niciodată!… Eu îmi aveam casa mea… Căsuţa mea!…
Face să vii, Ghiolman dragă, o dată cu mine, să vezi căsuţa mea de

138
la Coţofeneşti!… 0 căsuţă mică, micuţă, cu uşi care se deschid de-
a dreptul în pădure. Cu neistovita mea sete de frumuseţe, am
făcut din căsuţa mea de bârne o adevărată bijuterie. Odăiţa mea,
mai cu seamă, are tot ce-ţi doreşte inima. Pereţii, tavanul şi
podelele sunt vopsite într-un cafeniu închis. Pe peretele din faţa
uşii am întins o bucată de vechi brocart bisericesc, în nuanţe
şterse de diferite tonuri de aur. Peste draperia asta atârnă o icoană
înnegrită de vreme, într-o ramă de argint. Pe jos am întins un
covor turcesc de culoare închisă şi în loc de vase de flori, am pus
nişte obuze goale, de toate mărimile. Divanul meu plin de perne
portocalii e…
Aici, Ghiolman îşi muşcă buzele şi-şi permise s-o întrerupă:
— Dar cine-i acel colonel Boyle despre care ni s-a vorbit atâta?
Maria se aştepta ca Ghiolman s-o întrebe de Boyle. Desigur,
lumea vorbeşte!… Prietenele ei mor de invidie, şi bărbaţii de
gelozie. Fireşte!… Boyle nu-i un om oarecare… E un tip… O
personalitate excepţională. Mariei îi plăcea nespus de mult să stea
singură cu omul acesta şi să soarbă din puterea şi energia ce
izvorăşte din el. Când a răsărit la Iaşi, în mijlocul panicii care
cuprinsese pe toţi, ea s-a închis, din prima zi, cu el o după-amiază
întreagă şi i-a împărtăşit toate necazurile. Când s-au despărţit, ea
l-a îmbrăţişat lung şi i-a şoptit, pătimaşă:
— Toată lumea mă părăseşte!
El i-a strâns mâna ca într-un cleşte de fier şi i-a răspuns scurt:
— Eu, nu!
— Da! a zis ea. Ştiu că nu mă vei părăsi aşa de curând.
Şi cu o fermitate în glas, care contrasta ciudat cu şoaptele ei de
până acum:
— N-avem timp să ne ţinem de… Decepţii amoroase!… Dacă nu
ţi s-a spus la Londra acest lucru, am să ţi-l spun eu aici.
Boyle zâmbi. Ştie şi el că n-a străbătut mări şi oceane ca să vină
aci pentru o idilă cu regina. Misiunea lor aici nu prea avea un
caracter deosebit de romantic. Bancherii americani şi englezi nu-şi
pierdeau vremea să latre la lună. Lună era şi în Anglia şi în Statele
Unite. Aici idila dintre el şi regină trebuie să fie însufleţită de
marea dragoste a concernelor anglo-americane pentru petrol.
Din acea zi, ea şi Boyle au rămas nedespărţiţi!… Din acea zi i s-
a spus lui Boyle «ducele de Iassy»!… Dragul de Boyle!… Nu numai
că-şi înţelege misiunea de agent al «Intelligence Service-ului» şi al
trusturilor petrolifere engleze, dar este şi un bărbat!… Un adevărat

139
tip din Jack London!… Om de peste treizeci de ani, îndesat, cu o
faţă energică, aproape urâtă, cu ochii de un albastru închis, Boyle,
«ducele de Iassy», radiază din întreaga sa făptură o putere
încăpăţânată, o statornicie de neînvins, o hotărâre căreia nimic
nu-i poate rezista.
Scumpul ei Boyle!… Nepreţuitul ei Boyle!… Numai de n-ar lucra
şi pentru America!
Într-un fâlfâit gingaş, vălul subţire care-i acoperea gâtul,
fluturat de briza primăvăratică, îi mângâie faţa. Boyle al ei iar a
plecat în misiune secretă şi iar a scăpat teafăr. Mâine va fi iar
aici… «Scumpul meu Boyle!…» Şi Ghiolman… Ghiolman îndrăznise
să-i ceară socoteală cine e Boyle!
— Boyle? îi răspunsese ea atunci lui Ghiolman. Boyle este un
erou şi un prieten al României. Noi toţi îl iubim. Ţara trebuie să-i
fie recunoscătoare. El vine tocmai din Canada ca să se pună
voluntar la dispoziţia noastră.
Pe scurt, când acel doctor Zgriblea, deputat liberal, a încercat s-
o implice în afacerea de la Coţofeneşti, Ghiolman, cu autoritatea
lui de prim-ministru al ţării, îl întrerupse ca să-i pună această
simplă întrebare:
— Oare doctorul Zgriblea nu-i unul şi acelaşi cu doctorul
Zgriblea care numai datorită războiului n-a putut fi judecat pentru
nişte furturi la antrepozitele de la Constanţa… Şi pentru nişte
poliţe false?
Doctorul Zgriblea a tăcut, subit, parcă şi-ar fi înghiţit limba.
O zi mai târziu, când o văzu iar pe regină, Ghiolman îi spuse:
— Rog să mă iertaţi, maiestate, că am fost silit să pun la punct
pe unul din deptuaţii lui Ion Ion!
— Să te iert! se miră Maria. De ce?
— Ştiu eu! insinuă Ghiolman. Admiraţia ce o poartă maiestatea
voastră lui Ion Ion…
Maria râse cu poftă:
— Ion Ion? Te înşeli! Nu m-am uitat niciodată la om. Am avut în
vedere totdeauna numai partidul care mergea pe acelaşi drum cu
proiectele mele. Dar proiectele acestea s-au prăbuşit. O recunosc!
Aşa că, acumar Ion Ion mi-e cu totul indiferent.
În tot restul audienţei, Ghiolman, şeful noului guvern
filogerman o găsi pe regină încă superbă.
Dar, peste câteva luni, nemţii fură înfrânţi şi Ion Ion deveni iar
prim-ministru al ţării, într-o Românie mare, pentru care el se

140
necăjeşte atâta. Scrisoarea lui, optimistă pe alocuri, dar plină de
violenţă la adresa aliaţilor, nu-i decât un strigăt de ajutor. O
cheamă la Paris. Are nevoie de ea. Şi dacă el o cheamă, ea trebuie
să plece. Mai cu seamă că ea, în orice caz ar fi plecat la Paris şi la
Londra, fiindcă la Londra are nevoie de ea nu numai Ionel, dar şi
ţara. Voiajul ei fusese definitiv hotărât în urmă cu trei săptămâni.
Bineînţeles prietenelor ei Sybila Mandackesco, prinţesa Syrene
Poppesco-Poppesco, prinţesa Jeanna Prykopp-Sandulesko, le
dăduse asupra voiajului o versiune pur femeiască:
— Să vezi, dragă! zicea ea fiecăreia din ele în parte. De când cu
războiul, nu mi-am mai reînnoit garderoba. Aproape că nu mai am
ce purta. Mai mare ruşinea să mă arăt în lume aşa. Trebuie să
plec neapărat la Paris şi la Londra să mai cumpăr câte ceva.
Râse! Proastele astea au crezut-o!… «Toalete? Desigur! Fiindcă
vreau să rămân veşnic frumoasă şi tânăcă!… Ah! Ce bine e să fii
mereu frumoasă şi tânără… Tânără… Dragul meu… Tânără şi
frumoasă, dragul meu!…»
Şi cu ochii închişi, regina strânse cu pasiune în braţe, stâlpul
de care era sprijinită.
— Ce faci, Mary?
Regina tresări şi deschise ochii. În faţa ei stătea Radu… Radu al
ei… Prinţul Ciubuc-Bey… Suflet din sufletul ei, modest şi sfios,
aşa cum îi era felul!… «De ce oare l-or fi acuzând toţi oamenii
politici pe Radu că ar fi îngâmfat? Radu îngâmfat? De unde
îngâmfare la Radu!»
E drept că Radu avea o atitudine distantă cu burghezia politică,
dar nu pentru că ar fi fost, prea plin de sine, ci pentru că era
conştient de preţul obârşiei sale alese. Era prinţ. Prinţul Ciubuc-
Bey!… Unul din strămoşii săi, Panait Curcioglu, fusese ciubucciu
la curtea domnească, pe vremea când Constantin Mavrocordat
luase de la sultan pentru a cincea oară tronul în arendă.
Ciubucciu la curtea domnească e ceva. Şi Panait se dovedi atât de
vrednic să umple şi să scuture ciubucul lui Mavrocordat, încât
domnul îl lăuda peste tot:
— Ciubucciu ca Panait, mai rar! Ăsta, zic şi eu ciubucciu!
Până ce laudele domneşti ajunseră şi în mahalaua lui Panait,
care nu mai putea trece uliţa fără să fie agăţat de către cunoscuţi
şi prieteni:
— Aferim, Panait!… Te laudă vodă. O să-i mai iei locul într-o zi
şi o să ajungi şi tu bei… Ciubuc-Bey!… Ce zici, Panait? Nu sună

141
bine? Ciubuc-Bey! Ciubuc- Bey!
De atunci, lui Panait nu i s-a mai spus Curcioglu, ci numai
Ciubuc-Bey. Şi aşa a trecut numele ăsta din tată în fiu până la
Radu, care nu mai voia să se amestece cu lumea de un rang social
ceva mai jos, fiindcă înţelege să nu-şi renege obârşia sa princiară,
pe care o poate oricând dovedi cu documente în regulă. Deci,
prinţul Ciubuc-Bey era pe nedrept învinovăţit de mândrie deşartă.
Cu atât mai mult, însă, nu i-o iertau duşmanii, care vedeau în el
nu numai pe prinţul – adică pe reprezentantul unei clase din care
ei niciodată nu vor putea face parte – ci pe eminenţa cenuşie, pe
omul din umbră, pe «cumnatul» – pe cumnatul lui Ionel – pe
amicul prea intim al Mariei, pe omul de afaceri al regelui, adică pe
omul acela care în ultimii ani dispune de toate mijloacele pentru a
putea pune beţe în roate opoziţiei şi pentru a ţine, într-un fel sau
altul, numai pe liberali la putere.
— Radule! zise ea. Am primit de la Ionel o scrisoare. E supărat.
Mă cheamă urgent la Paris. Ar trebui, deci, să plec cât mai curând.
Ce spui?
Maria ştia că prinţul avea un cap limpede şi mult bun simţ
practic.
— Tu ce zici? o întrebă el.
— Să mă grăbesc!
— Atunci e în ordine. Grăbeşte-te!… Şi când vrei să pleci?
— Peste şapte zile!
— Perfect. Peste şapte zile.
Maria îl privi cu recunoştinţă. Sfatul lui îi era întotdeauna
folositor. Îl luă de braţ şi-l privi în ochi, drăgostos.
— Şi acuma, spune-mi: ce-ai făcut cu Creditul Minier?
Radu râse cuminte:
— Cam ce-ţi închipui că puteam face? Totul e aranjat, într-un
fel sau altul, cincizeci şi unu la sută din acţiuni sunt ale noastre.
— O, dragul meu! se strânse Maria la pieptul lui.
El o mângâie pe bucle şi-i spuse:
— N-am uitat nici de Petrol-Block. Am aranjat lucrurile şi acolo.
Consiliul de administraţie se constituie astăzi, aşa cum am vrut
noi. Deci poţi să fii liniştită.
— I-ai spus lui Nando ceva?
— Nu!
— Foarte bine! El nu trebuie să afle nimic.
— Fii pe pace! Am ceva pentru el, din partea Băncii de Credit

142
Român. Mă duc chiar acuma să-l văd.
Peste câteva minute, regina îl primea în audienţă pe conu Alecu.
După ce o puse pe regină în curent cu anumite probleme în
legătură cu voiajul ei la Paris, conu Alecu îi spuse:
— Maiestate, aţi auzit de Arghir? Era s-o păţească urât.
Şi regina află că acum trei zile, ilustrul profesor Arghir a fost
victima unei agresiuni din partea huliganilor, în capitala Moldovei,
unde trebuia să ţină o prelegere despre «Războiul de întregire şi
osemintele lui Bogdan al II-lea». În gara Iaşi, ilustrul Arghir abia
coborâse din tren, că se şi văzu înconjurat de o droaie de bătăuşi
care-i smulseră din mâini valiza şi umbrela şi începură să-l tragă
de poalele hainei.
Încă puţin şi Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales de ilustrul Arghir,
dacă n-ar fi sărit nişte ofiţeri să-l scape:
— Mă, aţi înnebunit? Nu vi-e ruşine să vă atingeţi de marele
nostru Arghir? Ce, mă, n-aţi auzit de marele nostru Arghir?
Luaţi prin surpriză, huliganii făcură un pas înapoi, dar se găsi
printre ei unul mai al dracului să-i întărite:
— Nu vă lăsaţi, mă! Daţi-i la cap!
Ofiţerii trebuiră să scoată revolverele ca să-i silească să bată în
retragere. Arghir crezu că a scăpat, dar lovitura cea mai grea îl
aştepta abia în clipa din urmă. Când bătăuşii văzură că nu-i mai
pot face nimic, începură să urle:
— Huoooo!… Trăiască profesorul Caţă Coroiatu!… Uraaa!…
Huooo!… Trăiască profesorul Caţă Coroiatu!
Ilustrul Arghir – povesti apoi însuşi Arghir prietenilor săi – simţi
cum inima i se opreşte în loc şi tot sângele îi năvăleşte în obraz.
Pricepuse! Asta i-a făcut-o Caţă Coroiatu cu care a lucrat mână în
mână timp de decenii să iniţieze tineretul universitar în tainele
naţionalismului pur şi integral!
Adânc impresionată, regina îl întrebă pe conu Alecu:
— De ce, domnule Alecu? Numai pentru că ar purta barbă? Dar
de douăzeci de ani de când lucrează împreună, n-a observat Caţă
că Arghir poartă barbă?
— A observat, maiestate – râse conu Alecu – dar nu şi-a dat
seama. Pesemne că nu se mai înţeleg! De altfel, Caţă se plânge că
Arghir e un trădător neruşinat!… Un laş! Un om incapabil de o
prietenie statornică!
Regina era indignată:
— Arghir trădător? Arghir incapabil de o prietenie statornică?

143
Tocmai Arghir, cel mai credincios prieten al tronului, incapabil de
o prietenie statornică! La Iaşi, ţii minte, domnule Alecu? Cine a dat
dovezi mai mari de devotament faţă de tron, decât Arghir? Nu era
zi să nu vină la noi.
Răutăcios, conu Alecu zâmbi:
— Gurile rele zic că venea în fiecare zi… Ca să ceară câte ceva!
— Chiar dacă ar fi aşa! răspunse regina. Ce să facă, dacă-i
sărac! Cred că nimeni n-o să conteste, domnule Alecu, că Arghir e
sărac. Foarte sărac!
Conu Alecu, cu acelaşi zâmbet drăcesc, răspunse:
— Da, gurile rele zic chiar că-i cel mai sărac om din ţară şi că
are o adevărată vocaţie pentru sărăcie. Aşa zic gurile rele,
maiestate! Că Arghir e săracul neamului!
Regina îl asculta pe conu Alecu, dar nu era de acord cu el:
— Exagerezi, domnule Alecu! E adevărat că e om foarte sărac,
poate chiar prea sărac uneori. Dar îi şade atât de bine! în genere,
săracii sunt bolşevici şi dezgustători… Pe când Arghir, când cere e
adorabil!… În refugiu, la Iaşi era pentru mine o adevărată plăcere
să-l aud cum spunea cu glas scăzut, aproape în şoapte:
«Maiestate, am acasă nouă guri de hrănit, maiestate… Şi nici
măcar o putinică de brânză!…» Ţii minte, domnule Alecu? Pentru
Arghir putinica de brânză ajunsese aproape o obsesie în timpul
războiului, aşa de sărac era ilustrul nostru profesor!
— Cum să nu ţin minte, maiestate! Până şi în ziarul lui, Bucuria
Neamului, cerea poporului o putinică de brânză: «Am nouă guri de
hrănit. Ajutaţi-mă cu o putinică de brânză!»
— Da! zise Maria. Dar în ce stil! Cu câtă demnitate!… Cum să-i
fi refuzat lui Arghir, care a făcut atâta pentru ţară, o putinică de
brânză, domnule Alecu! Şi i-a dat şi regele o putinică!
— Mi se pare, maiestate, că şi prinţul Carol i-a dat o putinică!
— Da!… Şi fiecare dintre fetele mele i-au dat câte o putinică!
— Şi dacă nu mă-nşel, maiestate, i-a dat şi Ionel o putinică!
— Exact! Şi Ciubuc-Bey i-a dat o putinică!
— Şi aş putea să jur, maiestate, că i-am dat şi eu o putinică!
— Da! Ei şi?
— Nimic, maiestate! Fiindcă aşa am răspuns şi eu gurilor rele!
Ei şi? O putinică de brânză! Şi dacă i-am dat o putinică de brânză?
Şi dacă la putinica asta de brânză i-am mai dat o putinică? Şi dacă
pe lângă putinica asta de brânză, am dat ordin depozitelor armatei
să-i dea lui Arghir oricât unt ar cere… Şi făină… Şi coniac, fiindcă

144
brânză goală nu merge… Ei şi?
— Ai văzut? zâmbi Maria, mulţumită. Aşa am avut şi eu grijă de
el. Iar dacă se întâmpla uneori să uit, Arghir venea ca un adevărat
prieten să-mi aducă aminte: «Maiestate, am nouă guri de hrănit şi
n-am nici măcar o cutie de sardele şi nici măcar o cutie de
smochine ori curmale! Nouă guri, maiestate!» Apoi, cu vicleimul
când a venit la palat la Iaşi… ţii minte?… A fost delicios!… Când a
încheiat Arghir cu uratul: «La anu şi la mulţi ani, maiestate!» i-aş fi
dat şi cămaşa de pe mine. Putem noi, oare, să privim cu
indiferenţă cum moare de foame un savant ca Arghir?
Insinuant, conu Alecu îşi mângâie guşa:
— Savant? Fie maiestate! Dar în acest caz, ce caută e1, printre
noi, oamenii politici? Numai pentru că e sărac?
Râse şi regina, care, însă, redeveni îndată serioasă.
— Nu-i frumos, domnule Alecu, să ne batem joc de un prieten al
nostru care se află în nenorocire!
Abia ieşi conu Alecu şi regina avu surpriza să-i fie anunţat, de
la cancelarie, însuşi Arghir, care se prezenta la palat fără să ceară
audienţă.
După câteva minute, Arghir apăru, grav, nesfârşit de înalt, cu
umărul puţin aplecat şi sub braţ cu servieta lui doldora de
manuscrise şi cărţi. Maria îl întâmpină cu mai multă căldură ca de
obicei.
— Vai, scumpul meu profesor, e adevărat că ai avut mari
neplăceri la Iaşi?
Cu adâncă suferinţă în glas, Arghir răspunse:
— Adevărat, maiestate! Şi pentru asta am şi venit.
— Vorbeşte, domnule profesor! îl îmbie cu multă înţelegere
Maria.
— Maiestate! zise Arghir. Păţania mea de la Iaşi trebuie să
servească maiestăţii voastre ca o indicaţie asupra celor ce are de
făcut în chestia tratatului cu minorităţile. Noi nu putem semna
acest tratat din pricina minoritarilor.
— Evident! confirmă regina. Asta am s-o şi spun!
— Să-mi permiteţi însă, maiestate, să vă dau unele argumente
absolut necesare cauzei. Spuneţi domnilor de la Consiliul suprem:
«Poftiţi, domnilor Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, la noi şi
încercaţi să purtaţi cinci minute… numai cinci minute… barbă la
Iaşi… şi veţi fi lămuriţi!» Este o ruşine… un scandal!… Să nu
putem noi românii, purta barbă în ţara românească, din pricina…

145
minoritarilor!… Iar domnii de la Consiliul suprem să protejeze
minorităţile? Foarte bine!… Ne înscriem şi noi, românii, printre
minorităţi. Să ne protejeze mai întâi pe noi, românii, care suntem
minoritate în ţara românească şi care suntem bătuţi, în ţară la noi,
din pricina minoritarilor, maiestate. Explicaţi domnilor de la
Consiliul suprem că ei sunt cu totul străini de problemă. Să afle
dumnealor că evreii de aici nu sunt hebreii de-acum trei mii de ani
şi că între evreii de aici şi evreii din Franţa ori Anglia, este o
distanţă ca de la cer la pământ. Evreii din Occident sunt spanioli
şi nu mai poartă barbă şi perciuni. S-au asimilat şi s-au civilizat.
În faţa lor mă închin! Pe când evreii de aici, ca să nu-i mai putem
recunoaşte, şi-au ras barba şi vor să se asimileze cu noi, românii.
Ei, să se asimileze cu noi românii! Şi acu, mai vor şi drepturi
politice. Nu se poate, maiestate! Nu se poate!
Teoria lui Arghir o zăpăci pe Maria care îi făcu semn că vrea să
vorbească şi ea:
— Domnule profesor, după câte înţeleg, noi trebuie să spunem
celor de la Paris că una sunt evreii spanioli din Occident care
merită stima noastră, pentru că s-au asimilat, şi cu totul alta sunt
evreii de-aici care nu merită stima noastră, pentru că vor să se
asimileze. Am înţeles bine?
— Foarte bine, maiestate!
Prevenitoare, Maria zise:
— Domnule profesor, mă tem că domnii aceia de la Consiliul
suprem sunt prea străini de toate problemele acestea, ca să
priceapă ceva. De aceea, eu cred că mult mai simplu ar fi să le
spunem că nu putem da dreptul evreilor de aici, pentru că sunt
bolşevici, spre deosebire de evreii din Occident care sunt oameni
civilizaţi.
— Extraordinar, maiestate, extraordinar! Asta am vrut să spun
şi eu! Şi să nu uit, maiestate…
Coborî ochii şi spuse timid:
— Maiestate, am nouă…
Dar regina îl întrerupse cu graţie:
— Nicio grijă, domnule profesor! Pentru cele ce ai avut de suferit
la Iaşi, vei primi toate despăgubirile ce ţi se cuvin. Vorbesc chiar
azi cu Ionel.
Şi regina îl învălui cu unul din zâmbetele ei irezistibile, care
aduceau încă o rază de lumină în întunecata viaţă a lui Arghir.
Dar nu-l mai reţinu, fiindcă la ora aceasta fixase audienţă

146
generalului Năstase Malacu, din cavalerie.
Cu două ceasuri mai înainte, prinţul Carol năvălise în budoarul
maică-sii:
— Mamă! Trebuie să-l primeşti chiar azi pe generalul Malacu.
— Ce-i graba asta?
— Ceva grav! Nu ştiu exact, ce, dar e grav. Stai de vorbă cu el şi
ajută-l.
Pe Malacu, Maria îl cunoştea bine. Feciorul ei, Carol, şi fiul lui
Malacu – Lulu Malacu – erau buni prieteni. În 1916, la mobilizare,
Carol, care era proprietarul regimentului 9 Vânători, îl luă pe Lulu
pe lângă el ca să facă războiul împreună – şi împreună l-au făcut,
nedespărţiţi, până în ziua armistiţiului, când amândoi s-au
demobilizat şi s-au întors în Capitală.
De aceea, Maria fu sincer îndurerată când, peste un minut putu
să vadă în ce hal a ajuns tatăl lui Lulu Malacu. Din falnicul
general de cavalerie care era până acum câteva săptămâni, nu
rămăsese decât o umbră. Adus de spate, tras la faţă, cu cearcăne
vinete în jurul ochilor. Malacu era aproape de nerecunoscut.
— Ce-i cu dumneata? strigă regina, aproape fără să vrea.
Malacu abia putu să răspundă:
— Maria ta… dreptate, măria ta!
Şi izbucni într-un hohot de pţâns.
Tulburată, regina aşteptă ca generalul să se mai liniştească
puţin, apoi încercă să-i vorbească:
— Dar ce s-a întâmplat?
Malacu ridică spre ea nişte ochi roşii, scăldaţi în lacrimi, şi
izbucni desperat:
— Lulu!
Şi începu din nou să plângă ca un copil.
Lulu! Fecioru-său!… Câte necazuri are cu fecioru-său Lulu,
care-şi permite toate extravaganţele, fiindcă ştie că are cine să
plătească nota: tata, generalul, marele moşier ieşit din război
posesor al unei noi averi încă neevaluate în bani, mobile, maşini,
covoare şi aşa mai departe. Lulu!… Cine nu-l cunoaşte pe Lulu?
Pălăriile lui Lulu, cravatele lui, pantofii lui, constituie unul din
subiectele cele mai pasionante ale Capsei. Carte nu ştie multă
Lulu. Nu prea şi-a bătut capul cu şcoala, fiindcă toate certificatele
i le-a scos tata, generalul, printr-un simplu bileţel: eliberaţi – nu
«vă rog» —ci: eliberaţi cutare şi cutare certificat, şi treaba se făcea
cât ai bate din palme. Era destul să se ştie că Lulu e fiul

147
generalului Malacu pentru ca să fie înscris, chiar de la începutul
anului, printre cei promovaţi. Nici nu i-ar fi trecut prin minte
vreunui profesor că l-ar putea trânti pe Lulu repetent sau măcar
corigent. Ar fi fost nebunie curată. Îşi putea găsi omul un mijloc de
sinucidere ceva mai agreabil.
Diplomat al facultăţii de drept, Lulu vorbea mai mult
franţuzeşte, limbă pe care o cunoştea la fel de bine ca şi limba
română: după ureche. A primi un bileţel scris de mâna lui Lulu era
pentru oricine un izvor de distracţii. Râdea şi Lulu, dar lucrul era
convenit de toată lumea: băiatul generalului Malacu n-are nevoie
să ştie mai mult.
La izbucnirea războiului, Lulu împlinise douăzeci şi patru de
ani. Cu prinţul Carol pe front a înfruntat vitejeşte cele mai aprige
baterii de vinuri româneşti, franţuzeşti şi ungureşti, iar când şi-a
făcut convalescenţa, după un tifos exantematic, la Coţofeneşti, a
fost îngrijit de cele mai drăgălaşe şi mai devotate fete din înalta
aristocraţie a ţării.
După terminarea războiului, generalul Malacu se gândi că ar fi
vremea să asigure viitorul băiatului, care îi dădea griji
nenumărate. Că risipeşte banii, asta nu-i nimic. E de unde! Dar
face pozne băiatul!… Face pozne prin localurile din Capitală, parcă
ar fi pe front!… De pildă, bea. Şi când se porneşte pe băut, bea.
Poate să înceapă azi şi să sfârşească poimâine. Şi când se îmbată,
face urât. Bate pe chelneri, aruncă sticlele de coniac în oglinzi şi în
vitrine, se leagă de femeile altora, în urmă cu o luna, un sergent de
stradă, luat la bătaie de Lulu, a avut îndrăzneala să-i răspundă cu
o palmă. Bineînţeles că sergentul zace azi în puşcărie, condamnat
la cinci ani pentru bolşevism, atentat la ordinea publică şi insulte
grave aduse tronului şi dinastiei.
După aceea, joacă pocher. Pocher ar juca zi şi noapte. Aşează-l
azi la masa de joc şi dă-i ordin să nu se ridice decât peste o
săptămână, şi s-ar supune ca un copilaş de doi ani. Dar nici asta
nu-l supăra pe generalul Malacu. Să joace băiatul! Dacă-i face
plăcere, să joace! Să câştig’e, să piardă, mă rog!… Jocul e joc şi
tata are de unde!… Dar Lulu are un cusur: trişează. De la cine a
învăţat?… Ei, de la cine!… Aici e aici!… De la cine! De la prietenul
său, prinţul Carol!… O dată, generalul l-a auzit pe fecioru-său cum
zicea maică-sii:
— Păi, mămico, eu sunt un înger! Să vezi pe Carol cum umblă
prin cărţi!

148
 Din fericire, păgubaşii sunt toţi oameni de bun simţ, care vin la
bătrânul acasă, să le dea banii înapoi, ca să nu afle târgul. Şi
generalul Malacu le dă! Le dă, fără să zică nici care. Dar numai
unul Dumnezeu ştie câte necazuri şi câte palpitaţii de inimă îi
procură toate năzdrăvăniile astea, ale lui Lulu!
În sfârşit, generalul, mai potolit, îşi şterse ruşinat ochii cu
batista şi spuse reginei:
— Maiestatea voastră să mă ierte!… Sunt părinte!… Nu pot să
rezist!… Mi-e prea mare durerea, maiestate!
Regina îl îndemnă, cu multă blândeţe:
— Vorbeşte, domnule general! Sunt şi eu mamă şi te pot
înţelege. Spune, te rog, cu ce-aş putea să-ţi fiu de folos.
— Am venit la maiestatea voastră numai după dreptate. Dacă
nu-mi face maiestatea voastră dreptate, va trebui să mă împuşc.
— Dar spune o dată, domnule general! stărui regina. Poate nu-i
chiar aşa de grav cum crezi dumneata!
— Ba e grav, maiestate, cât se poate de grav! Azi dimineaţă mă
pomenesc cu un telefon de la prefectură… Era Pricoleanu,
prefectul… «Nene Tase, e foc! Iar Lulu al tău…» Mă reped până la
prefectură… o nenorocire!… Mi s-a făcut negru înaintea ochilor!
Şi din nou îl podidiră lacrimile. Regina îi puse mâna pe umăr:
— Mai mare ruşinea, domnule general! Parcă ai fi o fetiţă!
«Adevărat! îşi zise generalul. Pentru un general de cavalerie
plâng prea mult!»
Se linişti, deci, îşi ridică ochii şi pe neaşteptate o întrebă pe
Maria:
— Maiestatea voastră a auzit de crima de pe bulevardul Dacia?
— Nu!
— Atunci să vă spun eu, maiestate, despre ce este vorba. Azi opt
zile, o tutungioaică… o bătrână… şi o nepoţică a ei de nouă ani, au
fost găsite sugrumate într-o odăiţă din fundul unei curţi din
bulevardul Dacia, unde locuiau. La început se credea că asasinii
au ucis-o pe bătrână ca s-o prade, fiindcă se spunea că are parale.
Dar din cercetări poliţia şi-a dat seama că-i vorba de o crimă
sadică, maiestate. Ziarele, ca să-şi facă de lucru, fiindcă poliţia n-a
dat de urma asasinilor, s-au apucat să descrie până în cele mai
mici amănunte cum au fost găsite victimele şi cine sunt ele şi… în
sfârşit, a răsunat ţara întreagă, maiestate, de crima din bulevardul
Dacia!… Până azi-dimineaţă când m-a chemat Pricoleanu.
Mai departe, generalul, sufocat, nu putu să vorbească. Gemea şi

149
plângea. Regina, însă, era curioasă să afle urmarea:
— Şi? Pentru Dumnezeu, generale… am impresia că n-ai nimica
să-mi spui!
Bătrânul, cu ochi mari şi jalnici de câine bătut, se hotărî în cele
din urmă:
— Închipuiţi-vă, maiestate! Lulu e amestecat în afacerea asta!
— Nu mai spune! exclamă uimită Maria, care, de fapt nu era
uimită de loc, fiindcă însuşi generalul o pregătise. Lulu? Cu
neputinţă? De unde şi până unde la Lulu o faptă aşa de… aşa de
urâtă ca asta?
Pe obrajii generalului curgeau lacrimi fără şir, care se
prelingeau pe sub mustaţă, până pe bărbie:
— Şi totuşi, aşa e, maiestate! Pricoleanu mi-a pus dovezile sub
ochi… A fost o bandă întreagă… Vreo şase inşi… Şi trei din ei sunt
minori, maiestate!… Copii de-ai noştri… Unul şi unul… Băiatul
colonelului Mătase… şi băiatul lui Cantemireanu, fostul secretar
general la Domenii… şi băiatul doamnei Prapală, Văduva
deputatului Prapală, moşierul… Trei copii subţiri, maiestate, copii
de neam…
— Dar ceilalţi? întrebă Maria, nerăbdătoare.
— Ceilalţi, maiestate? Unul din ei e Nicky Tomescu…
— Care? făcu regina uimită. Nicky al lui Tomescu, bancherul?
— Da, maiestate! Chiar el!… Ăsta, cel puţin, înţeleg… N-am
nimic împotrivă. E de-o seamă cu Lulu… amândoi de aceeaşi
vârstă şi de aceeaşi poziţie socială, mă rog!… Dar celălalt,
maiestate, celălalt… Nu, maiestate, îmi vine greu să vă spun! îmi
crapă obrazul jle ruşine când mă gândesc cu cine s-a înhăitat fiul
meu, fiul generalului Malacu! Cine credeţi, maiestate, că e celălalt?
— Ei, cine, spune o dată!
— Un ţigan, maiestate… Un ţigan din ăia cu a spoi tingiri!»… Ce
caută un ţigan între copiii noştri, nu pot să înţeleg, maiestate.
Amănuntul o ului şi pe Maria. Un ţigan, printre copiii unor
oameni ca generalul Malacu, bancherul Tomescu, deputatul
Prapală, Cantemireanu, Mătase… de necrezut!
— E, într-adevăr, absolut de neînţeles! zise Maria.
Bătrânul oftă:
— Da, maiestate! Dar din păcate, e adevărul adevărat!
Pricoleanu m-a lămurit.
Ruşinat, generalul şovăi, dar sub privirea scrutătoare a reginei,
trebui să continue:

150
 — Sunt toţi… homosexuali, maiestate!
Din ce în ce mai uimită, regina exclamă:
— Ce? Cum?
— Iată cum, maiestate! Toţi şase sunt homosexuali. Cică Lulu
ar fi capul lor. Pe ţigan îl cunoaşte încă din timpul războiului, de
pe front. E un individ chipeş şi zdravăn. Ţiganul… care-i arestat,
fiindcă uitasem să vă spun, maiestate, că ţiganul a fost arestat
chiar a doua zi după crimă, dar n-a aflat nimeni… zice că de multe
ori Lulu l-ar fi adus chiar în casă la mine… şi noi, care habar n-
aveam… aşa zice ţiganul. Şi într-o zi, când se aflau cu toţii la o
crâşmă în Tei, îi vine pofta lui Lulu, care era puţin ameţit, să dea o
lovitură. «Să facem ceva deosebit, ar fi ţipat el, că aşa nu mai
merge. Cu viaţa asta murim de plictiseală!» Şi tot lui i-ar fi venit în
minte şi ce lovitură să dea: «Mă, ce-ar fi să…»
Generalului îi venea greu să vorbească, dar nu mai putea da
înapoi:
— Vroia variaţii băiatul… Vroia să omoare, să fure… Pe scurt,
au început să-şi bată capul unde şi cum! Aici a venit ţiganul cu
ideea: tutungioaica! O cunoaşte. A fost chiar cu o zi înainte la ea
să-i spoiască o tigaie. Are şi o fetiţă… Pe alea e uşor să le ucidă,
fără să-i poată simţi cineva.
Sleit, generalul rămase cu ochii închişi, nemişcat. Regina îi
respectă durerea şi aşteaptă să-şi revină. Malacu deschise ochii şi
zise pe un ton de implorare atât de fierbinte, încât Maria se simţi
zguduită de emoţie:
— Maiestate, sunteţi singurul meu sprijin!… N-am pe nimeni
înafară de maiestatea voastră!… Ajutaţi-mă!… Nu vreau decât
dreptate!… Dreptate!… Atât!…
— Să te ajut? zise regina. Dar, domnule general, asta şi vreau:
să te ajut!… Spune-mi numai în ce fel! Vrei să nu fie arestat Lulu?
Nu va fi arestat! Poţi să fii liniştit. Nu se va atinge nimeni de el.
Eşti mulţumit?
Dar generalul nu se mişca.
— Maiestate, mă iertaţi! Dar vedeţi, e ceva mult mai grav! în
chestia arestării, maiestate, am stat de vorbă şi cu Pricoleanu. Nici
prin minte nu-i trece să-l supere pe Lulu al meu. De aia, deşi
Pricoleanu ştie de şase zile cum stau lucrurile, nu s-a hotărât
până astăzi să mă cheme. Şi azi mi-a spus clar: «Nene Tase! Ţara
urlă! Trebuie să dau curs afacerii! Dar o să aranjăm aşa: au fost
şase asasini? Şase să rămână! Să zicem numai că n-a fost un

151
singur ţigan printre ei… ci şase! Şase asasini… dar şase ţigani!…
Am destui ţigani de rezervă, în beci… Uite-i! I-am şi fotografiat
pentru gazetă»… Şi mi-a dat o fotografie. Poftim maiestate, cum
arată bandiţii.
Şi puse sub ochii reginei o fotografie: cinci ţigani, în jurul unui
al şaselea, frumos, zvelt, cu plete scurte şi cu ochi mari adânci şi
galeşi, de femeie îndrăgostită.
— Ăsta e, maiestate! Ăsta e ticălosul!
— Frumos băiat! făcu regina visătoare.
— Da, maiestate! Asta am spus-o şi eu lui Pricoleanu: «Frumos
băiat, Pricolene!… Dar ce facem dacă vorbeşte!…»
— Şi ce-a zis Pricoleanu?
— Ce să zică? A zis că-l face scăpat de sub escortă.
— Când? întrebă înfrigurată, regina.
Bătrânul se uită împrejur şi-i răspunse discret:
— Maiestate! S-a şi făcut! Azi noapte la trei… De aia m-a şi
chemat dimineaţa!… Să-mi facă o surpriză!
Mută, oarecum decepţionată, regina îl privi îndelung pe Malacu.
— Atunci ce mai vrei, generale?
Desperat, generalul îşi împreună mâinile a rugă:
— Maiestatea voastră să-mi facă dreptate!… Asta vreau!…
Numai dreptate!… Pricoleanu m-a chemat la el nu numai ca să-mi
facă o surpriză plăcută, dar şi una foarte neplăcută!… «Tase, mi-a
spus el, e foc! Stănică Popescu, prin reporterii lui, a aflat
adevărul… Şi fiindcă te ştie duşman al lui Take, ameninţă că
publică în numărul de mâine tot, tot, fără să ascundă nimic!» Aşa
mi-a vorbit Pricoleanu!
Scandalizată, Maria strigă:
— A înnebunit?
— Nu ştiu, maiestate, dacă Stănică a înnebunit sau nu, dar eu
ştiu cu sunt nenorocit! Nenorocit!… Numele meu să fie tăvălit în
noroi!… Ţara întreagă să mă arate cu degetul: «Ăsta-i Malacu, ăl
cu băiatu care s-a încurcat cu un ţigan!»
Şi fără să mai ţină seama unde se află, explodă într-un vaiet
prelung şi sfâşietor:
— Maiestate! Vreau să-mi faceţi dreptate, numai dreptate vreau,
maiestate! Se cuvine, oare, maiestate, ca un slujitor credincios al
tronului să păţească o ruşine ca asta? Dar unde suntem,
maiestate? în codru!… Să vie un escroc ca Stănică şi să se
folosească de nenorocirea unui părinte, ca să-l strângă de gât şi

152
nimenea să nu-i poată face nimic? Asta-i dreptate?… Nu mă lăsaţi!
Ajutaţi-mă! În mâinile maiestăţii voastre se află cariera mea şi a
copilului meu. Dreptate vreau… Numai dreptate!
Era atâta durere în privirea, în glasul, în gesturile acestui
părinte nefericit, încât ochii reginei se umeziră.
— Generale! zise ea apăsat. Ţi se va face dreptate! Numele
generalului Malacu va rămâne şi mai departe nepătat, ca şi până
acum. Peste cinci minute i se va comunica acelui domn Stănică
Popescu de la Globul că pentru o escroacă bătrână, asasinată de
nişte ţigani cu care lucra mână în mână, nu este nici drept, nici
patriotic, să fie terfelit numele cinstit al unui erou al neamului ca
generalul Malacu!
Când Malacu ieşi, regina sună să fie introdusă miss Match,
corespondenta marelui ziar american Daily Mirror. Miss Match mai
fusese o dată pe aici, prin noiembrie trecut, când Maria,
victorioasă, părăsise capitala Moldovei spre a-şi relua reşedinţa la
Bucureşti. Regina, deci, o trata pe miss Match ca pe o veche şi
bună prietenă.
— Ştii că plec la Londra şi la Paris? declară ea de la început.
— Călătorie politică, maiestate?
— Nu! Copiii! I-am spus lui Nando acum câteva săptămâni:
Nando, uiţi că avem fete de măritat… Lisbeth şi Mary… Şi-apoi
Carol. Şi unde mai pui că nu l-am mai văzut pe Nicky de un an!…
Tu eşti bărbat. Dar eu sunt femeie şi am inimă de mamă. Trebuie
să plec la Londra neapărat, să-l văd pe Nicky al meu. Învaţă la
colegiul din Eton! închipuieşte-ţi, dragă!… Nu l-am mai văzut de
un an.
Abia cu un ceas mai înainte, miss Match se despărţise de
publicistul Nectarie care-i vorbise de Nicky.
— Nicky? a spus el. Când Ghiolman a aflat că Nicky e trimis să
înveţe aiurea, nu s-a putut reţine să spună în gura mare, la club:
«în sfârşit, poate va ieşi unul mai bine crescut»… Şi Ghiolman nu
aruncă vorbe în vânt, miss Match!… Un răsfăţat, acest Nicky! Iute
din fire, pentru cel mai mic fleac e gata să se ia la bătaie. Niciuna,
nici două, bătaie… Bate soldaţii, îşi bate valeţii, îşi bate surorile…
Carte nu vrea să înveţe, să-l tai. N-a cetit de când e nici măcar o
gazetă. Şi nu ştie nimic. În schimb îi place la nebunie maşina. De
când i s-a dat, în 1913, o maşină, a făcut terci o mulţime de
oameni. Din prima zi a ucis un muncitor de la fabrica de chibrituri
şi o femeie. De atunci, accidentele lui Nicky se ţin lanţ. Nicky n-

153
alege. Calcă ţărani, calcă găini, calcă raţe, copii, câini, calcă tot ce
se poate călca… E un băiat plin de temperament! Şi cum îi iese
cineva înainte să-i împiedice zborul, sare jos din maşină şi-l ia la
bătaie. A învăţat şi jiu-jitsu… Deştept foc, a adăugat Nectarie,
zâmbind. Bate parcă n-ar bate, ci parcă ar opera, aşa de
îndemânatic e Nicky. Câţi şoferi n-au zăcut la spital de mâna lui!…
E teribil. Când e la volan nu mai vede nimic. Şi-apoi, femeile…
Şi Nectarie îi vorbise despre aventurile amoroase ale lui Nicky.
De pildă, anul trecut Nicky a cules de pe jos, în plină Calea
Victoriei, unde gonea ca pe câmp, o fată care, trântită de suflul
maşinii, căzuse leşinată de spaimă. Fata i-a plăcut, a urcat-o în
maşină şi a dus-o la Snagov, unde a ţinut-o leşinată câteva luni.
Când frate-său Carol a văzut-o, a vrut să i-o răpească. Bineînţeles,
s-au luat la bătaie. Să fi văzut bătaie!… Cu sticle de sifon, cu
scaune, ba Nicky a pus mâna şi pe revolver. Noroc că şi Carol avea
unul, aşa că s-au liniştit repede. Dar Nicky era furios, aşa de
furios, că într-o zi a împachetat fata şi a trimis-o la Paris. Dacă n-o
poate avea el în linişte, să n-o aibă nici Carol. Din ziua aceea, de
necaz, s-a pus pe beţie. Parcă nu era destul cât bea şi până atunci,
prinţişorul… La băutură e leit tatăl său, Ferdinand… Fiindcă şi
Ferdinand bea. De altminteri, beau toţi. Beau şi-apoi se înjură şi
se iau la bătaie şi vorbesc lucruri urâte!… S-auzi vorbe! De la ei au
învăţat să vorbească urât şi prinţesele Lisbeth şi Mary. Dar face s-
o auzi pe cea mai mică, Ileana! înjură de mamă pe româneşte cu
atâta convingere, încât şi un plutonier-major ar putea veni la ea să
înveţe…
Aşa că, miss Match era oarecum informată asupra întregii
familii. Dar ea fusese trimisă aici pentru cu totul altceva. Începu,
deci, prin a spune:
— La noi, în America, circulă o mulţime de zvonuri
contradictorii în legătură cu cazul care priveşte pe prinţul Carol şi
pe doamna Lilly Collynos. Care-i adevărul?
Expansivă, regina răspunse cu un belşug de cuvinte şi gesturi.
— A, povestea cu Lilly Collynos nu-i tocmai simpatică. O
şantajistă. De pe urma ei, Carol s-a ales cu un copil. Ba i-a mai
dăruit acelei femei şi briliantele ce i le lăsase regina Elisabeta
pentru viitoarea sa soţie…
— Bijuterii? exclamă miss Match cu ochi care ardeau de
curiozitate.
— Închipuieşte-ţi, dragă. Un colier şi nişte brăţări care formează

154
un «sautoir» enorm de toată frumuseţea! O avere… Auzi, dragă,
nebunie! Să dai unei femei de rând averea şi tronul!… Şi să mai
rămâi şi cu un copil în braţe! Toate astea numai din pricina
bolşevicilor.
Miss Match era numai urechi:
— Din pricina bolşevicilor? O, vă rog, maiestate, povestiţi-mi cât
mai detailat… Trebuie să fie foarte interesant!
Regina, bucuroasă, vorbi:
— Mă mir că nu ştii! Carol trebuia să se însoare cu Olga, fiica
mai mare a vărului meu Niculae al II-lea, ţarul tuturor ruşilor.
Erau ca şi logodiţi. Îţi dai seama câtă cinste pentru România. Era
prin februarie 1917. România, ţară învinsă, ocupată pe trei sferturi
de nemţi, redusă în Moldova la acel mic şi sinistru «triunghi al
morţii», săracă, dezarmată, flămândă… Şi totuşi, maiestatea sa
Niculae al II-lea, vărul meu, ţar al tuturor ruşilor, în marea sa
mărinimie, voia să se încuscrească cu noi şi să-şi dea fata după
Carol al meu!
— Foarte interesant, foarte-foarte interesant! repeta mereu miss
Match, care nota cu pietate fiecare cuvânt al reginei.
— De altfel, trebuie să te informez – continuă Maria – că fiul
meu Carol a şi fost cu domnul Ion Ion Viziru, primul nostru
ministru, în Rusia, să-şi vadă logodnica. S-a întors de acolo
încântat. Nespus de încântat. Zicea că nu şi-ar fi închipuit
niciodată că poate exista pe lume o ţară atât de imensă şi atât de
bogată! Totul era aranjat, aşadar, şi eu mă şi împachetam să plec
la Petrograd s-o îmbrăţişez pe noră-mea Olga şi pe văru-meu
Niculae al II-lea, ţarul tuturor ruşilor. Îi şi pregătisem un dar…
nişte icoane grozave. Ştiam că icoanele o să-i facă vărului meu
Niculae al II-lea mare plăcere. Toţi la curtea împărătească erau
foarte religioşi. Mai ales de când cu Rasputin…
Uitând că are în faţa ei o regină, miss Match nu-şi putu reţine
curiozitatea şi o întrerupse pe Maria:
— L-aţi cunoscut, Maiestate?
Maria, cu un oftat înăbuşit, răspunse:
— Nu!
Decepţionată, miss Match puse creionul jos pentru o clipă:
— Păcat!
— Cred şi eu! recunoscu Maria. S-au spus atât de multe lucruri
rele despre Rasputin, încât aş fi ţinut să mă conving eu,
personal… Mă atrăgea filosofia lui mai ales. Cunoşti, miss Match,

155
filosofia lui Rasputin?
Sfioasă, miss Match îşi coborî pleoapele:
— Am auzit câte ceva, maiestate!
— A! exclamă cu entuziasm regina. E extraordinară!… «Numai
prin pocăinţă – zicea el – ne putem mântui sufletul. Trebuie deci să
păcătuim, ca să ne asigurăm prilejul să ne pocăim. Aşa că atunci
când Dumnezeu ne trimite ispita în cale, trebuie să ne supunem
ei, ca să avem pentru ce ne pocăi după aceea…» Nu este
extraordinar?… De asta cred, miss Match, că toate câte se spun
despre Rasputin nu sunt decât bârfeli scornite de mintea bolnavă
a unor oameni răi şi invidioşi. Un om care a izbutit să întreţină în
minţile cele mai luminate de la curte atâta încredere în puterea
celui de sus nu putea fi un om primejdios, ci mai degrabă un
sfânt. Şi era un sfânt… Un sfânt între sfinţi. Când apărea la palat,
toată lumea se cutremura. Un sfânt! Din ce în ce mai des îi veneau
vărului meu Niculae al II-lea veşti că iar au căzut pe front mii de
soldaţi. Dar ajungea să i se arate Rasputin şi să-i strige: «Mângâie-
te, stăpâne! Când moare un soldat pe front, îndată se aprinde
pentru ţarul său încă o lampă în faţa tronului ceresc»… ca
numaidecât vărul meu Niculae al II-lea să se simtă fericit. Credinţa
în cel de sus, miss Match, întăreşte şi înalţă sufletele.
— Adevărat, maiestate! răspunse miss Match, căreia-i zbura
creionul pe hârtie.
— Ţin minte, de pildă – continuă Maria – că în 1896, la
încoronarea lui Niculae al II-lea, s-au organizat nişte serbări la
Moscova, pe câmpul Kodinsky. Deodată, nu ştiu din care pricină,
s-a produs panică în mulţime şi au rămas întinşi pe jos două mii
de morţi şi două mii de grav răniţi. Vărul meu, Niculae al II-lea,
fireşte, a fost îndată informat. Ei bine, miss Match! în aceeaşi
seară cine crezi că a condus mai bine cadrilul? Vărul meu, ţarul
Niculae al II-lea! Credinţa în cel de sus îi dădea o tărie de a îndura
suferinţele, absolut extraordinară! Extraordinară!
— Foarte interesant, foarte interesant! notă miss Match cu
însufleţire.
— Altă dată, în 1905, vărul meu Niculae al II-lea se afla în toiul
unei partide de tenis când i s-a adus vestea că flota amiralului
Rojdestvensky a fost distrusă de japonezi, la Tsushima. Vărul meu
Niculae al II-lea a exclamat: «Ce groaznică nenorocire!» şi şi-a văzut
de tenis mai departe, în linişte. Şi mă crezi? Numai liniştea asta l-a
făcut să câştige partida. Liniştea asta i-o dădea numai credinţa.

156
 — Interesant, maiestate, foarte interesant! Cititorii noştri vor fi
foarte recunoscători maiestăţii voastre pentru tot ce ne spuneţi.
— De altfel, trebuie să ştii, miss Match, că chiar şi în ceasurile
cele mai grele, toţi de la curte erau liniştiţi, fiindcă toţi erau
însufleţiţi de credinţă. Ionel, la întoarcerea sa din Rusia, îmi
povestea… şi asta se întâmpla cu o săptămână înainte de
nenorocire… cum Protopopov, ministrul de interne, în fiecare
dimineaţă când venea la ţarină să-i depună raportul, cădea în
genunchi, îşi făcea cruce şi striga: «Maiestate! îl văd pe Crist în
spatele tronului!» Era un tip extraordinar acest Protopopov. Îşi
trăgea puţin un picior fiindcă făcea o paralizie progresivă, dar era
teribil de inteligent şi plin de evlavie. După câte ne-a povestit apoi
minisţrul nostru la Petrograd, chiar după ce revoluţia izbucnise,
Protopopov, ministrul de interne şi Dobrovolski, ministrul de
justiţie, şi alţi mari demnitari continuau să se adune într-o cameră
obscură, unde făceau spiritism. Seară de seară chemau într-ajutor
duhul lui Rasputin care fusese ucis în urmă cu câteva luni. Ăştia
erau oameni care credeau în ceva!… Pe când bolşevicii…
Zâmbetul de pe chipul Mariei dispăru cu totul. Cuta dintre
sprâncene şi roşeaţa care-i năpădi fruntea trădau mânia. Reginei,
care, cu un glas ce nu mai părea al ei, zise:
— Mă înfior când mă gândesc cum a rămas bietul vărul meu
Niculae fără tron. După ce a cunoscut tot ce e măreţie şi slavă, să
fie răsturnat de o gloată lipsită de recunoştinţă! Câtă dreptate avea
vărul meu Niculae al II-lea, ţarul tuturor ruşilor, când spunea: «Mi
se tot repetă că trebuie să merit încrederea poporului. N-ar trebui
mai curând să merite poporul încrederea mea?» Sărmanul meu
văr!… Mă rog pentru pacea sufletului tău!… Să dea cerul ca marea
credinţă ce aveai într-o lume de apoi să te fi însoţit până în clipa
din urmă!
O ceaţă subţire acoperi privirile reginei, care rămase câteva
momente într-o reculegere pioasă. Miss Match nu îndrăzni să-i
tulbure durerea şi aşteptă, cuminte, până ce Maria ridică iar ochii
spre ea ca să-şi reia povestirea:
— Da, miss Match! Tocmai când eram gata să plec la logodna
lui Carol cu Olga, a izbucnit revoluţia… Acuma pricepi de ce
spuneam că numai din pricina bolşevicilor s-a compromis feciorul
meu Carol cu Lilly, care i-a făcut un copil?
Şi strângându-şi cu furie batista în pumnul ei mic, regina
adăugă:

157
 — Nu! Asta n-am să le-o iert niciodată.
Era sinceră. Nu le va putea ierta, nu numai ruşinea şi deziluzia,
dar şi frica – mai cu seamă frica – ce-a cuprins-o în dimineaţa
aceea de februarie, când prinţul Ciubuc-Bey a năvălit la ea în
odaie, galben de spaimă:
— Revoluţie! Ţarul a fost silit să fugă din Petrograd! Muncitorii
s-au răsculat!
— Şi soldaţii? a ţipat ea năucită.
— Soldaţii, în loc să tragă în răzvrătiţi, şi-au împărţit cartuşele
între ei şi au tras în ofiţeri.
Cum de nu şi-a pierdut ea minţile în clipele acelea este o
adevărată minune dumnezeiască. Dar dacă şi soldaţii români fac
la fel?
Şi de frică, ea, verişoara lui Niculae al II-lea, ţarul tuturor
ruşilor, verişoara lui George al V-lea, regele Angliei şi împăratul
Indiilor, verişoara lui Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, de
frică, ea, prinţesa engleză, s-a văzut silită să caute un mijloc prin
care să înduplece poporul român să nu facă revoluţie. Fantezia ei
înfierbântată a lucrat iute. În aceeaşi dimineaţă, ea şi fii-sa mai
mare, Lisbeth, s-au urcat într-o maşină încărcată cu pâine albă,
cu ciocolată, cu sardele, cu şuncă, cu şvaiţer, cu conserve, cu
cămăşi, cu mănuşi, cu ciorapi, cu două-trei rânduri de haine, cu
câteva perechi de bocanci noi, şi au început să colinde mahalalele
ca să împartă toate bunătăţile astea calicilor…
Credea că şoferul a dus-o la capătul pământului şi că acolo a
rostogolit-o de-a dreptul în iad. Numai noroi şi noroi. De jur
împrejur, numai şi numai noroi. Groaznic, groaznic! Şi a mai
trebuit să intre şi în cocioabele lor… Peste tot, într-o pâclă deasă şi
jilavă, tăiată de şnurul de lumină galben-fumurie a unei lămpi cu
sticla afumată şi spartă, se agitau, încolo şi încoace, nişte umbre
cenuşii, aproape transparente. Pe jos, prin colţuri, lângă vatră, ori
de-a lungul pereţilor, mormane de cârpe. De unde atâtea cârpe,
Dumnezeule doamne! Dar nu erau mormane de cârpe. Abia după
ce s-a deprins cu întunericul, regina şi-a dat sema că erau
mormane de copii, îngrămădiţi unul în altul, să se încălzească.
Ceva groaznic, groaznic!
Într-un bordei ca ăsta, Lisbeth, înfiorată, a apucat-o pe Maria
de braţ:
— Priveşte!
Maria privi şi simţi că i se taie răsuflarea: o femeie înfăşură, pe

158
o ladă, o mână de carne crudă, care se frământa şi scâncea. Şi
femeia îi mai şi vorbea drăgostos:
— Taci, maică!… Taci, puiule, taci!
Ceva groaznic! Groaznic! Cum poate fi cineva atât de nesimţit
încât să iubească un asemenea monstru!… «Eu – îşi zise regina –
să fi făcut asemenea copii, i-aş fi ucis cu mâna mea, dacă nu mi-ar
fi fost scârbă să mă ating de ei.» Dar vezi că bunul Dumnezeu şţie
ce face! O regină nu poate naşte decât copii sănătoşi şi frumoşi!…
Lasă-l pe ţareviciul!… Cu ţareviciul e altceva!… Moştenitorul lui
Niculae al II-lea avea o mamă bolnavă… Dar legea lui Dumnezeu
zice că o regină de obicei trebuie să nască numai copii sănătoşi şi
frumoşi! Ce semn mai bun poţi cere că oamenii nu sunt făcuţi să
fie cu toţii la fel, că ei au fost creaţi să se împartă în categorii
diferite, că fiecare categorie trebuie să-şi cunoască locul şi rolul în
lume… şi că revoluţia nu este alta decât o născocire a diavolului,
ca să tulbure fără rost liniştea şi ordinea, stabilite o dată pentru
totdeauna de către cel de sus?… Dar sărăcimea nu crede în nimic.
Sărăcimea este o adunătură respingătoare de eretici, care se ridică
împotriva orânduirii divine. De asta, Dumnezeu, drept pedeapsă, i-
a făcut nu numai murdari şi urâţi, dar şi ridicoli… Cu desăvârşire
ridicoli! Ce ridicol i-a apărut, de pildă băiatul acela netuns,
nepieptănat, nespălat, care stătea în picioare, în uşa unui bordei,
cu nasul vârât într-o carte. Regina a rămas uluită. «De ce mai
citeşte nenorocitul ăsta? La ce-i foloseşte cartea? Cât poate pricepe
el din cartea pe care o citeşte? Ce poate pricepe un calic dintr-o
carte? Ce-i trebuie lui carte? Ca să încurce lumea de pomană? Să
se facă bolşevic ca atâţia alţi nenorociţi ca şi el, pe care o să-i
împuşcăm curând cu grămada, ca pe nişte câini turbaţi, fără
milă?… Cartea şi sărăcimea! Ridicol!… Absurd şi ridicol!…» Aşa că
Maria ar fi vrut să strige la stârpitura aceea care citea:
«Nespălatule, în loc să înveţi, mai bine te-ai duce la muncă!» Dar
frica a fost mai tare decât ea. Dacă n-ar fi fost frica la mijloc, nu şi-
ar fi jertfit nici pantofii, nici nasul, ca să le ducă troglodiţilor
sardele şi şuncă. Sardele şi şuncă? Otravă le-ar fi dus «bolşevicilor»
care l-au răsturnat pe vărul ei Niculae al II-lea şi care puneau
poate la cale şi detronarea lui Ferdinand şi a ei!… Otravă, nu
şuncă! Dacă n-ar fi fost frica, n-ar fi dus în acea duminică a
Paştilor de mâncare soldaţilor de pe la diferite regimente, tot spre a
le abate gândul de la revoluţie. A început cu taberele de răniţi din
dealul Copoului.

159
 — Vai! a spus ea generalului, ca s-o audă soldaţii. Sunt aşa de
şubrezi şi slabi!… Ar trebui să fie mai bine hrăniţi. De ce nu aveţi
mai multă grijă de ei? Daţi-le hrană mai bună! Şi daţi-le vin!… Aud
că vinul face minuni!
Şi le-a vorbit soldaţilor dulce, apoi l-a luat pe general la masă
cu ea, la palat.
Tot de frică s-a dus apoi, în vara lui 1917, prin spitalele cu
soldaţi ruşi răniţi! Şi nu o dată, ci de mai multe ori. Ar fi vrut să se
apropie de soldaţii aceştia, să şi-i facă prieteni, dar toate
încercările ei au dat greş. Ruşii îşi întorceau medaliile sfântul
Gheorghe cu faţa în jos. Regina trecea de la pat la pat şi, ca să le
facă plăcere răniţilor, îndrepta, cu multă gingăşie, medaliile cu
chipul ţarului în sus. Dar soldaţii ruşi, încăpăţânaţi, mormăiau
ceva pe ruseşte şi răsturnau iar medalia, ca să nu-l vadă pe ţar. O
dată, furioasă, Maria uită de frică şi spuse fii-si Lisbeth:
— Cu aceştia ne pierdem vremea degeaba!
Şi cu o notă ceva mai jos:
— Păcat de pansamente!
Noroc că nu toţi ruşii erau soldaţi. De pildă, Poklievski-Koziell,
ambasadorul ţarului, de când s-a produs Revoluţia, nici nu mai
îndrăznea să i se uite în obraz, îi era, pur şi simplu, ruşine de cele
ce se petrec în Rusia. Şi ofiţerii la fel. La Galaţi, ofiţerii ruşi, rămaşi
credincioşi ţarului, au întemeiat un club şi o popotă. Revoluţia îi
sărăcise. Era vădit că trebuiau ajutaţi. Maria i-a luat sub protecţia
ei. Tot ea a îmbrăcat în uniforme noi, din stofă franceză, pe toţi
ofiţerii ruşi care se arătau hotărâţi să lupte pentru restaurarea
Rusiei ţariste.
Şi câte şi mai câte n-a făcut ea de frică în primăvara şi vara lui
1917! Nu, frica nu le-o va putea ierta bolşevicilor!
Furată de gânduri, Maria, care uitase pentru o clipă că are în
faţa ei pe miss Match, tresări şi-şi trecu mâna peste frunte:
— Mă ierţi, miss Match! Despre ce vorbeam? Despre bolşevici.
Despre aceşti nemernici care învaţă poporul că nu ni se cuvine
nicio recunoştinţă pentru tot binele ce i l-am făcut. Cât am făcut
numai eu, cu mâinile astea slabe ale mele, pentru popor! Şi ce
experienţă teribilă am făcut cu poporul! Să-ţi dau un exemplu! în
timpul războiului, la Coţofeneşti, aveam un pui de ţigan, Petruş îi
zicea… într-o zi, i-am adus nişte cămăşuţe noi… Se adunase tot
satul să-l vadă gătit. Maică-sa l-a dezbrăcat de zdrenţele lui, l-a
băgat pe Petruş, tuciuriu cum e ceaunul, într-o cămaşă albă ca

160
zăpada şi l-a încins cu un brâu roşu. Semăna cu un harap…
Crede-mă, cămaşa asta curată nu-i şedea bine de loc! Era mult
mai frumos în zdrenţele lui. Să ştii, miss Match!… Ţăranii noştri
au o tradiţie a lor de viaţă, de care nu se cade să ne atingem. E
mai rău… Ni-i facem duşmani… Atunci ce vor bolşevicii?
O amintire urâtă îi întunecă faţa:
— Închipuieşte-ţi, miss Match, nu mai departe decât acum
câteva săptămâni, muncitorii bolşevici au avut îndrăzneala să
demonstreze pe Calea Victoriei cu drapelul roşu în frunte şi să
cânte Internaţionala în faţa palatului!
Miss Match rămase împietrită.
— Cum? bâigui ea. Prin faţa palatului?
— Un moment, miss Match, un moment!… Deodată, sergenţii
de stradă dădură semnalul: trecea maşina regelui. Dar muncitorii
nici nu se sinchisiră şi îşi văzură mai departe de manifestaţie… Şi
regele meu se trezi în mijlocul acestei mulţimi dezmăţate, care nu
numai că n-a strigat: «trăiască regele» şi nici nu şi-a scos măcar
pălăria, dar a continuat să cânte mai departe Internaţionala aceea
a lor.
Miss Match era stupefiată.
— Cum? în faţa regelui? Au îndrăznit?
Tristă, regina clătină din cap.
— Acuma îţi dai seama cum stăm?
Indignată, miss Match îi răspunse:
— Maiestate, îmi dau perfect seama. Şi tocmai pentru asta am
venit în ţară şi despre asta vreau să vorbesc cu maiestatea voastră.
Ziarul pe care îl reprezint apără aceeaşi cauză ca şi cea a
maiestăţii voastre. Şi guvernul nostru la fel. Bolşevismul este un
rău care trebuie stârpit din rădăcini, cât mai e timp. Maiestate,
cred că ar fi bine să faceţi Statelor Unite onoarea unei vizite.
Statele Unite se interesează foarte mult de ordinea şi siguranţa de
aici. Acolo aţi găsi multă-multă înţelegere. De altfel, am
însărcinarea oficială din partea agenţiei de presă «Lightning» să vă
fac această propunere.
Oferta agenţiei de presă americane nu era prima de acest fel,
dar îi făcu multă plăcere reginei. Şi nu se feri s-o mărturisească.
— Miss Match! Sunt încântată! În principiu sunt de acord. De
îndată ce mă voi înapoia din călătoria mea în Europa, vom putea
discuta şi amănuntele.
Apoi se ridică, scoase dintr-o mapă de pe masă o fotografie, o

161
semnă, şi o întinse jurnalistei:
— Poftim, miss Match, o mică amintire din parte-mi.
Era ea, alături de generalul Grigorescu. Jos, în litere mari,
caligrafice, scria: învingătorii de la Mărăşeşti.
Roşind de emoţie, jurnalista americană răspunse:
— Maiestate, vă mulţumesc în numele gazetei şi vă asigur că
publicul american nu va aştepta mult să ia cunoştinţă de lupta pe
care poporul român, sub conducerea înţeleaptă a maiestăţii
voastre şi a maiestăţii sale regelui Ferdinand, o duce cu bolşevicii.
— Eşti foarte, foarte drăguţă, miss Match!

162
 VII

Un tren special, care venea dinspre Veneţia prin punctul de

frontieră italo-francez Ventimiglia, spinteca voios, într-o noapte
călduţă de martie, câmpiile şi dealurile Franţei, ca să aducă
Parisului un dar preţios: o mamă de cea mai bună familie şi cele
trei fete ale ei. Fetele, în compartimentele lor, dormeau liniştite, pe
cât pot dormi liniştite nişte fete într-o noapte de primăvară, mai cu
seamă când ştiu că mama le-a făgăduit să nu le aducă înapoi
acasă nemăritate. Mama, însă, ea stătea mereu trează, urmărind
peisajul în întuneric, prin fereastra vagonului, dar cu gândurile
aiurea. Avea griji multe, care nu sunt sortite oricui: griji de mamă,
griji de regină, griji de verişoară a regelui Angliei în România, griji
de prietenă a prietenilor care o ajutau în marea ei misiune, iar în
momentele acestea, griji deosebite pentru soarta bunului,
scumpului ei prieten Henry.
Căci Maria îl iubea mult pe Henry. Pe generalul Henry
Berthelot, din pricina căruia Ghiolman îi făcuse anul trecut, după
semnarea păcii de la Buftea, atâtea scene de gelozie.
— Ah, scumpul meu Ghiolman! râdea ea. Dacă ai şti ce comic
eşti când îl joci pe Othello!… în definitiv ce ai cu Berthelot? Până la
pacea de la Buftea am fost cu el aliaţi de război şi atât! Acum,
după ce am făcut pacea separată, ne despărţim. Ce poţi cere mai

163
mult unei femei… şi unei regine? Atunci ce e gelozia asta pe tine?
Se uita la Ghiolman şi-l judeca în sinea ei cu asprime: un
german sau un filogerman, totuna! Bădărani şi unul şi celălalt.
Germanii sau filogermanii, oricât de aleasă ar fi educaţia lor, nu
sunt francezi. În purtarea lor faţă de femei le lipseşte acea gingăşie
înnăscută pe care-o întâlneşti până şi la ultimul soldat marocan,
care luptă sub stindardul francez!
Să-i reproşeze un Ghiolman, prietenia ei cu Berthelot! Cu
dragul ei Berthelot, de care o leagă atâtea amintiri din război!
Parcă a fost ieri şi totuşi sunt peste doi ani de atunci, îi fusese
anunţat generalul Berthelot, numit şef al misiunii franceze pe
lângă armata română. Se aştepta să vadă un ofiţer – şi văzu un
băcan. Gras, abia răsufiând, cu picioarele scurte şi cu o figură atât
de banală, încât, cum întorceai capul o uitai numaidecât. Dar
băcanul acesta era atât de jovial, atât de vioi, atât de dezlegat în
mişcări, atât de aprig agăţat de viaţă, de mâncare, de băutură, de
toate plăcerile ei, încât te cucerea de la prima vedere. Şi a cucerit-o
de la prima vedere. Când de la cele dintâi replici, a spus:
«Maiestate, am găsit în România o admirabilă dezorganizare!» ea a
simţit că însuşi destinul i l-a trimis aici, ca să-i facă dezastrul mai
suportabil. De atunci, timp de aproape un an şi jumătate, au dus
jugul împreună. Retragerea, împreună… Moldova, împreună…
triunghiul morţii, împreună… Coţofeneştii împreună, toate
împreună, până după mizerabila pace de la Buftea, când
Ghiolman, în odioasa lui gelozie, a venit să-i spună, fără a-şi
ascunde măcar satisfacţia:
— Nemţii cer ca Berthelot să părăsească îndată ţara.
Tristă a fost despărţirea! Dacă nu l-ar fi avut pe Boyle aproape
de ea, numai bunul Dumnezeu ştie dacă ar fi îndurat lovitura. L-a
condus pe dragul ei Henry la gară, însoţită de toate fetele ei şi, ca
să-i facă lui Ghiolman în necaz, l-a sărutat pe Berthelot cu o
pasiune care nu mai avea scuza unei alianţe militare între
România şi Franţa.
— Dacă Franţa n-a binevoit să-mi dea legiunea de onoare – a zis
ea – dumneata vei binevoi cel puţin să mă îmbrăţişezi.
Dar fiindcă i se păru că atât nu-i ajunge lui Ghiolman, regina a
pus-o pe fii-sa Elisabeta să organizeze, cu câteva fete din anturajul
ei şi cu invalizi de prin spitale, o manifestaţie pentru continuarea
războiului. A doua zi, perechea regală a ieşit în balconul palatului
lor de pe strada Lăpuşneanu să asiste la demonstraţie – ea, într-o

164
rochie albă şi în mână cu un buchet de flori din toate culorile
aliate, el, cu şapca lui de amiral pe cap.
— Numai şapcă de amiral îi mai lipseşte! îl auzi ea pe Aureanu,
care stătea în spatele ei, cum îi spune lui Alecu, chipurile în
şoaptă.
Dar Maria nu mai putu prinde răspunsul celuilalt, fiindcă, pe
neaşteptate, un vuiet asurzitor izbucni în stradă. A fost ceva
groaznic, fiindcă a fost ceva neaşteptat. Invalizii, cum au ajuns în
dreptul balconului regal, s-au despărţit în două tabere: una care
striga «Vrem război!», alta: «Jos războiul! Vrem pace!»… şi s-au luat
la bătaie. În momentele acelea Maria se gândea la Berthelot şi-i
venea să intre în pământ de ruşine. Ce-ar fi spus el, dacă ar fi
văzut cât de puţin recunoscătoare îi este ţara. Dar, din fericire,
Berthelot plecase cu o zi mai înainte, ca să nu se mai întoarcă
decât după victorie, o dată cu trupele aliate din sud.
Oftă! Bunul ei Henry s-a întors. Dar zmintitul ăla de
Clemenceau a hotărât să-l recheme, aproape îndată, în Franţa.
— De ce? a întrebat ea pe ambasadorul Franţei.
— Domnul Clemenceau este informat că în timpul războiului,
Berthelot şi-a împlinit misiunea aici într-un chip foarte bizar.
— Ce înseamnă bizar?
— Maiestate! Mă iertaţi că mă exprim cam brutal! Raportul
spune că Berthelot şi toţi membrii misiunii militare franceze nu
sunt decât o bandă de cheflii.
Maria păli! Ce îndrăzneală să se vorbească aşa despre Henry al
ei! Că a cam încurcat treburile pe la statul major – poate! Că
sfaturile lui militare nu erau decât nişte banalităţi teoretice fără
niciun sens practic şi eficace – mă rog! Că a izbutit să-l supere pe
Neaţă – desigur! Dar e un om atât de spiritual… atât de optimist…
şi mai ales cu atâta experienţă de viaţă… scumpul ei Henry!
— Este un lucru hotărât şi irevocabil? întrebă ea cu o indignare
abia reţinută.
— Se pare, maiestate! Va fi înlocuit pe frontul Baltica-Marea
Neagră cu generalul Mangin.
Regina izbucni:
— Dar este nedrept! Berthelot înlocuit pentru nişte acuzaţii
absurde! Cred că măsura este puţin cam pripită.
— Se pare, maiestate, că hotărârea dimpotrivă este de patru
luni mereu amânată. Dar guvernul meu crede că lucrurile nu mai
pot merge aşa, mai departe. Domnul Clemenceau se plânge că

165
Berthelot nu este în stare să menţină disciplina în armata din
Orient… Şi după aceea în conflictele dintre noi şi englezi, noi,
francezii, suntem totdeauna în inferioritate.
Aşa! Care va să zică asta este!… Domnului Clemenceau îi pasă
prea puţin că Berthelot este un beţiv!… Şi, între noi fie vorba,
este!… îi pasă prea puţin că este un muieratic!… Şi este, dragul de
el!… îi pasă prea puţin că e un militar incapabil… De altceva îi
pasă lui Clemenceau: că ea, Maria, prinţesa engleză, stăpâneşte
prea mult pe comandantul misiunii franceze şi că, din pricina
aceasta, influenţa engleză în România creşte prea mult, în paguba
Franţei. Desigur, Franţa ar vrea să continue aici, la infinit, regimul
ei de ocupaţie. Domnul Clemenceau e fericit că oamenii lui
procedează în România ca în Madagascar. Îi place, de pildă, să-l
vadă pe colonelul francez Bonneau cum stă la Constanţa şi obligă
pe toţi românii care pleacă din ţară să-şi scoată paşapoarte
franceze, ca în orice colonie franceză… «Ei, nu, domnule
Clemenceau! Află că războiul n-a fost făcut pentru ca România să
ajungă o colonie franceză, ci una engleză… Dacă va trebui să ne
războim pentru asta, ne vom război, domnule Clemenceau… ne
vom război!»
Închise ochii şi-şi strânse pumnii ei mici… «Da, scumpul, dragul
meu Henry… Va trebui să lupt greu cu domnul Clemenceau ca să
te smulg din ghiarele lui».
Încercă apoi să adoarmă, dar nu izbuti. Mereu alte gânduri o
ţineau trează… Acuşi va fi la Paris şi încă nu ştie ce rochie, ce
pantofi, ce mantou şi ce pălărie îşi va pune, mâine dimineaţă, când
va descinde în gara Lyon!
La Bucureşti hotărâse pentru această solemnitate o rochie de
catifea albastră, o pălărie de mătase crem, brodată cu aur, cu
borul ridicat în dreapta, un mantou de stofă violetă şi nişte pantofi
argintii. Dar aseară, la Milano, i s-a adus în vagon o telegramă de
la Paris, prin care era informată că mantou violet, pantofi argintii
şi pălărie crem cu borul ridicat în dreapta nu se mai poartă.
Aseară! în ultima clipă!… Mizerabilii aceia de la ambasada română
nu i-au putut telegrafia mai devreme ce se poartă şi ce nu se mai
poartă acum la Paris.
Ştirea o tulburase profund. De aceea, stătea nemişcată în
întuneric şi-şi revizuia în minte garderoba pe care şi-o luase cu ea.
Vagonul ei de bagaje cuprindea zeci de valize cu rochii, pantofi,
mantouri, totuşi nu vedea printre ele nimic potrivit unei regine,

166
pentru o lună cum este luna martie, pe peronul unei gări cum este
gara Lyon, la o oră de dimineaţă cum este ora nouă dimineaţa. Ce?
Ce? Ce?
În cele din urmă, regina găsi: îşi va pune mantoul de postav
bordo închis pe care-l rezervase pentru o plimbare la grădina
zoologică şi o pălărie tot de mătase şi tot crem şi tot brodată în fir
de aur, dar de astă dată cu borul ridicat nu în dreapta, ci în faţă.
Mulţumită, Maria aprinse lumina şi sună. După câteva clipe,
doamna de onoare Syrene Poppesco- Poppesco, băgă capul pe uşă.
— Intră! o pofti Maria.
Doamna Poppesco-Poppesco intră.
— Maiestate – zise ea – pândesc de două ceasuri la uşă. La
Chambery s-a urcat domnul Trişcă, secretarul domnului prim-
ministru, care are să vă facă o comunicare urgentă. Ce facem cu
el?
— Lasă-l să intre. După ce pleacă, vii la mine!
Trişcă intră îndată şi se înclină adânc.
«Urât mai e, Dumnezeule! îşi zise Maria. Şi ce servietă enormă!
Ce-o fi având, oare, în sacul ăsta de piele?»
— Maiestate – vorbi Trişcă – domnul prim-ministru m-a
însărcinat să vă întâmpin la Chambery, ca să vă pun în curent cu
o noutate neplăcută!
Maria se sperie. Alta acum!… Să nu trebuiască să-şi schimbe
iar toaleta!
— Vorbeşte! îl încurajă ea, nerăbdătoare, pe Trişcă.
— Alaltăieri s-a comis un atentat împotriva domnului
Clemenceau.
«Clemenceau? gândi Maria. S-a găsit cineva să tragă în el?
Bravo!… Felicitările mele! Şi felicitările mele Ambasadei române!…
Despre toaletă mi-au telegrafiat, dar despre Clemenceau n-au
suflat nicio vorbă. Foarte bine! Nici nu merită!»
— Şi cum îi merge? întrebă Maria cu un aer îngrijorat..
— Ieri după-amiază, când am părăsit Parisul, se spunea că
starea lui s-ar fi înrăutăţit.
— O! exclamă regina alarmată. Ar fi o adevărată nenorocire!
Şi continuă, în gând: «Ar fi, într-adevăr, o nenorocire ca acest
mizerabil să scape cu viaţă».
— Da, maiestate, replică Trişcă. De altminteri se şi zvoneşte că
în starea în care se află, domnul Clemenceau va fi înlocuit azi-
mâine cu Albert Thomas, sau cu Klotz.

167
 — Thomas? se înveseli deodată Maria. Dar ar fi minunat! Ştii,
domnule Trişcă, Thomas este un sincer prieten al ţării noastre, cu
toate că e socialist.
Râse cu ochii ei frumoşi şi dinţii ei sclipitori. Trişcă îndrăzni să
zâmbească şi el.
— Adevărat, maiestate! Dar se spune că Thomas ştie cum ne-
am purtat noi cu socialiştii în timpul războiului… Cât despre
Klotz…
Maria râse şi mai cu poftă:
— Pe Klotz nu-l cunosc… încă nu-l cunosc. Dar Thomas?
Apoi cu un accent de entuziasm patetic:
— Dar se poate om mai delicios decât socialistul… so-ci-a-lis-tul
Thomas! Pe socialistul Thomas eu îl iubesc, dragul meu!… Dacă ar
fi toţi socialiştii ca el, nu m-aş teme de revoluţie. Cu Thomas în
fruntea guvernului francez, putem dormi liniştiţi. Thomas mi-e
prieten.
Maria nu exagera! Ea şi Thomas erau buni prieteni încă din
timpul războiului. Era în mai 1917. Ferdinand se întorsese de pe
front, unde alergase nu ştie nici ea pentru a câta oară ca să-i
asigure pe soldaţi că le va da pământ şi vot universal de îndată ce
se va isprăvi războiul, când sosi şi Thomas, ministrul apărării
naţionale în guvernul francez. Social-democratul Thomas era
însărcinat de guvernul lui Clemenceau să vină în ţară, spre a-i
îndemna pe ostaşii români să reziste atât nemţilor, pe front, cât şi
ispitei de a imita exemplul armatei ruseşti care se răsculase
împotriva ţarului. În aceeaşi seară, s-a organizat în cinstea
ministrului de război al Franţei o masă la care au fost invitaţi toţi
reprezentanţii puterilor aliate şi membrii guvernului.
— Ce să vă spun, dragele mele! povesti ea a doua zi, doamnelor
ei de onoare. Albert – îi şi spunea scurt: Albert – a avut aseară un
succes nebun. Nu l-aţi văzut încă!… A, e nostim de tot. Un omuleţ
rotunjor, cu păr ciufulit şi nişte ochelari groşi şi faţa împodobită
cu o barbă arămie, care se sfârşeşte în nişte zulufi nespus de
ciudaţi. Are un singur dinte în faţă… şi când vorbeşte, îşi umflă
buza de jos, ca un copil îmbufnat. Şi slavă domnului, de vorbit ştie
să vorbească grozav… Să-l auziţi cum vorbeşte! Bineînţeles, toată
lumea a venit în ţinută de gală. Numai el purta un sacou jerpelit.
Da, ţinuta lui nu prea se potrivea cu masa unui rege. Totuşi, m-
am amuzat teribil cu el. Teribil!… E un individ plin de haz. S-a
arătat foarte binevoitor acest social-democrat, cu familia mea. S-a

168
împrietenit cu Carol şi mi-a dat toate asigurările că vrea să-l ia cu
dânsul în Franţa, să-i arate tot ce trebuie să vadă şi să-l trimită
înapoi, cu baterii de artilerie grea şi o escadră de aeroplane din
cele mai noi.
Îi mai venea Mariei să râdă şi acum, când îşi aducea aminte că
Albert Thomas fusese găzduit la mitropolie. Mitropolitul l-a primit
cu braţele deschise şi l-a sărutat pe gură. I-o povestise chiar el.
Cât a stat la Iaşi, Thomas venea foarte des s-o vadă. Se aşeza
lângă ea şi o desfăta cu poveştile lui. Uneori seara, după cină, se
aşezau cu toţii – ea, Nando, copiii – în jurul unei mese şi-l ascultau
ceasuri întregi pe acest delicios social-democrat, care se purta la
palat, ca şi cum ar li făcut parte din familia regală. De altfel, fetele
şi băieţii ei îi şi spuneau «nene Thomas!»… Cine şi-ar fi închipuit
cu câteva luni mai înainte, când bietul Niculae al II-lea mai era ţar
al tuturor ruşilor, că ea, regină a României, şi regele, şi toţi prinţii
şi prinţesele, vor sta aşa, la o masă mai mult decât amicală, cu
ministrul socialist al apărării naţionale din guvernul francez. Şi
Albert!… Albert se simţea atât de fericit în cercul familiei de
Hohenzollern-Sigmaringen, încât cu mare greutate a putut fi
convins să se ridice, ca să nu piardă trenul.
— Da, domnule Trişcă! repetă Maria. Albert Thomas îmi este un
bun, un foarte bun prieten. Dar apropo! Cu conferinţa de presă ce
se aude? Aţi convocat-o?
— Da, maiestate! Pentru azi după-amiază la orele cinci.
Fiindcă i se vorbi despre ore, regina se uită la ceasornic şi se
îngrozi. Era ora cinci jumătate dimineaţa… şi trenul soseşte în
gară la nouă!
— Să mă ierţi că nu te mai pot reţine! zise ea pripită lui Trişcă.
Acuşi suntem la Paris şi eu nu sunt încă îmbrăcată!

*
Maria era bine dispusă. Acuma, când cobora din apartamentele
ei ca să înfrunte, în unul din saloanele hotelului Ritz, curiozitatea
presei din lumea întreagă, îşi amintea cu deosebită plăcere cum
într-un magazin de parfumerie de pe rue de la Paix, o clientă, în
locul aclamaţiilor, se apropiase de ea, îi pipăise mantoul bleumarin
pe care-l purta şi-i spusese:
— Superb! Doamnă, vă rog, unde l-aţi cumpărat?
În sală o aşteptau zeci de jurnalişti francezi şi străini, care o
primiră pe Maria cu un murmur spontan de admiraţie. Căci Maria

169
era frumoasă, într-adevăr. În rochia ei albă cu mâneci largi, cu
umerii aproape descoperiţi, cu bijuterii foarte discret presărate pe
mâini, pe braţe, pe piept şi pe gât, cu o foarte sclipitoare diademă
în părul ei încă de un blond pur, Maria îţi lua ochii.
Conştientă de farmecul irezistibil ce-l exercita asupra bărbaţilor,
regina salută şi-şi plimbă ochii asupra adunării. Cei mai mulţi
dintre gazetari erau tineri, simpatici şi decoraţi. Mai mult decât
toţi, însă, Mariei îi plăcu un ziarist argentinian. Înalt, zvelt, brun,
cu părul puţintel ondulat, cu o mustăcioară ciudat de subţire, ca
un şiret negru întins exact la marginea gurii… şi nişte ochi…
S-a străduit Maria mult după aceea să descrie confidentelor ei
aceşti ochi, dar n-a izbutit. Fapt e că, tot timpul conferinţei, ochii
ei umezi s-au odihnit – deşi termenul nu prea se potriveşte – în
ochii acestui frumos ziarist. De altfel, nici argentinianul nu era un
nesimţitor. De abia îşi făcuse regina apariţia în sală, că el şi deveni
cumplit de nervos.
După câteva cuvinte de salut, rostite de către cel mai în vârstă
dintre gazetari, regina vorbi:
— Am venit la Paris, fiindcă am observat, în ţară la noi, că
oamenii noştri politici nu ştiu să vorbească Franţei.
Un reporter mărunţel, trimisul unei gazete italiene, şopti scurt
vecinului său:
— O… o!
Vecinul, un blond cu obrajii bucălaţi şi rumeni – reporterul
unui ziar francez – îi răspunse:
— Ce zici? E delicioasă, nu?
Maria îşi trecu mâna prin păr şi continuă şă-şi dezvăluie
punctele ei de vedere politice.
— Sunt aici ca să apăr interesele ţării mele. Doresc din toate
puterile reconstituirea Rusiei. Căci, domnii mei, după mamă eu
mă trag din familia imperială a Rusiei. Soarta Rusiei, deci, nu-mi
poate fi indiferentă.
Gazetarii nu puteau pricepe de loc despre ce este vorba. Lor li s-
a spus clar. La ora cinci după masă vă veţi prezenta la hotel Ritz,
unde vă aşteaptă regina României ca să vă facă anumite declaraţii
politice. Şi când colo, au dat peste încă o mare ducesă, dintre acele
mii şi mii de mari ducese, proaspăt imigrate în Franţa, care,
ajutate de Dumnezeu ştie cine, fac declaraţii prin presă asupra
nevoii reconstituirii fostului imperiu ţarist. E clar!… Dar cum de
au putut cu toţii, absolut cu toţii greşi ora şi adresa, ca să rateze

170
întrevederea cu regina României, care i-o fi aşteptând în momentul
acesta în cine ştie ce alt hotel din Paris.
Dacă argentinianul ar fi stat mai liniştit, poate că şi regina ar fi
fost mai liniştită şi ar fi înţeles că declaraţiile ei pun pe gazetari
într-o mare nedumerire. Dar acest tânăr şi talentat argentinian
parcă ar fi avut în ochi, şi în mustaţă şi în degete argint viu – ceea
ce o împiedică pe Maria să-şi pună gândurile în ordine şi să se
exprime mai limpede.
— Da, domnii mei – merse ea mai departe pe drumul apucat –
soarta Rusiei nu-mi poate fi indiferentă şi voi lucra la refacerea ei
din toate puterile, până voi izbuti. Că voi izbuti, asta e sigur!
Fiindcă ceea ce vreau, vreau din toate puterile. Eu, domnii mei,
sunt prinţesă engleză. După tată, sunt de origină engleză şi
nepoată a reginei Victoria. În vinele mele, deci, curge sânge curat
englezesc. Eu aparţin unui neam care ştie ce vrea şi ştie să vrea…
şi care nu se dă bătut cu una cu două…
Şi izbucni în torente de lacrimi. Mai nedumeriţi încă, gazetarii,
toţi, săriră s-o ajute. Numai italianul acela mărunţel nu-şi pierdu
firea:
— Maiestate! zise el, în colţul gurii cu o cută prea veselă pentru
acest moment tragic. Calmaţi-vă! De ce plângeţi? Nimeni dintre noi
nu vă vrea răul!
Italianul pare-se că nu ştia că această femeie superbă avea o
sensibilitate dăruită de zei numai regilor. Aşa că, încercările
amabile ale acestor tineri simpatici, în loc s-o liniştească, o
tulburară şi mai mult.
— Nu, nu! zise ea, printre sughiţuri. Mă iertaţi, dar în vinele
mele nu curge sânge de sclav. Eu sunt englezoaică!
Italianul se aplecă spre blondul bucălat de alături:
— Ai dreptate! E delicioasă!
Blondul, satisfăcut, mormăi:
— Nu-i aşa?
Subit, Maria se linişti, îşi şterse ochii cu batista, îşi îndreptă
bustul şi mândră se adresă prea talentatului argentinian:
— Domnii mei, trebuie să ştiţi că a depins de voinţa mea să fiu
regina Engliterei!
Un gazetar cam între două vârste, cunoscut pentru relaţiile sale
cu Clemenceau, zise:
— Maiestate! Cred că aţi făcut foarte bine că n-aţi acceptat. Azi
ne-aţi fi vorbit englezeşte şi poate că nu ne-am fi înţeles atât de

171
uşor.
Toţi corespondenţii, înafară de cei ai presei americane şi
engleze, primiră gluma cu multă bunăvoinţă. Blondul cu obrajii
bucălaţi interveni şi el:
— Maiestate! Vorbiţi o franceză impecabilă, aproape fără accent.
S-ar putea crede că sunteţi o franceză autentică.
— Şi sunt! replică, energic, Maria. Din partea mamei mă trag
direct din Godefroy de Bouillon… în vinele mele curge mult sânge
francez. Din partea tatii, de asemenea…
Argentinianul îşi mângâie mustăcioara şi nespus de respectuos,
întrebă:
— Care va să zică, maiestate, scopul vizitei dumneavoastră în
Franţa…
Regina, precipitat, îi răspunse:
— Am o mare misiune politică! împrejurările m-au făcut să fiu
amestecată în toate evenimentele politice din ultimii ani, mai
îndeaproape decât sunt reginele de obicei. Toţi au socotit că umerii
mei sunt destul de puternici pentru a purta unele greutăţi şi inima
mea destul de largă pentru a cuprinde vitejia de care are nevoie…
Înainte de a pleca, am spus regelui: «Pentru ca misiunea mea să
reuşească, am nevoie de toată încrederea ta.» Trebuie să ştiţi,
domnii mei, că n-am fost totdeauna uniţi în căsătoria noastră!
Deosebiri de vârstă ne despărţeau uneori. Dar în chestiuni care
privesc familia şi ţara, suntem totdeauna de aceeaşi părere. Aşa că
el mi-a răspuns: «Tu ştii doar că ai toată încrederea mea»… Ar dori
şi regele să vorbească uneori, dar el e obligat să fie mai discret
decât mine. De aceea, de multe ori el trebuie să vorbească prin
glasul meu. Cred că e şi mai potrivit aşa… Eu sunt mult mai iubită
decât el în România… Popoarele simt nevoia de a-şi crea
simboluri-eroi… în războiul acesta unul din simboluri a fost regele
Belgiei, celălalt am fost eu!
«Prin urmare – îşi zise italianul – dumneaei este totuşi regina
României. S-o ascultăm!»
— Domnii mei – zise regina – dacă vreţi să ştiţi în ce constă
misiunea mea, vă pot lămuri în câteva cuvinte: am venit să ajut la
consolidarea păcii.
Italianul se aplecă spre vecinul său, francezul cu ochi albaştri,
ca să-i şoptească:
— Îţi cer încă o dată iertare: e nespus de drăgălaşă.
Bucălatul îi răspunse, cu toate că ceva mai puţin convins:

172
 — Pacifistă, dar drăgălaşă, într-adevăr!
Între timp, regina vorbea:
— Pacea este singura noastră dorinţă, ca şi a marilor noştri
aliaţi. Dar pacea, domnii mei, este o problemă grea. Victoria nu ne
poate încă asigura pacea, fiindcă tronul ţarului a rămas neocupat.
Cu un gest plin de graţie îşi mângâie părul, apoi reluă:
— Problema regimului ţarist este însăşi problema păcii
europene. Oricine iubeşte pacea trebuie să lupte pentru
restabilirea păcii în Rusia ţaristă. Îmi dau seama că guvernele
şovăie să trimită din nou oameni la luptă. Dar România, cu
provizii şi muniţii suficiente, chiar fără a fi ajutată cu trupe, ar
putea deveni o fortăreaţă puternică în contra bolşevismului. Cred,
însă, că atât n-ajunge şi că România, Iugoslavia şi Cehoslovacia ar
trebui să încheie o alianţă, pentru ca împreună să poată ţine piept
bolşevismului. Fiecare trebuie să sacrifice câte ceva. România este
gata să facă începutul!
Se va supăra Ionel? Nu se va supăra? În orice caz, azi-dimineaţă
nu i-a suflat niciun cuvânt despre aceasta. Cu încăpăţânarea lui
de a nu ceda aliaţilor, el pune în primejdie încercările Angliei de a
organiza la graniţa sovietică un front româno-sârbo-cehoslovac.
Aşa că trebuia să-l ia prin surprindere. O durea. N-ar fi vrut să-l
indispună. Dar n-avea încotro. Interesele patriei mai presus de
orice!
Îşi plimbă ochii câteva clipe asupra tinerilor reprezentanţi ai
presei mondiale şi deodată îşi ridică glasul, spre a putea fi bine
auzită.
— Trebuie să vă anunţ, însă, domnii mei, că n-ar fi exclusă în
curând o surpriză.
Toţi cei de faţă erau acum numai ochi şi urechi. O surpriză?
Doar pentru asta au şi venit! Pentru un subiect de senzaţie.
— Da, domnii mei! îşi doză Maria «surpriza», ca să întărite şi
mai mult curiozitatea jurnaliştilor. S-ar putea prea bine întâmpla
ca în curând tronul ţarului să fie iar ocupat. Pentru pacea lumii ar
fi o mare fericire, dacă ruşii îşi vor alege un împărat bun. Unde se
vor duce să-l caute, nu se ştie încă… Deşi…
Toţi tresăriră… Surpriza de abia vine!
— Deşi – îşi rosti răspicat Maria cuvintele – cred că se ştie!
— Cum? se agitară jurnaliştii pe scaunele lor.
Maria, cu un mic zâmbet şiret, continuă:
— Aflaţi, deci, domnii mei, că ruşii, părtaşi ai vechiului regim,

173
ar fi dispuşi să se strângă în jurul meu, dacă m-aş hotărî să le fiu
împărăteasă.
Aşa o asigurase, cu o zi înainte de a fi părăsit ea ţara, colonelul
Boyle, care tocmai venea de la Odesa, unde izbutise să ajungă prin
mijloacele lui obişnuite:
— Ruşii te vor împărăteasă! Dacă eşti de acord, încep cu ei
tratativele!
Vestea ce i-o aducea acest «om puternic» o ului atâta, încât
trebui să se ţină de stâlpul ei de pe terasă. Fantastic!…
împărăteasă a Rusiei!… Ţarină a tuturor ruşilor!… Doamne,
ingenioase mai sunt soluţiile tale!… Eu, ţarina tuturor ruşilor!… în
felul acesta, în sfârşit, poporul rus va fi răsplătit pentru suferinţele
pe care le îndură de când i-a fost răpit iubitul meu văr Niculae al
II-lea!… Şi deodată, Maria văzu că întâmplările mici şi mari din
ultima vreme n-au fost decât semne care prevesteau voinţa celui
de sus. Până şi această călătorie în străinătate, inspirată tot de
scopuri strict legate de interesele fostului regim al lui Niculae al II-
lea, îşi căpăta acum adevărata ei semnificaţie: Dumnezeu o vrea
ţarină a tuturor ruşilor. Era limpede, cât se poate de limpede.
Astfel că, Maria, pe lângă misiunea secretă ce i s-a dat de a
realiza un pact între cele patru state moştenitoare ale fostului
imperiu habsburgic, îşi mai luase ea însăşi altă misiune: aceea de
a încerca să afle dacă guvernul englez e dispus s-o sprijine în
această «mare aventură» cum o numea ea în gândurile ei cele mai
intime: tronul lui Niculae al II-lea!
— Bieţii ruşi! urmă ea, coborându-şi, îndurerată, pleoapele,
peste ochii încărcaţi de reflexe argentiniene. Trebuie să fie ceva
îngrozitor să te trezeşti deodată că nu mai ai împărat, după ce o
viaţă întreagă ai fost obişnuit să-l socoteşti ca centru al întregii
vieţi de stat. Nu?
Acest «nu» era adresat direct talentatului gazetar argentinian.
Tânărul sud-american îşi trecu scurt mâna peste şnurul său de
mustaţă şi, cu un glas pasionat, răspunse:
— Îngrozitor, într-adevăr, maiestate! Fără un împărat… fără o
împărăteasă… viaţa nici nu merită să fie trăită!
O rumoare veselă, totuşi foarte politicoasă, străbătu sala.
Italianul îşi lovi vecinul cu cotul:
— Ce spui?
Dar de jur împrejur, toţi confraţii îl ţistuiră:
— Ssst, ssst!

174
 Pesemne că vorbise prea tare.
Maria, senină, continuă:
— Fără împărat şi împărăteasă, poporul recade în sălbăticie.
Sistemul monarhic este cea mai desăvârşită formă a orânduirii
sociale.
— Dar republica? întrebă francezul.
Regina, puţin tulburată, îi răspunse:
— Sunt împotriva sistemului republican, pentru că într-o
republică soţia preşedintelui nu are acelaşi rol ca regina într-un
regat.
— Ei aş! făcu italianul, care uită cu totul de protocol. Madam
Wilson, de pildă…
Confraţii îl ţistuiră iarăşi:
— Ssst, ssst!
Italianul tăcu şi regina îşi reluă firul declaraţiilor ei
senzaţionale:
— De aceea, domnii mei, mă aflu într-o mare dilemă: pe de o
parte sunt adânc mâhnită de cele ce se întâmplă cu poporul rus,
pe care aş vrea să-l ajut, iar pe de altă parte mă întreb: aş putea,
oare, părăsi România?
Italianul exclamă cu nevinovăţie:
— De ce nu, maiestate?
Maria îi zâmbi dulce:
— E şi părerea mea! declară ea. În felul acesta îmi voi servi mai
bine poporul…
Francezul era gata s-o întrebe:
— Maiestate! Despre care popor este vorba?
Dar Maria, desmeticită subit, i-o luă înainte:
— … poporul meu român! Poporul meu român nu poate decât
să câştige prin refacerea imperiului ţarist, căci, domnii mei… Şi
asta, vă rog, să subliniaţi în ziarele dumneavoastră… poporul meu
român nu-i bolşevic. Da, domnii mei! E atât de răbdător poporul
meu român şi are atât de puţine pretenţii de la viaţă!
La care, argentinianul, scos din minţi, strigă:
— Ce alte pretenţii să mai aibă, maiestate, când Dumnezeu i-a
dat o regină atât de frumoasă!

Informaţia ce i-o dăduse Trişcă reginei cu privire la starea lui

Clemenceau se dezminţi chiar în aceeaşi seară. Primul ministru al
Franţei, deşi fusese rănit, nu renunţase azi-dimineaţă nici la

175
plimbarea lui obişnuită în grădină, nici la treburile lui de la
Consiliul suprem. Aşa că, spre necazul lui Ion Ion, Maria fu
înştiinţată că domnul Clemenceau este dispus s-o primească a
doua zi.
Întrevederea nu ţinu decât o oră, dar a fost o oră lămuritoare şi
rodnică. Dimineaţa, când se pregătea de audienţă, Maria nu-şi
putea ascunde că o stăpâneşte o oarecare emoţie. Trebuia să-l
înfrunte pe «tigru» – şi tigrul era un om nu tocmai comod.
Mâncător de «boşi» în timpul războiului, tigrul îşi făcuse după
război o nouă specialitate: să mănânce bolşevici şi englezi. Dar
până să-i mănânce pe bolşevici, deocamdată scoate sufletul
englezilor. Ca să-l îmblânzească, regina căută să fie cât mai
frumoasă. Toaleta ei ţinu câteva ceasuri, dar izbuti să fie, într-
adevăr, mai frumoasă ca oricând.
Numai că bătrânul acesta mustăcios, cu faţa lui galbenă şi
pomeţii ieşiţi, de mongol, cu întreaga lui înfăţişare de general în
retragere, aşa îmbrăcat cum era în jacheta lui neagră, nu vedea în
Maria o femeie. Despre femeia aceasta, încrezută, flecară,
fluşturatică, superficială, exhibiţionistă, uneori niţeluş vulgară şi
lipsită de simţul ridicolului, avea toate informaţiile posibile. Nu
vedea în ea nici măcar pe regina care a rezistat nemţilor. Ci vedea
numai pe englezoaică. Fireşte nu o englezoaică oarecare, ci o
englezoaică activă a englezismului, adică o agentă importantă a
serviciului de informaţii englez, care, acum, după victorie, lucrează
în Orientul european cu şi mai mare îndârjire ca înainte de război,
pentru interesele Angliei şi împotriva intereselor Franţei. Şi fiindcă
o vedea aşa cum era, el nu putea decât să zâmbească la sforţările
ei de a-şi desfăşura în chip cât mai eficace cu putinţă toată gama
farmecelor ei diplomatice. Da! Evident! Nici nu mai încape îndoială!
Maria nu şi-a furat reputaţia de femeie irezistibilă, ci şi-a câştigat-
o cinstit. Stăpânea arta de a cuceri, la perfecţie. Bătaia asta
gingaşă şi studiată a genelor, vibraţiile uneori cam prea exagerate
ale nărilor, zâmbetul care insinua atâtea şi atâtea făgăduieli, jocul
de artificii al ochilor ei mari şi umezi – ce bine le cunoştea toate
astea Maria!… Dar ce păcat! Tigrul n-avea grija femeilor – ci a
victoriei.
Astfel că, după schimbul obişnuit de amabilităţi, Maria se văzu
silită să intre îndată în miezul problemelor care o aduceau aici.
— Preşedintele meu de consiliu, domnul Viziru…
Mustăţile lui Clemenceau se zbârliră:

176
 — Mă iertaţi, maiestate! Nu-mi vorbiţi de domnul Viziru. Nu-mi
plac bărbaţii care plâng.
Regina cunoştea amănuntul: la ultima întrevedere cu
Clemenceau, Ionel a plâns cu lacrimi amare. Argumentul acesta,
în loc să-l convingă pe Clemenceau, l-a îndârjit şi mai rău. Totuşi,
Maria încercă să-l scuze pe Ion Ion al ei. Îşi strecură, deci, un
zâmbet sub pleoapele pe trei sferturi închise şi cu capul aplecat pe
umărul drept, răspunse:
— O, domnule Clemenceau, dar sunt lacrimi sincere!
— Sincere, fără îndoială! Pe cât pot fi de sincere nişte lacrimi
politice. Mie, daţi-mi voie, maiestate, să nu cred în sinceritatea
absolută a domnului Viziru. Avem cu domnia sa o foarte tristă
experienţă.
Şi cu un rânjet nemilos, adăugă:
— De altfel, dacă nu mă înşel, în politica ţării dumneavoastră,
lacrimile şi îmbrăţişările sunt o tradiţie sacră. Nu-i aşa? Şi soţul
dumneavoastră plânge mult.
Era neînduplecat tigrul acesta! Nu-l iubea nici pe Ferdinand,
nici pe Viziru. N-avea de ce. Amândoi l-au minţit. Şi omul acesta
orgolios şi autoritar nu le-o poate ierta. Să-i apere? Dar n-o lasă
tigrul.
— De ce e atât de supărat domnul Viziru? vorbi Clemenceau
mai departe. Oare pacea franceză de la Paris este mai rea decât
pacea germană de la Buftea?
Tigrul se joacă. Pacea de la Buftea!… Parcă el n-ar şti ce-a fost
pacea de la Buftea, despre care nimeni, nici el, nici ea, nici Viziru,
nici Lloyd George, nici nemţii n-au interes deosebit să vorbească
pe şleau!… «Dar dacă tigrului îi place să se certe, numai din
plăcerea de a se certa – să ne certăm!»
— Pacea de la Buftea, domnule prim-ministru? Dar noi n-am
vrut-o!
— Care «noi», maiestate? Maiestatea voastră!… Dar Viziru?
— Nici Viziru n-a vrut-o.
Bătrânul îşi smulse violent de pe mână, una după alta,
mânuşile de care nu se despărţea decât rar, şi le trânti pe masă:
— N-a vrut-o nici Viziru? Dar în 1917, când eu am venit în
capul guvernului francez, ce alta a făcut Viziru decât să mă
bombardeze cu cererile lui stăruitoare de a-i acorda
consimţământul să încheie pacea cu nemţii? Cine altul decât
domnul Viziru m-a sâcâit atâta cu rugăminţile lui de a-i îngădui

177
pacea cu nemţii, încât m-am ferit să mai am legături directe cu el,
ci numai prin Ambasada română de aici? Şi asta înseamnă că
domnul Viziru n-a vrut pacea cu nemţii?… Dacă n-a vrut pacea cu
nemţii, de ce l-a pus pe fratele său, Vintilă Viziru, să facă în 1917
un memoriu prin care voia să convingă pe conservatori că trebuie
neapărat să se semneze pacea aceasta? Dar la Consiliul de
coroană din februarie 1918, de ce l-a recomandat domnul Viziru
pe Ghiolman ca să formeze guvernul care trebuia să iscălească
pacea cu nemţii… Nu, maiestate! Este foarte firesc să-l apăraţi pe
domnul Viziru, pentru că este preşedintele guvernului
dumneavoastră… Dar adevărul este că a vrut pacea cu nemţii şi
lucrul acesta n-a fost un secret pentru nimeni. Dar apropo! Ştie
maiestatea voastră de ce este supărat domnul Viziru cu Massaryk?
Pentru că Massaryk a refuzat să-i dea, în 1917, două divizii
cehoslovace reclamate de aripa dreaptă română. Massaryk ştia că
domnul Viziru tratează pacea cu nemţii…
În timp ce Clemenceau vorbea, Maria urmărea cu atenţie
intonaţia glasului său puţin răguşit, gesturile mâinilor sale uscate,
expresia ochilor săi care aruncau fulgere. Era glasul, privirea,
mimica omului sincer, sângeros, indignat de o infamie pe care nici
în mormânt n-ar mai putea-o ierta. «E teribil, tigrul acesta!…
Teribil, dar teribil de mincinos şi ipocrit! Vorbeşte de adevăr
domnul tigru. Dar scoate din adevăr numai atât cât îi trebuie ca
să-şi întărească minciunile lui».
Rigidă, încordată, cu o privire aspră şi adâncă, Maria nu mai
era acum femeia preocupată să câştige simpatia lui Clemenceau, ci
un adversar dârz, care ar fi vrut ca acest tigru bătrân să afle că n-
o poate înşela cu minciunile lui neruşinate.
În momentele acelea, stăteau astfel, faţă în faţă, doi inşi care
apărau, cu aceeaşi înverşunare, interese cu totul deosebite; doi
inşi care, deşi minţindu-se unul pe altul, ştiu foarte bine că se
mint reciproc şi că nu cred nimic din cele ce spun, totuşi nu
îndrăznesc să şi-o mărturisească deschis, fiindcă acesta-i jocul: să
mintă, să mintă mereu, până va izbuti unul din ei să-i bage
celuilalt pe gât o minciună pe care s-o creadă.
Dar ceea ce Maria şi tigrul nu-şi puteau spune cu gura, şi-o
spuneau acum din ochi, într-o discuţie mută, dar la fel de aprigă şi
elocventă ca şi cum s-ar fi folosit de cuvinte ca să-şi strige
gândurile în gura mare.
«Tigru infam! spuneau ochii Mariei. Susţii că Ion Ion a vrut

178
pacea separată cu nemţii şi că toată lumea a ştiut-o! Deci, ai ştiut-
o şi tu. Nu numai că ai ştiut că Ion Ion face pace separată cu
nemţii, dar ai instigat şi ai sprijinit chiar tu pacea aceasta!… Tu
însuţi l-ai însărcinat pe ambasadorul tău, pe domnul de Saint
Aulaire, aşa cum Anglia mea l-a însărcinat pe Sir Barclay şi Italia
pe Fasciotti, să-l informeze pe Ionel că poate încheia fără grijă
pacea cu nemţii. Adevărat, sau nu?»
«Adevărat!»
«Susţii că Viziru te-a plictisit atâta cu rugăminţile lui ca să-ţi
dai consimţământul de a încheia pacea, încât ai început să te
fereşti de el. Minţi! Nu pentru asta te-ai ascuns de el, ci pentru că
a început să te bombardeze cu cereri, dar nu cu cereri, cum spui
tu, de a-i da voie să semneze pacea, ci cu cereri tot mai dese şi mai
exagerate de bani. Pentru asta n-ai mai vrut să ai direct de-a face
cu el, ci numai prin Ambasada română. Susţii că memoriul prin
care fratele Vintilă căuta să câştige adeziunea conservatorilor este
şi el o dovadă că numai Viziru a vrut pacea cu nemţii. Minţi!
Pentru că nu spui nimic despre cele ce cuprindea documentul cu
pricina. Ştii foarte bine că memoriul se sprijinea pe un argument
hotărâtor: dacă România nu încheie îndată pacea cu nemţii,
partidele noastre vor dispărea din viaţa politică a ţării. Textual!…
Dar acesta n-a fost numai argumentul lui Ion Ion, ci şi argumentul
tău şi al meu şi al tuturor guvernelor aliate, în 1917, pentru
România – ţară flămândă, dezarmată, decimată de boli, redusă la o
treime din teritoriu – nu erau decât două ieşiri: sau pacea separată
cu nemţii, sau bolşevizarea. Şi cel dintâi care a strigat: pacea
separată cu nemţii, ai fost tu. Datorită revoluţiei ruse, Germania,
inamicul nostru militar de pe frontul occidental, a devenit deodată
aliatul nostru militar pe frontul oriental. Adevărat sau nu?»
«Adevărat!»
«Tu, fioros mâncător de boşi în Apus, ai devenit deodată, de
frica revoluţiei ruse, cel mai aprins apostol al păcii cu boşii în
Răsărit. Ai uitat şi tu, tigrule, aşa cum am uitat cu toţii, că boşii
ne sunt inamici, că sunt bestii teutone, că militarismul prusac este
o primejdie permanentă pentru pacea Europei, că luptăm pentru
democraţie – şi te-ai grăbit împreună cu noi, englezii şi cu
americanii, să te împaci cu ei cât mai degrabă. De frica revoluţiei
ruse, în octombrie 1918, când armatele aliate, după ce
înfrânseseră armata bulgară, începuseră înaintarea spre Viena şi
Berlin, tu i-ai telegrafiat mareşalului Franchet d’Esperay să-i lase

179
pe nemţi în pace şi să se îndrepte spre Ucraina pentru a realiza
încercuirea bolşevismului şi prăbuşirea lui… Adevărat sau nu?»
«Adevărat!»
«Ca să salvăm de la dezastru pe germani şi ca să organizăm
împreună războiul împotriva bolşevicilor am semnat şi noi,
englezii, şi voi, francezii, laolaltă cu americanii, la 11 noiembrie
1918, armistiţiul cu nemţii. Adevărat sau nu?»
«Adevărat!»
Un fulger de mânie spintecă albastrul ochilor Mariei.
«Dacă-i adevărat, atunci de ce faci atâta gălăgie cu pacea
separată a lui Ion Ion, când tu ştii mai bine ca oricare altul că
actul de la Buftea nu era decât începutul războiului nostru
împotriva bolşevicilor, pregătit chiar de tine, reprezentant al
burgheziei franceze, nu numai pentru a apăra interesele clasei
burgheze de pretutindeni, ci mai înainte de toate pentru a salva
imensele capitaluri franceze investite în întreprinderile Rusiei
ţariste. Adevărat sau nu?»
Ochii lui Clemenceau se făcură mai mici şi mai răi ca înainte.
«Şi ce vrei? Dar tu ce cauţi în fostul imperiu al lui Niculae al II-
lea? De ce vrei să dobori regimul sovietic? Nu ca să salvezi
capitalurile engleze de acolo?»
Se priveau ţintă în ochi, îşi scrutau gândurile şi-şi măsurau
greutatea intereselor pe care le apăra fiecare dintre ei, pe întinsul
teritoriului trecut în stăpânirea poporului rus. Sonde, cuptoare,
coşuri de fabrici, păduri, livezi, câmpii de bumbac… toată bogăţia
Rusiei: cărbunii Doneţului, minereurile Uralului, lemnul Siberiei,
petrolul Caucazului, grâul Ucrainei… zahărul, pieile, ceaiul,
blănurile, aurul, nichelul… până şi caii, până şi vinul, până şi
fructele, şi peştii, şi păsările, şi conservele… tot, tot, tot ce munca
braţelor şi mintea celor o sută optzeci de milioane de robi ai
imperiului ţarist s-a putut transforma în dividende care să ia
drumul băncilor franceze şi engleze, se reflecta acum în pupilele
dilatate ale reginei Maria a României şi ale regelui tigru al Franţei.
«Ce averi fantastice a scos Anglia din Rusia ţaristă! grăiau ochii
lui Clemenceau. Dacă n-aş lovi prin aceasta în interesele noastre,
i-aş aplauda sincer pe bolşevici că i-au izgonit de acolo pe tâlharii
ăştia englezi».
«Ce averi fantastice a scos Franţa din Rusia ţaristă! spuneau
ochii Mariei. Dacă n-aş lovi prin aceasta în interesele noastre, i-aş
aplauda sincer pe bolşevici că i-au izgonit de acolo pe tâlharii ăştia

180
francezi.»
Dar ochii lor tăcură, gurile lor începură iar să grăiască şi jocul
reîncepu.
— Şi acum, maiestate – spuse tigrul – cred că nimeni n-ar putea
să susţină că Viziru n-a vrut să încheie pacea cu nemţii.
— Dar nu el a încheiat-o! se grăbi Maria să-i răspundă. Ci
Ghiolman.
Tigrul se burzului iarăşi:
— Ghiolman? Fireşte! Dar v-am mai spus-o, maiestate: pe
Ghiolman tot Viziru l-a recomandat. Viziru a fost silit s-o facă,
pentru că nemţii au refuzat să stea de vorbă cu el, aşa cum la
început au refuzat să stea de vorbă cu soţul maiestăţii voastre!
— Cu regele?
Maria aproape ţipase. Să vorbească acest tigru în mânuşi
suedeze, atât de irespectuos despre regele ei? Indignarea ei era cu
atât mai mare, cu cât ştia că tigrul spunea adevărul.
— Dar regele nici n-a vrut să audă despre o înţelegere cu
nemţii.
— Cunosc şi asta! rânji Clemenceau, arătându-i sclipitoarea sa
proteză dentară. I-am cetit mai deunăzi interviul din Times. Zice că
n-a iscălit armistiţiul cu nemţii şi că nu s-a îndoit niciodată de
victoria aliaţilor. Just?
— Cât se poate de just! sublinie, energic, Maria.
Clemenceau izbucni într-un hohot de râs:
— Perfect, maiestate! Dar în februarie 1918 cine s-a întâlnit la
Răcăciuni cu Czernyn, ministrul de externe al Austro-Ungariei? Eu
sau soţul dumneavoastră? Dar actul de promulgare a
armistiţiului, care a stat două luni în sertarul lui Ghiolman, cine l-
a semnat? Eu ori soţul dumneavoastră?
Şi fără să-i mai dea timp reginei să spună ceva, Clemenceau
coborî brusc tonul, care căpătă, prin aceasta, o nuanţă şi mai
sinistră:
— Ce este adevărat, maiestate, din cele ce se şoptesc pe aici, că,
deşi ruşii, la începutul războiului, ar fi oferit guvernului
dumneavoastră un ajutor de două sute cincizeci de mii de oameni,
atât soţul maiestăţii voastre cât şi domnul Viziru au răspuns că le
ajunge şi un ajutor numai de cincizeci de mii de oameni? E
adevărat, oare, că domnul Viziru ar fi spus lui Poklievski-Koziell:
«Ca să vă arăt cât de binevoitor sunt, mă voi mulţumi numai cu
cincizeci de mii de oameni?» Ce este asta? Îngâmfare… sau…?

181
 Regina tresări. Insinuarea lui Clemenceau era clară, îl bănuia
de trădare pe Ferdinand şi pe Viziru. Iată un lucru la care ea nu s-
a gândit niciodată, deşi cunoştea amănuntul! Care va să zică, asta
e: Ferdinand ar fi cerut dinadins oameni mai puţini, ca să
grăbească înfrângerea României şi victoria nemţilor!… Dar Ionel?
Ionel trădător?
Pe chipul Mariei se oglindi o groază atât de adâncă, încât tigrul
simţi că e sinceră. Impresionat, se grăbi s-o liniştească pe Maria:
— Maiestate, se înţelege că sunt numai zvonuri. Lucrurile nu se
pot dovedi negru pe alb.
Se întrerupse şi cu un gest repezit, întinse reginei o hârtie:
— Cunoaşte maiestatea voastră articolaşul acesta?
Maria îl cunoştea. Apăruse în octombrie 1917, în Gazette de
Lausanne şi făcea parte din acţiunea de propagandă a lui Ionel,
care-şi pregătea martirajul pentru pace. Gazeta scria că Boris
Sturmer, ministrul de externe al ţarului şi unul din capii bandei de
agenţi ai imperialismului german, ar fi fixat cu Germania data
când România va trebui să atace Austria şi abia după aceea ar fi
comunicat lui Viziru când să intre în război.
— Prin urmare, maiestate – comentă Clemenceau
— Viziru susţine, nici mai mult nici mai puţin, că a fost o
victimă a lui Sturmer, care de la început l-a vândut Germaniei, aşa
cum a vândut şi Rusia. Acest Sturmer ar fi întrebat mai întâi
Germania când îi convine să aibă România împotrivă – Germania i-
ar fi răspuns: «la data cutare şi cutare, când voi fi pregătită s-o bat
fără să-mi pierd prea multă vreme cu ea!» – şi cu răspunsul acesta,
Sturmer s-ar fi dus la Viziru şi i-ar fi poruncit: «Să intri în război la
data cutare şi cutare». Iar domnul Viziru, cuminte şi ascultător, s-
a supus!
Cuprins iar de un acces de violenţă, tigrul zvârli hârtia pe masă:
— Dar ce ne crede domnul Viziru pe noi? Nişte copii?… Nişte
imbecili? Cum îndrăzneşte să spună că Sturmer i-a fixat data la
care să înceapă războiul, când el este acela care, timp de doi ani,
ne-a tot minţit şi amânat cu intrarea dumisale în război? Şi apoi,
cum? Sturmer a fost singurul pe care-l privea afacerea asta? Dar
noi? Noi, Franţa şi Anglia – ce? Noi unde am fost? Am aşteptat şi
noi, ca şi domnul Viziru, ordinele kaiserului şi ale acestui domn
Sturmer şi n-am avut şi noi de spus un cuvânt? Nu, maiestate…
Domnul Viziru se înşală. Cu mijloacele dumisale de a-şi apăra
cauza, în loc să-şi uşureze situaţia, mai rău o agravează!…

182
 Nervos, agita acum o nouă hârtie:
— Interviul din Le Journal l-aţi citit? Tot Viziru… maiestate!
Maria n-auzise despre acest interviu. De ieri dimineaţă l-a văzut
de câteva ori pe Ionel, care n-a făcut decât să se plângă de felul
intolerabil cum este tratat de către «porcii» de la Consiliul suprem
şi că, fără nicio explicaţie, Clemenceau, după ce i-a fixat o
audienţă pe marţea trecută, n-a mai vrut să-l primească.
— Citiţi-l vă rog, maiestate! o îndemnă Clemenceau, întinzându-
i o copie. Este foarte instructiv.
Maria ceti.
Ionel arăta în interviu că lui i se datoreşte în cea mai mare parte
victoria aliaţilor. În vara lui 1916, aliaţii stăteau foarte prost. Prin
intrarea României în război, frontul de la Salonic, care era gata să
se prăbuşească, a fost salvat, iar cel de la Verdun s-a descotorosit
de patruzeci şi două de divizii germane care au trebuit să fie
trimise împotriva românilor. Imediat după aceea, Ionel spunea că
din pricina inactivităţii armatei de la Salonic a lui Sarrail, bulgarii
au putut să atace cu toate puterile lor frontul din Dobrogea, să
pricinuiască armatei române pierderi imense şi să facă joncţiunea
cu armata germană din România. Apoi, deodată, Ionel sărea la un
alt argument: România a jucat şi continuă să joace un rol
covârşitor ca barieră între bolşevism şi civilizaţia europeană. «Dacă
aliaţii – îşi încheia Ionel declaraţiile - nu vor să răsplătească
România pentru serviciile ei, întrucât a salvat Salonicul, a
descongestionat Verdunul şi a oprit bolşevismul – şi nici pentru
sacrificiile ei (pe lângă cele trei sute douăzeci de mii soldaţi morţi
dacă adăugăm şi victimile epidemiilor, se poate spune că a zecea
parte din populaţia românească a pierit în război), ar trebui, ca cel
puţin în interesul general al Europei, să se favorizeze grabnica
restabilire a ţării, care este singurul factor de ordine posibil în
mijlocul unui orient ameninţat de bolşevism».
— Premizele greşite – râse Maria cu duioasă îngăduinţă – dar
concluzia justă.
Tigrul se prefăcu că n-aude.
— În definitiv – zise el – ce vrea domnul Yiziru? Să respectăm
tratatul din 1916? Cel dintâi care nu l-a respectat a fost el: a
încheiat pacea separată cu nemţii. După aceea vin americanii.
Americanii nu se consideră legaţi de Viziru prin niciun tratat. În
1916 nu ne-au fost aliaţi. Trebuie, deci, să revizuim tratatele şi să
le punem pe cu totul alte baze. Oricât de puţin bun simţ ar avea

183
cineva, ar putea să înţeleagă acest lucru! De ce nu înţelege şi
domnul Viziru? De ce-i supărat dumnealui? Că nu ne ţinem de
cuvânt? Care cuvânt? Torontalul? Dar cine i-a făgăduit
Torontalul? Noi? Niciodată. I l-am refuzat şi în 1914 şi în 1915…
El şi l-a băgat singur în cap şi acum ne scoate datori. E martir!…
Susţine că din pricina lui Sarrail a pierdut atâţia oameni în
Dobrogea. Din pricina lui Sarrail, maiestate, sau din pricina lui
Iliescu?
— Domnule preşedinte – glumi iar Maria – să nu ne oprim la
amănunte! Iliescu pe de o parte… Sarrail pe de alta…
— Nu, nu, nu! protestă Clemenceau, întărâtat. Nu sunt
amănunte. Pentru domnul Viziru nu sunt amănunte! După ce ne-a
purtat doi ani cu vorba, se mai şi laudă că ne-a salvat. Ne-a
salvat!… După ce-a fost bătut de nemţi, şi-a scuzat nepregătirea
cu trădarea lui Sturmer. Iar acuma, în ceasul victoriei, îşi aduce
aminte că ne-a salvat Salonicul, ne-a salvat Verdunul, ne-a salvat
şi ne-a salvat! Ba a fost trădat, ba ne-a salvat! Dar nici cu asta nu
se mulţumeşte domnul Viziru. Nu numai că ne-a salvat, dar
susţine că pentru a avea Ardealul, nici n-a avut nevoie de noi. În
ziarul italian Il Secolo a declarat mai deunăzi că putea căpăta
Ardealul şi fără război. Avea, zice el, un tratat cu ţarul, în
schimbul neutralităţii, ţarul Niculae al II-lea îi garanta Ardealul.
Poftim! Să se ducă la Niculae al II-lea să i-l ceară. Dacă poate face
orice fără noi, să-şi ia şi Banatul fără noi. Noi nu i-l dăm! Are
destul şi atât. Are în orice caz mai mult decât ar fi putut visa
vreodată. Îi ajunge… Şi îl sfătuiesc pe domnul Viziru ca altă dată
să-şi măsoare cuvintele. Asemenea interviuri ar putea să-l coste
cam scump.
Cuvintele tigrului treziră interesul deosebit al Mariei. «Nu cumva
bătrânul i-a şi aplicat lui Ionel represalii din pricina interviului?»
— Domnule preşedinte! Viziru mi-a spus că i-aţi contramandat
o audienţă fixată pe marţea trecută… şi nu ştie de ce!
Rânjetul apăru iar sub mustăţile tigrului.
— Ca să nu mai flecărească degeaba! De asta! Declaraţii ca cele
din Le Journal nu pot trece neobservate. Dar nu m-aş fi oprit atâta
asupra interviului, dacă n-aş fi aflat că dă pretutindeni o singură
explicaţie faptului că nu-i facem pe plac: pentru că – zice domnul
Viziru – am fi nişte «porci». Oricui îl ascultă îi spune că noi, cei din
Consiliul suprem, suntem nişte porci.
Prin urmare, de aceea apasă tigrul cu atâta dispreţ, pe

184
«domnul», ori de câte ori aminteşte de Viziru. A aflat că Ionel îl face
«porc», şi e furios. În culmea gloriei sale de mâncători de boşi, să-şi
permită un oarecare Viziru balcanic o asemenea obrăznicie faţă de
el şi să mai ceară şi audienţe!
— Poate sunteţi rău informat? încercă Maria să-l potolească pe
tigru.
Clemenceau rămase o clipă cu gura căscată, apoi hohoti:
— Rău informat! Dacă maiestatea voastră ar şti cine a venit să
mi-o spună, n-ar mai crede că sunt rău informat.
Intrigată la culme, regina deschise ochii mari:
— Cine?
— Venizelos, primul ministru al Greciei şi Take al
dumneavoastră!
Stupefiată, regina murmură:
— Take?
— Da, rânji Clemenceau, satisfăcut că a uimit-o pe Maria. Chiar
el! Orice s-ar spune, Take este un om serios. Un om de încredere.
Un democrat şi un sincer prieten al Franţei. Ca şi Venizelos. Cum
au citit interviul, revoltaţi, au venit la mine amândoi să protesteze
împotriva ingratitudinii domnului Viziru. Şi cu prilejul acesta am
aflat o mulţime de lucruri despre primul ministru al
dumneavoastră. Domnul Viziru se ţine de fleacuri. Umblă cu
ştafeta de la unul la altul. Vrea să bage intrigi între mine şi Wilson.
În aceeaşi zi în care am făcut aici o glumă faţă de domnul Viziru,
Wilson a şi aflat-o. Numai că şi eu, tot în aceeaşi zi, am aflat cât de
discret este domnul Viziru… Dar astea sunt nimicuri. Dosarul
ăsta…
Şi bătu cu mâna peste un dosar imens:
— … Dosarul ăsta, maiestate, cuprinde date mult mai
preţioase… Mult mai preţioase şi mai neplăcute pentru domnul
Viziru, maiestate.
«Canalia de Take! gândi Maria. Ca să-l facă de râs pe Ionel, i-a
dăruit, probabil, lui Clemenceau dosarul familiei Viziru».
Tigrul se amuza teribil.
— Îmi place mai cu seamă afacerea cu spada de onoare a lui
Berthelot. Mi se pare că nu-i vorba de o spadă, ci de o panoplie
întreagă. Unul din iniţiatorii listei de subscripţii, membru marcant
al partidului condus de domnul Viziru, s-ar fi ales, zice-se, de pe
urma acestei spade făcătoare de minuni, cu un imobil în câteva
etaje. Maiestatea voastră ştie ceva despre asta?

185
 Tigrul întrecuse măsura. Îşi permitea prea mult acest tigru
prost crescut şi sigur de sine.
Fără îndoială că toate diversiunile lui în discuţie sunt calculate
şi că toate documentele pe care le adună au rostul să-l convingă
pe Ionel să joace aşa cum îi va cânta el. Dar asta nu înseamnă că
ea trebuie să rabde glumele lui nesărate şi să-şi piardă vremea
degeaba cu el.
— Mă iertaţi, domnule preşedinte – zise ea zâmbind – dar ne-am
rătăcit din nou în detalii. Regret că între dumneavoastră şi domnul
Viziru s-au putut petrece aceste mici neînţelegeri. Recunosc că
Viziru este niţeluş încăpăţânat. Dar nu i se poate contesta că-şi
iubeşte ţara şi că ar vrea s-o vadă cât mai mare şi mai bogată.
— Maiestate – o întrerupse tigrul, brutal – este inutil! Nu-i dăm
Banatul.
Mojicia lui Clemenceau n-o mai speria pe Maria. Era hotărâtă
să câştige, cu orice preţ, acolo unde Ionel a pierdut.
— S-ar putea crede, domnule preşedinte, că noi şi
dumneavoastră n-am luptat pentru aceeaşi cauză… Şi că
dumneavoastră aţi uitat în ce punct de pe glob se află România!
— Ştiu perfect! făcu scurt Clemenceau. La graniţa Rusiei
Sovietice.
Maria zâmbi:
— Îmi pare bine că se găseşte cineva la Paris care cunoaşte
geografia. Dar dacă noi ne aflăm la graniţa Rusiei Sovietice, de ce
să ni se conteste drepturile asupra Banatului?
Tigrul râse cu poftă:
— Maiestate, oricât aţi vrea, n-o să mă faceţi să cred că Banatul
se află la graniţa de răsărit a României şi nu la cea de apus.
— Este adevărat! râse şi Maria. Dar interesele noastre comune,
domnule prim-ministru, se află la răsărit şi trebuie să le apărăm la
răsărit. Nu?
— Dar bineînţeles! răspunse tigrul.
— Atunci? întrebă Maria.
— Atunci? repetă Clemenceau întrebarea. Atunci… Nimic! Nu vă
putem da Banatul, Banatul nu-l dăm… Sub niciun cuvânt!
Maria continuă să-şi păstreze zâmbetul ei senin, care, oricum, îl
mai oprea pe Clemenceau să se dezlănţuie cu noi mojicii.
— Domnule prim-ministru, dar ce facem cu bolşevicii? Nu-i mai
combatem?
Tigrul rânji:

186
 — Şi dacă nu vă dăm Banatul, n-o să-i combateţi?
O clipă, Maria îşi pierdu calmul. Canalia avea argumente cărora
nu putea să le opună nimic. Dar îşi reveni îndată şi-i răspunse:
— Fireşte! îi vom combate oricum. Dar eficacitatea propagandei
noastre în interior va fi mult mai mică. Dacă n-aducem poporului
Banatul, ne va lipsi autoritatea morală să-i cerem să facă sacrificii.
— Serios? glumi tigrul. Foarte trist! Dar lucrul se poate uşor
remedia. Banatul, e drept, n-o să i-l aduceţi. Dar nimeni nu vă
împiedică să i-l făgăduiţi. Parcă în 1916 ce-aţi făcut? I-aţi adus
Ardealul? Nu! I l-aţi făgăduit numai. Şi totuşi, nimic nu v-a
împiedicat să decretaţi mobilizarea generală.
«Ce obraznic, ce om lipsit de seriozitate este acest Clemenceau!
Dar are dreptate, canalia».
— Se pare că nu mă exprim bine, domnule preşedinte! reluă
Maria. Eu nu sunt încăpăţânată ca domnul Viziru. De aceea m-am
gândit la o soluţie care să ne împace pe toţi: şi pe noi, şi pe sârbi,
şi pe dumneavoastră. Propun să împărţim Banatul în două.
Tigrul mugi furios:
— Nu împart nimic! O dată pentru totdeauna: nu împart nimic!
— Şi bolşevicii?
— Bolşevicii? rânji Clemeneeau. La urma urmei, ştiţi ce mi-aş
permite să vă spun, maiestate? Chestia cu bolşevicii nu ne
priveşte! La urma urmei, treaba domnului Viziru! Nu ne băgăm!…
Vrea să-i combată, bine!… Nu vrea, iar bine!
Care va să zică, tigrul nici de la şantaje nu se dă în lături! După
ce-i refuză Banatul, acuma o ameninţă că o va lăsa şi fără ajutor
împotriva bolşevicilor. Cuprinsă de furie, Maria abia se putea opri
să nu-i ţipe în obraz: «Cămătarule!… Vrei să ne sperii cu tot
dinadinsul? Ei, bine!… Află că nu ne sperii de loc!…»
Dar se sili să zâmbească:
— Nu înţeleg! Vreţi, prin urmare, domnule preşedinte, ca eu şi
regele să părăsim ţara şi s-o lăsăm cadou bolşevicilor?
Asta, desigur că nici tigrul nu voia. Nu i-ar fi fost plăcut, tocmai
acum, când războiul intervenţionist în Rusia Sovietică trebuie
înteţit, să se producă în România o criză dinastică, al cărei sfârşit
nu-l poate prevedea nimeni.
Ceva mai potolit, tigrul încercă şi el să zâmbească:
— Maiestate, mi se pare că nici eu nu m-am exprimat bine!
Războiul împotriva Rusiei Sovietice, desigur că nu-l putem face
decât împreună. Dar mă feresc de confuzii. Mie îmi plac lucrurile

187
clare. Banatul e o chestiune, războiul împotriva bolşevicilor e alta.
Totuşi un lucru trebuie să afle maiestatea voastră: că nu mai
poate fi vorba să facem să piară în Rusia Sovietică soldaţi
francezi…
Maria înţelese. Domnul Clemenceau are în această privinţă o
foarte tristă experienţă: aproape toţi soldaţii francezi trimişi în
Rusia Sovietică, de îndată ce-au ajuns acolo, în loc să moară
pentru băncile şi industriile franceze, şi-au dezarmat ofiţerii şi au
fraternizat cu bolşevicii. În orice caz, guvernele marilor naţiuni
apusene preferă să fie trimişi în Rusia Sovietică soldaţii naţiunilor
mici. Dacă tot trebuie să moară soldaţi, preferă să moară soldaţi
români, polonezi, turci, greci. În orice caz, guvernele ţărilor
capitaliste din Occident stau gata să ajute oricând guvernele
micilor ţări capitaliste orientale cu arme, dar nu cu soldaţi. Şi
Maria n-are nimic împotrivă.
— Câţi soldaţi ar trebui să dăm? întrebă ea.
Tigrul sună:
— Să vină Mordacq!
Generalul Mordacq, şeful cabinetului militar al lui Clemenceau,
intră:
— Cu câţi soldaţi e prevăzută România pentru Rusia Sovietică?
Generalul Mordacq consultă lista ţărilor participante la războiul
intervenţionist din Rusia şi răspunse:
— Douăzeci de divizii!… Vreo două sute şaptezeci de mii de
soldaţi. Ar trebui să se mobilizeze imediat patru contingente.
Era destul de puţin. Berthelot cerea încă din noembrie trecut,
îndată după armistiţiu, mobilizarea generală. După ce Mordacq
ieşi, Maria obiectă:
— N-avem arme!
— Veţi căpăta.
— N-avem bani!
— Bani? Bani e mai greu. Trebuie să vorbim şi cu Klotz. Bani n-
avem nici noi.
— Ştiu! îl întrerupse nervoasă Maria. Cum aţi pomenit de Klotz,
am înţeles că n-aveţi bani. Klotz nu vrea să facă nimic pentru noi
din pricina…
Se jena să spună cuvântul. Clemenceau o ajută:
— A, chestia cu minorităţile! într-adevăr, maiestate, ce facem cu
minorităţile? Semnaţi tratatul sau nu? Domnul Viziru ia lucrurile
foarte uşor. Noi nu putem ajuta cu bani o ţară care refuză unor

188
minorităţi drepturile lor naţionale. Nemulţumirile ar putea duce la
tulburări care să ne coste toţi banii, aşa cum ne-au costat şi în
Rusia.
Maria îşi muşcă buzele.
— Foarte curios, domnule preşedinte! îmi refuzaţi Torontalul,
dar în schimb îmi impuneţi un tratat al minorităţilor. Dacă nu ne
daţi Torontalul, cel puţin nu ne daţi nici statutul minorităţilor!
— Crede maiestatea sa că una contrazice pe cealaltă?
Dimpotrivă!… Problema Banatului şi statutul minorităţilor sunt
strâns legate între ele. Noi n-am făcut războiul ca să încurajăm
persecuţiile, ci ca să impunem peste tot principiile de dreptate şi
libertate ale revoluţiei franceze. Vă refuzăm Torontalul pentru că
vă refuzăm Torontalul, şi vă cerem să semnaţi tratatul
minorităţilor, fiindcă ar fi nedrept ca nişte populaţii minoritare, de
altă limbă şi altă naţionalitate, să nu se poată bucura de toate
drepturile cetăţeneşti şi să nu poată duce o viaţă culturală în
limba lor naţională, ca şi populaţia majoritară.
Cu o uşoară strâmbătură de silă în colţul gurii ei frumoase,
regina protestă:
— N-aş vrea să credeţi, domnule preşedinte – continuă ea – că
personal aş avea ceva împotrivă să se acorde minorităţilor cât mai
largi drepturi politice… Nu! Dar ţara nu vrea!… Şi dacă ţara nu
vrea, nu putem face nimic. Împotriva voinţei poporului nu putem
merge. Suntem un stat democratic şi trebuie să ţinem seama de
voinţa poporului. Şi în definitiv, noi nu cerem Consiliului suprem o
favoare, ci numai puţină înţelegere!
Cu un zâmbet neobişnuit de larg, Clemenceau îi răspunse:
— Dar vă înţeleg, maiestate! Vă înţeleg foarte bine! Şi-l înţeleg şi
pe domnul Viziru!… Dar noi am luptat pentru democraţie. Franţa
a jertfit peste trei milioane de oameni pentru democraţie… Peste
trei milioane de oameni!… Şi domnul Viziru să nu jertfească
nimic? Vrea Banatul?… Să vedem ce putem face! Nu vrea statutul
minorităţilor? Să vedem ce putem face şi acolo!… Ca să vă
dovedesc, maiestate, că noi nu ne dăm în lături de la nicio jertfă
pentru democraţie!… Dar domnul Viziru ce face? Noi să jertfim
totul şi domnul Viziru nimic?
Maria, care bănuia ce urmează, i-o luă înainte, cu un zâmbet
care-l scoase din sărite pe tigru:
— Nimic, domnule preşedinte? Nimic?… Am jertfit şi noi
destul!… Am pierdut opt sute de mii de oameni… am suferit

189
ocupaţia nemţească… am…
— Evident, evident! se răsti Clemenceau care se sinchisea prea
puţin că are în faţa sa pe însăşi regina petrolului românesc. Aţi
salvat doar şi Verdunul şi Salonicul şi…
Amuţi, fiindcă ochii ei începură din nou să-i strige ceea ce nu
putea să-i spună cu gura.
«Am salvat, n-am salvat, asta este o chestie care priveşte
istoria… pe când petrolul este o chestie care priveşte Marea
Britanie. Aşa că, ia-ţi gândul de la petrolul românesc. E al nostru,
al englezilor».
«Cum? zbierau ochii tigrului. Şi noi, francezii? Doar petrolul ne-
a fost făgăduit nouă.»
Ochii Mariei râseră cu lacrimi:
«V-a fost făgăduit? O făgăduială nu strică nimănui! Nu m-ai
sfătuit chiar tu, cu câteva minute mai înainte, să făgăduim
românilor Banatul?… îţi făgăduim şi ţie petrolul! De făgăduit îl
putem făgădui oricui! Dar de căpătat îl va căpăta numai Marea
Britanie.»
Furia tigrului nu mai cunoştea margini:
«Care va să zică… nimic? Nici să-l împărţim pe din două?»
«Nicio picătură măcar!»
Clemenceau, care, de necaz, îşi scotea şi-şi punea mânuşile
mereu, vorbi cu o politeţe exagerat de solemnă:
— Maiestate! Suntem prin urmare înţeleşi!… Banatul
sârbilor!… Dreptul de autodeterminare minorităţilor… Două sute
şaptezeci de mii de soldaţi pentru front!… Iar noi vă vom da
arme!… A! Uitasem, maiestate!… Şi Ungaria!… La Budapesta avem
un guvern bolşevic!… Cum tolerează domnul Viziru acest lucru?…
Deci, şi Ungaria!… România are un mare rol civilizatoriu în
răsăritul şi centrul Europei!…
Maria asculta şi ochii îi sclipeau de mânie. Într-adevăr, uitase
Ungaria. O nouă problemă. Ungaria îşi dăduse în ultimele zile un
regim comunist. România, deci, era strânsă din răsărit şi din apus,
de două ţări cu regim comunist.
Clemenceau, care socotea că ordinea pe continent priveşte
numai Franţa şi că nimeni n-are voie să se amestece în treburile
ei, voia să intervină şi să alunge guvernul comunist de la
Budapesta. Dar fiindcă se temea să-şi mai folosească soldaţii
francezi într-un război împotriva unui stat cu regim comunist,
Clemenceau hotărâse ca intervenţia aceasta s-o facă o armată

190
străină. La început, fusese vorba să se dea această misiune Italiei.
Italia însă, furioasă pe sârbi, care erau favorizaţi de englezi,
francezi şi americani la conferinţa de pace în dauna ei, era
înclinată mai degrabă să sprijine pe unguri împotriva Iugoslaviei.
Aşa că singurul pe care putea să cadă alegerea tigrului pentru
misiunea de a înlătura regimul comunist din Ungaria, era Ion Ion
Viziru. Şi Ion Ion Viziru va trebui să accepte. Avea acelaşi interes
ca şi tigrul ca regimul bolşevic de la Budapesta să nu fie decât o
simplă amintire. De aceea, tigrul vorbea reginei cu rânjetul acesta
drăcesc: ştia că Ion Ion îşi va trimite soldaţii să moară, chiar dacă
nu va primi nimica în schimb.
Deşi furioasă, regina îşi alese cu mare grijă cuvintele:
— Domnule preşedinte, vom face tot ce ne va cere datoria de
onoare pe care o avem faţă de civilizaţie şi democraţie – numai să
nu fim nedreptăţiţi! Nu uitaţi că în curând ia fiinţă Liga Naţiunilor.
Acolo vom găsi urechi să ne asculte!
— Urechile Angliei sunt într-adevăr lungi, maiestate! replică
tigrul. Dar Liga Naţiunilor nu-i decât o abstracţie academică!

191
 VIII

— Poftim, domnule profesor, maiestatea sa vă aşteaptă!

Profesorul Arghir, care abia aştepta să fie primit, dădu năvală în
cabinetul lui Ferninand:
— Sire, generalul Neaţă a zis că sunteţi un al doilea Abdul-
Hamid!
Regele se încruntă:
— Eu?
— Da, sire!… Şi a mai zis că nici turcii nu l-au răbdat pe Abdul-
Hamid, dar’mite românii!
— A îndrăznit?
— A îndrăznit, sire!… Dar asta nu-i nimic! Citiţi aici, ce scrie în
gazeta de azi a lui Neaţă!
De la prima ochire, regele fu izbit de un titlu: Viribus unitis!
Pleoapele regelui se înroşiră şi buza de jos începu să-i tremure
uşor. «Mizerabilul! Prin urmare el merge înainte fără să şovăie!…
Abia acum câteva zile, tot în gazeta lui spunea că nu suntem
departe de ziua când în ziarele noastre veţi putea ceti subtitlul:
jurnal republican… Vrea republică… Bolşevism!… Anarhie!…
Revoluţie! Viribus unitis!… Cu puteri unite!»
— Dar cu puterile cui vrea Neaţă să mă răstoarne? îl întrebă el

192
pe Arghir.
— Cu puterile tuturor, sire! răspunse Arghir. Toţi sunt nişte laşi
şi trădători, sire!… Să n-aveţi încredere în nimeni! Toţi!…
Deşi stăpânit de o îngrijorare cumplită, regele vedea că Arghir,
în devotamentul său nemărginit faţă de dinastie şi tron,
exagerează.
— E cam prea mult să spui: toţi, domnule profesor! zise el. Doar
n-o să spui că liberalii ar vrea republică şi revoluţie!
Fără să se tulbure, Arghir replică:
— Liberalii, nu!… Dar ceilalţi – toţi… Toţi… toţi!
Afirmaţia lui Arghir era prea gravă, ca să nu merite o analiză
ceva mai adâncă.
— Toţi? făcu regele. Ei, ia să vedem, la puterile cui face apel
Neaţă.
— La puterile lui Take, în primul rând sire!
«Take! îşi zise regele. Da! Take e bolşevic. Mai ales de când l-am
păcălit şi nu l-am chemat la putere, după cum a fost vorba, dacă
se ţine departe de alegerile din toamnă, Take devenit un bolşevic
sângeros. Dar Take a fost la mine săptămâna trecută ca să mă
asigure că nu-i republican şi nici nu-i trece prin minte să fie
vreodată, dacă-i făgăduiesc că după Crai-Voievod vine rândul lui la
putere.»
— Nu, domnule profesor! îi răspunse el lui Arghir. Nu cred! Take
nu va merge cu Neaţă!
Arghir se înclină.
— Dacă aşa spune maiestatea voastră, aşa trebuie să fie! Asta
înseamnă că Neaţă se gândeşte la puterile lui Jugănaru!
«Jugănaru! îşi zise regele. E bolşevic mare şi Jugănaru. Chiar
aseară, Porcu i-a vorbit despre el, cu zâmbetul lui răutăcios: „Sire,
mare bolşevic Jugănaru. Discursurile lui împotriva bogătaşilor fără
merit sunt foarte aplaudate de bogătaşii cu merit.” Porcu ştie bine
ce spune. Jugănaru nu se va uni cu Neaţă să facă republică,
pentru că sâmbăta trecută i-am făgăduit că acuma vine rândul lui
la putere.»
— Te înşeli şi cu Jugănaru, domnule profesor! îi zise regele lui
Arghir. Nu se va uni cu Neaţă, fiindcă amândoi se bat pentru
ţărani.
— Încep să cred şi eu că am greşit, sire! se înclină iar Arghir.
Atunci e vorba de puterile lui Dacu!
Când auzi numele lui Dacu, regele se strădui să nu zâmbească.

193
 — Dacu! exclamă el mirat. Dacu, preşedintele partidului
naţional din Ardeal, bolşevic? Dar nici nu poate fi vorba, domnule
profesor. Prea îşi iubeşte mama. N-ai cetit interviul lui din
Democratul român? „Cea mai mare lovitură din viaţa mea – zice el –
am avut-o când am pierdut-o pe mama!” Prin urmare cum ai putea
să-ţi închipui că cineva care-şi iubeşte mama poate fi bolşevic?
— Mă iertaţi, sire! se înveseli Arghir de gluma regală. Maiestatea
voastră are dreptate! Un bolşevic nu-şi iubeşte mama. Nu numai
că nu o iubeşte, dar o şi mănâncă. Ziarul Globul al lui Stănică
Popescu a publicat informaţii precise: în Rusia Sovietică, un
bolşevic, cum se naşte, îşi mănâncă mama! Pe când Dacu…
Dacu! Ştiau amândoi că Dacu ţine nu numai la mama, dar şi la
toată familia lui. Dacu are nepoţi, nepoate, fraţi, cumnaţi – o
grămadă. Şi se îngrijeşte de toţi. Partidul său naţional-ardelenesc
a fost special înjghebat pentru familia aceasta numeroasă de
nepoţi şi de nepoate care se pot alăpta în mod oficial şi dacă nu
merge oficial, în mod oficios, la ugerul tuturor sucursalelor
ardelene ale băncilor ungaro-austro-franco-nemţeşti de la
Budapesta. Pentru familia asta, Dacu luptă să păstreze autonomia
Ardealului, cu Parlament la Cluj, cu armată proprie, cu graniţă
spre România pe linia Carpaţilor. Dacu îşi zice aşa: «Dacă rămân
singur stăpân al Ardealului, pot naţionaliza toate întreprinderile
inamice de aici, în folosul nepoatelor şi nepoţilor mei. Pe când dacă
mă alipesc de Ionel, toate întreprinderile inamice din Ardeal vor fi
naţionalizate în folosul nepoţilor şi nepoatelor lui. Şi asta nu-i
bine.» Aşa judecă Dacu. Prin urmare, Dacu e un om cu scaun la
cap. Are, o minte organizată, de adevărat gospodar, nu judecată
anarhică de bolşevic.
— Nici nu mai încape discuţie! zise regele. Dacu nu se va uni cu
Neaţă, fiindcă e din principiu împotriva oricărei uniri.
Dezarmat, Arghir îşi desfăcu larg mâinile:
— Şi-o fi punând, Neaţă, poate, nădejdea în puterile lui
Treancă.
În alte împrejurări, Ferdinand ar fi râs cu mare plăcere.
Treancă! Treancă e cel mai cumsecade bolşevic dintre toţi. La Iaşi,
Ionel, ca să-i atragă pe muncitori, a însărcinat pe câţiva avocaţi
liberali să facă un partid revoluţionar: partidul muncii, sub
preşedinţia lui Treancă. După aceea, Treancă a cerut înscrierea sa
şi a partidului său în partidul socialist, dar cu anumite condiţiuni:
— Sunt pentru revoluţie socială, nici vorbă! Altfel n-aş veni la

194
dumneavoastră… aşa cum vin, fără gânduri ascunse şi cu inima
deschisă. Dar ca să putem colabora e necesar să vă revizuiţi
programul. De pildă, este absolut necesar să renunţaţi la votul
universal, la socializarea averilor, la ocrotirea muncii şi la regimul
republican… Încolo, sunt în totul de acord cu dumneavoastră.
Dacă nu acceptaţi propunerea mea, să ştiţi că pot face revoluţie şi
singur.
Socialiştii nu l-au înţeles şi acuma Treancă s-ar putea prea bine
să întindă mâna lui Neaţă. Dar Neaţă va vrea să i-o strângă?
— Ai văzut? vorbi regele. Take nu, Jugănaru nu, Dacu nu,
Treancă nu, cine mai rămâne atunci? Doar dumneata.
Arghir tresări şi fruntea i se roşi toată.
— Cum vă puteţi gândi la una ca asta, sire! protestă el.
Se zăpăcise cu totul. Regele l-a prins: într-adevăr, dacă aici nu
obţine ce vrea, se gândeşte să răspundă la apelul latinesc al lui
Neaţă. Bineînţeles, cu o condiţie: el să fie preşedinte. E un moment
serios, care nu trebuie scăpat. Guvernul lui Crai-Voievod e pe
ducă. Şi-a împlinit misiunea ce i-o dăduse Ionel: să iscălească
statutul minorităţilor şi tratatul cu Austria, pe care el însuşi
refuzase să le semneze – şi acuma poate să plece. Acuma e nevoie
de un guvern tare, de un guvern de încredere. De asta a venit
Arghir la palat: să-l convingă pe rege că numai el poate face faţă
împrejurărilor. Iar dacă nu izbuteşte, se duce direct la Neaţă.
Viribus unitis? Să fie viribus unitis! Neaţă e un om cinstit, un om
energic, un om iubit de ţara întreagă. El cu Neaţă ar fi o pereche
ideală.
Şi Arghir vorbi pe un ton foarte energic:
— Sire, feriţi-vă de Neaţă! E un bolşevic!
— Mă feresc cât pot, domnule profesor!
— Sire, vă aduceţi aminte cât de obraznic devenise el după
1907?
— Mi-aduc aminte perfect!
— Dar de atitudinea lui din timpul războiului? Dar de tratatul
de la Buftea? Dar de declaraţia lui de după 13 decembrie?… Feriţi-
vă de el, sire! Dacă-i daţi lui puterea pe mână, istoria va spune că
din bunătate, regele Carol I a întemeiat demagogia cu mânuşi, iar
din şi mai multă bunătate, regele Ferdinand a întemeiat demagogia
fără mânuşi. Dacă Neaţă va veni la putere, ne va ucide pe toţi…
Brusc, Arghir îşi scăzu glasul:
— Sire, eu, care am creat popularitatea maiestăţii voastre… eu,

195
care v-am susţinut dinastia în ceasurile cele mai grele… eu, care
am nouă guri de hrănit… eu, care v-am restituit inima fiului
dumneavoastră… eu, care nu sunt ca ceilalţi… eu, care sărut
buzele când sunt amare, fiindcă atunci când sunt dulci le sărută
oricine… eu, care…
Dar regele, care se uita ţintă la el, aşa că s-ar fi putut crede că-l
ascultă cu atenţie încordată, îi curmă vorba, nervos:
— Cu ce prilej a zis Neaţă că aş fi un al doilea Abdul-Hamid?
— Azi după-masă, la Dacia… la o întrunire a socialiştilor! Faţă
de mii de oameni.
Pe Ferdinand îl cuprinse o sfârşeală de moarte. Simţi nevoia să
se aşeze. Câteva clipe, gândurile i se răvăşiră cu totul. Aşadar,
asta înţelege el prin Viribus unitis!… Să dea mâna cu
muncitorimea! La ea face Neaţă apel! Cu ea vrea să răstoarne
tronul!… Cu muncitorimea!… Viribus unitis!… Viribus unitis!
Istovit, ca după o muncă grea, regele vru să rămână singur – şi
mut, îi întinse lui Arghir mâna. Dar Arghir nu se putea hotărî să
plece de aici aşa cum a venit.
— Sire, zise el, cu o vagă nuanţă de deznădejde în glas. M-am
gândit mult la monumentul eroilor! Ar trebui să fie ridicat la
Băneasa, în mijlocul unui parc, cu coloane în faţă, cu fântână în
spate, cu un cenotaf în mijlocul unei săli de conferinţe… iar
deasupra, carul de triumf al maiestăţii voastre ca imperator
roman!
Cu un zâmbet trist, Ferdinand făcu un efort uriaş să-i
răspundă:
— Mulţumesc, domnule profesor, mulţumesc! Mai vorbim!
După ce Arghir plecă, regele nu mai vru să vadă pe nimeni până
seara. Toată noaptea nu închise ochii.
Î1 trăgea teribil la somn, dar îi era frică să adoarmă. Cu o
stăruinţă cumplită, se desfăşura mereu pe dinaintea ochilor săi, în
fragmente scurte, dar chinuitor de clare, filmul necazurilor lui din
ultima vreme: alegerile din toamnă sub guvernul de generali pus
de Ionel să scoată un Parlament menit să demonstreze celor de la
Paris că ţara nu vrea să iscălească tratatul cu Austria…
Înfrângerea electorală a lui Ionel, care abia a izbutit să obţină o
majoritate la limită… succesul socialiştilor… presiunile din ce în ce
mai ameninţătoare ale guvernelor aliate care cereau semnarea
tratatelor… înlocuirea guvernului de generali cu guvernul lui Crai-
Voievod pus de Ionel să semneze, în numele aceluiaşi Parlament,

196
tratatele de care cu o lună mai înainte nici nu voia să audă…
anarhia din ţară. La Iaşi, trei mii de bolşevici au ameninţat pe
primar că dărâmă primăria, dacă nu le dă pâine. La Galaţi,
socialiştii ţin noapte de noapte întruniri. La Suceava, când liberalii
au început să plimbe pe străzi chipurile familiei regale, un invalid
i-a oprit şi le-a arătat rănile căpătate în război… Şi grevele din
Bucureşti, care s-au înteţit în ultima vreme în chip îngrozitor.
Grevă la gaz şi electricitate, grevă la mori… grevă la tramvaie…
grevă a funcţionarilor… Apoi manifestaţiile socialiste, lungi, fără
sfârşit, cu mii şi mii de muncitori, cu steaguri roşii, cu
Internaţionala aceea a lor, pe care el este silit s-o audă, pentru că
ecourile ei răzbesc până şi prin zidurile groase ale palatului.
Iar peste toate nenorocirile astea, dezastrul armatelor aliate în
războiul intervenţionist din Rusia. Rămăşiţele oastei lui Denikin de
abia au putut răzbi până în portul Novorosisk, unde s-au îmbarcat
ca să fugă în America… Kolceak, la rândul lui, bătut, arestat şi
executat… Şi regimentele româneşti care se topesc văzând cu
ochii, dincolo de Nistru… Cum, dar, să nu se folosească Neaţă de
toate aceste împrejurări spre a dezlănţui revoluţia!… Nici nu mai
încape îndoială! Neaţă le va folosi! Tot ce spune el nu sunt simple
ameninţări. Neaţă pândeşte numai momentul. Revoluţia va
izbucni. Trebuia să izbucnească încă în 20 februarie. Asta o ştie
toată lumea. Dar a fost amânată pentru 1 martie. Şi acuma nu se
mai ştie! Poate izbucni dintr-un moment în altul. Şiretenia lui
Neaţă e cunoscută. Generalul va lovi prin surpriză. Prin surpriză!
Regele se cutremură. Neaţă pândeşte din umbră momentul ca
să lovească, şi aici lumea doarme. Toată lumea doarme, ca şi cum
nu s-ar petrece nimic!
Îngrozit regele sări din pat şi sună.
— Spune-i colonelului Stavridis – porunci el valetului care
apăru peste o clipă – să-i telefoneze doctorului Bratu să vină la
mine imediat… Imediat!
Era ora cinci dimineaţa.
Peste douăzeci de minute, doctorul Bratu, ministru de interne
în guvernul lui Crai-Voievod, intră cu maşina pe poarta palatului.
Doctorul Bratu, fost membru al partidului naţional-liberal, era
cunoscut de toţi. Niţeluş sentimental, destul de agitat, foarte
congestionat şi totdeauna cu luleaua în gură. Un «bolşevic». Un
mare «bolşevic». Mai întâi a fost în timpul războiului câteva luni în
America unde a învăţat «democraţie». Apoi a început să umble şi

197
iarna şi vara cu o floare roşie la butonieră şi să predice prin fabrici
democraţie. Imprejurăţile din ultima vreme serveau mult pe
doctorul Bratu. Nu trecuseră nici două luni de la masacrul din
Piaţa Teatrului şi generalul Mărguleanu, ministrul de interne,
declara:
— Vrem un partid socialist cu care noi, ca partid democratic, să
putem colabora în viitor.
A treia zi vorbea şi Porcu:
— Îmi pare rău că tinerii generoşi au părăsit partidul socialist şi
l-au lăsat fără conducători.
Peste o săptămână, lua cuvântul Barbut:
— Noi n-avem nimic împotriva socialiştilor, ci numai împotriva
acelora care vor să întroneze anarhia, în locul instituţiilor de
ordine!
Peste alte câteva zile, grăia însuşi Ion Ion:
— Dacă s-au putut întâmpla cele ce s-au întâmplat la 13
decembrie, asta se datoreşte numai unei simple neînţelegeri şi
unor bănuieli neîntemeiate. Acuma adevărul a ieşit la iveală.
Socialiştii sunt nevinovaţi… şi le întindem mâna pentru o
colaborare sinceră şi trainică: Noi, liberalii, respectăm credinţa
socialistă. Respectăm socialismul preconizat prin mijloace legale şi
permise, cum ar fi înscrierea într-un partid legal, ca, de pildă,
partidul naţional-liberal, care creează drumuri noi în direcţia pe
care socialismul o pregăteşte. Suntem pentru un socialism
naţional şi întindem mâna tuturor socialiştilor adevăraţi pe care îi
poftim să vină în rândurile noastre, unde vor fi întâmpinaţi cu
braţele deschise.
Or, Bratu înţelese. A sosit momentul ca greşelile să fie
îndreptate: intelectualii liberali trebuie să se înscrie în partidul
socialist, ca să-i redea conducătorii.
Şi a cerut înscrierea la socialişti. Socialiştii, însă, l-au refuzat,
aşa cum îl refuzaseră şi pe Treancă. Încăpăţânat în socialism,
doctorul Bratu s-a proclamat socialist «independent». Ceea ce i-a
dat drept lui Aureanu să-i strige lui Bratu în Cameră.
— Eşti un bolşevic!
— Da! a răspuns senin Bratu. Sunt un bolşevic «sui-generis!»
«Sui-generis» sau nu, dar «bolşevic» a ramas. Un «bolşevic» cu
tragere de inimă pentru tron şi dinastie. Cel puţin aşa a garantat
pentru el Arghir, când i l-a recomandat ca ministru de interne
acum trei săptămâni.

198
 — Sire – a zis Arghir – Bratu iubeşte tronul şi dinastia!
Şi fiindcă abia cu un ceas mai înainte Ionel îi vorbise în aceeaşi
chestiune „Ferdinand îl acceptase pe Bratu ca ministru de interne.
Dar nu trecură decât trei-patru zile şi începură să curgă împotriva
lui Bratu denunţuri chiar din partea Siguranţei Generale a
Statului, care susţinea că noul ministru de interne îngăduie
manifestaţii comuniste fără să le încadreze cu jandarmi şi poliţie…
că s-au găsit prin cazărmi manifeste revoluţionare, care s-ar fi
tipărit la imprimeria preşedinţiei Camerei… că s-ar fi descoperit
nişte documente din care ar rezulta că doctorul Bratu ar avea
relaţii cu comuniştii bulgari, şi aşa mai departe. Îngrozit, regele şi
regina l-au chemat pe doctorul Bratu şi i-au pus sub ochi toate
denunţurile. Doctorul Bratu a citit şi a izbucnit în lacrimi:
— Sire! Maiestate! Vă jur!… Pe cuvânt de onoare!… Minciuni!…
Nu-i nimic adevărat!… Umblu pe la socialişti numai ca să-i fac să
creadă că sunt alături de ei, dar singura mea grijă este să apăr
coroana!… Numai coroana!… O jur!… Pe cuvânt de onoare! Sire!
Maiestate!
Rece, regina îl întrerupse:
— Domnule doctor! Se poate să fim ghilotinaţi. Dar nu trebuie
să ne punem noi înşine capul sub ghilotină.
Printre lacrimi, doctorul Bratu răspunse:
— Maiestate, dar în România nici nu se cunoaşte ghilotina!
Regina, decepţionată, strâmbă din nas. Uitase. Era gata să se
resemneze cu ideea de a fi ucisă de popor. Cum, însă, pe toate le
vedea în stil mare, ea înţelegea să fie ucisă cel puţin ca regină a
unei ţări civilizate din Apus: prin ghilotină. Dar dacă nu există
ghilotină, atunci nu-i păcat să dea satisfacţie supremă acestei
gloate balcanice şi să moară gâtuită de cine ştie ce mâini
nespălate?
— Dacă nu-i ghilotină, domnule doctor, răspunse ea doctorului
Bratu, cu atât mai mult trebuie să fim prudenţi!
Doctorul Bratu se jură pe cuvânt de onoare că atâta vreme cât
va fi el ministru de interne, familia regală poate fi perfect liniştită.
Mişcat, regele l-a menţinut la interne.
Dar iată că n-au trecut decât cinci-şase zile şi revoluţia e mai
aproape ca oricând.
— Domnule doctor, strigă Ferdinand ministrului său de interne,
cum îl văzu că intră pe uşă. Dumneata ştii sau nu ştii ce se
întâmplă în ţară?

199
 Speriat, ministrul de interne bâigui:
— Sire, nu-i niciun motiv de îngrijorare!
— Dar eu am informaţii de la oameni care nu mint!
— Sire! Informaţiile nu pot veni decât de la Ministerul de
interne, de la Siguranţă, de la poliţie şi de la prefectură. Iată
rapoartele lor. Nu semnaliează nimic!
Ferdinand nici nu-şi aruncă ochii asupra hârtiilor.
— Tocmai pentru că nu semnalează nimic – strigă el cu
desperare în glas – nu am încredere în ele.
— Sire, puteţi avea toată încrederea. În ţară nu se întâmplă
nimic.
— Nimic? strigă regele, scos din sărite. La dumneata revoluţia
se cheamă nimic?
— Revoluţie?
Doctorul Bratu credea că se mai află în pat şi visează.
— Da! Revoluţie!… Neaţă!… De Neaţă ai auzit? Neaţă!… Sau
poate că nici nu ştii cine e Neaţă! Generalul Neaţă!… Ştii sau nu
ştii?
Ministrul de interne încercă să-l liniştească pe rege:
— Sire, imposibil! Vă asigur că sunt simple zvonuri. Neată…
Dar regele nu mai voia să-l asculte:
— Destul, domnule doctor!… Mie să-mi spui numai atât: ce
măsuri înţelegi să iei ca să previi revoluţia!
— Sire, am luat toate măsurile posibile! Chiar ieri am interzis
muncitorilor să mai poarte la demonstraţii pancarde care să
pomenească de demobilizare şi pace!
— Da! Ei şi? strigă regele mai mult desperat decât furios. Dar pe
mine cine mă apără?
— Este gardă suficientă la palat, sire! Dar aş putea să mai
trimit o companie de jandarmi dacă maiestatea sa doreşte… Şi
câteva mitraliere…
Ochii tulburi de spaimă ai lui Ferdinand se luminară deodată.
— Mitraliere? exclamă el, fericit. Bravo, doctore! Aşa da!…
Mitraliere!… Trimite-mi îndată mitraliere!…
— Sire, am la Interne patru mitraliere de rezervă. Le veţi primi
pe toate până într-o oră.
Discuţia cu Bratu a avut loc dimineaţa la cinci jumătate… dar
de-atunci a trecut nu o oră, ci două, şi trei, şi şase şi mitralierele
tot nu sosesc. Şi doctorul Bratu nu-i nicăieri de găsit!… Unde se
ascunde doctorul Bratu? Ce se petrece dincolo de poarta

200
palatului?… Ce face Neaţă?… Va dezlănţui sau nu revoluţia
astăzi?… Şi mitralierele!… Ce se aude cu mitralierele?… Şi ce se
aude de acolo, dinspre Calea Victoriei? Internaţionala!… Ce este iar
pe Calea Victoriei?
— Sire, e o manifestaţie a muncitorilor! îl lămuri secretarul său
care stătea lângă el.
— Aha! făcu regele, cu jumătate de glas. Iar amnistie… iar
demobilizare… iar pace!
Şi stors de puteri, căzu în fotoliu. Speriat, secretarul alergă
afară, după valet.
— Maiestatea sa regele se simte rău! Repede, o sticlă de coniac
pentru maiestatea sa regele!
Coniacul fu adus. Regele bău un păhărel, bău două, bău trei…
nimic! Regele continua să se simtă rău, rău de tot.
— Să vină Titi! porunci el, cu un glas care nici pe departe nu
suna a poruncă.
Titi veni. Înalt, zvelt, chipeş, în uniforma sa de colonel al gărzii
regale, Costa Stavridis împlinea la palat funcţia oficială de mareşal
al anecdotelor regale. Se spunea, însă, că Titi mai avea o funcţie,
dar una mai puţin oficială: aceea de informator al maiestăţii sale.
În mod precis, nimeni n-ar fi putut s-o afirme. Precis se ştia numai
că Titi procură suveranului său femei de tot felul.
— Ce se aude, Titi, cu mitralierele? întrebă regele, umplându-şi
păhărelul al patrulea.
— Deocamdată, nimic! răspunse Titi. N-au sosit încă.
Ferdinand bău, se înecă şi abia izbuti să şoptească:
— Mizerabilii!… Mă trădează şi ăştia!
Apoi, către Titi:
— Spune-mi, te rog, repede, anecdota aia cu ţiganul…
Anecdote cu ţigani, Titi cunoştea mii. Ştia, însă, că în ceasurile
grele, regele are o preferinţă deosebită pentru, una din ele. Îşi
trase, deci, în jos, cu ambele mâini, marginile tunicii şi începu:
— O dată, un copil de ţigan era pe moarte… Tată-său stătea
lângă el şi-l întreba mereu: «Mă, Florică, friptură ai mânca?»… «Aş
mânca, taică!»… «Da, brânză ai mânca?»… «Aş mânca taică!»… «Da,
lapte ai bea?»… «Aş bea, taică!» Şi ţiganul de colo: «Aoleo, Florică,
Florică!… N-are tata că ţi-ar da!»… Dar un român care sta şi
asculta, zice: «Bine, mă cioroiule, ce-l tot întrebi de pomană?»…
Face ţiganul: «Păi de, îl întreb şi eu… aşa… să nu moară ne-
ntrebat!»

201
 Titi isprăvi şi aştepta ca regele să râdă, cum îi era obiceiul. Dar
regele îl privea cu nişte ochi rătăciţi, parcă nici n-ar fi auzit ce i se
spune. Totuşi, auzise bine. Numai că povestea i se păruse atât de
searbădă, atât de lipsită de haz, încât începu să zbiere:
— Ieşi afară! Ieşi… Lasă-mă în pace!… Nu eşti bun de nimic!
Ieşi!…
Şi căzu în fotoliu. Rămase aşa, nemişcat, câteva minute, cu
mintea golită de gânduri, cu sticla într-o mână şi cu păhărelul în
cealaltă. Apoi, brusc, începu să se scuture, parcă s-ar fi zbătut în
ghearele unor mâini nevăzute, îşi turnă iar coniac şi făcu o
sforţare uriaşă să cugete. Nu pricepea ce se întâmplă cu el. Unde-i
Maria? De ce n-a trecut azi Ionel pe aici? De ce este lăsat aşa,
singur? Şi ce este cu doctorul Bratu, ministrul său de interne?…
Acum e trei după masă. O zi… O zi întreagă… Şi mitralierele tot n-
au sosit! De o zi întreagă se frământă aşa, fără să-şi poată găsi
locul… Trece dintr-o cameră în alta, îşi aprinde şi zvârle la primul
fum, cât colo, trabuc după trabuc, trage cu urechea la fiece
zgomot, îşi cheamă într-una valeţii şi fără niciun rost îi înjură… şi
bea… bea mereu… de dimineaţă tot bea!
Îşi aminti că are o sticlă în mână şi-şi umplu iar păhărelul. Bău,
sări de pe scaun şi începu să gonească în lung şi în lat, cu
încordarea omului care ar alerga spre o ţintă anumită. Deodată, se
opri în faţa oglinzii şi îngrozit, făcu doi paşi înapoi. Cine-i cel de
colo?… Ce-i viziunea asta oribilă? Ai cui sunt ochii ăştia morţi, ca
de peşte… nasul ăsta ascuţit şi roşu… ţăcălia asta răvăşită… şi
urechile astea!… Urechile! Un liliac… nu un om!… Toate necazurile
i se trag de la urechile astea, care au făcut din el un speriat, nu un
rege!
Dezgustat, Ferdinand întoarse spatele propriei sale imagini şi
începu iar să alerge… să alerge… până ce, frânt de oboseală, se
prăbuşi în scaunul din faţa biroului. Respiră greu câteva minute.
Închise ochii şi se simţi cuprins de o aromeală dulce, călduţă,
liniştitoare, care-l trăgea spre visare… Aşadar, singurul care nu-l
trădează în ceasurile grele, tot coniacul rămâne!
Strânse cu dragoste sticla şi păhărelul la piept şi-şi aminti de
cuvintele marelui său unchi, regele Carol:
«Ferdinand, de ce bei atâta?»
Parcă îi aude şi acuma glasul aspru, rece, sever, cu care i-a
vorbit bătrânul. Pe vremea aceea, unchiul putea fi împotriva
alcoolului. Dar în împrejurările de astăzi, ar mai îndrăzni să-i

202
reproşeze că bea?
Întrebarea începu să-l intereseze. Într-adevăr, dacă unchiul
Carol s-ar mai găsi şi astăzi pe tron, ar tremura, oare, de frică şi
el? Cine ştie!… Poate că da… Probabil că DA… Sigur că DA!… Prea
era obişnuit marele său unchi cu o altfel de viaţă… O viaţă
orânduită de el, cu grijă, pe zeci de ani înainte, până în cele mai
mici amănunte, atât de sigur era că nimic nu s-ar putea petrece în
ţară, fără înalta sa aprobare! O viaţă în care-şi putea vedea în
tihnă de afacerile lui. Dar azi nu mai e ca pe vremea unchiului
Carol. Azi s-au stricat şi boierii!
Sări de pe scaun şi sună:
— Să vină Titi!
Obosit, căzu iar pe scaun. Peste câteva minute, Titi intră.
— Titi! oftă Ferdinand. S-au stricat boierii, Titi!… Ţie poate să-ţi
intre în cap o nebunie ca asta?
— Sire! Prea vedeţi azi lucrurile în negru.
Dar regele, în starea în care se afla, nu suferea să fie contrazis.
— Eşti un nătărău, Titi! Văd lucrurile aşa cum sunt!… S-au
stricat!… Vor revoluţie!… Mă gândeam la răposatul meu unchi. A
fost un mare înţelept. Dar şi soarta l-a ajutat să fie servit de
sfetnici înţelepţi, nu de un idiot ca tine, Titi…
Trecutul îl trăgea azi mereu înapoi pe rege. În trecut, fiecare îşi
împlinea, cu cinste şi în pace, rolul său social şi politic. Cei de la
putere făceau totdeauna legi, abuzuri, afaceri şi fraude… iar cei
din opoziţie făceau totdeauna scandal în Parlament şi ameninţau
tronul cu revoluţia. Dacă veneau liberalii la putere, urlau
conservatorii:
— Ţara piere de tătari şi la palat se joacă Pavana. Sfârşitul
Pavanei va fi vărsare de sânge!
Dacă veneau conservatorii la putere, urlau liberalii:
— Regele să aleagă: voieşte sau nu voieşte să se despartă de
asasinii poporului?
Dar nu se întâmpla nimic!
— Nu se întâmpla nimic. Titi! Nimic!
Şi clătină din cap, melancolic. Parcă vedea şi acum o scenă
petrecută cu mulţi ani în urmă. Erau de faţă unchiul Carol, tanti
Elisabetha, Maria şi el. În picioare, secretarul regelui le traducea
un reportaj apărut în oficiosul partidului conservator al
Nababului, pe atunci în opoziţie.
«Balul dat la curte în seara de 1 ianuarie – spunea gazeta – a

203
fost un fiasco formidabil. Supeul a fost foarte prost; icrele, deşi
proaspete, erau foarte sărate; peştele răspândea un miros
neplăcut; vinurile lăsau mult de dorit.»
Regele Carol, de obicei un om stăpânit, izbucnise în hohote de
râs, laolaltă cu ceilalţi.
— Degeaba! zise el. Oricât de sărate ar fi icrele palatului şi
oricât de urât ar mirosi peştele palatului, acuma n-o să-i aduc la
putere pe conservatori. Să mai aştepte!… Cu notiţe de astea n-o să
mă sperie.
Se ridicase apoi de la masă şi se apropiase de Ferdinand,
căruia-i vorbi ca un profesor preocupat să se facă înţeles de elev.
— Ei zic, aceşti boieri moldo-valahi, că neamţul ştie de frică.
Dar unchiul tău, neamţul, nu ştie de frică. Unchiul tău, neamţul,
râde… Pentru că el ştie că boierii se acuză între ei de tot soiul de
crime, dar la ora aperitivului se întâlnesc şi fac între ei afaceri
peste afaceri!… Aşa că de aici nu poate ieşi revoluţie. Din
combinaţii de afaceri, nu poate ieşi o revoluţie de care să aibă a se
teme un rege. Bagăţi-o, deci, bine în cap, Ferdinand: cât timp ăştia
care te ameninţă cu revoluţia se ţin de afaceri şi umblă să-şi
mărească averile, să nu-ţi fie frică. M-ai înţeles?
Ferdinand înţelesese. Dar frica tot frică rămâne!
Cuprins subit de panică, regele bău iar, lacom, un păhărel şi
începu să răcnească:
— Titi, ştii ce-i aia frică, sau nu?
Mareşalul anecdotelor regale se înţepeni şi răspunse ca la
raport:
— Mie nu mi-e frică decât de Dumnezeu şi de maiestatea sa
regele!
Dar răspunsul lui Titi nu putea să ajungă până la rege. Frica
parcă îi răsucea vinele de la mâini şi de la picioare, îi înţepenea
gâtul, îi umplea tidva cu zumzetul unui întreg roi de albine, îl
golea de ultimul rest de voinţă. Cunoştea bine regele torturile fricii,
încă din primăvara lui 1917. Cum a izbucnit revoluţia rusă din
februarie, regele a început să tremure de frică. Dacă nemţii erau
doar o primejdie posibilă revoluţia rusă era o nenorocire palpabilă.
Ce era de făcut? Un lucru ştia regele: că trebuie să se pună la
adăpost cât mai repede!… Dar unde? Nu căută mult. Numele
generalului Neaţă îi veni în minte numaidecât. Neaţă era ascultat
de soldaţi. Trupele nemulţumite îşi făcuseră un idol dintr-un
general nemulţumit. Neaţă era socotit de soldaţi unul de-ai lor şi

204
ţesuseră în jurul lui nenumărate legende: că ar lupta în primele
rânduri cot la cot cu soldaţii… că ar fi fost văzut deodată în o sută
de locuri… că ar fi stat de vorbă în acelaşi timp cu o sută de
oameni… şi că la plecare ar fi lăsat fiecăruia în palmă cam atâta
cât îi trebuie ca să-şi refacă gospodăria…
— Dar adevărul care e? a întrebat regele pe Ion Ion. De ce îl
iubesc soldaţii atâta pe Neaţă?
Fiindcă-i un escroc! a răspuns Ionel. El n-are decât un singur
ideal: să se răzbune pe noi. Zice că-l persecutăm! De asta şi-a pus
de gând să facă politică după război. Şi acuma face demagogie pe
front, aşa cum face şi marele duce Nicolae Nicolaevici în rândurile
armatei ruseşti… Împarte făgăduieli şi-i ameţeşte pe bieţii soldaţi!
Dar, în ceasurile acelea de groază, lui Ferdinand puţin îi păsa
de ce este iubit Neaţă. Pe el asta îl interesa: că Neaţă este iubit.
Şi repede îl decoră cu ordinul Mibai Viteazul, pe care până
acum nu i-l dăduse din pricina lui Ionel şi a lui Iliescu – şi
numaidecât după aceea fugi la el, pe front, ca să se ascundă de
revoluţie.
«Canalia! gemu regele, cu gândul la ceasurile acelea
înspăimântâtoare. Greu îl poţi păcăli. M-am făcut că nu-mi dau
seama că m-a ghicit. I-aş fi putut repeta cu punct şi cu virgulă tot
ce gândea despre mine. Dar eram în mâinile lui. Trebuia să tac. N-
aveam încotro»..
Generalul Neaţă, care, probabil, judeca la tel ca n-are încotro, îi
făcu deci pe plac regelui şi-l duse la centrul de instrucţie, la
spitalul regele Ferdinand şi la cazarma 4 obuziere. Peste tot, regele
exclama plin de admiraţie:
— Extraordinar!… Sublim!… Uluitor!
Sughiţă şi zâmbi: «Ce să fi făcut? Eram în mâinile lui. Trebuia
să laud mizeria şi păducheria de peste tot, ca să-l măgulesc pe
Neaţă. O canalie şi un vanitos fără pereche. Altfel cum să-i fi
câştigat simpatia?»
Cu toate astea, nu-i putea reproşa nimic lui Neaţă, care s-a
purtat toată vremea cât se poate de cuviincios faţă de regele său.
După masă, Neaţă l-a dus să viziteze divizia a VlII-a, care se afla în
refacere la Moşinoaele. Cum a sosit acolo, Neaţă a poruncit să se
adune trupele în careu, fiindcă regele vrea să le aducă o veste
bună.
Ceva mai întremat după rachiul băut la masă, regele a cetit
soldaţilor câteva cuvinte scrise pe româneşte de Neaţă:

205
 — Soldaţi! Vă mulţumesc pentru vitejia ce aţi arătat-o în trecut
şi am toată nădejdea că veţi lupta cu aceeaşi vitejie şi în viitor,
până veţi elibera ţara de duşmani. Vă făgăduiesc că pământul
pentru care luptaţ va fi al vostru după război.
— Dar dacă murim pe front, copiii noştri cu ce se aleg? se auzi
deodată un glas.
Zăpăcit, Ferdinand îşi întoarse ochii spre Neaţă. Era sigur că
generalul va porunci îndată ca soldatul să fie arestat. Dar Neaţă
nici nu se mişca, în timp ce în rândurile soldaţilor murmurele se
înteţeau.
— Ce se va face cu copiii noştri? repetă glasul de adineauri.
Regele abia izbuti să spună în limba română:
— Vor fi împroprietăriţi!
— Cine garantează? strigă şi mai tare soldatul.
Regele îşi pierdu graiul cu totul. Dar chiar să fi vrut să
răspundă, n-ar fi putut, pentru că Neaţă, cu un răcnet patetic, i-o
luă înainte:
— Eu!
Iute-iute un păhărel de rachiu… fiindcă şi acum îi răsună în
urechi uralele prelungi cu care trupele îl răsplătiră pe Neaţă. În
momentul acela, regele nu mai tremura de frică, ci de bucurie. E
drept că în bătălia asta cu revoluţia, pierduse obrazul lui de rege,
dar cel puţin la noapte va putea dormi liniştit.

Seara, în tren, la Pufeşti, Titi i-a istorisit o poveste

extraordinară, pe care o ştia de la aghiotantul lui Neaţă. După ce
s-a despărţit de rege, Neaţă s-a înapoiat la divizia a VlII-a şi a
cerut să-i fie adus soldatul care a îndrăznit să-l interpeleze pe
rege. Soldatul se prezentă. Era un omuleţ uscăţiv, cam de vreo
douăzeci şi şapte-douăzeci şi opt de ani, cu nişte ochi negri,
adânci, parcă tot obrazul i-ar fi fost numai ochi.
— Ce ţi s-a întâmplat, mă, că te-a luat gura pe dinainte? îl
întrebă Neaţă, blând.
— Să trăiţi, domnule general, dar nu m-a luat de loc gura pe
dinainte!
— Prin urmare, ştiai ce spui!
— Ştiam, domnule general, să trăiţi!
— Eşti cumva bolşevic?
— Să trăiţi, domnule general, sunt soldat… şi am acasă un
copil!

206
 Omul îi plăcea lui Neaţă.
— Înţeleg! zise el. Dar dacă toţi cei care au un copil ar vorbi
aşa… ce spui?… Ar fi bine?
— Să trăiţi, domnule general, replică, omul, convins, ar fi foarte
bine!
Aproape că-l răcnise pe «foarte».
— Păi cum aşa, mă băiete? făcu Neaţă cu o dulce mirare. E doar
regele nostru! Maiestatea sa regele!… Poţi vorbi maiestăţii sale
regelui aşa?
— Să trăiţi, domnule general – răspunse soldatul, eu nu sunt
decât un muncitor oarecare. N-am avut de unde să învăţ cum se
vorbeşte cu un rege.
— Aha! zise Neaţă şi tăcu, pentru ca după o clipă să-i spună cu
un accent de nemărginită prietenie: Văd că eşti băiat dezgheţat…
şi ţara are nevoie de băieţi dezgheţaţi ca tine. Dacă scăpăm cu
viaţă amândoi, te rog să mă cauţi şi să vii pe la mine să mai stăm
de vorbă niţel. Ai înţeles? Stai! Am uitat să te întreb, cum te
cheamă?
— Să trăiţi, domnule general! Crişan Constantin… vărsat de la
rezerva diviziei a IlI-a, regimentul 4 Argeş.

Regele l-a ascultat pe Titi cu gura căscată şi nu i-a venit să

creadă:
— Eşti sigur că aşa i-a vorbit?
— Absolut sigur! a răspuns Titi. Aghiotantul lui Neaţă mi-e
prieten intim.
Nervos, Ferdinand şi-a frecat ţăcăb’a şi a mormăit:
— Un ticălos! Un ipocrit!… Un demagog scârbos!… Ionel are
dreptate. Face politică. Îşi pregăteşte pe front un partid. Ce tâlhar!
Peste câteva zile, regele se înapoia la Iaşi cu convingerea că
dacă bolşevicii sunt o nenorocire, Neaţă este o altă nenorocire şi că
în orice caz este bine să li se ia înainte şi bolşevicilor şi generalului
Neaţă şi să se facă niscaiva reforme.
— Ionele! Reforme!
Ion Ion, care se înţelegea din ochi cu Ferdinand la fel de uşor ca
şi cu răposatul Carol I, îi răspunse, fără să clipească măcar:
— La ordinele maiestăţii voastre! Trebuie numai să vă informez,
sire, că marii proprietari ameninţă că dacă sunt expropriaţi, fac
revoluţie!
Ferdinand căscă ochii:

207
 — Şi ei… revoluţie?
— Da, sire! răspunse Ion Ion, calm. Şi ei! Dar nu-i nimic!
Găsesc şi eu că trebuie nişte reforme.
— Nu-i aşa? Şi asta, cât mai degrabă. Să nu mi-o ia Neaţă
înainte. Aşa că te rog să vezi ca în câteva săptămâni să am gata
proiectul.
— Proiectul e gata! replică Ion Ion şi i se uită ţintă în ochi.
— Foarte bine! Şi cine o să-l prezinte în Parlament? Tu?
— Nu, sire! Nici eu, nici Vintilă, nici Porcu! Dacă venim noi, iau
foc conservatorii!…
— Adevărat! recunoscu regele. Atunci, cine?
— Aici ne trebuie un socialist, sire!
Bun! Minunat! Un socialist face impresie. De când a izbucnit
revoluţia în Rusia, toţi moşierii români se tem de socialişti mai rău
ca oricând. Cât despre gloată, când o vedea gloata că este la mijloc
un socialist, ea nu se va mai îndoi un singur moment că reforma
porneşte din cel mai curat spirit democratic.
— Bravo, Ionele! exclamă regele. Un socialist! Dar care e
socialistul acela! Că ne trebuie un socialist, chestia nici nu se
discută. E tot atât de adevărat că ne trebuie un socialist, pe cât e
de adevărat că toţi socialiştii ar trebui împuşcaţi. Lucrul e clar.
Dar unde găsim un socialist adevărat, un socialist cu dragoste de
nevoile neamului!
Aici era toată problema. Că doar nici Ferdinand, nici Ion Ion n-
ar putea încredinţa o reformă socială atât de serioasă cum este
împroprietărirea rurală, primului socialist de pe stradă. Le trebuie
un socialist serios, care să se bucure de toată încrederea regelui şi
a primului sfetnic al său. Care e, deci, socialistul acela? Şi unde
să-l caute?
— L-am şi găsit, sire! răspunse Ionel. E printre noi! Morţun!
— Extraordinar! exclamă regele. Aşa e! Morţun!
Comic, nu? Să-l ai pe socialistul acela adevărat la îndemână în
propriul tău guvern şi tu să te duci să-l cauţi aiurea!… Morţun!
Da, fireşte… Unul mai bun ca Morţun, să cutreeri o lume întreagă
şi n-o să găseşti. Un socialist adevărat. A şi fost membru în
partidul socialist până pe la 1900, când sentimentele lui curat
româneşti l-au mânat spre liberali, ca să poată servi ţara şi
socialismul mai bine. Pe vremea aceea, conu Mitiţă, şeful
liberalilor, păţise o ruşine. Coaliţia dintre conservatorii junimişti şi
liberal-drapelişti îl acuza pe conu Mitiţă că a suprimat subvenţia

208
ce-o plătea statul român bisericii ortodoxe a sfântului Nicolae din
Braşov şi că a decorat pe Iaszensky Sandor, unul din cei mai
crânceni călăi ai românilor subjugaţi în Ardeal. «Trădare! ţipa
opoziţia. Conu Mitiţă a vândut ţara ungurilor. În slugărnicia sa
faţă de regele Carol, acuma pupă şi mâna împăratului Franz
Josef». Şi din nenorocire, faptele nu puteau fi nici măcar
dezminţite. Existau dovezi peste dovezi. Partidul liberal trăia
ceasuri grele. Conu Mitiţă stătea prost. Atât de prost, încât nici
măcar fruntaşii partidului liberal nu îndrăzneau să-i ia apărarea.
Numai o minune îl mai putea salva pe conu Mitiţă, care credea în
minuni. Dar iată că minunea s-a produs. Tocmai când se credea
că liberalii se îneacă, cineva a sărit să-i salveze: «generoşii»…
«socialiştii adevăraţi»… «intelectualii»… în frunte cu Vasilică
Morţun, care s-au folosit de prilejul că liberalii, în criză, le oferă
situaţii strălucite în partid, ca să-i părăsească pe muncitori.
Ziceau că aşa, fac operă socialistă pozitivă întrucât, prin prezenţa
lor în partidul liberal, vor grăbi democratizarea ţării.
Astfel, «generoşii» îşi făcură intrarea la liberali cu prilejul unui
banchet organizat în cinstea conului Mitiţă, ca protest împotriva
acuzaţiilor ce i se aduc că ar fi trădat neamul. Banchetul avu loc şi
Vasilică Morţun «socialistul», grăi:
— Ridic acest pahar şi zic: să trăiască conu Mitiţă! Prin aceasta
înţeleg: să trăiască libertăţile publice!… Să trăiască drepturile
noastre cetăţeneşti!
Dar de emoţie au lăcrimat toţi liberalii adunaţi la banchet, în
frunte cu Ionel care făcuse peţitoria, abia când Morţun a vorbit
mai departe:
— Venim cu inima curată şi cu neclintită hotărâre să luptăm
din toate puterile pentru întărirea partidului liberal. Cineva a
îndrăznit să spună că noi, socialiştii, venim la liberali, cu gânduri
ascunse. Ce înseamnă «gânduri ascunse»? înţelege, oare, individul
acela că noi, intrând în partidul liberal, vom urmări realizarea
programului socialist? Aceasta ar fi din partea noastră şi o
naivitate şi o lipsă de cinste.
— Ce socialist cinstit, Vasilică Morţun!
— Da, maiestate! Socialist mai potrivit ca Morţun nu se poate.
Aşa că l-au pus pe Morţun să prezinte proiectul de
împroprietărire în faţa unei comisiuni formate din liberali şi
conservatori, sub prezidenţia mitropolitului Moldovei. Principiul
proiectului era clar: nimeni nu trebuie să piardă nimic. Proprietarii

209
nu trebuie să-şi piardă moşiile, ţăranii nu trebuie să-şi piardă
speranţele, de «formă» – fiindcă «socialistul» Morţun, deşi era de
aproape două decenii la liberali, mai ţinea încă la «formă» – se
propunea exproprierea «pentru cauze de utilitate naţională» a două
milioane de hectare din proprietăţile cultivabile particulare. În
fond, se urmărea tărăgănarea reformei, prin introducerea a tot
felul de chiţibuşuri.
La fiecare cuvânt, moşierii aveau de spus ceva împotrivă. De
pildă despăgubirile:
— Mai întâi sunt împotriva oricărei exproprieri! a ţipat conu
Costică Aureanu, mare latifundiar şi om politic. Dar dacă totuşi
trebuie să fim expropriaţi, vrem despăgubiri în aur! Numai în aur.
Apoi în chestia absenteiştilor, adică a celor care, cum a izbucnit
războiul, au şters-o în Franţa, în Anglia, în Japonia, în America.
— Mai întâi sunt împotriva oricărei exproprieri, a protestat în
numele absenteiştilor Georgel Mânzescu, liberal, mare moşier şi
tată, unchi, văr, nepot, cumnat, al unei lungi liste de «patrioţi»
absenteişti. Dar dacă totuşi se fac exproprieri, nu se cade să
expropriem pe absenteişti! Ar fi neloial să ne folosim de lipsa lor ca
să-i expropriem!… Ar fi necinstit! Ar fi hoţie curată!
Proprietarii de terenuri petrolifere?
— Mai întâi sunt împotriva oricărei exproprieri, dar dacă totuşi
se fac exproprieri, nu se cade să expropriem pe proprietarii de
terenuri petrolifere! sări conu Mişu Mateiaş, stăpân al unor moşii
cu bogate zăcăminte petrolifere. Ar însemna să nu mai fim siguri
nici cu viaţa. Ce vreţi? Să ajungem la sapă de lemn? Nu se poate!
Speriat, regele se cutremură în fotoliu şi rămase cu sticla
suspendată în aer. Parcă auzise un răcnet. Încet, cu băgare de
seamă, ca să nu fie auzit de duşmani, regele se aplecă şi-şi ciuli
urechile. Niciun zgomot!… Nimic!… Tăcere desăvârşită!… Totuşi
putea să jure că a auzit cum cineva ţipă!
Roşu, cu fruntea brăzdată de cute adânci, cu ochii pe jumătate
închişi, regele se strădui să reconstituie răcnetul. «Nu – se –
poate!»… Da!… Asta era! «Nu se poate!»
Extenuat, dar fericit, regele se lăsă pe spate, în fotoliu. Asta
doar a răcnit-o în urmă cu trei ani conu Mişu în şedinţă!… «Nu se
poate!»…
Vesel, regele îşi turnă iar un păhărel şi-i spuse lui Titi:
— Mă gândeam, Titi, la zilele din timpul războiului. Au fost
măreţe, ce spui? îţi aminteşti de cârnaţii ce mi s-au adus de

210
Crăciun, în 1917? A fost vesel, Titi, nu-i aşa că a fost vesel?
Titi îşi amintea bine. A fost tare vesel. În tot «triunghiul morţii»
nu se găsea în iarna lui 1917 nici măcar o litră de carne. Carne nu
mânca decât familia regală, curtea, misiunile străine, membrii
guvernului, ofiţerii superiori de la marele cartier general şi
doamnele de la Coţofeneşti. Gazetele, însă, aveau grijă să scrie
mereu că şi la palat domneşte mizeria cea mai cumplită. Într-o zi,
în ajun de Crăciun, câţiva servitori devotaţi ai tronului aduseră
suveranului lor, în dar, un coş imens cu cârnaţi.
Regele, încântat, primi cârnaţii şi zise râzând:
— Dar parcă am iscălit zilele trecute un decret care nu permite
să se consume carne proaspătă!
— Pentru maiestatea voastră s-a găsit!
— Bine! răspunse regele. Primesc!… Dar cu condiţia să se
găsească neapărat patru sute de mii de cârnaţi şi pentru ostaşii
mei!… Vedeţi să apară în gazetă.
A doua zi, toate ziarele comentau în lung şi-n lat gestul înălţător
al maiestăţii sale regele Ferdinand, care nu voia să mănânce
cârnaţii, decât dacă o să se împartă cârnaţi şi ostaşilor săi.
— A fost vesel, maiestate! zise Titi. Vesel de tot!
— Vesel? răcni Ferdinand, apucat iar de furii. Cum îndrăzneşti
să spui c-a fost vesel?… Cu bolşevicii de jur împrejur, mai putea fi
ceva vesel? Manifestele alea revoluţionare care ne inundaseră tot
palatul erau vesele? Şi veştile din teritoriul ocupat erau vesele?…
Şi Neaţă?
Bău şi sughiţă îngrozit, fiindcă îşi adusese aminte de
convorbirea pe care a avut-o în 1918 cu Ghiolman, devenit prim-
ministru al ţării după încheierea păcii de la Buftea.
— Sire, în teritoriul ocupat stăm prost. Muncitorii se agită!…
Vor să proclame revoluţia socială… Femeile demonstrează pe străzi
şi cer pâine şi liberarea soldaţilor mobilizaţi. Autorităţile germane
descopără mereu alte grupe care lucrează clandestin împotriva
regimului.
Înspăimântat, regele îl întrebă:
— Dar cine-i ajută?
Tăios ca un brici, Ghiolman îi răspunse:
— Cred că Neaţă!
— Neaţă? bâlbâi regele.
— Cred că Neaţă! apăsă Ghiolman pe fiecare cuvânt. În tot
cazul, cred că nu este străin de aceste agitaţiuni socialiste. E un

211
caracter mizerabil!… Mizerabil!… Şi ca general, ofiţerii nemţi îi
contestă valoarea.
— Şi cei francezi la fel! adăugă regele.
Dar asta îl consola prea puţin. Pe el îl stăpânea frica tot mai
mare de «bolşevicii» puşi sub comanda lui Neaţă, căci după
încheierea păcii cu nemţii, care, printre altele impuneau
dezarmarea totală a trupelor române, Neaţă – general glorios, deşi
războiul fusese un prăpăd pentru ţară – demisionă din armată, se
puse în straie civile şi anunţă că-şi face un partid: Liga poporului.
Însăşi titulatura înjghebării politice a lui Neaţă, îl băga în sperieţi
pe rege. Liga poporului, adică partidul acelor soldaţi flămânzi,
desculţi, degeraţi, dar cu ochi în care ardea ura, aşa cum îi văzuse
Ferdinand pe front, în iarna lui 1917. Neaţă era teribil. Neaţă nu
ierta umilinţa. Aşa că regele avea de ce să se roage de Ghiolman,
noul său prim-ministru, cu lacrimi în ochi:
— Ghiolmane! Te rog să vezi ca soldaţii pe care Mackensen ne
impune să-i dezarmăm să nu fie trimişi singuri, de capul lor, la
munca câmpului, ci sub comanda ofiţerilor… Şi cenzura,
Ghiolmane… Cenzura!… Trupele şi poporul nu trebuie să afle că în
Bulgaria s-a proclamat republică ţărănească şi că Boris nu mai e
rege. Şi nimeni nu trebuie să ştie că regimentele din Viena şi
Budapesta sunt conduse acum de soviete. Roagă-i pe miniştrii
străini să fie cât mai discreţi… Şi jandarmii!… Mă tem că n-avem
destui… Ne trebuie jandarmi cât mai mulţi, Ghiolmane!… Ai grija
ca oamenii lui Mackensen să mai strângă şurubul şi să nu-i scape
din ochi pe bolşevici!
Gândul că după încheierea războiului se va trezi cu o Muntenie
şi o Oltenie bolşevizate îl făcea să viseze că are albeaţă în ochi, că-i
zbiară nişte boi în ureche, că poartă beteală de mireasă, că
plăteşte bir – tot numai semne prevestitoare de rele.
— Vesel, hai? răcni regele din nou, spre Titi. Atâta îmi mai
lipsea!… Să vin în Muntenia şi să dau de soviete sub comanda lui
Neaţă!… Şi asta se cheamă la tine că a fost vesel? Se înţelege!…
Vesel!… Parcă ce te doare pe tine?… E ţara ta?
Bău şi scoase un strigăt de durere.
— E ţara mea, nu a ta… ţara mea!
Mareşalul anecdotelor îl ascultă cu răbdare, apoi îndrăzni să-i
răspundă:
— Sire!… Dar Neaţă… pe atunci…
Regele n-avea nevoie să-l mai asculte pe Titi. Ştia ce vrea să-i

212
spună: că Neaţă, în vara lui 1918 nu era cine ştie ce primejdios.
Adevărat! De lucrul ăsta regele şi-a putut da seama peste o
săptămână după convorbirea sa cu Ghiolman, când Ionel a venit
să-l anunţe, fără să clipească din ochi:
— Sire, am alcătuit azi dimineaţă lista definitivă a comitetului
executiv al partidului lui Neaţă.
— Ce? zise regele, uluit. Tu… ai…?
Modest, Ionel rectifică:
— Mai întâi, maiestatea sa regina… Şi abia după aceea eu…
— Aha! râse Ferdinand, luminat. Şi din cine se compune
comitetul acela, te rog?
— Cu ce am putut ciupi de ici de colo… de la noi… de la
conservatori…
Şi-i dădu lista: Mişu Mateiaş, liberal, marele moşier Mateiaş
care s-a opus, în comisia pentru reforma agrară, oricărei
exproprieri de terenuri petrolifere; Costică Aureanu, conservator,
marele Aureanu, care cerea despăgubiri pentru moşii, numai în
aur; Griguţă Arţag, feciorul lui Nicu Arţag, conservator, mare
moşier care nici să n-audă de vreo expropriere, oricât de mică o fi
ea, şi profesorul Caţă Coroiatu.
— Coroiatu? exclamase regele, încruntat. Dar ăsta e grozav!
Ionel se dovedise, aşadar, încă o dată de o abilitate drăcească. Îl
ajuta pe Neaţă, cu comitetul ăsta de moşieri şi de servitori ai
boierilor, să se facă de râs în ochii soldaţilor lui şi în felul acesta,
scăpa ţara de bolşevism şi partidul liberal de un adversar politic
primejdios.
Şi aşa a avut regele Ferdinand linişte câteva luni. Neaţă se
dăduse pe brazdă. Când a apărut primul număr din oficiosul său
îndreptarea, Neaţă publică în fruntea gazetei, sub semnătura lui
proprie, un articol prin care ridica în slavă intenţiile reformatoare
ale partidului naţional-liberal.
Peste o lună, Ghiolman punea în Parlamentul său, controlat de
nemţi, chestiunea dării în judecată a guvernului liberal care a dus
ţara la dezastru. Neaţă, ca să nu fie silit să voteze, se ridică şi
spuse:
— Cer un concediu de unsprezece zile, pentru interese de
familie!
Şi părăsi Camera în grabă, ca să-l poată lăsa pe profesorul Caţă
Coroiatu, celălalt şef al Ligii poporului, să ia cuvântul în locul său
şi să declare:

213
 — Liga poporului este împotriva dării în judecată a domnului
Ion Ion Viziru şi a guvernului său!
Peste două săptămâni, cineva protestă în Parlament împotriva
organizaţiilor contrarevoluţionare ale ofiţerilor ruşi, gardişti albi,
care se bucurau de protecţia reginei şi a lui Poklievski-Koziell.
— Ce caută ei aici? strigă oratorul. Nimeni nu-i iubeşte! Să
plece aiurea.
Se ridică profesorul Caţă şi cu glasul său piţigăiat, urlă:
— Ba să pleci tu, bolşevicule!
Şi Neaţă aplaudă. Prin gura lui Coroiatu, vorbea Liga poporului.
Acuma toată lumea credea că Neaţă se astâmpără!… Dar ţi-ai
găsit! Neaţă şi să se astâmpere! Şi mânios, regele începu să agite
sticla în aer:
— Ţii minte, Titi, ce balamuc am găsit aici din pricina lui Neaţă,
când am venit înapoi din Moldova?
Blând, Titi îi răspunse:
— N-a fost niciun balamuc, sire! Mai bine v-aţi odihni!
Cu un răget fioros, Ferdinand încercă să se ridice, ca să se
repeadă la Titi. Picioarele însă nu-l mai ţineau. Neputincios, căzu
moale în fotoliu, bolborosind;
— Să mă odihnesc!… N-a fost nimic!… Nimic!
Şi înviorându-se brusc:
— Ce vorbe sunt astea, Titi? Eşti beat? N-am găsit Muntenia
bolşevizată? Dar 13 decembrie ce-a fost?
Lugubră amintire şi acest 13 decembrie! Abia îşi mutase
reşedinţa la Bucureşti şi au şi început grevele… Muncitorii
umpleau străzile cu strigătele lor: «Trăiască revoluţia rusă!»…
«Trăiască republica!» «Vrem pâine!»… «Vrem mărirea salariilor!»…
«Vrem ziua de opt ore!»… Nu era lucru pe lume să nu-l vrea: ba
reprimirea muncitorilor concediaţi în timpul ocupaţiei germane, ba
recunoaşterea comitetelor muncitoreşti, ba libertatea de
organizare!
În fiecare zi, Ionel venea la palat să raporteze:
— Sire, e rău! Rău de tot!… Revoluţie!
— Ai descoperit ceva?
— Descopăr mereu! Mi se face părul măciucă de câte descopăr.
Şi mereu primesc informaţii de la Ambasada americană… Am aflat
că totul e condus de o organizaţie bolşevică. În legătură cu
anarhiştii din Rusia şi cu revoluţionarii din Budapesta!… Şi Neaţă
la mijloc!

214
 — Dar ce mai vrea Neaţă? Decoraţii i-am dat, partid i-am dat…
ce mai vrea Neaţă? De ce nu se astâmpără?
— Neaţă! repeta Ionel, rece, ca şi cum nici n-ar fi auzit cuvintele
suveranului său.
— Şi ce faci, Ionele? striga, îngrozit, regele.
— Aştept!
— Ce aştepţi?
— Să mai descopăr!
— Ce să mai descoperi atâta? N-ajunge cât ai descoperit până
acuma? Fă ceva!
— Fac, maiestate!… Dar peste câteva zile… Vreau să pun mâna
pe toţi dintr-o dată
Până atunci, Ion Ion se pregătea. Pe unde te învârteai, dădeai
peste mitraliere. Mitraliere în jurul clubului socialist, mitraliere pe
ruinele din faţa Ministerului de Război, mitraliere în balconul
ziarului Globul din Brezoianu, mitraliere în faţa universităţii, la
prefectură, la poştă, la teatru… peste tot unde Ionel hotărâse de
mai înainte cam pe unde vor «provoca» muncitorii armata. Toate
ziarele erau suprimate, înafară de Viitorul naţional-liberal care
apărea sub paza unei companii de infanterie şi a câtorva
mitraliere.
De mulţumire, Ferdinand nu-şi mai găsea locul.
— Bravo, Ionele! Mergi înainte!
— Merg, sire!… Pregătesc atmosfera… Am pus pe profesori să
ţină în şcoli şi universitate discursuri împotriva bolşevicilor. Azi
după-masă, preoţii şi învăţătorii se adună în aula universităţii,
unde generalul Petala le va da instrucţiuni cum să-i combată pe
bolşevici. Prin cazărmi, toţi ofiţerii sunt datori să vorbească zilnic
soldaţilor despre primejdia bolşevică… De altfel, sire, trebuie să vă
atrag atenţia că pentru operaţie, am ales regimentul 9 vânători,
«Principele Carol»… Oameni siguri… băieţi subţiri… de familie…
instruiţi în mod special să tragă în muncitori…
— Adevărat? se minună regele.
— Adevărat, sire!
— Mai aştept două-trei zile. Le-am propus socialiştilor pentru
ultima oară să se înscrie la liberali… Dacă refuză… totul e gata…
Socialiştii au refuzat – şi fiindcă totul era gata, Ionel veni cu
generalul Păltineanu la rege:
— Sire!
Emoţionat, regele strânse mâna lui Păltineanu:

215
 — Curaj, generale!… Dă-le la cap!
Apoi, se închise în cameră şi nimeni nu mai putu pătrunde la el
până seara.
— Maiestatea sa regele lipseşte din Capitală! Maiestatea sa
regele a plecat la vânătoare.
Era consemnul tradiţional ce se dădea gărzii palatului, ori de
câte ori guvernul organiza vreo represiune antimuncitorească.
Regele şi Titi stăteau în dosul perdelei şi râdeau de se stricau.
De sus vedeau cum dă năvală câte un alt şef sau subşef de
opoziţie în curtea palatului şi cum parlamentează aprins cu
ofiţerul de gardă. Gesticulaţiile acestor nervoşi musafiri erau atât
de expresive, încât regelui şi lui Titi nu le era greu să ghicească în
ce fel se desfăşoară discuţia:
— Domnule căpitan, trebuie să văd pe maiestatea sa, de
urgenţă!
— Maiestatea sa regele a plecat la vânătoare!
— Ştiu, domnule căpitan, dar pe străzi se omoară lumea şi
maiestatea sa regele nu ştie nimic!… Te rog, anunţă-mă la
maiestatea sa regele!
— Maiestatea sa regele a plecat la vânătoare!
— Domnule căpitan… înţelege-mă… Aici e o chestiune de viaţă
şi de moarte… Guvernul…
— Maiestatea sa regele a plecat la vânătoare!
Şeful, roşu la faţă, dădea desperat din joben, dar în cele din
urmă, stors de puteri, o lua spre poartă, cu coada între picioare.
— Ce idiot! râdea regele. A venit să protesteze împotriva celor ce
se întâmplă în oraş. I-a dat Dumnezeu un prilej să-mi ceară să-i
încredinţez lui puterea, ca să facă ordine în ţară… Dar ce-şi
închipuie? C-o să-l alung pe Ionel şi o să-l chem pe el să formeze
guvernul? De ce? Se pricepe el, oare, să tragă în bolşevici mai bine
ca Ionel?
Seara, Păltineanu se prezentă în faţa regelui să-i dea raportul.
— Am fost provocat, maiestate! Muncitorii au vrut să-şi facă
drum cu orice preţ spre palat şi au tras în noi… Mai mulţi ostaşi
au fost grav răniţi… Ostaşii s-au văzut siliţi să facă şi ei uz de
arme… Legitimă apărare, maiestate!
— Şi câţi muncitori morţi sunt, generale? întrebă nerăbdător,
regele.
— Destui, maiestate, destui!… Câţi au mai murit pe loc, în Piaţa
Teatrului… câţi or să mai moară prin spitale… şi pe la prefectură…

216
Destui!… Barem răniţii se numără cu sutele…
Adăugă râzând:
— … şi câţi or să mai fie răniţi şi la anchetă! Destui, maiestate!
Să se sature de bolşevism…
— Dar soldaţi morţi?
Păltineanu luă poziţia de drepţi şi mândru, răspunse:
— Niciunul, maiestate!
— Şi răniţi?
— Niciunul, maiestate!
Fericit, regele se repezi la general cu braţele întinse:
— Îţi mulţumesc, generale, îţi mulţumesc!
Şi îl sărută zgomotos pe amândoi obrajii.
Chipul lui Ferdinand se lumină dintr-o dată:
— Atunci, da, Titi! strigă el. Atunci, da!… zic şi eu că am avut
un ceas vesel!… Credeam că am isprăvit cu ei.
Sughiţă şi oftă din greu:
— Dar cu ei nu isprăveşti niciodată. Niciodată!… Nici cu
bolşevicii, nici cu Neaţă…
— Sire – îl întrerupse Titi – am o anecdotă nouă de tot… Ceva
rar!… Şi autentică! O chestie cu Arghir şi o unguroaică… Să v-o
spun?
Cu mâna în care ţinea păhărelul gol, regele tăie aerul într-un
zigzag orizontal.
— Nu! strigă el. Lasă-mă în pace cu anecdotele tale! Mai bine să
mă înveţi cum să scap de Neaţă!… De bolşevicul ăsta de Neaţă,
care se foloseşte de orice prilej ca să lovească în mine… Îţi aduci
aminte ce gălăgie a făcut Neaţă a doua zi după 13 decembrie în
gazeta lui?
Titi îşi aducea bine aminte, fiindcă regele i-a vorbit câteva zile la
rând numai despre asta.
«N-am fost în Capitală – zicea Neaţă – dar ceea ce am auzit mi se
pare atât de grozav, atât de monstruos, încât ezit să cred tot ce mi
se spune. Guvernul este dator să instituie imediat o anchetă spre a
face completă lumină. Dacă refuză s-o facă, o va face guvernul
următor, care va căuta să stabilească adevărul şi va pedepsi pe cei
vinovaţi. Oricare ar fi convingerile cuiva, ele nu îndreptăţesc
guvernul să iasă din legalitate…»
— Ce spui, Titi? Scăpăm de bolşevici şi de Neaţă?
— Sigur, răspunse Titi. Scăpăm sigur!… Domnul Ion Ion este…
— Taci! îl întrerupse regele. Domnul Ion Ion este un măgar!

217
 Apoi îi făcu cu ochiul lui Titi:
— Ştii ce mă tem? Că şi Ionel s-a vândut bolşevicilor!… Nu
crezi?
Şi râse cu poftă. Iar fiindcă se auzi râzând, râse şi mai cu poftă.
Va să zică, nu este beat cu totul.
E încă destul de lucid, să mai facă şi glume. Ionel să se vândă
bolşevicilor! Ruşine!… Nici ca glumă nu merge. Le-a arătat el
bolşevicilor încă la Iaşi…
— Titi, ţii minte la Iaşi?… Eu… Ionel… Vintilă… Prezan… hai, ce
spui? Nu ne-am lăsat! Muncitori? Trage în ei!… Soldaţi ruşi? Trage
în ei!
Şi foarte mirat:
— Dar de ce n-a tras în toţi, Titi? Hai?… Vezi? Ţi-am spus eu că
Ionel e vândut bolşevicilor?
Cu un mormăit voluptos regele îşi umplu păhărelul şi gânduri
duioase îl purtară spre Ion Ion. Deodată izbucni desperat:
— Dar parcă noi suntem mai buni, Titi?… L-ai auzit pe Neaţă ce
spunea săptămâna trecută: că şi eu sunt bolşevic!… Dacă-l aduc
iar pe Ionel la putere înseamnă că dau semnalul unei revoluţii
provocate chiar de coroană! Uite până unde poate merge
mizerabilul!
Şi furios sări în picioare. Titi se repezi să-l sprijine să nu cadă
şi-l aşeză din nou în fotoliu. Încercă să-i ia sticla cu binişorul, dar
regele îl bătu cu păhărelul peste mână.
— Ne, ne, ne, ne! bolborosi el. Sticla e a mea.
Apoi istovit, rămase nemişcat, cu bărbia în piept şi
bălăbănindu-şi mâna în care ţinea sticla, peste braţul fotoliului.
Pleoapele îi căzură grele peste ochi, gândurile începură să i se
învârte iute, tot mai iute, ca într-un vârtej, simţi că aţipeşte,
aţipi… şi speriat sări în picioare, mai treaz ca oricând.
— Titi, ce-i cu mitralierele? Unde sunt mitralierele şi unde-i
Ionel?… De ce n-a dat toată ziua semn de viaţă?… Unde-i Ionel?…
Unde-i regina?… De ce m-au lăsat singur cu un dobitoc ca tine?
Titi… Unde eşti, Titi?
Dar zbiera în zadar. Titi, care stătuse cu o clipă mai înainte la
fereastră şi se uita afară, în grădină, zburase pe uşă, lăsându-l pe
rege singur:
— Titi, Titi!… Tiiiti!
O milă nemărginită de sine însuşi îl cuprinse pe rege, care căzu
la loc în fotoliu şi izbucni într-un hohot de plâns. Singur!…

218
Singur!… Nici Ionel!… Nici
Maria!… Nici Titi!… Nici sticla!… Unde-i sticla?… Titi!… Unde-i
sticla… unde sunt mitralierele?… Nimic!… Singur… singur pe
lume!
Şi plânse, şi plânse şi crezu că plânge de o veşnicie. Dar nu
trecură nici două minute, că Titi se găsea iar lângă rege, abia
putând să răsufle:
— Sire, au sosit mitralierele!… Şaisprezece mitraliere!
Regelui i se păru că n-aude bine:
— Cât ai spus? Cât? Repetă!
— Şaisprezece mitraliere!
— Şasepre…
Nu mai putu să continue. Emoţia îi tăie glasul. Făcu semn lui
Titi să-i dea sticla. Numai că sticla, răsturnată pe jos, se golise cu
totul. Titi vru să sune după valet. Dar regele îl chemă lângă el:
— Titi, vino aici! Tu ştii ce se cheamă şasesprezece?
Şasesprezece e de patru ori patru. Ce spui tu de doctorul Bratu? E
băiat de ispravă sau nu?
Râse cu poftă:
— Şasesprezece mitraliere! Eu îi cerusem numai patru şi mi-a
trimis şasesprezece!… Acuma să poftească Neaţă să mai facă
revoluţie.
Râdea, plângea, îşi ştergea nasul mereu şi nu-şi mai găsea locul
de bucurie în fotoliu.
— Şasesprezece mitraliere!… Şaseprezece!… Apropo, Titi…
Şi confidenţial, îi făcu semn lui Titi să se aplece ca să-i spună
ceva la ureche:
— Să mi-o trimiţi diseară pe Miţa, auzi?… Şi coniac, Titi, că nu
mai pot de sete!… Coniac!
Dar Titi nu izbuti nici de data aceasta să sune, pentru că în uşă
apăru regina, însoţită de Ionel.
Dintr-o privire, Maria înţelese ce s-a petrecut pe aci. Se apropie
de Ferdinand şi-i spuse blând:
— Nando, pari bolnav! De ce nu te-ai culcat?
— Ba mă simt foarte bine, răspunse el, vesel. Ştii! Bratu mi-a
trimis şasesprezece mitraliere.
Şi începu să numesc pe degete:
— Una. „două… trei…
Maria îl întrerupse:
— Ştiu!… Dar Ionel are să-ţi facă o comunicare.

219
 Cu paşi măsuraţi, Ionel se apropie, grav, de rege:
— Sire, a fost azi o zi grea, nu?
— Foarte grea!
Ion Ion schimbă o privire cu Maria şi continuă:
— Sire, actualul guvern şi-a făcut datoria. A semnat tratatul
minorităţilor şi tratatul cu Austria. Dar nu este în stare să facă
faţă situaţiei tulburi din ţară. Cred că trebuie să-l înlocuim cu un
guvern capabil să înăbuşe tendinţele anarhice şi revoluţionare care
în ultima vreme au luat la noi forme primejdioase.
«Aha! îşi zise regele. Frica de Neaţă îl sileşte pe Ionel să
vorbească aşa».
— De acord! zise regele. Să vină alt guvern, să-l apuce pe Neaţă
de guler. La urma urmei de ce nu faci tu singur guvernul ăsta?
— Nu, sire! Eu mai aştept!
Ferdinand se înfurie:
— Atunci cine vrei să-i taie pofta lui Neaţă să facă revoluţie?
Drept, demn, cu privirea peste capul suveranului său, Ion Ion
răspunse:
— Neaţă, sire!
— Neaţă?
În primele clipe, regele îşi închipui că Viziru glumeşte. Dar un
zâmbet plin de înţeles al Mariei îl lumină deodată şi-l făcu să
izbucnească într-un hohot de râs… Iată o soluţie la care nu s-a
gândit. «Grozav!… Ionel tot Ionel! Cap de negustor fanariot! Auzi
ce-i poate trece prin minte!… Neaţă să-i rupă urechile lui Neaţă!…
Neaţă contra Neaţă!… Colosal!…»
— Bine, Ionel! zise el, ştergându-şi ochii cu batista. Aranjează
cu Neaţă!… Şi să se isprăvească o dată cu bolşevicii!

220
 IX

Anul ăsta, vacile de pe moşie îi dăduseră generalului Neaţă

lapte mult şi gras, din care a ieşit o smântână «grozavă», şi pe
toată a hotărât generalul s-o pună la bătaie, pentru «revoluţie».
Fiindcă «revoluţie» fără sacrificii nu merge! şi-a zis generalul care a
mai învăţat ceva în lunga sa carieră politică şi militară: anume că
nicăieri nu poţi pregăti mai bine «revoluţia», decât în sufragerie.
Sufrageria e singurul teren cu adevărat neutru, unde sufletele se
apropie, convingerile se nivelează, pasiunile se îndulcesc. De ani
de zile, încă înainte de război, Neaţă a tratat «revoluţia» – şi
totdeauna numai în sufragerie – cu Ghiolman împotriva lui Take,
cu Take împotriva lui conu Petrache, cu conu Petrache împotriva
lui Nicu Arţag şi aşa mai departe, şi cu fiecare din ei în parte, ori
cu toţi laolaltă, împotriva lui Ion Ion. Fiindcă Neaţă are ce are cu
Ion Ion, care încă de la răscoală îi otrăveşte viaţa cu intrigile şi
ticăloşiile lui.
După 1907, de teamă că Neaţă, prin priceperea cu care a izbutit
să înăbuşe răscoalele, o să câştige prea mult în ochii lui vodă
Carol I, Ion Ion – ajuns prim-ministru în locul conului Mitiţă,
internat la ospiciu – hotărî să-l dea peste cap. Într-o zi puse pe

221
unul din deputaţi să întrebe în Cameră:
— Ce ştie domnul prim-ministru despre hoţiile de la Ministerul
de Război, de sub conducerea domnului general Neaţă şi ce măsuri
a luat ca să pedepsească pe vinovaţi?
Că au fost hoţii, poate să fi fost! Probabil că au fost. Parcă sub
care ministru de război n-au fost hoţii? Cu toate astea nu s-a făcut
gaură în cer! Dar vezi că aici era Neaţă la mijloc. Şi Ion Ion voia să
scape de el. De aceea se ridică însuşi Ion Ion şi declară solemn:
— Asigur ţara că voi lua toate măsurile pentru purificarea
moravurilor!
Apoi îl luă pe Neaţă deoparte şi-i dădu, între patru ochi, a
înţelege că în faţa învinuirilor ce i se aduc, ar fi bine să
demisioneze.
— Nu! a răspuns Neaţă, scurt. Niciodată! Sunt şi rămân
ministru de război!
Ionel, când a văzut că Neaţă nu vrea să plece de bună voie, s-a
dus îndată la rege şi i-a supus, spre semnare, două decrete: unul
prin care maiestatea sa primeşte demisia guvernului Ion Ion Viziru
şi însărcinează cu formarea noului guvern tot pe Ion Ion Viziru; al
doilea, prin care ratifică lista noului guvern, care, de fapt, era tot
vechiul guvern, dar de astă dată fără Neaţă.
De supărare, generalul Neaţă trimise ţarului Niculae al II-lea al
Rusiei o scrisoare prin care îl ruga să-l primească în rândurile
armatei ruseşti. Câteva săptămâni mai târziu, Neaţă primi din
partea guvernului lui Niculae al II-lea un răspuns prin care i se
arăta că va fi oricând binevoit în armata ţaristă, dar nu cu gradul
pe care îl are în armata română, ci cu unul mai mic. Decepţionat,
generalul Neaţă se resemnă să fie mai departe general român sub
comanda lui Carol I.
Dar ăsta a fost de abia începutul, fiindcă pe Neaţă îl aşteptau
nenorociri mult mai mari şi tot din pricina lui Ion Ion şi-a lui
Iliescu!
Ion Ion şi Iliescu! Cei doi eroi ai «războiului de întregire a
neamului» – care au trimis pe soldaţi să lupte cu mâinile goale.
Mai toate gurile de tun aveau ghinturile stricate şi mai toate
obuzele erau de alt calibru.’Mitralierele franceze şi japoneze… aşa
puţine câte au fost, erau înzestrate cu proiectile care nu luau foc şi
se defectau în fiece clipă. Au sosit, după câteva săptămâni de la
izbucnirea războiului, nişte avioane de luptă. Cinci avioane, mari
şi late! Dar n-aveau mitraliere. Puştile erau ceva mai bune, dar n-

222
aveau cartuşe. Şi nu lipseau numai tunuri, avioane, mitraliere,
cartuşe, dar lipsea tot ce-ţi trece prin minte: şi hamuri, şi şei, şi
gamele, şi camioane, şi mantale, şi bocanci… nici măcar ţinte
pentru bocanci nu erau. Nu se găseau pe piaţa nici patru-cinci
kilograme de fier pentru ţinte, că umblau soldaţii cu tălpile legate
cu sfori ori cu sârmă. Cât despre hrană, din primele zile, abea de
ajungea pentru soldaţii din linia întâia. Ceilalţi, ca să nu moară de
foame, prădau. Aşa că, oricine avea ceva bun de mâncat, era tratat
ca inamic.
— Cu armata asta au vrut ei să sperie pe bulgari la Turtucaia!
strigă Neaţă, satisfăcut că toată lumea blestemă pe Ion Ion şi
Iliescu.
Turtucaia! Strategia lui Iliescu a crezut că poate apăra un front
de treizeci de kilometri cu cincisprezece mii de reformaţi şi scutiţi
medicali, înarmaţi cu puşti vechi cu câte şaptezeci de cartuşe, să
nu le ajungă nici pentru o zi. Aşa s-a dus războiul la Turtucaia.
Fără arme, fără muniţii şi fără ofiţeri. Toţi ofiţerii fugiseră care
încotro şi căraseră cu ei şi puţinele provizii pentru soldaţi… Iar în
vremea asta, Iliescu făcea chefuri la Bucureşti şi dădea ordin
soldaţilor să moară până la unul!… Şi soldaţii, cuminţi, au murit,
pentru ca ofiţerii lor dezertori să fie decoraţi şi avansaţi, iar Iliescu
să se poată bucura nestingherit de fructul hoţiilor lui.
Adevărul e că hoţiile lui Iliescu nu erau un secret pentru
nimeni. Se vorbea de mult despre furturile de la Ministerul de
Război. Încă de prin toamna lui 1915, generalul Cristescu, şeful de
pe atuncea al statului major, făcea mereu aluzii la nişte cantităţi
uriaşe de petrol, provizii şi arme înghiţite de Iliescu.
— Dacă nu vine un război care să spele tot, Iliescu va trebui să
dea foc ministerului pe care-l conduce! zicea generalul Cristescu.
Cel puţin la Finanţe erau dovezi cu nemiluita că Iliescu fură de
stinge. Asta încă în timpul neutralităţii. Dar de când cu războiul,
Iliescu, nu numai că fura, dar parcă bea mai mult ca înainte şi
mai cu neobrăzare. În zilele dezastrului de la Turtucaia, şi-a
arborat toate decoraţiile şi şi-a poftit banda lui de cheflii la marele
cartier general, unde era întinsă o masă împodobită cu flori… Era
tare pe el… îl acoperea regele… Şi regele ăsta!… Parcă nici n-ar fi
fost război, ci nuntă, aşa de vesel era. Când i s-a raportat că la
Turtucaia s-au prăpădit treizeci şi şase de batalioane, a ascultat
distrat şi deodată a început să râdă. Cei din anturajul lui s-au
apucat să râdă şi ei fără să ştie de ce. Regele şi-a şters nasul şi s-a

223
apropiat de Miluţă:
— Ia spune-mi, Barbut, cum e povestea aceea cu ţiganul şi cu
biserica lui de caş? O ştii?
Asta, numai ca să nu dea voie să se spună ceva rău despre
Iliescu. De altfel, nimeni n-ar fi îndrăznit s-o facă.
— Cum să te atingi de el, zicea generalul Neaţă lui Take, când
Iliescu are în spatele lui nu numai pe Ionel şi pe rege, dar însăşi
fabrica germană de tunuri Krupp, din Essen!
Şi într-adevăr, Iliescu îşi datora cariera lui în armata română, în
bună parte fabricii Krupp din Germania. Cu câţiva ani în urmă,
Iliescu, încă locotenent-colonel, fusese însărcinat de către văru-
său Ion Ion cu comenzile de arme din străinătate. Fireşte că Iliescu
avea grijă să nu fie niciodată în pagubă. Lua comisioane cu ambele
mâini. O dată, cu prilejul unui chef la Paris cu maiorul Bourdon,
şeful fabricii de muniţii Hotchkiss, acesta-i destăinui secretul
formulei de ardere a pulberei fără fum. Cu formula aceasta se
stabileau presiunile în camera tunului. De la Paris, Iliescu plecă
de-a-dreptul la Essen să vândă fabricii Krupp invenţia franceză, pe
care, se înţelege, o dădu drept a sa.
— Cei de la Krupp nu puteau să-i spună lui Iliescu decât mersi!
povestea Neaţă prietenilor săi. Formula le folosea. De aceea, nu s-
au mulţumit numai să-i dea lui Iliescu o grămadă de bani, dar au
avut grijă să-i mai vorbească şi regelui Carol, cu entuziasm, de
talentele excepţionale ale pungaşului ăsta pe terenul chimiei de
război. De acolo i se trage lui Iliescu dragostea mare ce i-o arătă
palatul şi toată averea lui uriaşă.
Totuşi Neaţă, împins de mânie, încercase să-i vorbească regelui
Ferdinand, în zilele dezastrului, despre strategia şi potlogăriile lui
Iliescu.
Iliescu, pungaşul, să se scalde în bani – şi el, Neaţă, să n-aibă
nimic, decât o biată moşie. Lui Iliescu, palatul să-i acopere toate
hoţiile – şi el, el, Neaţă, omul care a salvat palatul în timpul
răscoalelor, să nici n-apuce bine-să încropească la Ministerul de
Război câţiva lei amărâţi, şi să se şi trezească alungat de Viziru.
— De ce-a fost evacuată Silistra, sire?
Regele, care ştia foarte bine că numai invidia şi duşmănia ce i-o
poartă lui Iliescu îl aduce pe Neaţă la el, răspunse vesel:
— Din ordin!
— De ce, sire? Turtucaia, cap de pod fără pod, a fost apărată
până la ultimul om şi am pierdut degeaba zeci de mii de soldaţi. Şi

224
Silistra, cap de pod cu pod şi în condiţii strategice mult mai
favorabile, a fost evacuată fără nicio rezistenţă! Strategia marelui
cartier general, sire, este greu de înţeles!
— Uite, vezi! făcu regele.
— Cum se face, maiestate, că după doi ani de pregătiri, ne
lipsesc de toate: tunuri, telefoane, avioane?
— Doar nu putem avea pretenţia ca statul major să fabrice
avioane! răspunse regele. Francezii ne-au trimis avioane Breguet
foarte proaste!
— De ce au fost primite?
— Puteam să le refuzăm? S-ar fi supărat aliaţii pe noi!
— Dar tunuri, maiestate? De ce n-avem tunuri?
— N-au nici francezii destule!
— Şi telefoane? Unde sunt telefoanele? La Petroşani ordinele au
trebuit să fie aduse de călăreţi!
Regele râse.
— De unde să luăm telefoane? Ce, noi fabricăm telefoane? Şi
dacă am avea telefoane ne-ar merge mai bine? Te înşeli. Noi n-
avem oameni care ar putea ţine piept bavarezilor specializaţi în
războaiele de munte. Şi apoi, noi, în Ardeal, facem război ca în ţară
inamică. Ardelenii ne-au primit ca pe nişte duşmani.
— Maiestate, nici puşti n-avem destule!
— Regele Carol s-a opus să cumpărăm puşti de rezervă! replică
Ferdinand. În 1913 i-am cerut o puşcă şi jumătate de fiecare om şi
mi-a răspuns că se miră că îmi pot trece prin minte idei atât de
stupide.
— Şi după aceea?
Regele, care ghicise ce-l durea pe Neaţă, nu părea de loc
supărat că i se vorbeşte aşa.
— După aceea, a răspuns el mereu vesel, am comandat puşti de
la francezi, încă din 1914. Dar francezii nu ni le-au furnizat. Vina
e a lor!
— În acest caz, suntem într-adevăr pierduţi, maiestate! Nici
arme, nici ofiţeri… Cel puţin ofiţerii s-au dovedit că sunt şi laşi, şi
risipitori, şi hoţi.
Aici regele deveni serios.
— De ce vorbeşti aşa? zise el blând. N-avem destui comandanţi
buni? De pildă, generalul Paraschiv! Cel puţin eu îl consider
excepţional. Un spirit de economie care-l întrece pe-al lui Vintilă.
De o zgârcenie demnă de admiraţie. Apără avutul statului, cu

225
unghiile şi cu dinţii.
— Da! E mâna dreaptă a lui Iliescu! Dar ce ispravă nouă a
făcut, maiestate?
— Şi-a încălţat divizia întreagă în opinci, aşa că acuma toată
provizia de bocanci se află intactă în depozit.
Neaţă uită că cel cu care stă de vorbă este însuşi regele şi
izbucni într-un hohot de râs:
— Dar cine v-a informat aşa, maiestate? Piaţa e plină de
bocancii lui Paraschiv. Lumea îi găseşte foarte buni şi se înghesuie
să-i cumpere. Paraschiv pare a fi un om, într-adevăr, vrednic. E
foarte bun gospodar. Are peste tot zeci de agenţi care-i desfac
marfa. Şi comandantul lor e Miluţă Barbut! El fixează preţurile
pentru mărfurile lui Paraschiv şi Iliescu.
Când Neaţă îşi amintea că un Ion Ion şi un Iliescu au putut să-l
umilească atâta în anii războiului, i se urca tot sângele în obraz de
mânie.
— De frică, în timpul războiului, «odalisca obosită» se pierdea în
şalvari, povestea Neaţă lui Ghiolman, după armistiţiu. Dar pe mine
nu mă scăpa o clipă din ochi. Toate slugile familiei Viziru, tot
marele cartier general, tot gunoiul ăsta liberal de peşti şi dezertori,
de cartofori şi trădători, dădea bir cu fugiţii în faţa armatei
germane, dar pe mine nu mă lăsau să fac o mişcare de ici până
colo! Erau mai răi decât nemţii. Pe ei îi înspăimânta mai puţin
faptul că nemţii bat pe români, decât gândul că eu i-aş putea bate,
doamne fereşte, pe nemţi. Şi cât a ţinut războiul, numai asta a fost
grija lui Ion Ion şi a haimanalelor din jurul lui: să-mi pună la tot
pasul beţe-n roate.
Era atât de dezgustat Neaţă, chiar din primele zile ale
războiului, încât i-a trimis lui Take o scrisoare… ce scrisoare!… un
strigăt de alarmă!
«Take frate! îi scria Neaţă. Nu mai pot! Scapă-mă! Fă ceva, tu şi
cu Nicu Arţag, să fiu luat de aici şi trimis în străinătate, într-o
armată străină!»
Ca şi în 1907, Neaţă căuta mângâiere în cadrul unei armate
străine.
— Dar de ce nu te-ai plâns regelui? l-au întrebat prietenii
rămaşi sub ocupaţie germană, când el s-a înapoiat la Bucureşti,
după încheierea războiului.
— Trebuia să te plângi regelui!
— Să mă plâng regelui? Dar regele nici nu voia să mă audă. El

226
avea ochi şi urechi numai pentru Ionel. Regele şi-a adus aminte de
mine numai când l-a apucat frica… în primăvara lui 1917!
Dar împăcăciunea n-a ţinut mult. În toamna lui 1918,
numaidecât după ce armata germană a evacuat ţara şi familia
regală şi-a reluat reşedinţa la Bucureşti, Ion Ion, din nou prim-
ministru al ţării, a început iar să-şi bată joc de Neaţă.
La serata care avu loc la palat în primele zile de la eliberare, în
cinstea ofiţerilor aliaţi, Neaţă nu fu invitat. Adică invitat a fost el,
dar Ion Ion dăduse dispoziţie ca invitaţia să-i ajungă lui Neaţă a
doua zi după festivitate. Când Neaţă făcu scandal şi ceru socoteală
pentru afront, Ionel, cu obişnuita sa ipocrizie, chipurile ca s-o
dreagă, mai rău o strică.
— Pentru aliaţii noştri – explică el. — generalul Neaţă nu e
numai omul care a semnat faimoasele preliminarii de la Buftea,
prin care se ciopârţea în chipul ştiut harta României, ci omul care,
pe baza legăturilor lui vechi cu Mackensen, a lăsat trupele
nemţeşti să treacă prin Basarabia, mai înainte de a asigura
trecerea misiunilor aliate de la noi prin Rusia. În asemenea
condiţiuni, prezenţa generalului Neaţă la serbările din Bucureşti ar
fi fost de natură să-l expună la ruşinea ca ofiţerii francezi să refuze
să-i întindă mâna. Ca să nu rişte o asemenea situaţie, generalul
Neaţă n-a fost invitat.
Mizerabilul! Acuma îl mai scotea pe el vinovat pentru pacea de
la Buftea! Şi Neaţă era cu atât mai furios cu cât, chiar în ziua
aceea, fusese vizitat de mai mulţi ofiţeri francezi în drum spre
Rusia, care veniseră în mod special să-i strângă mâna şi să-i
spună cu o sinceră însufleţire:
— Îţi mulţumim, generale, îţi mulţumim. Datorită patriotismului
dumitale, armata germană a putut, încă înaintea noastră cu
câteva luni, să pătrundă în Ucraina şi să-i combată pe bolşevici…
Cuvintele de recunoştinţă ale francezilor îl îndârjiră şi mai rău
pe Neaţă împotriva lui Ion Ion. De necaz că a păţit ruşinea de la
palat, generalul a chemat-o pe Safta, bătrâna lui menajeră, şi i-a
poruncit scurt:
— Safto, sufrageria!
Safta a priceput că trebuie să facă foc în sufragerie şi să pună o
faţă de masă curată, fiindcă domnul general face iar “rivuluţie”.
Din ziua aceea, Neaţă deveni încă odată un înverşunat
antidinastic şi se jura pe la toate răspântiile că până nu-l va
alunga pe Ferdinand de la palat, nu se lasă. Ţara trebuie

227
îndreptată. O va îndrepta. Îi va învăţa el minte pe toţi cum se
conduce o ţară… Dictatură? Da!… La nevoie va fi şi dictatură!… Şi
dacă pentru dictatură e nevoie de revoluţie, va face şi revoluţie!…
Poate s-o facă!… Are cu cine. Aşa! Ca să-l pună o dată pentru
totdeauna cu botul pe labe pe acest Ion Ion, pe acest mizerabil,
îngâmfat şi leneş, mincinos şi obraznic, «imbecil la externe şi
coţcar la rezbel», cum îi spunea răposatul Arţag. Coţcar în toate şi
imbecil în toate. Atâta ştie: să tragă lumea pe sfoară.
Dar necazuri mari din partea lui Ion Ion îl aşteptau pe Neată
abia după isprava de la palat.
În iunie 1919, Ion Ion s-a înapoiat de la Paris aşa cum a plecat:
cu mâinile goale şi supărat.
Dar îndată după aceea, a pornit ofensiva împotriva Ungariei,
care avea un guvern comunist.
— Trebuie să mergem la Budapesta, să spargem cuibul bolşevic
de acolo! striga Ionel.
— Adică să le luăm ungurilor locomotivele şi să punem mâna pe
industria lor de armament! adăuga conu Alecu, căruia nu-i plăcea
să vorbească pe înconjur.
Cine l-a pus pe Ion Ion să facă războiul acesta nu prea se putea
afla din gazete. O zi, presa publica telegrame după care Consiliul
ameninţa pe Ionel cu represalii dacă nu-şi retrage îndată armata
din Ungaria – iar a doua zi presa anunţa că Ionel ameninţă
Consiliul suprem că-şi retrage armata din Ungaria, dacă nu-l lasă
în pace cu tratatele. Cine ameninţa pe Ionel şi pe cine ameninţa
Ionel? se întreba lumea care nu era informată asupra condiţiilor în
care cei cinci organizau pacea lumii, luându-se de păr între ei.
Neaţă ştia, însă, că şi în chestia Ungariei este ceartă mare între
aliaţi şi că Ionel pornise împotriva Budapestei, sprijinit numai de
Clemenceau.
Şi între timp ţara toată răsuna de strigătele de triumf ale lui Ion
Ion… Ion Ion Viziru rezistă Consiliului suprem!… Ion Ion Viziru ne
dă nicio atenţie ameninţărilor Consiliului suprem!… Ion Ion Yiziru
salvează Europa de bolşevism!… Ion Ion Viziru în sus, Ion Ion
Yiziru în jos… Un erou!… Iar când trupele româneşti ocupară
Budapesta, Ion Ion Viziru abia se înfăţişă ca erou: «Marele
eveniment al distrugerii bolşevismului maghiar de către trupele
româneşti!» scria presa lui Ion Ion Viziru. Ion Ion Viziru,
mântuitorul civilizaţiei europene!
Regimul comunist din Ungaria înfrânt, un nou guvern burghez

228
instalat la Budapesta – gata! Toată lumea credea că Ion Ion va
înţelege că şi-a împlinit misiunea şi că e cazul să-şi recheme
trupele în ţară. Ion Ion însă, nici nu se mişca. Avea altă treabă:
golea Ungaria de locomotive, de tunuri, de puşti, de cai de rasă, de
vinuri, de mobile.
Dar acest lucru nu i-l îngăduia nici Clemenceau – pentru că
Ionel nu mai jefuia un stat comunist, ci un stat care şi-a restabilit
un regim burghez, condus de oameni cu relaţii puternice în
rândurile capitaliştilor englezi şi francezi. Consiliul suprem, în
unanimitate, îi trimise, deci, lui Ionel o notă să evacueze Ungaria,
să restituie tot ce a cărat în ţară cu titlul de rechiziţie şi, iarăşi
aceeaşi poveste: să iscălească tratatele. Ionel, supărat, nu voia să
răspundă. Consiliul suprem i-a trimis iar o notă… şi încă o notă…
şi zece note… până s-au împlinit şaptezeci şi şase de note în cap,
dar Ionel rămânea mereu mut. De câte ori era întrebat de ce nu
răspunde la note, spunea mirat:
— Note? N-am primit nicio notă! S-o fi rătăcit pe undeva nota
aceea!
Până ce Consiliul suprem, indignat, hotărî să trimită un
comisar special care să facă o anchetă unde s-au «rătăcit» cele
şaptezeci şi şase de note. Când auzi de comisar… de anchetă, Ion
Ion se dădu în lături:
«Anchetă? Comisar? După ce că la Budapesta am servit
interesele aliaţilor? Bine! Dacă iar îmi sunt nerecunoscători aliaţii,
nu-mi rămâne decât să demisionez!… Să vină altul în locul meu.
Dar cu o condiţie: să facă alegeri… Să vedem dacă ţara vrea sau
nu vrea să iscălească tratatele».
Şi pe loc aranjă cu regele instituirea unui guvern de generali
care să facă alegeri.
Când Neaţă a aflat, îi venea să tragă în Ion Ion cu revolverul.
— Auzi, Costică! spunea el prietenului şi sfetnicului său, conu
Costică Aureanu. Puşlamaua pune condiţii: Alegeri!… îi trebuie
Parlament!… De când s-a încheiat armistiţiul a guvernat fără
Parlament şi nici nu voia să i se vorbească de alegeri!… Şi acuma,
l-a apucat. Aşa, deodată!… Alegeri! Bine, dom’le Ion Ion! Vrei
alegeri? Îţi voi arăta eu dumitale alegeri!… Adică ce-ţi închipui
dumneata? Că mai sunt vremurile de altădată, să-ţi aranjezi un
Parlament cum ţi-o veni dumitale la îndemână?… Asta s-o crezi
dumneata!… Azi avem votul universal! Şi poporul… poporul este
cu mine!… Aşa că, poftim, fă alegeri! Să vedem, care pe care!

229
 Şi, mai fericit ca oricând, Neaţă începu să se pregătească de
alegeri, când, într-o bună zi, regina îl chemă la palatt
— Domnule general, aud că Liga poporului participă la alegeri!
— Da, maiestate!
— Şi crezi că faci bine ce faci?
— Da, maiestate!
— Te înşeli, domnule general. Eu cred că faci rău. Fără să-ţi dai
seama, faci rău!
Pe Neaţă, cuvintele reginei îl tulburară. Regina, prietena şi
confidenta lui, să spună că e o faptă rea participarea lui în alegeri?
Da! E clar! Aici şi-a vârât coada Ionel.
— Maiestate – răspunse el demn – ştiam până acum că
generalul Neaţă este numai în ochii duşmanilor săi un făcător de
rele, dar nu şi în ochii maiestăţii voastre!… Dacă domnul Ion Ion…
— Nu! Te rog! îl întrerupse regina. Nu amesteca în discuţie
nume. Aici nu-i vorba de nume. Te ştiu un mare român. Ai salvat
ţara de la dezastru şi ai obţinut pe front victorii care vor fi înscrise
în istoria neamului. Aş fi, deci, profund îndurerată dacă te-aş
vedea dând România Mare pe mâna bolşevicilor.
Neaţă crezu că i se prăbuşeşte tavanul în cap.
— Eu să dau ţara pe mâna bolşevicilor? protestă el pe un ton
ridicat.
— Dumneata! îi răspunse, neînduplecată, regina. Dumneata,
fiindcă eşti un om cinstit, un naiv… şi, iartă-mă, un om politic
lipsit încă de experienţă. Trebuie să ştii că guvernul de generali va
face tot ce este în puterile sale ca să-i împiedice pe bolşevici de la
vot. Bolşevicii sunt azi puternici în ţară şi cea mai mică slăbiciune
din partea guvernului ne-ar putea fi fatală tuturor: şi nouă… şi
guvernului… şi dumitale!… Deci, interesul nostru al tuturor este
să nu avem alegeri libere. Libertatea alegerilor e tot una cu un
Parlament bolşevic. Prin urmare, dacă dumneata, generalul Neaţă,
gloria neamului, îţi arunci partidul în bătălia electorală şi ceri
libertatea alegerilor… Şi lupţi laolaltă cu bolşevicii pentru
libertatea acestor alegeri… înseamnă că dumneata, generalul
Neaţă, lupţi, fără să-ţi dai seama, dar lupţi pentru întronarea unui
regim bolşevic în România. Şi o asemenea luptă, generale, e tot
una cu un război civil!
Pe Neaţă îl treceau sudori reci şi calde. Logica lui Ion Ion în
gura maiestăţii sale n-avea niciun cusur. Este clar: maiestatea sa
are dreptate. Popularitatea lui nu va putea servi decât bolşevicilor.

230
Totuşi…
— Maiestatea voastră uită că şi eu reprezint ceva în ochii
maselor electorale. Şi nu cred ca bolşevicii să iasă mai tari în
alegeri decât partidul poporului.
Regina era pregătită şi la această obiecţie:
— Nu ştiu, domnule general, nu ştiu! Politica este o artă în care
surpriza ţine un loc foarte important, în orice caz, pentru
dumneata, ca partid de opoziţie, alegerile nu sunt decât un joc de
noroc. Şi crede-mă că mi-ar fi ruşine şi mie şi ţării întregi ca
generalul Neaţă… ge-ne-ra-lul Neaţă… Să caute să-şi câştige locul
pe care-l merită de drept, printr-un mizerabil joc de noroc!
Un val de sânge cald îl făcu pe Neaţă să năduşească sub gulerul
tunicii.
— Da, maiestate!… Bâlbâi el, copleşit de emoţie.
— Înţeleg, domnule general! făcu regina, ale cărei pleoape se
strânseră repede o clipă, ca să sugrume o licărire veselă ce se ivise
la replica generalului Neaţă. Înţeleg!… Mereu modestia!… Numai
modestia, domnule general, care te împiedică să-ţi revendici
drepturile dumitale!… Dar nu mai suntem copii, domnule
general!… Trebuie să vorbim clar. Dumneata, ca adevărat patriot,
n-ai ce căuta în alegeri. În schimb, peste câteva luni, peste câteva
luni, domnule general, vei fi însărcinat dumneata cu formarea
guvernului.
Erau atât de categorice cuvintele reginei, încât Neaţă se făcu alb
ca varul. De bucurie, abia putu să întrebe:
— E sigur, maiestate?
— Ai cuvântul meu de onoare!… Acceptă propunerea mea!… Fă
asta pentru ţară…
Dar fiindcă i se păru că Neaţă mai şovăie, regina îşi înclină, cu
multă drăgălăşenie, capul pe umărul drept şi adăugă:
— … pentru mine!
A doua zi, ţara află o veste senzaţională: Liga poporului nu-şi
mai pune candidatura.
— A participa la asemenea alegeri – anunţă Neaţă printr-un
comunicat – ar însemna să recunosc că această stare de lucruri
este îndreptăţită. De aceea am hotărât să declar aceste alegeri cu
totul ilegale şi să protestez împotriva lor, prin abţinerea de la vot.
Dar la efectul acestui act politic al generalului Neaţă mai
contribui ceva. Guvernul de generali liberali avea mare grijă de
muncitori! Ordinul lui Ion Ion era categoric: în primul rând să nu

231
se dea voie socialiştilor să lanseze vreun manifest adresat
«cetăţenilor».
— Socialiştii – zicea el – nu au voie să se adreseze «cetăţenilor»,
ci numai muncitorilor.
Când află că socialiştii au luat hotărârea, în cadrul unui
congres extraordinar, să se abţină şi ei de la aceste alegeri,
organizate de «un guvern militar, care sub baionete să trimită la
urne alegătorii din sate şi oraşe», Neaţă se folosi de prilej să
declare:
— Faptul că socialiştii se abţin de la alegeri ca şi Liga poporului,
dovedeşte cât de aproape este Liga poporului de democraţie.
Astfel, Neaţă ar fi avut toate motivele să fie complet fericit: nu
trebuia decât să aştepte demisia guvernului de generali, pentru a
deveni prim-ministru al ţării. Dar guvernul de generali demisionă,
şi Neaţă tot pe din afară a rămas. În loc să fie chemat el să facă
guvernul, a fost chemat Crai-Voievod. Şi atunci pricepu că tustrei:
regele, regina şi Ion Ion s-au înţeles între ei să-l înşele cu mirajul
puterii, spre a-l înlătura de la alegeri. Închis în camera sa de
lucru, Neaţă, după ce se asigură că nu-l aude nimeni, îşi dădu
drumul nădufului în gura mare:
— De ce mi-ai tras chiulul, sire? Regina mi-a făgăduit puterea
după ce pleacă generalul Mărguleanu!… Dar Mărguleanu a plecat
şi eu tot în opoziţie sunt. La guvern e Crai-Voievod cu toată banda
lui din Ardeal. De ce Crai-Voievod, sire?… De ce Ponciş?… De ce
Vârtosu?… De ce Popa?… De ce Vlad şi Bontescu?… Numai pentru
că sânt pungaşi şi pentru că Ionel îi are la mână? Şi dacă nu-l are
la mână pe cineva, ăla nu mai poate să fie ministru în ţară la noi,
sire?… Numai un tâlhar trebuie să fie sfetnicul tău? Un om cinstit
trebuie să moară de foame?… Adică, ce? Eu n-aş fi putut să
semnez tratatele ca şi Crai-Voievod?
Apoi o chemă pe bătrână lui menajeră:
— Safto, sufrageria!
Safta, exersată în «rivuluţiile» conaşului, se grăbi să facă foc în
sufragerie şi să pună o faţă de masă curată.
De atunci, pe toţi cei care veneau la el, Neaţă îi trata cu
smântână şi cu toţi aranja «revoluţia» împotriva lui vodă şi a lui
Ionel. Pentru Neaţă, oricine voia să-l ajute la dărâmarea
guvernului, era binevenit – indiferent de rasă, credinţă religioasă,
profesiune ori revendicări.
Aşa se face că în casa generalului Neaţă, din zori şi până

232
noaptea târziu, era forfotă mare. Se înghesuia lumea, ca la un
sfânt făcător de minuni. Şi dacă stăteai în anticameră, unde
făceau delegaţii coadă, puteai prinde, ori de câte ori se deschidea
uşa dinspre sufragerie, mereu acelaşi cald îndemn al generalului
Neaţă la smântână şi «revoluţie»:
— Guvernul, domnilor… Dar mai ia, frate, niţică smântână, că
nu moare lumea!… Ziceam, domnilor, că guvernul acesta de hoţi…
Aoleu, frate Tudose! Coşcogea om, să faci mofturi, parc-ai fi un
copil… Ia, că mai este!… Acest guvern de pungaşi… Ei bravo,
Floreo, pe puşcă nu ţi-a fost frică să pui mâna, dar pe linguriţă…
Ah, ah! cine-mi eşti!… Hai, lasă… ia… aşa, aşa, ia… Că mai este!
Şi nu-l refuza nimeni. Smântâna era excelentă şi Neaţă un
orator plin de căldură. Pe toţi îi primea bine şi tuturor le vorbea, ca
de la om la om, fără chiţibuşuri şi gânduri ascunse cum face Ionel.
Nu! Lui Neaţă nu-i plăcea să vorbească în doi peri. Ci limpede. Una
şi cu una fac două! asta era deviza lui Neaţă. Îţi place, bine – de
nu, adio şi n-am cuvinte! Să fim lămuriţi de la început, ca să n-ai
după ăia pretenţii.
Aşa că, ţăranilor care veneau la el, le spunea:
— Moşierii? Afară cu moşierii! Pământul e al vostru. De aia aţi
luptat şi v-aţi vărsat sângele pentru ţară!
Mai limpede nici că se putea!
Când veneau moşierii la el, le vorbea şi lor de la obraz, fără
ocoluri, ca ei să nu zică apoi că nu le-a spus:
— Expropriere? Bine!… Să înveţe mai întâi ţăranii să cultive
pământul, şi apoi să poftească să ia în primire moşiile! Iar când o
fi şi-o fi, să pună banii pe masă. Aur, domnilor!… Despăgubiri
numai în aur – cum zice Aureanu! Adevărat, Aurene?
— Adevărat! confirma Aureanu, care şedea în dreapta lui Neaţă.
Asta am arătat-o şi la Iaşi în faţa comisiei de reformă agrară.
— Aţi văzut? continua generalul. Numai aur. Şi bine faceţi că
refuzaţi exproprierea prin băncile liberale. Escrocii de la Banca
Naţională şi Banca Românească vor să vă tragă pe sfoară.
Dumneavoastră aveţi nevoie de o bancă românească cinstită… De
aia am şi făcut Banca Ţărănească!… Adevărat, Aurene?
— Adevărat! confirma Aureanu.
— Aţi văzut? continua generalul. Şi pentru asta trebuie să-i
mulţumiţi lui Aureanu. Fără el, Banca Ţărănească nici n-ar fi luat
fiinţă. Ca să vedeţi că noi avem grijă de clasa moşierilor şi că n-o
aruncăm pradă bolşevicdor, cum fac pungaşii ăia de liberali!

233
 Puteau pretinde moşierii că generalul nu le vorbeşte ca un om
de onoare?
Aşa le-a vorbit generalul şi celor de la Liga chiriaşilor, cărora le-
a făgăduit că până nu va băga pe toţi proprietarii în puşcărie, nu
se lasă; şi celor de la Liga proprietarilor pe care i-a asigurat că
dacă chiriaşii vor îndrăzni să se agite când va veni el la putere, la
prima mişcare îi arestează; şi celor de la Liga consumatorilor pe
care i-a poftit să-l scuipe în obraz dacă nu-i împuşcă pe toţi
speculanţii; şi celor de la Liga negustorilor, faţă de care s-a angajat
că din prima zi va decreta absoluta libertate a comerţului, fără
nicio restricţie şi niciun control al preţurilor sau cântarelor,
precum şi darea în judecată a oricărui consumator care va
îndrăzni să protesteze. Aşa le-a vorbit şi evreilor de la Liga evreilor
israeliţi, în frunte cu doctorul Willy Pământeanu, cărora le-a dat în
scris că va pedepsi cu închisoarea pe oricine va îndrăzni să atingă
pe evrei măcar cu o floare – şi celor de la Liga creştină a lui Caţă
Coroiatu, pe care i-a autorizat să folosească numele său, ori de
câte ori nevoile statului vor cere niscaiva geamuri şi capete sparte.
Tuturor, Neaţă le smulgea din suflete buruiana otrăvită a
deznădejdii şi le întindea câte un castronaş de smântână, pe care,
de dragul «rvuluţiei», nimeni nu îndrăznea să-l refuze.
Treaba, deci, mergea strună. Toţi răzbeau cu linguriţa până în
fundul castronului, se lingeau pe buze de bună ce era smântâna
generalului Neaţă şi plecau acasă plini de speranţe.
Cu un singur fel de oameni, totuşi, întâmpinase Neaţă
dificultăţi: cu muncitorii. Şi dificultăţi serioase. Pentru că şi
gândurile lui faţă de muncitori erau serioase, cum nici nu se poate
mai serioase. La Iaşi, acu un an şi ceva, când s-a apucat să-şi
întemeieze partidul, asta a şi fost prima condiţie a lui Ionel, în
schimbul sprijinului ce i-l dădea:
— Generale, muncitorii!… Să ai grijă de muncitori!… Altminteri,
n-avem nevoie de liga dumitale.
Neaţă ştia şi fără Viziru, că misiunea lui în statul de după
război este să aibă grijă de muncitori. Pe muncitori nu trebuie să-i
lase la voia întâmplării. Din nefericire, însă, muncitorii erau o
mâncare greu de mistuit. Adică, la drept vorbind, se găseau printre
ei şi băieţi cumsecade. Dar ăilalţi… o nenorocire!… Nici nu-ti dau
voie să le vorbeşti. Ţi-o taie, uite-aşa… Şi ăsta era tot neajunsul:
nu poţi şti de mai înainte care dintre ei e om de înţeles şi care nu,
ca să nu-ţi mai pierzi vremea degeaba cu ei. Aşa că, trebuie să-i

234
primeşti mai întâi laolaltă, pe toţi, şi numai după ce vezi cam în ce
ape se scaldă fiecare dintre ei, să-i chemi pe ăi mai de treabă
deoparte şi să le şopteşti la ureche să treacă a doua zi pe la tine…
dar singuri! Fără bolşevicii ăştia care nu ştiu să respecte nici casa,
nici rangul, nici bătrâneţele omului… nimic! Vezi că ei nu veneau
la el să facă «revuluţie» – să zicem – numai pe chestia chiriilor, sau
numai pe chestia speculei, ori a exportului… Ci ca să discute pe
îndelete o problemă cu mult, mult mai largă, o problemă care
cuprindea la un loc toate problemele.
— Problema problemelor, Costică! zicea el lui Aureanu, de câte
ori venea vorba de muncitori. Problema problemelor! Trebuie să
fim cu ochii în patru, Costică, să n-o scrântim tocmai la urmă!
Aureanu îşi mişca fălcile lui pătrate într-o ondulaţie molcomă de
rumegătoare, îşi încrunta o clipă sprâncenele stufoase, strâmba
niţeluş din nasul lui borcănat, împodobit pe ambele nări cu nişte
negi cafenii şi păroşi, apoi decreta cu dispreţ:
— Numai un prost se teme de proşti!
Cuvintele acestea îi insuflau lui Neaţă o nouă încredere în
destinele sale de om politic:
— Aşa e, Costică!
Se uitau adânc unul în ochii celuilalt şi se înţelegeau de
minune. Nici nu mai încăpea îndoială că numai un prost se teme
de proşti… Apoi, cu forţe unite, gata să înfrunte duşmanul,
treceau în sufragerie, ca să dezbată cu «proştii» problema
problemelor.
Azi, însă, Neaţă luase măsuri ca smântâna să fie servită în
castroane mai mari. După înţelegerea cu conducerea sindicatelor
muncitoreşti, azi venea la el o delegaţie de muncitori cu care să
schimbe păreri. Faţă de muncitori, Neaţă înţelegea că se cuvine să-
şi desfăşoare mai mult ca faţă de oricare altul talentele sale de
gazdă. De asta, care cum venea, era îndată introdus în sufragerie,
unde generalul îi ieşea înainte cu braţele deschise.
— Bine-ai venit, frateee…
Dar la nume se poticnea. Ca de pildă acuma, când îl întâmpină
pe un muncitor cam între două vârste:
— Bine-ai venit, frateee…
— Matache Costescu, domnule general, îl ajută noul venit.
— Matache Costescu? îşi încruntă ochii Neaţă ca pentru a-şi
aduce aminte. Mă, Matache, eu te cunosc… Uite, îţi jur că te
cunosc!… N-ai fost cumva sergent în regimentul 14, divizia VIl-a,

235
cantonată la Valea Seacă în vara lui 1917? Pot să jur că acolo te-
am văzut în timpul războiului.
Matache, oţ, crezu că nu strică să-l înşele pe ditai generalul
Neaţă.
— Eu sunt ăla, domnule general!
Amândoi erau mulţumiţi. S-au păcălit straşnic unul pe altul.
Neaţă nu l-a văzut în viaţa lui pe Matache şi nea Matache n-a fost
în viaţa lui soldat, necum sergent, pentru că, mai întâi, a fost
dispensat de serviciul militar ca fecior de mamă văduvă şi apoi, în
timpul retragerii, a rămas în teritoriul ocupat.
— Bravo, nea Matache. Şi dinspre partea cui vii, nea Matache?
— Dinspre partea sindicatului zugravilor, domnule general!
— Aşa! exclamă Neaţă cu un entuziasm pe care nici Matache nu
şi-l putea explica. Bravo, nene Matache!… Ia, ia şezi şi gustă din
smântână asta…
Veni şi Mânzu Gligore de la sindicatul tâmplarilor, pe care
Neaţă îl primi cu alai, ca şi cum numai pe el l-ar fi aşteptat:
— Mata eşti…
— Mânzu, domnule general.
— Mânzu! ridică braţele la cer Neaţă. Ei, bată-te să te bată! De
ce nu mi-ai spus-o, frate Mânzule, de la început? Că mai-mai să
nu te recunosc!… Mânzu!… Artilerist, nu?
— Infanterist, domnule general.
— Exact!… Ţii minte, Mânzule, de atacul nostru de la
Domneşti?
Dar fiindcă Mânzu căuta cu tot dinadinsul să-şi aducă aminte,
fără să izbutească, de isprava de la Domneşti, Neaţă îl luă uşurel
de braţ şi-l conduse la masă:
— Şezi aici, Mânzule, şi gustă din smântâna asta! Gustă… Pe
răspunderea mea.
Apoi luă în primire pe un nou sosit:
— Ei, bine-ai venit! Cum ziceai că te cheamă?
— Pavel! Petre Pavel.
— Pavel! strigă Neaţă fericit. Tu eşti Pavel? Dar de ce arăţi aşa
de rău, Pavele? N-oi fi cumva îndrăgostit, hai?
Pavel râse, timid:
— Mă iertaţi, domnule general… Numai de dragoste nu-mi arde
acum!
— Minţi, Pavele, râse generalul. Vrei să mă duci. Bine, Pavele!
Dacă aşa înţelegi să te porţi cu fostul tău comandant… Ia, ia, şezi

236
şi gustă din smântână şi să-mi ieşi îndată la raport! Vreau să ştiu
neapărat ce părere ai despre ea!
Generalul nu obosea. Cu răbdare de adevărat militar, îşi
continua trecerea în revistă, scrutând din ochii săi reci, lunecoşi,
dispreţuitori, pe care se silea să-i facă veseli, blânzi şi prietenoşi,
pe fiecare în parte, în timp ce sceneta se repeta într-una cu foarte
mici variante: el se jura că-i cunoaşte pe toţi, iar ceilalţi mai toţi,
şi-ar fi pus mâna în foc că nu l-au văzut niciodată.
Dar iată că tocmai la sfârşitul defilării, apărură în prag trei inşi
deodată. Neaţă, ca de obicei, fu gata să le sară în întâmpinare, cu
mâna întinsă – dar se opri brusc, locului. Însufleţirea lui
gălăgioasă, de împrumut, făcu loc unei bucurii sincere, dar
reţinute:
— Aa! exclamă el. Poftim, poftim!
Însuşi Aureanu, aşa greoi cum era, se ridică:
— Poftim, domnule Paraschievici!… Ia loc aici… Poftim,
domnule Scăunaş!… Şi dumneata, domnule Belciug… Numai pe
dumneavoastră vă aşteptam.
— Ai văzut «ghineralu»? şopti Matache lui Mânzu. Uite cum îi
primeşte pe-ai noştri!
Petre Pavel, care stătea în dreapta lui, îl lovi cu cotul ceva mai
tăricel:
— Ia nu te mai înfierbânta atâta! Să vedem mai întâi ce vrea!…
— Păi ce să vrea? răspunse Matache… Nu vezi că…
Dar trebui să tacă, fiindcă Neaţă deschise şedinţa şi începu să
vorbească:
— Domnilor… Fraţilor!… Fraţi muncitori!… Ne-am adunat aici
ca să găsim mijloacele de luptă comună împotriva guvernului de
mameluci în spatele căruia stă satrapul Ion Ion Viziru… Care…
Nea Matache, ce stai?… mai ia niţică smântână!… Care este
nenorocirea ţării şi a poporului!… Mânzule, să ştii că mă superi
dacă nu mai iei un castron!… Fraţilor!… Sunt şi eu din popor.
Sunt fecior de femeie săracă… o biată moaşă… M-am născut fără
tată… Dar mai ia niţică smântână, Enache!… Prin urmare,
partidul meu e cu adevărat un partid al poporului. Aşa că partidul
meu şi poporul fac împreună partidul poporului. Şi eu vreau,
fraţilor, să ne unim forţele, ca să răsturnăm guvernul şi să
întronăm o nouă ordine în ţară, în care să domnească de aici
înainte dreptatea şi cinstea. E bine?
Spontan, Matache răspunse:

237
 — E bine, domnule general! De ce să nu fie bine?… Da un
program ceva… Cumva… Să ştim şi noi pe ce lume trăim!
Când auzi cuvântul «program», conu Costică Aureanu, care, aşa
cum stătea, cu pleoapele lui grele coborâte peste ochi, părea că
aţipise, se învioră deodată:
— Program? Dar bineînţeles! Programul nostru e gata de mult.
Dar ce-ai crezut dumneata? Că pornim la luptă fără să ştim
încotro?
Şi privirile lui se încrucişară cu privirile lui Paraschievici şi
Scăunaş.
Sfios, muncitorul Ionaşcu întrebă:
— Şi, vă rog, am putea şti şi noi… cam ce…
— De ce să nu se poată şti? îi răspunse cu multă căldură conu
Costică. E doar programul dumneavoastră, ca şi al nostru. E
programul poporului. De pildă, opt ore de muncă, e bun?
— Bun! spuse Matache. De ce să nu fie bun? Opt ore de muncă
e tocmai ce vrem.
— Ba nu-i bun! se auzi un strigăt însoţit de o lovitură cu
pumnul în masă. Nu-i bun de loc. Opt ore de muncă este o ruşine!
O exploatare neruşinată!… Robie curată!… Cerem şase ore!… Şase
ore!… Nicio secundă mai mult!
Vorbise Belciug. Toţi tăcură. Privirile lui Neaţă se furişară spre
Belciug, în timp ce ale lui Aureanu căutară pe Paraschievici şi
Scăunaş.
— Aud glasuri care cer şase ore! zise conu Costică după o
pauză. Dar noi nu ne-am adunat aici ca să ne pierdem vremea în
tocmeli, ci ca să conlucrăm frăţeşte. Eu zic să nu fie nici pe-al
nostru nici pe-al dumneavoastră: şapte ore! E bun?
— Bun, coane Costică! zise Matache.
Se amestecă şi Mânzu în vorbă:
— Dar salariile? Ce facem cu salariile… că nu mai e chip de
trăit!
În chestia salariilor, conu Costică era categoric:
— Nicio grijă. Am aranjat şi salariile. Faţă de scumpetea vieţii,
am hotărât o urcare de salarii cu patru sute la sută pentru
muncitori. E bun?
— Bun, coane Costică! exclamă Matache. Foarte bun!
Privirile lui Aureanu căutară o clipă privirile lui Paraschievici şi
Scăunaş.
— Ba, să mă ierţi, trânti iar cu pumnul în masă Belciug. Nu-i

238
bun de loc. Dacă nu ni se urcă salariile cu cel puţin şase sute la
sută…
Ochii lui Neaţă se încrucişară cu privirile lui Belciug. Apoi
generalul Neaţă se aplecă spre conu Costică şi începu cu el o
discuţie care părea foarte aprinsă, deşi la ureche. Conu Costică
ridică în sfârşit glasul:
— Biiine!
După care vorbi muncitorilor:
— Domnul general Neaţă zice să nu fie nici pe-al nostru, nici
pe-al dumneavoastră. O urcare de cinci sute la sută. E bun?
— Bun! zise şi Mânzu. Dar pentru boli ceva… pentru pensii…
Generalul Neaţă se înturnă scurt spre Mânzu:
— Ei, iaca, Mânzule! Ai zis-o şi tu… Avem grijă de salarii şi să
n-avem grijă de asistenţa socială? Păi cum îţi închipui? Dar boală,
ferească Dumnezeu, nu e?… Dar invaliditate prin accidente, nu
e?… Dar câte şi mai câte se întâmplă omului, la care nici nu te
poate duce mintea măcar… Astea ce sunt?… Mânzule, te rog să fii
liniştit! Pe toate le-am prevăzut… Pe toate! Aşa că, mai bine,
Mânzule, ia puţintică smântână!
Cu un zâmbet lţirg şi plin de bunăvoinţă, conu Aureanu îl
întrebă pe Matache:
— Ei, acuma eşti mulţumit?
— Mulţumit, coane Costică, de ce să nu fiu mulţumit!
— Ba eu nu sunt de loc mulţumit, izbi încă o dată Belciug cu
pumnul în masă.
— Să auzim, făcu Neaţă, cu ochii ţintă la Belciug.
Congestionat, cu pletele mai răzvrătite ca deobicei, cu mâinile
neastâmpărate răsucind, parcă ar fi vrut s-o stoarcă, o gazetă
făcută sul, Belciug strigă:
— Domnul general Neaţă ne vorbeşte de asistenţa socială, de
salarii, de muncă… Dar vrea domnul general Neaţă să facă
guvernul fără noi, muncitorii?
Solemn, Neaţă se ridică să ia cuvântul:
— Fraţi muncitori! Este de prisos să vă arăt că chestiunea nici
nu se poate pune. Nu-i vorba de un guvern al nostru sau al vostru,
ci numai de-un guvern al poporului. Guvernul nostru este ca şi al
vostru. Deci a spune că vrem să facem un guvern al poporului fără
popor, e ca şi cum am spune că vrem să facem mămăligă fără
mălai. Noi şi voi suntem una, şi fiecare dintre noi trebuie să
sprijine puterea poporului cu tot ce are mai bun. Noi, de pildă,

239
adică Liga poporului, putem să vă dăm pe conducători. Toţi
membrii comitetului executiv al Ligii poporului sunt oameni care
au o mare experienţă politică şi care au luptat pentru ţară şi
împotriva nelegiuirilor familiei Viziru. Pe toţi aceştia vi-i dăruim ca
să vă facă guvernul. Guvernul poporului. Sunt ai noştri ca şi ai
voştri. Fiindcă dacă luptăm împreună, înţelegem să guvernăm
împreună. Ebun?
— Bun! întări Matache. Foarte bun! De ce să nu fie bun?
— Şi eu zic că nu-i bun! urlă Belciug din răsputeri.
Nemişcat, generalul se uita cu un ochi la Matache şi cu altul la
Belciug. Alături de el, conu Costică ba îşi scotea şi-şi băga la loc
ceasornicul în buzunar, ba îşi freca nasul, ba apleca puţin capul
pe umeri ca să se uite, foarte intrigat, sub masă, ca şi cum i-ar fi
trecut o pisică printre picioare – în sfârşit, era frământat. Belciug
îşi pieptănă furios părul cu mâna, îşi strânse şi mai tare nodul de
la cravata lui foarte roşie şi răcni:
— Dar muncitorii? Miniştri muncitori nu primiţi? Ce spuneţi,
fraţilor? Se poate guvern al poporului fără miniştri din rândurile
poporului?
Generalul se ridică, solemn, ca să declare:
— Dacă asta este voinţa voastră, mă închin! Dar să ne-spună
Belciug ce înţelege el prin miniştri ai poporului? Câţi? Unul? Doi?
— Doi! răspunse prompt, Belciug. Am zis doi, ca pentru
început, pân-om căpăta şi noi puţină experienţă.
Conu Costică, împăciuitor, interveni:
— Fraţilor, să nu ne pierdem vremea în vorbe de prisos, când şi
chestiunea aceasta o putem aranja în cea mai deplină armonie,
aşa cum am aranjat şi celelalte până acum. Eu zic iară, ca să nu
fie nici pe-al nostru, nici pe-al dumneavoastră: un ministru!… în
viitorul guvern al poporului, dumneavoastră, muncitorii, aveţi
rezervat un loc de ministru. Să zicem Ministerul Muncii. E bun?
— Bun, coane Costică! răspunse iar Matache. De ce să nu fie
bun?
Aureanu, cu un ochi mulţumit spre Scăunaş, zise:
— În acest caz, domnilor… Fraţi muncitori… Cred că problemele
mai importante au fost puse la punct. Acuma nu urmează decât să
alegem dintre dumneavoastră o comisie care să discute cu noi
amănuntele. E-n regulă?
276

240
 — Nu e-n regulă!
Ochii reci şi lunecoşi ai generalului repeziră o privire uimită şi
cruntă spre celălalt capăt al mesei, fiindcă nu mai vorbise Belciug,
ci Petre Pavel. Scrâşnind, generalul se sili să-şi facă un zâmbet
dulce şi prietenos, ca să-l întrebe pe Petre Pavel:
— Matale ce ai de spus?
— Cu amnistia generală ce se aude, domnule general? Ce-aţi
hotărât în chestia amnistierii zecilor de mii de nevinovaţi, închişi
sub pretextul că ar fi dezertori, spioni sau trădători?
«O, ce mai amnistie generală i-aş da după ceafă mocofanului
ăsta, îşi zise Neaţă fierbând de necaz, în casa mea să mă judece
unul ca el! Şi eu să nu-i pot face deocamdată nimic… Amnistie
generală!… Adică eu, în loc să mai închid dintre ei… să scot din
puşcării zeci de mii de bolşevici şi să-i las liberi să-şi facă de cap,
ca să-i strice şi pe ceilalţi!»
— Amnistie generală? strigă Neaţă, spre a fi bine auzit. Dar asta
se-nţelege de la sine. Este un act de dreptate socială şi politică pe
care eu, generalul Neaţă, mă oblig să-l înfăptuiesc din prima zi în
care voi veni la guvern. Altfel m-aş simţi dezonorat.
Şi, hotărât să nu mai dea voie nimănui să-i pună asemenea
întrebări, Neaţă se ridică şi începu să peroreze:
— De altfel, trebuie să vă spun de la început, ca să nu mai fie
nicio îndoială asupra celor ce urmăreşte Liga poporului: noi vrem
fericirea poporului… şi nu vedem fericirea poporului fără
înlăturarea regelui Ferdinand. Cu regele Ferdinand în capul
statului, ţara se ruinează. Este o poveste născocită la palat că
regele ar fi prizonierul liberalilor!… Minciună!… Regele merge
mână-n mână cu liberalii. Regele este aliatul lor şi cu liberalii
împreună vrea să împiedice partidele democratice să vină la
putere. Puterea o vor numai ei, liberalii. Dar noi, cei de la Liga
poporului, suntem hotărâţi să le aţinem calea, prin orice mijloace.
Subit înflăcărat, Aureanu interveni:
— În felul acesta, poate ne-o ajuta Dumnezeu să ajungem la
republică… şi scăpăm de toate belelele!
— La republică sau la o altă monarhie cinstită! îl completă
Neaţă.
Ca pălmuit, Belciug se ridică furios:
— Iar monarhie! Nu mai vrem monarhie!… Ne-am săturat de
monarhie! Monarhie, cu cine? Cu Carol? Ne-am săturat de Carol!
Adânc impresionat, Neaţă încercă să-l liniştească pe Belciug:

241
 — În niciun caz cu Carol! Dar am putea aduce un prinţ englez.
— Englez? strigă Belciug. De ce englez?
Cu multă bunăvoinţă, Neaţă îl lămuri:
— Uite de ce: fiindcă noi, care am luptat împotriva nemţilor, nu
ne mai putem lăsa conduşi de un neamţ. E o chestiune de morală.
Pe când cu un englez, chestiunea se schimbă. Un englez… e cu
totul altceva!… Englezii ne-au fost aliaţi… Trebuie să ştii, frate
Belciug, că şi în Grecia e vorba să se aducă un englez, fiindcă şi
poporul grec e supărat pe regele său care s-a încurcat şi el cu o
Lilly, ca şi Carol al nostru. De asta caută Venizelos să pună în
locul lui un rege englez.
— Dar bine, domnule general – făcu Petre Pavel
— Dacă grecii – cum ziceţi dumneavoastră – vor să-şi aducă un
englez, unde scrie că trebuie să ne aducem şi noi unul?
Foarte grav, generalul îi răspunse:
— Scrie, fiindcă sunt mari interese politice în joc. Ţara noastră e
mică şi înconjurată de duşmani. Fără un sprijin serios dinafară, n-
ar putea să reziste. Anglia, care ne-a fost aliată, este azi statul cel
mai puternic din lume. Un prinţ englez, ca rege al României, ar fi
cea mai puternică legătură între noi şi Anglia. Numai un prinţ
englez, domnilor… fraţi muncitori… Ne-ar putea fi de folos.
Petre Pavel nu-si ascunse nedumirirea:
— Să mă iertaţi, domnule general, dar nu văd ce amestec putem
avea noi, muncitorii, în toată afacerea asta!
Neaţă, cu privirile lui reci, mai reci ca de obicei, răspunse:
— Văd că tot n-am fost înţeles!… V-am vorbit adineauri pe larg
despre încercarea desperată a liberaIilor de a pune mâna pe putere
şi de a împiedica partidele democratice, cum e şi partidul nostru,
să-şi spună cuvântul. Este clar că asemenea încercare împinge
masele la mişcări revoluţionare ca acestea pe care le vedem azi. De
aceea credem că a venit momentul să ne înţelegem cu
dumneavoastră ca mişcarea să fie îndrumată de noi pentru a
organiza demonstraţii de stradă. Noi vă vom da pe invalizi, iar
dumneavoastră ne veţi da organizaţiile socialiste.
În timp ce rostea cuvintele acestea din urmă, generalul, fără să
vrea, îşi ridică ochii şi-i privi pentru întâia oară mai cu atenţie pe
muncitori. Văzu chipuri muncite, brăzdate de şanţuri adânc
săpate înainte de vreme şi mâini grele, bătătorite, care nu-şi
găseau locul în sufrageria asta caldă, luminoasă, în care totul ţipa
belşugul… «Aceştia se numesc proletari, îşi zise Neaţă. Îi cunosc!…

242
Toată viaţa m-am ciocnit de ei. Şi la sat, şi la oraş, şi pe front.
Proletari!… De ce se numesc proletari?»
Şi pe neaşteptate începură să-i răsune în urechi vorbele rostite
în 1907 la Cameră de către Conu Petrache Carp:
«… Proletarul câmpean este mai periculos decât proletarul de
târguri, fiindcă pe acesta din urmă, îl iei grămadă dacă ai armată.
Pe când cu proletarul de câmp, răsculat în sute de locuri,
munceşte armata luni de zile şi nu poţi ajunge la rezultat decât
după ce ai acoperit ţara de ruine!»
«Grămadă! îi iei grămadă, dacă ai armată! îşi repetă Neaţă.
Grămadă!… Nu ca pe ţărani…»
Şi înviorat de propriile lui gânduri, continuă:
— Deci, singurul lucru pe care vi-l cerem este să conlucraţi cu
noi şi să aderaţi la acţiunea împotriva regimului. Cred că sprijinul
dumneavoastră ne-ar fi de mare folos… Dar mai ia niţică
smântână, frate Iordache!… Şi tu, Mânzule!… Şi tu, Matache!…
Hai, zău, mai luaţi niţică smântână…
Abia la despărţire, Paraschievici deschise gura:
— Domnule general… cred că în chestia comisiei, am avea de
discutat unele detalii…
— Tocmai! îi răspunse Aureanu în locul lui Neaţă. De aia, am
vrea ca dumneata, domnule Paraschievici… şi domnul Scăunaş…
să mai rămâneţi cu noi… ca să punem toate lucrurile la punct… E
bun?
În stradă, Petre Pavel spuse, posomorit, celorlalţi:
— Păi, domnul general ăsta, în loc să ne îndemne acuma la
smântână, mai bine făcea să ne poftească la o mămăligă, pe front!

Peste un ceas, Crişan afla din gura lui Petre Pavel, cele
petrecute în casa lui Neaţă.
— Bine! zise scurt Crişan. Stai numai să mă îmbrac şi merg.
Haidem la club s-o spunem şi celorlalţi.
Lăsă lucrul, se spălă şi-şi puse paltonul în grabă.
— Eu sunt la club! făcu el către ceilalţi lucrători din atelier.
Cum sunteţi gata, veniţi şi voi după mine… Hai, Pavel!
Se însera şi clubul era ca întotdeauna înţesat de lume. Când
Crişan şi Petre Pavel pătrunseră în sala cea mare, tribuna era
ocupată de un lucrător care vorbea despre greva de la tramvaie.

243
 — … fără somaţie, fără nimic – spunea el – au tras în noi cu
mitraliera, fiindcă i-am pus pe fugă pe trădătorii care voiau să se
apuce de lucru. Acum, zeci de muncitori zac răniţi, dar nu la
spital, ci la prefectură… Parcă i-ar fi prins cu mâna în buzunarul
cuiva…
După vreo douăzeci de minute veni rândul lui Petre Pavel să se
urce la tribună.
— Tovarăşi! începu el. Am fost azi la domnul general Neaţă, în
delegaţie şi nu ştiu cum să vă fac să simţiţi ce am simţit eu când l-
am văzut pe dumnealui şi pe boierul acela gras, Aureanu, cum se
uită la noi, ca la nişte copii nespălaţi…
— Păi cum vorbeşti aşa, nea Pavele? strigă Matache din sală.
Domnul general Neaţă nu ne-a primit bine?
— Cum să nu! Ne-a primit foarte bine. Ne-a strâns mâna la
toţi… şi ne-a dat şi smântână. Trebuie să ştiţi, tovarăşi, că oricine
vine la domnul general Neaţă acasă primeşte un castronaş cu
smântână… ba, conducătorii noştri care se duc la el primesc chiar
două sau trei castronaşe… Barem alde Scăunaş şi Paraschievici,
cât au stat acolo cu noi, n-au scos o vorbă, dar au înfulecat din
smântână, ca nişte pisici… Au vorbit ei desigur, după aceea,
fiindcă noi toţi am trebuit să plecăm şi au rămas numai ei doi cu
domnul general Neaţă şi Aureanu…
— Au rămas! se amestecă şi Mânzu. Fireşte că au rămas. Da ştii
şi tu pentru ce au rămas: ca să vadă cum şi ce… în chestia
salariilor… în…
— Da, da! îl întrerupse Pavel. Aşa el Domnul general pe toate le-
a aranjat: ne-a făgăduit mărirea salariilor… reducerea orelor de
muncă… asistenţă socială… un loc în guvern… amnistie
generală…
— Aud că până şi un prinţ englez ne-a făgăduit domnul general
Neaţă, spre fericirea noastră, a muncitorilor! interveni Crişan, care
între timp îşi făcuse loc mai aproape de tribună.
— Şi un prinţ englez! confirmă Pavel. Zicea că e bine să avem
un prinţ englez, pentru că şi grecii o să aibă în curând un prinţ
englez.
Dintr-un salt, Crişan se sui alături de Pavel.
— După câte înţeleg – zise el – noi, muncitorii, facem, în sfârşit,
o afacere bună. Liga poporului ne dă tot ce cerem. Salarii, salarii…
Ore de lucru, ore de lucru… asistenţă socială, asistenţă socială…
Tot ce am cerut ne-a dat… Ba, după câte vedem, ne-a dat chiar

244
mai mult decât am cerut: ne-a dat şi un prinţ englez. În schimb,
pe noi nici capul nu trebuie să ne doară. Liga poporului se leagă
faţă de noi, ca de îndată ce va veni la putere, să ne facă fericiţi,
fără să ne coste nimic. Uite-aşa, pe gratis. Nu-i aşa, frate Matache?
Încurcat, Matache abia putu bâlbâi:
— Chiar pe gratis de tot, n-o fi!
Scos din fire de felul şovăitor în care Matache vorbea, Petre
Pavel strigă:
— De ce nu deschizi gura, Matache? Spune aşa, răspicat: Neaţă
ne cere să facem demonstraţii de stradă, în tovărăşie şi în folosul
lui. Noi să dăm sindicatele de muncitori… şi el să ne dea invalizii,
care în cea mai mare parte tot muncitori sunt.
— Asta este! vorbi Crişan. Neaţă ne cere demonstraţii de stradă,
sub stare de asediu, pentru ca regele să-l aducă pe el la putere. Pe
el… Acuma, câte jertfe cer asemenea demonstraţii, n-o să vă mai
spun. Aşa că, lucrurile nu stau chiar aşa cum îşi închipuie
Matache sau Mânzu. Nu este adevărat că Liga poporului ne-ar da
nouă tot fără să ne ceară nimic în schimb, ci dimpotrivă, Liga
poporului ne cere nouă tot, dar în schimb nu ne dă decât nişte
făgăduieli: mărirea salariilor, ore mai puţine de muncă, asistenţă
socială… Dar când va veni la putere, cu preţul jertfelor noastre,
ştiţi ce o să ne dea generalul? Ce ne-au făgăduit şi ne-au dat toate
guvernele de până acum: nu salarii mai mari şi mai puţine ore de
muncă, ci gloanţe! Fie că o să ne dea gloanţele astea în stradă,
când o să-i cerem să se ţină de făgăduieli, fie că o să ne trimită în
războiul pe care boierii îl pregătesc împotriva Rusiei Sovietice! Şi
conducătorii noştri ce fac? Gustă din toate smântânile. Dau mâna
cu exploatatorii, ca să ne înşele pe noi, muncitorii, aşa cum ne-au
înşelat şi până acum, dar să ne înşele mai uşor şi mai sigur,
fiindcă acum, un alde Scăunaş ori Paraschievici pun pecetea lor pe
făgăduielile neruşinate ale lui Neaţă şi Aureanu. Numai că n-o să
le meargă! Vom avea noi grijă să facem aşa ca să le cadă pecetea
din mână. Aşa că, şi tu, Mânzule, şi tu, Matache, duceţi-vă de
spuneţi lui Scăunaş şi lui Paraschievici că dacă va veni ceasul să
ne vărsăm sângele, ni-l vom vărsa bucuros, dar ni-l vom vărsa
pentru noi, nu pentru Neaţă ori Viziru… Fiindcă noi, muncitorii,
înţelegem să luptăm pentru triumful cauzei muncitoreşti, nu
pentru triumful lui Neaţă, ca să ne poată înjuga şi stoarce de vlagă
mai bine!
*

245
 În aceeaşi seară, Neaţă, singur în camera sa de lucru, se plimba
şi frământă gânduri de răzbunare mai sângeroase ca întotdeauna
împotriva «proletarilor» şi a duşmanului său de moarte, Ion Ion
Viziru, când baba Safta, menajera, dădu cu zgomot uşa în lături
şi, abia răsuflând, îi şopti:
— A venit conaşu Ionel!
După tonul de spaimă cu care rostise cuvintele acestea, oricine
îşi putea da seama că bătrâna menajeră începea să se orienteze
destul de binişor în politica internă a domnului general.
În prima clipă, Neaţă crezu că n-aude bine. Apoi simţi că i se
taie picioarele şi că duşumeaua se invârteste sub el. Ion Ion în
casa lui, a lui Neaţă, când relaţiile dintre ei sunt atât de încordate?
E ceva necurat ia mijloc. Bizantinul ăsta, arogant, plin de sine,
desigur că a pus la cale o nouă ticăloşie, ca să se poată lăuda
după aceea că l-a tras iar pe sfoară. Altminteri, ce-l poate îndemna
pe acest fanariot, de o lenevie vestită în ţara întreagă, să se
obosească până aici!
Totuşi, generalul ştiu să-şi ascundă uimirea şi-l primi pe Ion
Ion ca pe un vechi şi bun prieten.
După ce-şi strânseră călduros mâna, Ionel aduse vorba, în mod
firesc şi inevitabil, despre cea mai actuală şi mai dezbătută
problemă a zilei: prinţul!
Prinţul Carol nu voia să se astâmpere. În zadar Maria, ca să-l
abată de la sentimentele şi proiectele lui faţă de acea Lilly, îi
arunca în braţe mereu câte o altă fată frumoasă din societatea
bucureşteană. Carol nu respingea niciunul din darurile acestea,
dar nu înceta să strige:
— De ce să fiu împiedicat să-mi trăiesc viaţa aşa cum vreau?
Maria se văzu silită să recurgă la Ferdinand:
— Nando, vorbeşte-i şi tu!
Regele se execută:
— Dragul meu – îi zise el lui Carol – ţi-o dau pe Mimi a mea,
mai las-o pe Lilly!
— Tată, pe Mimi o iau, dar pe Lilly n-o pot lăsa! M-am angajat!
Sunt om de onoare!
Ferdinand, filosof, îi răspunse:
— Onoare!… Când interesele statului sunt în joc, onoarea poate
trece şi pe planul al doilea. Mi-am dat şi eu cuvântul de onoare
unei fete… 0 cunoşti… Văcăreasca! Dar dacă nu mi s-a dat voie s-

246
o iau, n-am luat-o! Ce înseamnă onoare pentru un viitor rege?
Nimic!… Noi, suveranii, doar nu suntem făcuţi din acelaşi aluat ca
muritorii de rând. Onoare!… La masa regelui Eduard al Angliei s-a
trişat la joc, dar n-a fost arestat nimeni! Interesele superioare ale
statului cereau ca demnitarii să nu fie pătaţi. Şi câte căsătorii n-
au fost anulate în familiile regale!
Dar argumentele atât de judicioase ale regelui nu putură
zdruncina hotărârea lui Carol.
Atunci Maria îl puse pe Ion Ion să-i vorbească lui Carol.
— Şi m-am prezentat acum câteva săptămâni la el – povesti Ion
Ion – şi i-am spus: Alteţă, aflu că eşti preocupat de onoare. Ai dat
cuvântul de onoare unei femei. Ei şi? Am dat şi eu cuvântul de
onoare unei femei. Cred că ştii despre cine e vorba!
Neaţă de abia îşi înăbuşi un zâmbet. Dacă prinţul ştie despre
cine e vorba. Dar parcă cine nu ştie! Era vorba despre nora lui
Vodă Cuza, tânără văduvă Maria Cuza care locuia la Ruginoasa,
pe vremea când Ion Ion venise să facă practică de inginer la
construirea liniei Iaşi-Paşcani. Ion Ion îi făgăduise Mariei Cuza s-o
ia de soţie, i-a făcut un copil, apoi a uitat tot şi nu şi-a mai putut
aminti de nimic, decât numai atunci când Sebastian Moruzzi,
fratele Mariei, i-a pus revolverul în piept. De frică, Ion Ion s-a
căsătorit pentru o zi, ca să-i dea copilului un nume legitim. Dacă
prinţul ştie!
— Şi Carol ce ţi-a răspuns? întrebă Neaţă, afectind o curiozitate
excesivă, deşi îşi cam închipuia cum i-a vorbit prinţul lui Ion Ion
pe care nu-l poate înghiţi.
Ion Ion făcu un gest vag cu mâna:
— Cum ai vrea să răspundă un băieţoi prost crescut şi obraznic!
M-am retras imediat!
— Şi acum? întrebă Neaţă.
— Acum? Regina e desperată. Englezii sunt categorici: Carol
trebuie să-şi bage minţile-n cap. N-are voie să se însoare cu Lilly şi
n-are voie să renunţe la tron. O renunţare la tron deschide
problema succesiunii şi Anglia nu vrea probleme dinastice, mai cu
seamă aici, la graniţele Rusiei Sovietice. Dinastiile, câte mai sunt,
trebuie să se ţină tari pe poziţie. O nouă criză dinastică în Orient
poate duce la o nouă republică, deci la un nou faliment pentru
Anglia. Dar dacă o renunţare la tron este o primejdie pentru
interesele Angliei, căsătoria lui Carol cu o burgheză este o tot atât
de mare primejdie.

247
 — O burgheză, regină? i-a spus Maria lui Carol. Dar tu-ţi dai
seama ce-i asta? O burgheză, regină, este o bătaie de joc la însăşi
adresa principiului monarhic, înţelegi, Carol, sau nu? Trebuie să
ţii seama de deosebirile sociale… Tu, moştenitorul tronului, n-ai
voie să te însori decât cu o femeie de rangul tău!
— Dar Lilly nu-i o burgheză, mamă! a ţipat Carol. Uite aici
documente asupra originei familiei Collynos. Citeşte!
Ion Ion scoase o hârtie din buzunar şi i-o întinse lui Neaţă:
— Citeşte-o şi dumneata!
«Collynos! citi Neaţă. Familie boierescă, de origină greco-
bizantină, stabilită în Ţările Româneşti la începutul secolului al
XVIII-lea, probabil şi mai înainte, căci paharnicul Constantin
Collynos, în timpul lui Cantemir, la 1692, rudă cu vornicul Lupu
Costache, fuge în Muntenia la Brâncoveanu. La curtea acestui
domn în Valahia era marele ban Manolache Collynos căsătorit cu
fata lui Brâncoveanu, domniţa Bălaşa. De la ea a rămas în
Bucureşti biserica şi fundaţiunea ce poartă numele ei. Manolache
Collynos avea titlul de ban la 1735, iar la 1741 era mare logofăt.
Urmaşii acestei familii au rămas până acum în Moldova.
Constantin Collynos şi domniţa Bălaşa sunt îngropaţi la biserica
sfântul Gheorghe Nou. Familia Collynos se înrudeşte şi cu Cuza
Vodă.»
Neaţă citi şi-şi zise: «Pesemne că n-avem destui levantini pe aici
care ne duc ţara de râpă, ne mai trebuie acuma şi o regină de-a
lor!»
Apoi către Ion Ion:
— Frumos document! Ce a spus regina când l-a citit?
Ion Ion povesti ce a urmat.
Furioasă, Maria zvârli hârtia cât colo.
— Carol, te ţii de prostii!… Lilly poate fi şi împărăteasa
Bizanţului, dar dacă nu-i englezoaică, degeaba. Englezii nu-i vor
da voie să se urce pe tron. De ce nu vrei să înţelegi?
Dar Carol era la fel de încăpăţânat ca şi maică-sa.
— Ştii ce, mamă? Ce-ar fi să mă baţi la cap mai puţin?
Ion Ion tăcu un moment, apoi zise:
— Restul îl cunoşti şi dumneata.
Evident că Neaţă ştia ce a urmat: Regina, din ordinul Angliei, l-a
sechestrat pe Carol la Bistriţa. Dar fiindcă englezii n-aveau
încredere în români, l-au însărcinat pe ducele de Iassy, colonelul
canadian Boyle, cu comanda gărzii ofiţerilor şi soldaţilor români

248
care-l păzesc pe prinţ. Şi acuma, ducele de Iassy arestează pe toţi
cetăţenii români, ofiţeri sau civili, rătăciţi prin regiunea în care se
află prinţul captiv, face descinderi şi anchete, dă comunicate în
ziare şi trimite zilnic rapoarte Legaţiei engleze asupra situaţiei de
la Bistriţa.
Neaţă reflectă:
— Da! într-adevăr, afacerea e neplăcută.
— Foarte neplăcută! spuse şi Ion Ion.
Şi începu să-şi cerceteze cu dragoste mâinile, pe dos şi pe faţă.
Neaţă îngălbeni. Inima începu să-i bată iute-iute. Lovitura abia
acum urmează. Ion Ion n-a venit la el pentru problemele prinţului.
Ar fi o prostie s-o creadă! Altceva îl aduce aici… Şi Neaţă, cu ochii
parcă îngheţaţi pe mâinile lui Ion Ion, aşteptă în tăcere. Clipe
lungi, nesfârşite, chinuitoare. Apoi trăsnetul căzu peste el, ca
descărcătura unei întregi baterii:
— Am venit să-ţi comunic… că ţi-a venit rândul!
O uşoară roşeaţă acoperi obrajii lui Neaţă. Şocul era teribil, dar
Neaţă, cu oţelita lui stăpânire de sine, izbuti să-l suporte… «în
sfârşit!… Canalia a trebuit să cedeze! O canalie şi un prost!…
Credea că nu mai are nevoie de mine. Şi-a închipuit că glumeşte
cu muncitorii şi că agitaţiile lor nu-i pot folosi decât lui, ca să-l
sperie pe rege. Numai că muncitorii nu ştiu de glumă. Acu ar da
oricât să scape de ei. Şi şi-a adus iar aminte de mine. Canalia!
Parcă nu l-aş cunoaşte!… Vrea din nou puterea, dar mai întâi să-i
fac eu locul curat. Eu să-i mătur pe proletarii ăştia… pe socialiştii
ăştia… pe bolşevicii ăştia – şi după aceea, să vină dumnealui să-mi
scoată iar ochii cu cine ştie ce fraudă, ca să mă poată din nou
alunga, aşa cum mi-a făcut-o în 1907! Cum s-ar zice, eu sunt bun
numai pentru treburi de astea: ieri ţăranii… azi muncitorii…
mâine pe tata şi pe mama… Dar să mă bucur şi eu de putere, asta
nu!… Eu n-am voie!… Aşa crede domnul Ionel! Treaba lui! Dacă-i
place s-o creadă, să-i fie de bine!… Să am numai decretul de
numire în buzunar şi dacă o să mai vadă el puterea vreodată…»
— Te ascult! răspunse el lui Ion Ion, cu ochii mai reci ca
oricând, deşi îndărătul lor ardea o bucurie imensă.
— Mâine vei fi însărcinat cu formarea guvernului! zise Ion Ion,
mângâindu-şi mâinile, calm.
«Mâine? îşi zise Neaţă, înfrigurat. Dar mâine e în 13… 13
martie!… Şi sunt treisprezece ani de când, tot în 13 martie, mi s-a
dat mână liberă să trag în ţărani!… Şi când te gândeşti că şi 13

249
decembrie tot al meu trebuia să fie! La Iaşi, când ne mai aflam sub
nemţi, m-am şi înţeles cu Ionel. Dar grecoteiul ăsta infam, cum a
văzut că se întorc lucrurile, mi-a dat cu piciorul. 13 martie! 13
martie? Nu! Hotărât!… Bestia nu mi-a fixat data de 13 martie la
întâmplare. El a calculat până şi asta. 13 martie atunci, 13 martie
acum. Nici nu mai încape îndoială. 13 martie nu-i o simplă
coincidenţă, ci un întreg caiet de sarcini. Eu, Neaţă, să fiu silit să
primesc un asemenea caiet de sarcini prin bunăvoinţa unui
pungaş ca Ionel!… Ah, ce l-aş mai strânge de gât!»
Neaţă strânse cu efuziune mâna lui Ionel de câteva ori.
— Îţi mulţumesc, Ionele, îţi mulţumesc! Şi ce trebuie să fac?
— Să restabileşti ordinea în ţară! Să nu-i mai văd pe bolşevici
cum defilează pe străzi, parcă ar fi la Moscova. Ordine!… Ordine şi
linişte!… Nicio tulburare dinafară, nicio tulburare dinăuntru!
Şi cu pumnul strâns, făcu un gest scurt, energic şi cu mult
înţeles.
— Se va face! zise Neaţă, căruia i se păru că visează.
— Trebuie! apăsă Ionel cu putere. Şi te previn: 1907 a fost o
simplă jucărie!
Neaţă ştia asta tot atât de bine ca şi Ionel.
— Nicio grijă! Altceva?
— Altceva? Ţi se va pune, desigur, problema împroprietăririi
ţăranilor. Ce părere ai despre Fiflide ca ministru al agriculturii şi
domeniilor sau ca preşedinte al unei comisii pentru reforma
agrară?
Fiflide, fruntaş al partidului conservator şi un mare specialist în
problemele agrare, era foarte bine văzut la Uniunea centrală a
sindicatelor agricole – organizaţie a moşierilor. În guvernul de la
Iaşi al lui Ghiolman, Fiflide fusese ministru al agriculturii şi, în
calitatea aceasta, combătuse cu înverşunare împroprietărirea.
— Nu împroprietărire, ci arendare obligatorie şi muncă forţată!
a strigat el în parlamentul de la Iaşi.
Iar acum două săptămâni, Fiflide a fost însărcinat de către
Uniunea sindicatelor agricole să prezinte guvernului Crai-Voievod
un memoriu în care să expună punctul de vedere al moşierilor în
chestia împroprietăririi.
Deci, fără a mai sta mult pe gânduri, Neaţă făcu încântat:
— E bun! îl iau!
— Faci bine! zise Ion Ion cu un zâmbet pe care Neaţă sau nu-l
văzu, sau nu-l pricepu. Dar ce părere ai despre Traian Săpunaru?

250
 Traian Săpunaru, poet ardelean de mare talent, se remarcase de
curând în partidul naţional ardelenesc al lui Dacu printr-o
atitudine dârză şi intransigentă faţă de socialişti. Traian era
împotriva împărţirii ardelenilor în mai multe partide. Era pentru
un bloc ardelenesc care să-şi trimită deputaţi în Parlamentul de la
Bucureşti. De aceea, Traian îi ura pe socialişti, care aduceau în
solidaritatea ardelenească nota discordantă a luptei de clasă.
— Nu sunt un duşman al socialismului, susţinea el plin de
convingere. Dimpotrivă! Dar nu înţeleg să se facă socialism decât
acolo unde-şi are locul. Nu la noi, în Ardeal. De unde luptă de
clasă în Ardeal? Ce caută lupta de clasă în Ardeal, unde o
burghezie exploatatoare lipseşte încă şi unde nu există decât masa
uniformă a ţărănimii şi pătura subţire a intelectualităţii care o
conduce?
Şi Traian se năpusti, în Marele sfat naţional ardelenesc, asupra
muncitorilor agricoli şi industriali din Ardeal, care înjurau
burghezia ardeleană, cu toate că o burghezie ardeleană lipseşte.
Ceea ce nu îndura, în special, Traian, era supărarea muncitorimii
agricole şi industriale din Ardeal că Marele sfat naţional continua
să susţină programul «democratic» de la Alba-Iulia, care nu
admitea votul femeilor şi reprezentanţa proporţională a
minorităţilor.
A doua zi, la o întrunire de protest a muncitorilor de la Braşov,
un orator răspundea lui Traian:
— Dacă domnul Traian e împotriva socialiştilor din Ardeal
pentru că n-ar exista o clasă burgheză ardeleană, să nu ne mirăm
mâine dacă ne va spune că e împotriva voturilor femeilor din
Ardeal, pentru că n-ar fi nici femei în Ardeal. La fel şi cu
minorităţile.
Traian îşi avea, însă, linia lui, de la care nu-l putea abate nimic.
Aşa că, după ce epuiză toate tunetele şi fulgerele împotriva
muncitorilor ardeleni, începu să răcnească în Marele sfat:
— La curtea marţială cu ei!
Mai e vorbă că Traian e bun?
— Bun! exclamă Neaţă. Foarte bun!
— Te felicit! îi răspunse Ionel, cu acelaşi zâmbet de mai înainte,
dar la fel de neînţeles pentru Neaţă. Şi acuma aş vrea să ştiu ce
părere ai despre Tărcăoanu?
Tărcăoanu? Să i se spună hoţ de cai – s-ar supăra hoţii de cai!
Să i se spună pungaş de buzunare – s-ar supăra pungaşii de

251
buzunare! Aşa că… ce mai încolo încoace!
— Dă-mi-l! strigă entuziast Neată. E grozav! Altul!
— Altul? Aureanu! Ce părere ai despre Aureanu la Justiţie?
După roşeaţa care se răspândi pe obrazul lui Neaţă, Ion Ion
văzu că lovise în plin. Aureanu!
— Aureanu! Păi Aureanu este cel mai bun prieten al meu.
— Perfect! Asta o să-i facă plăcere şi regelui. Dar, apropo de
rege! Ce părere ai despre generalul Corneanu la Război? Regele ar
vrea să-l vadă acolo.
O părere ar avea Neaţă despre Corneanu, dar nu mai poate fi
decât una bună, de vreme ce regele îl vrea la Război.
— Corneanu ar fi un ministru de război ideal! se arătă Neaţă în
culmea fericirii. Îl iau cu ambele mâini.
Mai vorbiră ei câte ceva, ba de una, ba de alta, apoi Ionel
încheie:
— Prin urmare ne-am înţeles: patru ani dumneata… patru ani
eu… patru ani iar dumneata… patru ani iar eu şi aşa mai departe.
Îşi jurară credinţă pe veci, se îmbrăţişară şi-şi strânseră mâna
frăţeşte:
— Pe mâine!

252
 X

Bancher Cristofor? Nu s-ar putea spune. Lui Cristofor Sultanin-

Kerbalâ, bărbat cam de vreo patruzeci de ani, instruit, voiajat, cu
maniere alese, cu multe relaţii în ţară şi străinătate, atât în lumea
oamenilor de afaceri cât şi în cea a artiştilor, îi plăcea o carte
frumoasă, o femeie frumoasă, o privelişte frumoasă, ca şi o afacere
frumoasă. Dar nu pentru că era o afacere, ci pentru că era
frumoasă. Cristofor era bancher din întâmplare, dar artist prin
vocaţie. Fiu al marelui bancher Sultanin-Kerbalâ, Cristofor era silit
să fie şi el bancher. Dar banca nu câştiga de pe urma aptitudinilor
sale de cămătar, ci de pe urma culturii, inteligenţei, fanteziei,
spiritului său de întreprindere, despre care unii spuneau că ar fi
mai curând romantic decât mercantil.
— Mercantil! surâse Cristofor, când se dădu jos din maşină, în
faţa Băncii Kerbalâ & Co. Dar cu ce fel de afaceri îmi pierd vremea
la bancă?
Într-adevăr, cu ce fel de afaceri?
Vioi, proaspăt, bine dispus, Cristofor urcă scările băncii şi intră
în birou. Dar nu se aşeză bine pe scaun, că i se şi anunţă o
delegaţie de studenţi.
Erau cinci tineri, dintre care patru mai firavi, şi numai unul mai

253
zdravăn, dar toţi foarte cuviincioşi.
Cristofor îi pofti să şadă şi-i întrebă:
— Cu ce vă pot servi?
Studentul mai zdravăn, pesemne capul delegaţiei, se
recomandă:
— Aureliu Cziucziewicz!… îmi daţi voie!… Noi, studenţii, am
hotărât să ţinem un congres la Cluj. Dar suntem mulţi şi n-avem
destui bani pentru drum. Aşa că…
Cristofor îi făcu semn că a înţeles:
— Şi la cât v-aţi gândit?
Încurajat de bunăvoinţa neaşteptată a bancherului, Aureliu îşi
luă inima-n dinţi.
— Douăzeci de mii! zise el, oarecum speriat de propria sa
îndrăzneală.
— Douăzeci de mii? făcu Cristofor, cu o uimire calmă, în care
străbătea un accent de milă pentru naivitatea studentului. Nu-i
prea puţin?
Delegaţii se priviră între ei, uluiţi. Prin urmare, cel care i-a
învăţat să înceapă cu Cristofor i-a învăţat bine! Douăzeci de mii,
prea puţin? Dar cât să-i fi cerut? Treizeci de mii? Patruzeci de mii?
Sau poate chiar cincizeci de mii?… Nu mai ştiau ce să spună. Dar
în locul lor vorbi însuşi Cristofor:
— Am să vă dau o sută de mii!
Năuciţi de cifra asta enormă, studenţii nici nu izbutiră să
îngăime câteva cuvinte de mulţumire. Dar şi acum tot Cristofor îi
scoase din încurcătură:
— Şi, mă rog, aş putea să vă întreb ce anume veţi discuta la
congres?
După ce îşi consultă colegii din ochi, Aureliu răspunse:
— Probleme de organizare… cantine… burse…
— Şiii…? făcu Cristofor cu un zâmbet de încurajare.
Codindu-se puţin, Aureb’u vorbi:
— Şi… fireşte… chestia… minoritară…
Dar atâta nu-i era de ajuns lui Cristofor. El voia să ştie ceva mai
mult.
— Şi cum? întrebă el. Lucraţi singuri? N-aveţi pe nimeni să vă
îndrume? Niciun om politic serios să vă sprijine? Niciun partid?
Unul dintre delegaţii slăbuţi interveni:
— Avem! Cum să nu!… îl avem pe domnul profesor Caţă
Coroiatu.

254
 Dar Aureliu se răsti la el:
— Dăscălescule! Nu te băga!
Şi către Cristofor:
— Nu prea avem! Domnul profesor Caţă Coroiatu ne spune că
numai liberalii sunt adevăraţi români, dar noi n-avem încredere în
ei. Mai curând domnul Dacu…
— Dar de Ilie Jugănaru aţi auzit? întrebă Cristofor.
— Am auzit!
— Şi nu ştiţi că are un partid? Un partid nou, care apără
ţărănimea… vă apără pe voi, şi pe părinţii şi pe fraţii voştri… Cred
că părinţii şi fraţii voştri mai trăiesc şi acuma la ţară, nu?
— Da, da! răspunseră în cor toţi delegaţii.
— Prin urmare, se miră Cristofor, de ce nu staţi de vorbă cu
Jugănaru? El v-ar putea înţelege şi v-ar putea ajuta.
Delegaţii schimbară priviri cu Aureliu, care se pregătea să-i
răspundă lui Cristofor, dar trebui să aştepte, pentru că telefonul
sună tocmai în clipa aceea.
— Mă iertaţi! zise Cristofor şi ridică receptorul. Alo! da!… Bună
dimineaţa!… Gata proiectul?… Bine!… încheiem chiar astăzi!… Nu!
Nu mai e nevoie de alţii! Şi banii pe masă! Ai priceput? Banii pe
masă!… Altfel nici nu stau de vorbă cu el!… Bun!… Aşa da!… La
revedere!
Puse receptorul la loc şi cu un gest de încurajare îl pofti pe
Aureliu să vorbească:
— Te ascult!
— Voiam să vă spun că vom sta de vorbă şi cu domnul
Jugănaru. Fireşte! Cum isprăvim cu congresul, vom căuta să ne
întâlnim cu dumnealui. Dar şi domnul Iulian Dacu e bun român.
Ştiţi?
Asta-i bună! Dar cine era mai calificat s-o ştie decât Cristofor,
care era directorul celei mai mari bănci româneşti după Banca
Naţională şi Banca Românească? Domnul Dacu era, într-adevăr,
un bun român. Rece, distant, ţeapăn, într-un guler înalt, parcă
ales dinadins ca reclamă a caracterului său intransigent, inflexibil,
incoruptibil, Iulian Dacu era cunoscut de toţi ca un «bun român»,
care mai continuă să considere şi azi alipirea Transilvaniei la
vechiul regat drept o nenorocire. Acum un an, prin februarie 1919,
Dacu zicea unui ofiţer din misiunea franceză:
— Dacă nu ocup Transilvania îndată şi nu restabilesc graniţele
vechi pe linia Carpaţilor, aceste regiuni sunt pierdute.

255
 Dar abia acum câteva luni, în toamnă, cam prin octombrie,
domnul Dacu, stând de vorbă cu Ionel, a înţeles câtă dreptate are
că luptă pentru independenţa Transilvaniei.
— Dumneata vrei să faci politică în regat? l-a întrebat Ionel.
Uite-te cum arată domnii Take şi Neaţă.
Domnul Dacu s-a urcat în ziua aceea în trenul Bucureşti-Cluj,
complet lămurit: a avut care va să zică dreptate când, în 1906, cu
prilejul dezbaterilor la legea pentru reforma armatei ungare, s-a
declarat în Parlamentul de la Budapesta împotriva unităţii
româneşti! Cu românii din vechiul regat nu-i nimic de făcut.
Românilor din Ardeal le trebuie o Transilvanie românească fără
românii din vechiul regat – întocmai aşa cum şi Ionel ceruse pe
vremuri Ardealul fără ardeleni. Fiecare, stăpân acasă la el. Vecini
buni, dacă vreţi, rude, fraţi chiar! Fraţi de idei, fraţi de cruce, fraţi
de lapte… orice fel de frăţie!… Numai că, vorba românului: frate,
frate, dar brânza-i pe bani. Cum îi zice Crai-Voievod lui Cristofor,
în intimitate, ca să nu-l audă Ion Ion:
— Fiecare, stăpân pe burduşelul lui de caş.
Şi aici era tot conflictul: burduşelul acela de caş. Tocmai
Cristofor să nu ştie asta? Pentru burduşelul acela de caş se
ciocneau între ele, pe de o parte imensele resurse miniere şi marea
industrie ardeleano-bănăţeană, care ieşise din război neatinsă, iar
de cealaltă parte marile bănci liberale din vechiul regat, care
umblau să pună mâna pe toate bogăţiile acestea. Finanţa
«naţională» din vechiul regat, sub conducerea Băncii Româneşti a
partidului naţional-liberal, îşi apăra cu aceeaşi îndârjire interesele,
ca şi finanţa «naţională» de peste Carpaţi, condusă de sucursalele
ardelene ale băncilor ungureşti şi nemţeşti de la Budapesta, sub
directiva politică a partidului naţional-ardelenesc al domnului
Dacu. Fiecare dintre adversari ducea lupta pentru naţionalizare,
dar Ionel zicea că a «naţionalizat» o industrie, de îndată ce a izbutit
să bage câţiva fruntaşi ai partidului naţional-liberal în consiliul de
administraţie, iar domnul Dacu zicea că a «naţionalizat» o
industrie, dacă-şi plasa în consiliul de administraţie rudele sau
fruntaşii partidului naţional-ardelenesc. Industriile şi băncile
«naţionalizate» continuau să rămână străine, dar în schimb, câţiva
stâlpi ai liberalilor sau ardelenilor se simţeau «naţionalizaţi» cât se
poate de bine.
Domnul Dacu era un bun român. Cristofor o ştie. Şi ca bun
român, domnul Dacu, reprezentantul marii burghezii de peste

256
Carpaţi, ar fi vrut să pună mâna pe studenţii aceştia, azi dirijaţi de
liberali. Domnului Dacu îi trebuia o armată de şoc. Naţionalizările
din Ardeal ar fi mult uşurate dacă s-ar sprijini pe o politică
diversionistă, cu scandaluri şovine îndreptate împotriva
minorităţilor, tocmai bune să demonstreze ungurilor, austriacilor
şi nemţilor, că trebuie să fie mai docili în tratativele cu capitaliştii
români. Fabricanţii şi bancherii unguri, austriaci şi nemţi trebuie
să vadă că însuşi poporul român cere «naţionalizarea»
întreprinderilor. Dar ţărăniştii? Nu sunt la fel de buni români şi
ţărăniştii? Ce fac ţărăniştii în timpul acesta? N-au oare, şi
ţărăniştii, interese la fel de sfinte ca şi ale celorlalţi, în
naţionalizarea industriilor? Şi eu n-am interese? Şi capitaliştii
americani, care mă tot întreabă ce aştept, n-au la fel de mari
interese? Să se întărească englezii, ca americanii să nu mai poată
«face nimic?… E permis, oare, ca în lupta aceasta dintre partide
pentru moştenirea bunurilor deţinute de foştii inamici, ţărăniştii
să stea indiferenţi, în loc să lupte şi ei spre a pune mâna pe
studenţii aceştia, de pe urma cărora ar putea ieşi întărite şi
partidul ţărănesc şi banca Kerbalâ & Co.?
Hotărât, Cristofor îşi chemă secretarul:
— Să se dea acestor tineri studenţi o sută cincizeci de mii de lei!
Afacere! Dacă şi asta se cheamă afacere!
Cum ieşiră studenţii pe uşă, apăru secretara cu nişte scrisori
pentru semnat. Cristofor deschise mapa, îşi aruncă ochii pe prima
scrisoare şi începu să ţipe:
— Cine a bătut la maşină scrisoarea asta?
— Nu ştiu! se sperie secretara. Să-l întreb pe Korner!
— Cheamă-l aici!
Peste câteva minute, Arthur Korner se prezentă în faţa lui
Cristofor, care-l primi cu alai:
— Ce-i porcăria asta?
Şi-i întinse scrisoarea bătută la maşină, cu literele pe alocuri
albe, pe alocuri îmbâcsite.
Korner examină scrisoarea:
— Da. Panglica e ruptă.
— Cine a bătut scrisoarea la maşină?
— Nu ştiu!
— Nu ştii! ţipă Cristofor. Parcă n-ai fi la mine în serviciu. Numai
că-i acoperi pe alţii. Las’ că vedem noi acuş cine-şi bate joc de
munca mea!

257
 Sună:
— Să vină domnişoara Aneta Solomon!
Peste o clipă, Aneta Solomon se prezentă în faţa lui Cristofor:
— Cine a bătut scrisoarea asta la maşină? Dumneata?
— Nu! răspunse Aneta Solomon, speriată.
Cristofor apăsă iar pe buton:
— Să vină domnişoara Lina Stănescu!
Lina sosi.
— Dumneata ai scris asta?
— Da! confirmă Lina, cu glas tăiat.
— Te-ai uitat cum arată?
Lina tăcu. Cristofor sună încă o dată:
— Să vină domnul Rădulescu aici!
Rădulescu, şeful corespondenţei, veni într-un suflet.
— Domnule Rădulescu – făcu solemn Cristofor – ai văzut cum
arată scrisoarea?
— Da!
Plin de mânie, Cristofor trânti scrisoarea pe masă:
— Şi mai îndrăzneşti să mi-o spui? Dar dumneata ce păzeşti
acolo? Cum putem trimite asemenea scrisori clienţilor noştri? Nu
vi-e ruşine? Ce faceţi aici? Dormiţi?… Eu vă plătesc şi voi vă ţineţi
de porcării?… Vreţi să muncesc eu pentru voi?…
Intimidat, Rădulescu de abia cuteză să spună:
— Nu-i vina mea!
— Dar a cui?
— De două săptămâni cer lui Gottlieb o panglică şi nu vrea să-
mi dea! Zice că are ordin să nu dea!
Cristofor sună:
— Să vină Gottlieb!
Gottlieb, magazionerul, intră.
— Ia ascultă, Gottlieb! se răsti Cristofor la el. Ţi s-a cerut
panglică şi ai refuzat să dai?
— Da, răspunse Gottlieb.
— De ce?
— Fiindcă aşa am primit ordin şi eu!
— Cine ţi-a dat ordinul ăsta?
Gottlieb, om bătrân, ezită un moment, apoi cu un zâmbet
strâmb de frică, răspunse:
— Dumneavoastră!
Korner, Aneta, Lina, Rădulescu, Gottlieb îşi plecară repede

258
capul, de teamă să se uite la Cristofor, care în momentele de mare
mânie devenea fioros. Ştiau cu toţii că domnul Cristofor abia acum
va izbucni. Ceea ce se şi întâmplă.
— Afară, măgarilor! zbieră el, cu ochii ieşiţi din orbite. Afară!…
O să vă dau afară pe toţi, bolşevicilor!
Cât ai bate din palme, nu se mai afla în birou decât Cristofor,
care semna liniştit scrisorile din mapă, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Dar peste zece minute, secretara lui, gonită parcă din
urmă, se năpusti în birou şi abia răsuflând, îi spuse:
— Domnule Cristofor…
Cristofor mereu calm, îşi ridică ochii la ea:
— Ei, ce e?
— Korner…
Cristofor înţelese şi se încruntă:
— Iar?
— Da! răspunse secretara.
Şi-i povesti că Korner instigă pe funcţionari împotriva lui.
— Nu vedeţi – le-a spus el – că mereu face anchete de astea…
ba pentru un creion, ba pentru o peniţă, ba pentru o radieră, ba
pentru o sugativă… ca să vă silească să vă cumpăraţi singuri de
toate, dacă vreţi să rămâneţi în slujbă la el? Acu s-a apucat de
dactilografe… să-şi cumpere singure panglicile de maşină!
— Ne vom cumpăra panglici! răspunse Aneta. Ce vrei să facem?
Să rămânem pe drumuri?
— Dar dacă mâine vă cere să vă aduceţi de acasă şi hârtia de
scris?
— Va trebui s-o aducem! zise şi Lina.
— Straşnic! făcu Korner. Prin urmare, domnul Cristofor al
nostru n-are decât să vă ceară să veniţi şi cu maşina voastră de
acasă… şi cu leafa de acasă, numai să nu vă arunce pe drumuri.
— Dumneata râzi! zise Aneta. Dar noi ce-ai vrea să facem?
Avem încotro?
— Aveţi! Desigur că aveţi! V-am mai spus-o de atâtea ori şi vouă
şi celorlalţi…
Cristofor nici nu voi s-o asculte pe secretară până la urmă:
— Am înţeles! Grevă!… Nu ne ajunge greva din luna trecută…
Acu şi-a găsit ticălosul ăsta să instige la o nouă grevă!
Şi hotărât:
— Domnul Scărlătescu a venit?
— Nu!

259
 — Cum vine, spune-i că vreau să-i vorbesc!
«Afaceri! Dacă şi asta se cheamă afacere!» reflectă Cristofor, care
se pregătea să dea un telefon prietenei lui, dar fu întrerupt de
apariţia lui Lupu Berman şi Dolfi Kraut.
Lupu Berman era administrator delegat al fabricii de pielărie
«Iveşti», ginerele lui Dolfi Kraut şi socrul organizaţiei sioniste – iar
Dolfi Kraut era administrator delegat al societăţii de agentură şi
comision «Agopan», socrul lui Lupu Berman şi ginerele organizaţiei
sioniste. Chestiunea era, deci, cât se poate de clară. Totuşi,
Cristofor, deşi prieten intim atât al lui Lupu cât şi al lui Dolfi, nu
ştia încă exact care era socrul şi care era ginerele, şi de ce unul,
care era ginere, era şi socru şi celălalt, care era socru, era şi ginere
şi aşa mai departe. Dar partea mai interesantă era, că nici Lupu
Berman, nici Dolfi Kraut nu ştiau încă bine pe ce lume se află în
chestiunea asta, din care pricină, se produceau în viaţa lor politică
şi conjugală, nenumărate încurcături uneori comice, alteori
tragice.
În fapt, situaţia era cam aşa: Lupu Berman, ginerele lui Dolfi
Kraut, avea şaizeci de ani – iar Dolfi Kraut, socrul lui Lupu
Berman, avea numai cincizeci şi cinci. Deci, socrul era mai tânăr
decât ginerele cu cinci ani.
— De ce? întreba mereu Cristofor, ca să se poată orienta mai
bine.
Totuşi, problema nu era peste măsură de complicată.
Întâmplarea a vrut ca Lupu şi Dolfi, prieteni buni din copilărie, să
frecventeze, acum zece ani, o văduvă foarte bogată, care avea o
fiică foarte distinsă, în vârstă de numai nouăsprezece ani. Dar
fiindcă nici văduva n-avea mai mult de patruzeci şi trei de ani, era
şi dumneaei o partidă onorabilă pentru un om care voia să-şi
aranjeze la bătrâneţe un trai liniştit şi comod. Pentru că aşa s-a
pus la un moment dat chestiunea: ne însurăm cu ele sau nu? Ne
însurăm! şi-au răspuns. Şi aşa a rămas: să se însoare cu ele. Logic
ar fi fost, se înţelege, ca Lupu care era mai în vârstă, s-o ia de
nevastă pe văduvă şi Dolfi, mai tânăr cu cinci ani, să se însoare cu
fii-sa. Aşa ar fi fost logic şi drept. Dar soarta, care este şi ea logică,
a vrut ca Lupu, fiind mai mare cu cinci ani decât Dolfi, să fie şi de
cinci ori mai bogat decât el. Fiind mai bogat, deci, de cinci ori,
Lupu avea dreptul să-şi atribuie partea de cinci ori mai bună.
Aşa că într-o zi l-a apucat pe Dolfi de nasturele hainei şi i-a
spus:

260
 — Dolfi, trebuie să isprăvim o dată cu afacerea asta!
— Foarte bine! Să isprăvim!
— Atunci ne-am înţeles! zise Lupu. Eu o iau pe Nini!
Nini era fata.
Dolfi, de obicei un realist, credea că visează urât. «Nini! Lupu s-
o ia pe Nini?»
— Nini? scoase el un strigăt sfâşietor. Dar eu m-am şi înţeles cu
ea. Mă iubeşte, o iubesc… afacerea e ca şi încheiată.
Lupu, foarte puţin impresionat de durerea pe care o citea în
ochii lui Dolfi, îi răspunse cu răceală:
— Dolfi dragă, dar de când închei tu afaceri fără să mă întrebi şi
pe mine?
Dolfi îngălbeni şi nu mai scoase un cuvânt.
Peste câteva săptămâni, Dolfi devenea socrul lui Lupu – şi Lupu
ginerele lui Dolfi. Aceasta, bineînţeles numai pe tărâm
matrimonial, pentru că de îndată ce treceau pe tărâmul comercial
şi politic, lucrurile se schimbau radical. Lupu avea de partea sa nu
numai averea, ci şi priceperea, experienţa, relaţiile şi procură în
regulă din partea englezilor de a duce de nas populaţia evreiască
pe baza declaraţiei Balfour, pe câtă vreme Dolfi avea disciplina,
energia, severitatea şi ordinea gospodărească.
De aceea, îndată după război, Lupu, ginerele, a spus foarte
hotărât socrului:
— Tu, Dolfi, vei fi preşedintele organizaţiei sioniste, iar eu voi fi
cel care-ţi va procura fonduri.
De atunci, Lupu deveni socrul organizaţiei sioniste, iar Dolfi,
ginerele ei. De atunci, fie în biroul lui de la «Agopan», fie în cel de
la organizaţia sionistă, nu auzeai decât chemarea macabeană a lui
Dolfi, la ofensiva de reconstruire a Sionului.
— Ce faci, domnule Şimşemberg? lua el din uşă, de pildă, pe
domnul Şimşemberg. Cum a mers cu colecta de Purim pentru
fondul naţional?
Domnul Şimşemberg, strâns tare în guler, agitat şi cu un glas
ciudat de gros, în contrast cu talia lui subţirică, răspundea:
— Minunat! Am izbutit să adun cinci sute de lei.
Ginerele organizaţiei sioniste era fericit.
— Straşnic! zicea el. Ăsta-i un adevărat succes. Şi găinile?
— Avem gata primul transport.
— Tot?
— Tot! Cincizeci de mii de bucăţi. Dar să ştii că nu le putem da

261
cu mai puţin de patruzeci de lei bucata, franco Iaffa.
Dolfi se întuneca deodată:
— Este enorm! Ne-am înţeles la treizeci şi cinci.
— Ne-am înţeles, nu ne-am înţeles, asta este! Mai ieftin nu
putem da. Că doar nu-i nimeni nebun să lucreze în pagubă. Dacă
l-ai auzi pe Marcusohn cum urlă şi la patruzeci de lei…
— Cine, Marcusohn? Nu-i e ruşine? Ce, el nu-i sionist?
— Ba da!… Sionist!… Dar nu înţelege să-şi dea de pomană
găinile, că nici lui nu i se dă nimic de pomană.
Dolfi trebuia să admită că aşa este, fiindcă nici lui nu i se dă
nimic de pomană. Totuşi, mai încerca să reziste:
— Las-că vă rămâne destul…
— Vă rămâne? întreba Şimşemberg. Ce-i aia vă…? Dar
dumneata? Ce? Ori te pomeneşti că trei sute de mii de lei,
beneficiu curat, nu-ţi mai ajung! Trei sute de mii după ce-i dăm şi
lui Serafim!
— Serafim! ţipa Dolfi. Lui Serafim nu-i dăm nimic. Nu l-a poftit
nimeni. Ce se bagă?
— Ba să mă ierţi! ţipa şi Şimşemberg. A făcut multe. Mi-a scos
reducerea pe cale ferată… şi reducerea la vapor… şi impozitul…
Şimşemberg avea dreptate. Dar nu sută-n sută.
— Ştiu! zicea Dolfi. Numai că asta ne-a costat şaizeci de mii de”
lei.
— Va să zică, recunoşti că a făcut!… Eu cred că să-i mai dăm
încă patruzeci de mii de lei şi cu asta ne-am achitat.
— Nici mort!… Numai douăzeci.
— Douăzeci n-o să ia! Trebuie să-i dăm măcar treizeci!
Dolfi era încântat:
— Bun! Treizeci!… Acuma văd că eşti un adevărat sionist.
Aşa era Dolfi. Nu era afacere să n-o înceapă şi să n-o încheie cu
sionismul. Indiferent cu cine şi pentru cât – Dolfi lupta să adauge
încă o cărămidă la opera de reclădire, spre deosebire de socrul
organizaţiei sioniste, Lupu, care intervenea direct în luptă, numai
în împrejurările mari, aşa cum s-a întâmplat azi, când a venit la
Cristofor.
— Ce faci, Lupu? Ce faci, Dolfi? Ce mai nou?
Lupu era un bătrânel elegant, cu o faţă simpatică, scund, şi cu
un ac sclipitor în cravată. Om serios, cumpătat, socotit, vorbea
puţin şi niciodată pe apucate, ci medita mult înainte de a deschide
gura.

262
 — Cristofor dragă, afacerea cu sfoara îmi convine! Putem
încheia.
— Atunci să încheiem!
— Stai! Facem şi chestia cu untdelemnul. Numai că aici merge
mai greu. Are şi Porcu pretenţii.
— De Porcu să n-ai grijă. Lasă-mi-l mie pe seamă! Am mâine
şedinţă aici… Vorbesc eu cu el! Şi cu talpa ce se aude?
— Mai aştept o ofertă. Cred că sâmbătă să putem sta de vorbă…
— Sâmbătă? se miră Cristofor. Parcă ziceai că sâmbătă pleci la
Paris?
— Nu mai plec! Voiam tocmai să-ţi vorbesc despre asta. Nu-mi
dă voie Nini să plec. Peste două săptămâni avem Purim şi Nini vrea
să organizeze, cu prilejul ăsta, o recepţie în cinstea Sionului. Va fi
ceva grandios. Grandios! Aşa zice Nini! Şi Nini ţine ca anul ăsta să
te aibă şi pe tine printre oaspeţi.
Cristofor primi invitaţia cu o pronunţată lipsă de entuziasm.
— Nu, dragă Lupule! Nu cred să am timp!
Lupu îl simţi.
— Păcat! făcu el. La recepţia asta vine şi conu Alecu… şi
Porcu… şi Varlam… şi guvernatorul Băncii Naţionale… Şi
prefectul…
Şi când îl văzu pe Cristofor că începe să şovăie, îi dădu lovitura
de graţie:
— Vine şi Boyle!
Lui Cristofor nu-i venea să-şi creadă urechilor:
— Boyle? bâigui el, zăpăcit. Ce caută Boyle acasă la tine?
Lupu zâmbi:
— Ce te miri? De când cu declaraţia Balfour, oricare englez este
binevenit în casa mea. Şi apoi…
Cristofor râse:
— Boyle nu vine cumva în numele declaraţiei engleze Balfour,
din partea americanilor?
— N-are a face! râse şi Lupu. Boyle e tot atât de bun englez, ca
şi american. În orice caz, de pe urma lui cred că nu pierd nici
englezii, nici americanii, nici…
— Nici noi! i-o luă vesel înainte Cristofor.
— Nici noi, fireşte! admise Lupu. Dar în seara aceea nu poate fi
vorba decât de declaraţia Balfour… Şi-apoi, m-am gândit că
nicăieri nu-i mai potrivit ca acasă la mine… şi într-o seară de
Purim… să aranjăm cu Boyle chestia aceea cu linia Constanţa-

263
Haifa, care te interesează şi pe tine şi pe Elly…
Cristofor era definitiv cucerit:
— Uite o idee! Foarte bine!… E-n regulă! Vin!
Cristofor credea că în chestiunea asta nu mai au ce să-şi spună.
Dar uitase că mai e şi Dolfi aici şi că nici Dolfi nu venise degeaba.
— Pardon, dragă Cristofor, începu Dolfi, care-şi fixă bine
ochelarii pe nas. N-am isprăvit. Mai este o latură a problemei
despre care nici n-am pomenit încă!
— Şi anume?
— Parale! Parale pentru Palestina.
Cristofor se însenină.
— Aşa da! Aici vorbeşti ca un realist. Bani… cu plăcere!… Cât?
Treizeci de mii, e bine?
— Mai pune ceva!
— Cincizeci de mii?
— Bun! zise Dolfi.
— Dar cu o condiţie: să nu se afle că am dat! adăugă Cristofor.
Ne-am înţeles?
— Ne-am înţeles!
— În regulă! Trimite pe cineva la mine cu un bon «pentru
ajutorarea unei familii sărace»… Sau mai bine, nu! «Pentru
organizarea unui festival literar»… Să trec banii la fondul de
propagandă culturală.
Un zâmbet vag pluti pe buzele lui Cristofor. Va trece suma la
fondul cultural! Loc mai potrivit decât fondul cultural nici că se
poate! Primitor şi discret. Un teren cu desăvârşire neutru – acest
fond cultural! Aici îşi pot da mâna, fără să se întrebe cine sunt, ce
au făcut şi ce vor, toate opiniile, toate convingerile şi toate
obiectivele, oricât de duşmănoase ar părea că sunt dincolo de
pragul registrului. Casa plăteşte şi tace. Fondul cultural! Casa
plăteşte!… Abonamente, abonamente de onoare – fireşte numai de
onoare – la gazeta Alarma, la gazeta Armonia, la gazeta Sus inimile,
la gazeta Jos mâinile, la gazeta Focşanii români, sau Moarte
cahalului, sau Trăiască drapelul şi naţia!… Casa plăteşte Anuarul
agricultorului, Anuarul silvicultorului, viticultorului, apicultorului…
Casa plăteşte domnului Serafim, cont broşură… Miaulescu, poet,
volum lux… Ulpiu Traian Delabistriţa, roman Numai eu cu tine
douăzeci exemplare… Paraschiv, poezii Trandafiri şi roze, zece
exemplare… Tărtăcuţă, paisprezece exemplare, Femeia de la
camera 13… Balul subofiţerilor, treizeci bilete… Balul orfanilor de

264
război, cincizeci bilete… Balul prefecturii, o sută bilete…
Spectacole, loterii, tombole, chermese, aziluri, şcoli… Sau pur şi
simplu «fond cultural»: 20.000 fond cultural, 30.000 fond cultural,
100.000 fond cultural… «A! gândi amuzat Cristofor. O idee! Voi
dispune să se treacă suma de cincizeci de mii de lei daţi lui Lupu,
la un loc cu suma de o sută cincizeci de mii daţi studenţilor: două
sute de mii fond cultural. Ca să nu fie prea multe chitanţe.»
— Trimite-mi un bon pentru o «acţiune culturală!» hotărî
Cristofor.
— Treaba ta pentru ce acţiune! râse Lupu, care-şi avea şi el în
registrele lui Un «fond cultural», aşa cum avea şi socru-său Dolfi.
Vru să se ridice, dar Cristofor îi făcu semn să mai stea:
— Un moment, dragă! Parcă era vorba să-mi dai azi un
răspuns. Te înscrii la noi, la ţărănişti, sau nu? Ce-ai hotărât? Nu
uita că noi, ţărăniştii, suntem singurul partid care-şi ia
angajamentul să respecte statutul minorităţilor!
— M-am gândit bine! zise Lupu. Nu pot. În jurul meu am numai
liberali şi liberali. Dacă-i părăsesc şi mă înscriu la ţărănişti, mă
părăsesc şi ei pe mine. Îţi dai seama?
— Ai şi tu dreptate, Lupule! Dar nici să vă las să nu faceţi nimic
pentru noi nu se poate!
— Ce? întrebă Lupu. Parale?
— Ai ghicit! râse Cristofor. Partidul ţărănesc e încă tânăr şi
duce lipsă de fonduri şi dacă n-o să-l ajutăm noi, care avem
interesul să introducem în politica ţării concepţii economice şi
politice mai largi decât cele practicate de liberali…
Lupu, care era convins că partidul ţărănesc, cu toate succesele
electorale obţinute în toamna trecută, îşi va da duhul în curând
sub loviturile irezistibile ale partidului liberal, nici nu-l mai lăsă pe
Cristofor să isprăvească.
— Nicio vorbă mai mult, Cristofor! Dau! Cu plăcere. Bani pentru
ţărănişti, dau! Cât?
— Cât crezi? întrebă Cristofor.
— Treizeci de mii e bine?
— Mai pune ceva!
— Patruzeci de mii!
— Dau şi eu zece mii! interveni Dolfi. Ca să fie cincizeci de mii
în cap. Dar cu o condiţie: să nu se afle că am dat!
— Tocmai! interveni Lupu. Nimeni nu trebuie să afle că am dat!
— Bun! zise Cristofor. În acest caz, nu mai trimiteţi bonul

265
pentru organizaţia sionistă. Facem altfel: daţi voi cincizeci de mii
de lei pentru organizaţia sionistă şi eu dau cincizeci de mii de lei
pentru partidul ţărănesc şi suntem chit!
— S-a făcut!
«Afaceri! reflectă Cristofor cu surâsul pe buze, când Lupu şi
Dolfl îl părăsiră. Dacă şi asta se cheamă afacere!» Şi-şi chemă
secretara:
— Ce-i cu domnul Scărlătescu? Ţi-am spus doar să mi-l trimiţi
îndată!
— N-a venit încă! Mi s-a spus că vine ceva mai târziu, fiindcă s-
a dus mai întâi la sucursală pentru câtevâ ceasuri!
— Bun! Cum vine, să-l văd aici!
— Am grijă, domnule director!…
Cam pe la unsprezece veni să-i facă o vizită lui Cristofor, conu
Matei Ţeposu.
Conu Matei Ţeposu era mare moşier, ceea ce-l făcea să sufere
nespus de mult. Prea îi erau risipite moşiile. Una se găsea în
Vlaşca, alta în Tutova, alta în Gorj, a patra în Muscel şi aşa mai
departe.
— Adevărată nenorocire! zicea el. Trebuie să fii toata ziua pe
drumuri.
Cu atât mai mare era, deci, mulţumirea conului Matei când,
după ce şi-a pus viaţa în primejdie cu trenul, ori cu maşina, câte o
săptămână-două la rând, ca să facă turul proprietăţilor sale
rurale, venea acasă la Bucureşti. Casa conului Matei era casă în
toată puterea cuvântului. Făcea să trăieşti în ea o mie de ani:
luminată, încăpătoare, răcoroasă vara, călduroasă iarna – zi-i casă
gospodărească şi atât. Tocmai ce-i trebuie omului, să aibă unde-şi
odihni ciolanele, după atâta muncă pe la moşii. Unii ziceau chiar
că nici nu-i casă, casa conului Matei, ci un palat. Dar nu un palat
din alea piţigăiate cum au început să construiască nenorociţii ăia
de îmbogăţiţi de război, din beton şi bârne de fier, cu odăiţe
scunde, strâmte, strâmbe, iarna să îngheţi de frig, vara să te
topeşti de căldură. Casa conului Matei era o construcţie solidă, din
piatră, cu odăi largi, înalte, cu plafonul lucrat în stucatură, cu uşi
grele de stejar, cu mânere uriaşe de bronz, că trebuia să mănânci
mai întâi bine, să le poţi apăsa. Conu Matei zice că ar fi fost
construite de un arhitect francez adus anume de la Paris. În casa
conului Matei nu găseai calorifer. Calorifer? L-a ferit Dumnezeu!…
Pute! zicea el. Caloriferul e bun pentru un îmbogăţit de război, nu

266
pentru un boier de neam, cum e el. Conu Matei avea pentru
îmbogăţiţii ăştia de război un dispreţ nemărginit… Prin urmare,
conu Matei nu ţinea calorifer în casă, ci numai căminuri. Nişte
căminuri uriaşe, în care băga nu surcele, ci traverse, uite aşa, să
frigi un bou întreg dintr-o dată. De unde avea conu Matei atâtea
traverse din care mai trimitea şi pe la moşiile lui şi tot nu se mai
isprăveau – asta nu priveşte pe nimeni. Chestia e că avea, şi în
casă era cald şi că oricine intra la conu Matei se simţea bine,
fiindcă era bine primit – dacă se poate zice doar aşa: «bine», despre
bucătăria şi pivniţa conului Matei care erau renumite în ţara
întreagă.
— Nimeni n-a murit de pe urma lor! zicea mândru conu Matei.
Se lăuda conu Matei?… Nu se lăuda! Spunea adevărul. Nimeni
n-a murit de pe urma lor, deoarece dumnealui era un om cu grijă
de sănătatea musafirilor săi. De aceea, fripturile ce le servea la
masă erau din mieii, din boii, din păsările proprii. Vinurile, din
viile proprii. Brânzeturile, din stânele proprii. Pâinea, din lanurile
proprii. Fructele, din livezile proprii. Până şi usturoiul, din care se
prepara vestitul «mujdei a la conu Matei», era din potageriile
proprii, pentru că totul mergea în casa conului Matei pe garanţia
sa personală.
De felul său, conu Matei era conservator, dar nu prin naştere, ci
prin moştenire. De născut, se născuse omu, «democrat». Taică-său
ţinea o dugheană pe la periferia Buzăului, în care vindea gaz,
mangal, var, prune uscate – şi din asta trebuia să hrănească pe cei
şase copii ai săi. Băiat cu mintea deschisă, micul Matei a fost
îndrăgit de profesorul său de istorie din clasa întâia gimnazială,
care l-a recomandat călduros pentru o bursă. Băiatul şi-a urmat
şcoala secundară în mod strălucit, apoi şi-a luat diploma în drept
în mod strălucit şi a ajuns un avocat strălucit, la Bucureşti.
Încolo, restul a mers de la sine: s-a îndrăgostit de el Cleopatra, fata
conului Iancu Băjenaru, mare moşier şi membru al partidului
conservator, unde activa ca mare admirator al «zeflemiştilor»,
printre care strălucea îndeosebi conu Petrache.
— Ehei! ofta conu Iancu, când se apuca să vorbească fii-si,
Cleopatra, de vremurile trecute. Ştii tu cine erau «zeflemiştii»? Cei
mai deştepţi oameni din ţară. Toţi călătoriţi şi toţi oameni cu carte,
şi toţi înscrişi numai la conservatori! Când veneai la club, te stricai
de râs cum îşi băteau ei joc de ţară şi de obicfeiurile sălbatice de
pe la noi, că te mirai cum ei, care au trăit prin străinătăţi, mai

267
rabdă să trăiască pe aici. Luau toate în zeflemea: şi portul şi
limba, şi mizeria de pe la noi… De aia li se zicea şi «zeflemişti».
Conu Iancu s-a străduit o vreme să fie şi el «zeflemist», dar
fiindcă n-a izbutit, s-a resemnat şi şi-a văzut, cu modestie, numai
de moşii şi de afaceri. Iar când a venit fata să-i spună că s-a
îndrăgostit de un avocat, conu Iancu şi-a zis: «Avocat ginere? Bună
idee!… Un avocat nu strică la casa omului.» Şi slavă domnului, la
casa conului Iancu se puteau hrăni nu unul, ci zece avocaţi, atâta
aveau de lucru.
— Adică, eu, din fire – zicea conu Iancu – nu sunt om rău şi nici
nu-mi caut ceartă cu lumânarea, în viaţa mea n-am înşelat pe
ţărani. Eu sunt om cinstit. Cât dă altul pentru praşilă, seceră şi
coasă, tot atâta dau şi eu. Niciun ban mai mult, niciun ban mai
puţin. Sunt român şi român vreau să mor. Eu îmi iubesc ţara şi
nu-mi bat joc de tradiţiile ei. Cât i se cuvine omului, atâta îi dau.
Dacă vecinul meu urcă preţul pământului şi al păşunii, îl urc şi
eu… Cinstit!… Niciun ban mai mult, niciun ban mai puţin.
Om cu frica în Dumnezeu, conu Iancu dădea în dreapta şi în
stânga cu ambele mâini.
— Biserica din Fărcăşani cine a clădit-o? Conu Iancu! zicea
însuşi conu Iancu. Dar mânăstirea din Băileşti, cine a înzestrat-o?
Conu Iancu! Dar pe arhimandritul Focşanilor cine l-a trimis la
muntele Athos pe un an? Conu Iancu!
Toate câte erau bune pe lume, le făcea conu Iancu, dar cu o
condiţie: să nu se atingă cineva de drepturile lui – că lua foc. Adică
de bătut, nu bătea. În viaţa lui n-a pus mâna pe un ţăran. I-ar fi
fost ruşine s-o facă. Şi nici nu l-ar fi lăsat inima lui bună. Dar nu
tot atât de înţelegător era şi jandarmul, şi notarul, şi primarul, pe
care era silit să-i cheme ca să-i facă dreptate. Ălora nu le ardea de
glumă. Băteau de ziceai ce-i asta. Dar din păcate, bătaia nu era
totdeauna leac sigur. Mai sigură era judecata. Şi fiindcă avea pe
moşiile lui ţărani mulţi, nu mai întreba ce era pe capul conului
Iancu: numai pricini şi pricini. Toată ziua pe la tribunale, pe la
magistraţi… ba, de multe ori, trebuia să-i mai chemi şi pe
magistraţi la masă, ca să le arăţi mai pe îndelete ce te doare. Aşa
că, într-adevăr, fii-sa, Cleopatra, a nimerit-o. S-a îndrăgostit fata
de un avocat! Tocmai bine!
— Aşa – zicea conu Iancu – o să avem amândoi bucurie de el: şi
Cleopatra şi eu. Fiindcă de avocat nu mă pot lipsi nici în somn… şi
fără ginere, iar nu se poate. Barem să-mi fie ginerele avocat.

268
Fiindcă oricât de mare hoţoman o fi un avocat, dar dacă ţi-e
ginere, parcă tot îţi bagă mâna în buzunar mai cu milă.
Şi aşa s-a găsit, deodată, tânărul avocat Matei Ţeposu – devenit,
fireşte, în ziua cununiei, profesorul universitar Matei Ţeposu – în
fruntea afacerilor conului Iancu şi – prin forţa împrejurărilor –
membru marcant al partidului conservator-junimist, unde socru-
său stătea în capul mesei, alături de alţi câţiva aleşi. Iar din vara
lui 1914, când conu Iancu a murit, conu Matei a devenit cu
adevărat conservator. Acuma nu era numai simplu procurist al
unui mare, foarte mare proprietar de moşii, vii, terenuri petrolifere,
păduri, case, crescătorii de vite şi aşa mai departe, ci însuşi
proprietarul în carne şi oase al tuturor acestor bunuri. Şi când?
Tocmai în toiul neutralităţii, când fiecare firicel de grâu şi fiecare
pic de petrol era cântărit cu aur. Dar nici sub ocupaţia germană
nu şi-a schimbat conu Matei convingerile politice. Ba, poate
niciodată n-a fost dumnealui mai conservator ca sub nemţi. După
o neutralitate în care trebuia să-şi măsoare vremea cu fracţiunea
de secundă, atâta bătaie de cap avea cu moşiile, cu permisele de
export, cu socotelile, cu misiţii nemţi, unguri, englezi, francezi, cu
încasările – ocupaţia germană a fost pentru conu Matei o
adevărată recreaţie. Acum cel puţin, putea să-şi îngăduie şi conu
Matei să se mai odihnească niţel. Aşa că pe vremea lui Mackensen,
conu Matei n-a făcut decât să-şi ţină registrele moşiilor lui şi să-şi
facă, liniştit şi cuminte, datoria de ministru alături de alţi oameni
cuminţi ca şi el, cum erau un Neniţescu, un Antipa, un Arion, un
Tzigara-Samurcaş… Un adevărat paradis! Fără alergătură, fără
bătaie de cap, fără certuri şi intrigi.
Dar pesemne că cineva l-a deochiat pe conu Matei, fiindcă
fericirea n-a ţinut decât patru-cinci luni… şi de atunci îi merge
numai rău şi rău şi rău… Mai întâi a venit revoluţia rusă din
februarie 1917… Muncitorimea, fără să se sperie de ordonanţele
comandamentului german, a început să se agite. Poliţia
descoperea mereu alte cercuri în care se adunau lucrătorii ca să
discute între ei despre cele ce se petrec în Rusia. Apoi au început
adunările şi demonstraţiile pe străzi. Conu Matei se cutremură şi
acum când îşi aduce aminte cum s-a trezit într-o zi, cam prin
martie 1917, pe Calea Victoriei, în mijlocul unei manifestaţii de
femei. Sute şi sute de femei, ai căror bărbaţi erau mobilizaţi pe
front, străbăteau străzile Capitalei şi strigau: «Ajutor şi pace!»…
Până s-a văzut conu Matei acasă, i-a ieşit sufletul! De atunci, nu

269
mai are linişte. Treaz ori în somn, numai bolşevici şi revoluţie
visează. Cam ce gânduri or fi rumegând ţăranii de pe moşiile lui?…
Şi apoi ăia care se întorc de pe front!… Doamne Dumnezeule!
Numai cât se gândea şi parcă se simţea fără cămaşă pe el! O
singură nădejde avea: armata nemţească.
— Ce fac ăia de la Iaşi? se zbătea el la club. Sunt tâmpiţi? Ei
nu-şi dau seama că fără armata nemţească, bolşevicii ne mănâncă
de vii?
Dar pesemne că şi ăia de la Iaşi şi-au dat seama că alt leac nu-i
decât pacea cu nemţii. S-au dus, deci, ăia de la Iaşi la Buftea, apoi
l-au chemat pe Ghiolman, şeful conului Matei, să formeze noul
guvern, dar Ghiolman – «câinele credincios de la picioarele
tronului» nu s-a dus la Iaşi până nu l-a întrebat pe conu Matei:
— Ce părere ai? Nişte reforme… ceva…
Conu Matei s-a apucat cu mâinile de cap.
— Şi dumneata, coane Ghiolman, îmi vorbeşti de reforme?
Ghiolman se arătă foarte mirat.
— De ce să nu vorbesc, coane Matei? Nu vezi că poporul se
agită? Ce zici? Va trebui să facem alegeri şi să convocăm
Parlamentul… Despre ce să vorbim?
Conu Matei îl privi chiorâş pe Ghiolman:
— Şi despre ce să vorbeşti, coane Ghiolman?
— Să zicem… despre votul universal!
Conu Matei se zbârli:
— Nu!
— Dar despre expropriere?
— Şi mai nu!
Atunci Ghiolman s-a ridicat, aşa cum făcea el de obicei ca să
poată fi mai elocvent, şi a zis:
— Coane Matei, dumneata eşti un bun român şi un devotat
slujitor al tronului, aşa că multe n-avem ce vorbi. M-am înţeles şi
cu nemţii şi cu Viziru ca în Parlamentul meu de la Iaşi să ne
ocupăm neapărat de reforme. Cu o Rusie revoluţionară vecină, nu
se poate altfel. Dar şi Mackensen şi liberalii mi-au cerut să pun în
funcţiile delicate numai oameni de încredere. De aceea, fac apel la
patriotismul dumitale, coane Matei, pe care te ştiu om cu dragoste
de popor… vino în guvernul meu ca ministru al agriculturii şi
domeniilor şi aranjează dumneata reforma agrară… Nu uita că eşti
nu numai unul din cei mai mari proprietari de moşii ai noştri, dar
şi unul din cei mai mari avocaţi. Te rog eu, Ghiolman, să accepţi.

270
 Conu Matei era adânc mişcat de încrederea ce i-o arăta şeful
său Ghiolman. Dar conu Matei avea o calitate – poate o fi un
cusur, dar indiferent ce-o fi: conu Matei nu se lăsa dus de
sentimente. Asta-i îngăduia să rămână cu capul limpede în cele
mai grave împrejurări. Ministru al exproprierii – ca să fie sigur că
nu se face exproprierea? E ceva nespus de frumos. Dar vezi că
treaba nu stă chiar aşa! Dacă a acceptat să fie ministru sub nemţi,
a făcut-o convins că nemţii s-au aşternut aici pe trai, pe cel puţin
o mie de ani – şi pentru că avea sub nemţi un singur stăpân: pe
Mackensen! Dar ca ministru la Iaşi, tot un singur stăpân va avea?
Doamne fereşte!… Nu unul, ci trei!… Trei dintr-o dată: şi pe
Ghiolman, şi pe Viziru, şi pe Mackensen. Şi apoi, între noi fie
vorba, cu Ghiolman şi cu Mackensen ar mai merge, dar acolo
unde-i Viziru la mijloc, conu Matei nu se bagă. Mâine, ferească
Dumnezeu, dacă se întâmplă ceva, Viziru are să-l mai scoată pe el
vinovat că au rămas ţăranii fără pământ.
— Nu, coane Ghiolman, eu încep să îmbătrânesc! Cu
reumatismele mele, înţelegi dumneata, treabă bună pentru ţară nu
poate să iasă. Ia-l mai bine pe Fiflide! Fiflide o să-ţi facă o reformă
agrară, coane Ghiolmane, de să-ţi lingi degetele. O să mai apuce
ţăranii să vadă pământ, când şi-or vedea ceafa fără oglindă. Ia-l pe
Fiflide!… îl cunosc. E un bun român şi iubeşte ca şi dumneata şi
ca mine, poporul şi ţara!
S-a făcut la Iaşi Parlamentul, Fiflide a venit cu reforma şi toate
ar fi mers aşa cum şi-o doreau şi Viziru, şi Ghiolman, şi regele, şi
Mackensen, dacă n-ar fi fost nemţii înfrânţi şi dacă ţara n-ar fi
căzut într-un asemenea haos politic – că nu mai ştii pe ce lume te
afli. Cel puţin, Matei recunoaşte că a îmbătrânit şi că mintea nu-l
mai ajută să se descurce singur. Simte mereu nevoie de un sfat.
Cui să i-l ceară? Cui? Şi şi-a bătut capul atâta, până a găsit
drumul: bancherul său
— Cristofor Sultanin-Kerbalâ.
— Domnule Cristofor, voiam să trec încă de ieri pe aici!… Mi-am
vândut moşia din Clăbucul de Sus… şi aia din Hârtoapele…
— Preţ bun?
— Bunicel! Dar până am văzut gata hârtiile şi am pus mâna pe
bani… nu mai întreba! D-aia m-am ferit toată viaţa să am de-a
face cu liberalii. Nişte zgripţoroi!… Toţi, unul şi unul. Parcă le-ar fi
tată Vintilă!
— Un liberal? întrebă Cristofor. Cine?

271
 — Unul Marin Dumău!
Cristofor n-auzise niciodată de el.
— Dumău… Dumău? De unde o fi?
— Nu ştiu mare lucru! zise conu Matei. Pot să-ţi spun doar atât:
de un an e administrator sechestru la fabricile de bere «Oppler» şi
«Luther».
— Aşa… da! zise Cristofor, care nu mai stărui.
Conu Matei râse:
— Liberal să fii, nu-i aşa? Dar în sfârşit! Acu ce spui, domnule
Cristofor, ce facem cu banii?
— Zic să-i băgăm într-o fabrică! Uite o listă de industrii care
abia aşteaptă oameni de iniţiativă!
Conu Matei cercetă lista şi în zece minute fu lămurit:
— Cred că ar fi o afacere să ne ocupăm de fabrica asta de
spirtoase de la Arad. Nu eşti de părere?
— Ba da! răspunse Cristofor. S-o facem pe asta. Dar n-ar strica
nici fabrica de ciocolată de la Braşov.
— Crezi? făcu conu Matei.
— Aşa cred!
Dacă zice Cristofor!
— Bine! Hai şi ciocolată! Numai bine să fie.
— Va fi! hotărî scurt Cristofor.
— Atunci noroc şi ceasul cel bun! încheie conul Matei partea
comercială a vizitei sale. Mâine aduc banii.
Vru să treacă la partea politică a vizitei, dar Cristofor îşi aminti
că trebuie să cheme pe cineva la telefon:
— Alo, dă-mi legătura cu Pascu!
Apoi, către conu Matei:
— Mă ierţi, coane Matei, numai o clipă… E ceva urgent… Alo,
da!… Pascu?… Să trăieşti!… Ei, cum s-a terminat cu lichidarea!…
Cât?… O sută cincizeci de milioane?… Halal să vă fie!…
Mulţumesc!… Bun!… Treci pe la mine!
Puse jos receptorul şi-i spuse conului Matei:
— Vorba dumitale: liberal să fii! Ajunge să fii liberal, ca să te
umpli de bani.
— Dar despre ce este vorba? întrebă conu Matei, curios.
— Despre lichidările bunurilor inamice, coane Matei. Guvernul
a început să aplice convenţia de la San Remo.
Auzise ceva conu Matei: la San Remo puterile apusene
hotărâseră ca bunurile germane, aflate pe teritoriul român la

272
declararea războiului, să fie lichidate, iar acţiunile societăţilor cu
participare germană să fie depuse spre ştampilare. Dar puterile
mai hotărâseră ceva: ca numai 51 la sută din acţiunile moştenite
de la germani să revină ţării, iar restul de 49 la sută să fie
împărţite exact pe din două, între Franţa şi Anglia. «De ce?» a
întrebat conu Matei pe Ghiolman. «De ce? i-a răspuns Ghiolman,
încruntat. De ce au pus, de pildă, englezii stăpânire pe toată
Dunărea noastră? De ce şi-au făcut englezii bază navală la Sulina,
unde marinarii români sunt instruiţi de către instructori englezi?
De ce ne vâră englezii pe gât vapoare uzate pe preţ de fier vechi, cu
condiţia ca noi să acceptăm un amiral englez în capul marinei
noastre? Atunci ce mai întrebi de ce?»
Până aici, aşadar, toate erau limpezi în capul conului Matei. Dar
mai mult nu ştia. Şi i-o spuse lui Cristofor care-l lămuri:
— De la semnarea convenţiei, coane Matei, şi până la punerea ei
în practică, s-a petrecut o minune. Până să se facă inventarul,
până să se încheie formele de lichidare, până nu ştiu ce, când
acţiunile au ajuns la ştampilare, s-a constatat că cea mai mare
parte din averea germană a devenit peste noapte avere engleză ori
franceză.
— Ei, cum asta, frate Cristofor? se miră conu Matei.
— Aşa cum auzi, coane Ţeposu… De pildă: Banca Generală
Română, care, precum ştii şi matale, e bancă sută-n sută
germană, a fost declarată la ştampilare numai cu 20 la sută
capital german. Care va să zică, dintr-un condei, 80 la sută din
capitalul german a intrat în întregime în buzunarul anglo-
francezilor, fără ca ţara să vadă un ban din jumătatea ce i s-ar fi
cuvenit pe baza convenţiei de la San Remo.
Matei Ţeposu râse cu admiraţie şi invidie:
— Auzi, auzi!… îmi închipui cam ce şperţ or fi luat şmecherii
care au ajutat pe englezi şi francezi la coţcăria asta!
Râse şi Cristofor:
— Ba eşti departe să-ţi închipui, coane Matei… Fiindcă asta nu
s-a întâmplat numai cu Banca Generală Română, dar şi cu Banca
de Credit Romiân, întreprindere cu capital curat austriac, care s-a
trezit, din moşi-strămoşi, afacere franco-engleză… Şi cu Banca
Comercială Română, care a devenit belgo-franceză… Şi cu
societatea petroliferă «Steaua Română», care la lichidare s-a arătat
a fi aproape în întregime proprietate a societăţilor engleze «Royal
Dutch» şi «Anglo-Persian-Company».

273
 — Măi, măi, măi! exclamă conu Matei, care căzuse, pur şi
simplu, în extaz.
— Ca să vezi cât de grozavă este afacerea, coane Matei –
continuă Cristofor – află că din trei miliarde, la cât este evaluată
averea «Stelei Române», statul, în loc să primească peste un
miliard şi jumătate, după cum stabileşte convenţia de la San
Remo, a primit numai două sute de milioane. Ca şi cu societăţile
petrolifere «Concordia» şi «Vega» din averea cărora statul în loc să
capete un miliard, a căpătat… ai auzit şi dumneata ce mi-a spus
Pascu… numai o sută cincizeci de milioane!
— A, despre «Concordia» şi «Vega» era vorba?
— Da! Ce? Nu cumva ai şi dumneata ceva acţiuni?
— Am! făcu îngrijorat conu Matei. O să scadă?
Cristofor îl linişti cu un zâmbet larg.
— Dimpotrivă! Acu d-abia o să înceapă să crească!
— Atunci, să cumpăr?
— Cumpără! Dacă vrei, te servesc!
— Te rog!
În sfârşit, conu Matei putu să-i vorbească lui Cristofor despre
necazurile lui.
— Am venit după un sfat, domnule Cristofor. Îmi trebuie un
partid. Dacă vine exproprierea, ajung la sapă de lemn. Am nevoie,
care va să zică, de un partid care să înţeleagă că o expropriere
rurală e totuna cu ruina totală a ţării… Şi nu ştiu la care partid să
mă opresc… M-am zăpăcit de câte partide avem azi pe aici…
Bratu, partid… Treancă, partid… Neaţă, partid… Jugănaru, partid!
Partidul liberal, partidul poporului, partidul takist, ţărănist-
Jugănaru, ţărănist-Enache, ţărănist-socialist, socialist-ardelean,
naţionalist-democrat. Şi muncitorii… ce să mai vorbesc de
muncitori! De dimineaţa până seara, umplu străzile cu
demonstraţiile lor. Şi cer expropriere… Şi cer vot universal… Şi cer
pe dracu să-i ia! Şi eu cu cine lupt împotriva primejdiei? Cu
Ghiolman? Dar nu vezi că şi Ghiolman şi-a pierdut capul şi că a
început şi el să dea din colţ în colţ? Ai văzut ce a făcut? Ca să-şi
scape partidul conservator de prăbuşire, s-a pus şi el la curent cu
moda şi l-a botezat «conservator-progresist»… Ai mai auzit aşa ceva
de când eşti? Conservator progresist. Dacă-i aşa, de ce nu-i zice
mai bine «zăpadă friptă» că totuna ar fi!… Un caraghios!… încearcă
şi el în tot felul, poate o izbuti să tragă lumea pe sfoară cu
conservatorismul său progresist!… Acuma tratează cu Neaţă. Se

274
îneacă, dar tot el cere garanţii generalului că nu va face
exproprierea totală. Prin urmare, stau prost. Am rămas singur.
Acu la cine mă, duc? La Viziru? Ca să fiu a cincea roată la căruţă?
Mersi! La Neaţă? M-a ferit Dumnezeu… Nu vreau eu să mă bag
slugă la stăpân, darmite să mă bag slugă la slugă! Las-că ştiu ce
vorbesc!… Atunci ce mă fac, nene Cristofor, ce mă fac?
— Am înţeles! îi răspunse Cristofor, perfect lămurit asupra
problemei. Vorbeşte cu Jugănaru. Jugănaru este şeful partidului
ţărănesc. E un om foarte-foarte interesant.
— Ce tot vorbeşti, domnule Cristofor? făcu, vădit supărat, conu
Matei. Dacă nu te-aş cunoaşte ca om serios, aş crede că vrei să-ţi
baţi joc de mine!
Şi apăsând cu glas tare pe fiecare cuvânt, ca şi cum ar vorbi
unui surd, conu Matei adăugă:
— Eu sunt avocatul Matei Ţeposu… Moşier… Mare latifundiar…
stăpân a treisprezece moşii… câteva sute de mii de hectare…
moşier… înţelegi? Moşier! Şi dumneata mă trimiţi la ţărănişti?
Amabil, dar foarte hotărât, Cristofor repetă:
— Vorbeşte cu Jugănaru!
— Dar!… mai încercă conu Matei să se împotrivească.
Lui Cristofor nu-i plăcea să întâmpine atâta neîncredere din
partea unui prieten al băncii:
— Îmi pare rău, coane Matei! Să ştii că mă supăr. Am prea mare
stimă pentru dumneata, ca să nu mă gândesc la cele ce spun.
Vorbeşte cu Jugănaru!… Jugănaru e un om de mare viitor!…
Întâmplător el vine diseară la mine. Vino şi dumneata. Stai de
vorbă cu el. Dacă nu-ţi place, nu faci afacerea. O vizită la mine nu
angajează.
Convins, conu Matei se ridică:
— Bine! Vin… La ce oră?
— La opt… Iei masa cu noi.
«Afaceri! Dacă şi asta se cheamă afacere!» reflectă Cristofor. Apoi
îl primi pe profesorul Arghir, pe care-l rugase să treacă de
dimineaţă pe la bancă, într-o chestiune «naţională» de cea mai
mare importanţă. De fapt, voia să-i vorbească despre o eventuală
colaborare cu ţărăniştii. Încercarea era foarte riscantă. Să propui
lui Arghir, vajnicul luptător naţionalist, conlucrarea cu un partid
nou, care primeşte în rândurile lui pe oricine, fără deosebire de
origină naţională şi limbă, era un act de mare curaj. Arghir trebuia
luat pe înconjur. Cu multă abilitate. De aceea, cum se aşeză Arghir

275
în fotoliu, Cristofor începu să-i vorbească despre cu totul altceva.
— Domnule profesor, ştii că banca noastră editează un…
Dar Arghir îl întrerupse:
— Da, spune, te rog… Voiam tot timpul să te întreb: cum stai cu
linia dumitale aeronautică Bucureşti-Londra?
Teribil, profesorul Arghir! Venise pregătit să ia el pe înconjur pe
Cristofor. Şi l-a luat tocmai bine: pe partea unde Cristofor era mai
sensibil. Linia aeriana Bucureşti-Paris-Londra… Visul lui cu patru
motoare. O societate de transporturi aeriene… aşa cum îi stă bine
unei bănci moderne, care vrea să spargă cu afacerile ei cele mai
îndepărtate orizonturi albastre.
— Suntem pe calea cea bună, domnule profesor! exclamă
Cristofor, măgulit şi cu o flacără romantică în ochi. În curând,
spaţiul şi timpul nu vor mai exista pentru noi, domnule profesor.
Legătura noastră cu străinătatea se va face în trei-patru ore. Va fi
un câştig imens pentru ţară, care, mai cu seamă acum, după
războiul acesta, nu se mai poate lipsi de străinătate…
Şi tocmai despre asta am vrut sa stau de vorbă cu dumneata,
domnule profesor. Banca noastră editează un album în limba
franceză… Pentru propaganda în străinătate.
De abia acum, când îi vorbea lui Arghir, îşi dădea seama că a
pornit-o greşit. Albumul, care trebuia să cuprindă o imagine cât
mai ispititoare a frumuseţilor şi bogăţiilor naturale ale ţării, avea
drept scop să atragă aici capitaluri străine. Dar poţi să vorbeşti de
capitaluri străine lui Arghir?
Era, însă, prea târziu.
— E vorba de o acţiune patriotică, domnule profesor, continuă
Cristofor. Dar, tocmai pentru că este o acţiune patriotică, ea nu
poate fi valabilă decât dacă are pecetea celui mai mare savant al
nostru, profesorul Nicu Arghir!
Profesorul Arghir îşi înclină capul, ca să asculte mai bine.
Cristofor nu ştia ce să creadă: primejdia a trecut, sau profesorul
Arghir n-a fost atent?
— De aceea, domnule profesor – vorbi el mai departe - te rog în
numele băncii, să ne scrii o prefaţă. Semnătura dumitale sub
prefaţă va atrage atenţia… atenţia…
— Băncilor şi industriilor străine, zise Arghir, liniştit. Aş fi
încântat. Eu sunt pentru capitaluri străine. Fără ele, ţara se
ruinează. Şi aş fi fericit dacă modestul meu nume ar putea
contribui la o asemenea faptă, într-adevăr, cum zici dumneata,

276
«patriotică».
— Sunt încântat că te aud vorbind aşa, domnule profesor! Fără
capitaluri străine… engleze… franceze… Americane… Trebuie să
ştii, domnule profesor, că americanii au cele mai bune gânduri
faţă de noi… Cu capitalurile americane ţara ar putea deveni
fericită…
Cristofor se simţea mult mai bine. Scăpase de ce a fost mai
greu. Acum putea să încerce lovitura cea mare:
— Domnule profesor, ce părere ai dumneata despre Jugănaru?
— Excelentă! replică, entuziast, domnul profesor Arghir. Dar,
apropo, domnule Cristofor, ce facem cu teatrul acela?
Cristofor o sfecli. Arghir a simţit că are nevoie de el şi acu îl
strânge cu uşa. De câteva luni Arghir îi tot vorbea despre nevoia
unui teatru unde să i se joace operele dramatice şi Cristofor îl tot
poartă cu vorba. Puţin jenat, Cristofor îi răspunse:
— Numaidecât, domnule profesor. Numaidecât… Vorbeam de
Jugănaru. Acuma, criza de guvern e deschisă. Azi-mâine, vin noi
alegeri. Nu te-ar interesa, domnule profesor, să stai de vorbă cu
Jugănaru? Este adevărat că Jugănaru conduce un partid care nu
face deosebire de…
— N-am absolut nimic împotriva evreilor! i-o luă Arghir înainte.
Un evreu care se emoţionează la citirea vechiului Testament are
toată stima mea. De pildă, mai zilele trecute, a venit la mine un
hebreu, un sionist, însufleţit de cele mai bune sentimente
româneşti, şi mi-a spus că pregăteşte o antologie a poeţilor români
în idiş. Venise omul să-i fac o prefaţă. I-am scris-o pe loc: «Întrucât
pot judeca – am scris – traducerile domnului Şmilsohn sunt exacte
şi armonioase!» Zâmbeşti, domnule Cristofor!… Foarte rău!… Asta
înseamnă că nu ştii idiş. Eu sunt de la Botoşani. E o limbă
extraordinară. Dar, apropo! Ce facem, domnule Cristofor, cu
teatrul acela!
Ca să evite răspunsul, Cristofor râse.
— Dacă te-ar auzi Caţă cum vorbeşti de ovrei!
Arghir se făcu foc:
— Caţă? Să nu-mi mai vorbeşti de Caţă, te rog! Am rupt-o cu el
definitiv. Canalia şi-a convocat la Iaşi, cu de la sine putere, un
congres şi m-a dat afară din Liga creştină, pentru că aş fi socialist.
Eu, socialist!… Şi în şedinţa de ieri numai de capul meu s-a ţinut.
Cică s-ar fi descoperit la socialişti lista demnitarilor revoluţionari,
cu mine în cap ca preşedinte al republicii!… Şi haimanaua aceea

277
de Griguţă Arţag, hop şi el, c-o să-mi putrezească ciolanele în
ocnă, pentru că sunt socialist!… Acu, dumneata mă cunoşti,
domnule Cristofor! Sunt eu socialist? Nu, domnule Cristofor. Eu
sunt om sărac. Am nouă guri de hrănit, dar nu sunt socialist… Şi
fiindcă veni vorba de Caţă, ce facem cu teatrul acela, domnule
Cristofor?
— Numaidecât, domnule profesor, numaidecât! Aş vrea să ştiu
doar atâta: ai fi dispus să stai de vorbă cu Jugănaru?
— Dar bineînţeles! Jugănaru îmi place. Adevărat român. Am cu
cine să mă înţeleg. Ceilalţi sunt nişte canalii. Cu cine să merg? Cu
Caţă? Un tâlhar. Cu Take? Cu Take nu merg nici în rai!… Cu
Neaţă? Nu vreau să mai am de-a face cu el. Lui Neaţă i-am spus:
«Orice discuţie cu oamenii ăştia ne face să pierdem spiritul public!»
Nu mai vreau să ştiu de Neaţă. Cu socialiştii? Ca să-i dau apă la
moară lui Caţă? Nu, domnule Cristofor, oricum aş întoarce-o,
parcă tot Jugănaru e mai de soi. Dar apropo, domnule Cristofor!
Ce facem cu teatrul acela?
— Sunt fericit, domnule profesor, că ne putem înţelege. Vine şi
conu Matei Ţeposu şi generalul Malacu.
— Conu Matei? Perfect. Şi Malacu? Asta-i şi mai bine. La ce
oră?
— La opt.
— Opt? Foarte bine. La opt sunt la dumneata. Dar ce facem,
domnule Cristofor, cu teatrul acela?
Prea era pusă ritos întrebarea pentru ca răspunsul să mai poată
fi ocolit. Cristofor începu, deci, prin a nu-şi aduce aminte.
— Despre ce teatru e vorba?
Arghir se suci nervos în fotoliu:
— Cum ce teatru, coane Cristofor? Pesemne că nu-mi ajunge
nenorocirea care a dat peste mine, că trebuie să stau de vorbă cu
un ţărănoi necioplit ca Jugănaru, acu îmi mai vii şi dumneata să
mă amărăşti! Auzi! Care teatru!
Nevinovat, Cristofor, care înţelegea că nu mai există scăpare,
făcu:
— Da, domnule profesor! Care teatru? Voiam să zic: despre care
teatru e vorba? Teatrul Naţional, sau teatrul nostru?
Voios, Arghir îl lămuri:
— Al nostru, fireşte! Teatrul despre care am vorbit de atâtea ori.
— Şi cum te-ai gândit să-i spui, domnule Arghir?
— Teatrul Popular! E un titlu răsunător şi atractiv. Publicul va

278
da buzna la noi.
Gânditor, Cristofor făcu:
— În orice caz, e bun! Cu piesele dumitale, domnule profesor,
facem o afacere excelentă.
Măgulit, dar modest, profesorul Arghir se înclină spre Cristofor:
— Crezi?
— Ce mai vorbă? E doar la mintea omului! Numele dumitale…
— Adevărat! aprobă Arghir. La asta nu m-am gândit. Şi atunci,
cum o pornim?
— Nimic mai simplu: facem o societate anonimă pe acţiuni.
Capital: trei milioane… Ajunge, ce spui?… Aşa!… Lansăm şase mii
acţiuni a cinci sute de lei. Cât subscrie Liga culturală a dumitale?
Plin de însufleţire, profesorul Arghir îi răspunse:
— Să zicem o sută de mii!… Avansează dumneata banii şi-i
scazi din beneficiu.
— Nici nu m-am gândit altfel! surâse Cristofor, amabil. Prin
urmare, o sută de mii avem. Ne mai trebuie două milioane nouă
sute de mii. Noi, banca, subscriem două milioane opt sute
nouăzeci de mii… Ne mai lipsesc zece mii de lei… îi va subscrie
domnul Răducanu, directorul băncii, în numele partidului
ţărănesc… şi iată subscripţia acoperită. În doi timpi şi trei mişcări,
teatrul dumitale e gata. Eşti mulţumit?
— Fericit, nu mulţumit! strigă Arghir. Şi unde-l clădim?
— Unde zici dumneata!
— Eu zic pe bulevardul Elisabeta. Pe locul Institutului sud-est-
european.
— Acolo îl clădim! Pentru dumneata ţara trebuie să facă cele
mai mari sacrificii. Prin urmare la opt…
— La opt fix sunt al dumitale pe veci recunoscător!
«Afaceri! Dacă şi asta se cheamă afacere!» reflectă
Cristofor, care abia aşteptă să plece Arghir, ca să-şi cheme
secretara şi să ţipe la ea:
— Ce-i porcăria asta? Nu i-ai telefonat lui Scărlătescu să vină
îndată?
— Ba da! A venit. Dar n-a vrut să vă deranjeze!
— Spune-i că acum poate să intre!…
— Îi spun! Dar vă aşteaptă domnul Margulies, care zice că e
foarte grăbit.
— Bine, să intre Margulies! Dar cum pleacă Margulies, să-l văd
pe Scărlătescu aici!

279
 Cristofor se gândise că un Stamatiu şi un Margulies, cu averea
pe care au făcut-o luna trecută la bursă, ar face foarte bine să se
înscrie la ţărănişti. L-a chemat pe Margulies şi omul a venit.
De la început Margulies îi spuse:
— Eu şi cu Stamatiu avem nişte gologani de prisos. Ce facem cu
ei?
— Construcţii! zise scurt Cristofor. Case de randament.
— În regulă! Mâine la zece vin cu Stamatiu şi tranşăm.
— Te aştept!
Şi Cristofor trecu imediat la politică.
— Ce-ai de gând, Margulies? Vii la ţărănişti?
Dar Cristofor nu-l cunoştea pe Margulies, omul politic. Şi ca om
politic, Margulies era pe deplin conştient de valoarea sa:
— Eu, domnule Cristofor, nu vorbesc numai în numele meu, ci
în numele unui întreg grup politic. Ai auzit de blocul cetătenesc
«Enăchită Văcărescu»?
— Nu!
— Foarte rău, domnule Cristofor. Află că ăla sunt eu!
— Şi ce vrea blocul dumitale?
— Blocul meu vrea solidaritate socială!… De aceea ne-am unit
mai mulţi cetăţeni din toate ramurile de activitate şi am hotărât să
ne constituim într-un partid… partidul «Enăchiţă Văcărescu»…
Chestiunea se tratase câteva zile în jurul «ediţiilor speciale» ale
domnului Trandafir, la bodega «Ca la noi, la nimeni!»
Într-o zi s-au găsit în bodegă cei mai buni clienţi ai domnului
Trandafir, care, toţi, au cerut vin de «ăl negru», fiindcă toţi ştiau
«ce-i aia»… Macarie, cizmar de lux, ceva mai încălzit de atmosfera
înălţătoare ce domnea în local, a zbierat:
— Fraţilor, zic să strigăm: trăiască domnul Trandafir! Ce ne-am
face, fraţilor, fără domnul Trandafir?
Iordăchescu, funcţionar la vamă, şmecher cum numai un
funcţionar de vamă poate fi şmecher, i-a răspuns:
— Aşa el El e deputatul nostru pe lângă tata Noe!… El e
singurul care ne înţelege durerile!… Trăiască!
— Uraaaa!
Toţi ciocniră în cinstea lui Trandafir, care, cum se făcu linişte,
ca să glumească, aruncă şi el o vorbă, acolo:
— Şi eu zic să trăiască partidul meu de «ăl negru»!
Vorba căzu la întâmplaie, dar pe pământ bun. Partid?
Nu era unul din ei să nu-l tragă inima să-şi facă un partid –

280
fiindcă vedea fiecare că vecinul îşi face un partid. Dar niciunul din
ei nu ştia cu ce să înceapă. Şi poate n-ar fi ştiut nici în seara
aceea, dacă nu s-ar fi găsit printre ei un avocat, Temistocle Iliescu,
agent1 liberal, care să ia iniţiativa:
— Mă, văd că aici suntem toţi un suflet şi o simţire. Eu zic să
facem un partid… un partid al nostru… După aia vedem noi!
Au mâncat şi băut câteva zile la rând între orele 11—1 şi 6—8,
până s-a născut «Enăchiţă Văcărescu», partid al armoniei sociale,
cu membri în conducere: Temisfocle Iliescu, avocat, domnul
Trandafir, ospătar, Stamatiu şi Margulies, meseriaşi, Macarie
Niculescu, meseriaş, Câştiroabă Vasile, funcţionar, Iordăchescu,
funcţionar, Anton Burlacu, croitor, şi încă vreo câţiva
reprezentanţi ai diverselor clase sociale, care beau, mâncau şi
făceau afaceri în bodega lui Trandafir.
— Ăsta-i partidul meu, declară mândru Margulies.
— Bine! Vino la noi, la ţărănişti!
Margulies ştia că aici are de-a face nu cu un «ăla» care să-l ducă
de nas, ci cu un negustor serios.
— Să vorbesc cu partidul! Avem şedinţă mâine la unsprezece.
— Bine! Vorbeşte şi aranjează…
— O să caut! hotărî Margulies.
«Afaceri! Dacă şi asta se cheamă afacere!» reflectă Cristofor,
care, de îndată ce Margulies ieşi, porunci secretarei să-l cheme pe
Scărlătescu.
Noul director al personalului, Scărlătescu, care-şi luase abia cu
o zi înainte slujba în primire, apăru.
— Domnule Scărlătescu! îi vorbi Cristofor. Avem printre
funcţionarii noştri elemente mai mult decât dubioase… Te rog să ai
grijă de ele… Este în special pe aici unul…
— Cum îl cheamă?
— Korner!
Ochii lui Scărlătescu sclipiră ciudat:
— Korner? Şi mai cum?
— Nu ştiu… şi nici nu vreau să ştiu! Asta o să vezi’ dumneata…
«Afaceri! Dacă şi asta se cheamă afacere!» De aceea, bine ziceau
şi artiştii cu care îi plăcea să se înconjoare:
— Dumneata, domnule Cristofor, eşti un artist, nu bancher.
Cine zice că dumneata eşti un bancher e o canalie, iar dacă ceea
ce eşti dumneata se cheamă bancher, atunci ţara trebuie să se
roage celui de sus să-i dea cât mai mulţi bancheri ca dumneata.

281
 Şi oftau toţi:
— Hei, dacă ar fi toţi bancherii ca dumneata, domnule
Cristofor…
Căci, dacă bancherul Cristofor se lăsa iniţiat de artişti în tainele
artei, artiştii se lăsau iniţiaţi de bancherul Cristofor în bucuriile
vieţii. Şi aceşti artişti s-au ţinut de el scai, îndată după război:
— Domnule Cristofor, dumneata nu ai dreptul să stai în umbra
biroului, în timp ce toţi pungaşii conduc ţara şi o jupoaie!… Ieşi în
stradă şi luptă!… Ţara te aşteaptă. Luptă şi ia frânele ţării în
mână!
Aşa-i vorbeau necontenit artiştii. Până şi-a dat seama că, într-
adevăr, prietenii săi, artiştii, au dreptate: el este predestinat să
joace un mare, mare rol de conducător politic în România de după
război. Iar dacă mai avea îndoieli, i le risipi prietenul său Nectarie.
Nectarie, ziaristul şi specialistul în materie de economie politică,
grăsun, oacheş, cu mustaţă neagră şi groasă, cu buze cărnoase,
care frământau fără încetare un trabuc pe jumătate stins, cu nişte
ochi în care licărea întotdeauna o scânteie răutăcioasă, aşa încât
nu puteai şti niciodată când crede şi când nu crede ceea ce spune,
îl scutura mereu pe Cristofor:
— Înţelege o dată, omule, că în politica ţării e nevoie de
bancheri cinstiţi, care ţin seama în afaceri nu de binele consiliului
de administraţie, ci de binele ţării. Ţara are nevoie de bancheri cu
concepţii politice noi, largi, democratice, care să nu apere
interesele unei singure clase: aceea a marilor moşieri şi a marilor
industriaşi, cum fac liberalii, ci interesele tuturor claselor sociale
de moşieri mijlocii, negustori mijlocii, industriaşi mijlocii.
De altfel aşa gândea mai de mult, încă înainte de război, şi
Cristofor. Convins pe de o parte că lui îi este rezervată în economia
ţării misiunea de a democratiza comerţul, industria. Şi banca – şi
pe de altă parte că o asemenea politică economică nu se poate
sprijini numai pe capitalul naţional, ci trebuie să facă apel la
capitaluri străine, Cristofor, ceruse, înainte de război, înscrierea la
liberali. Banca Sultanin-Kelbalâ & Co era de fapt o afiliată a Băncii
Naţionale pe care o seconda în toate întreprinderile ei, începând cu
tramvaiele şi sfârşind cu operaţia de transfer a pământurilor
boierimii falite, în mâinile ciocoimii liberale.
Dar curând Cristofor avu o dureroasă decepţie: liberalii nu
arătau nici cea mai mică înţelegere pentru grandioasele sale
proiecte economice.

282
 În fantezia sa de artist, Cristofor vedea peste tot numai fabrici şi
fabrici… până şi în agricultură fabrici
— Când liberalii de asta se temeau mai mult decât de orice: de
fabrici.
— Cristofor, scumpule – i-a spus conu Alecu lui Cristofor – lasă-
te de reverii simboliste! (Conu Alecu aflase că pe la terasa
Oteteleşanu circulă o nouă modă printre poeţi: simbolismul). Lasă-
te, zău!… Dacă ne-am lua după dumneata, l-am nenoroci pe ţăran.
Ţăranul, scumpule, trebuie să fie păstrat de noi aşa cum l-a lăsat
Dumnezeu: tare ca oţelul, verde ca bradul, falnic ca stejarul…
român de viţă veche daco-romană, în mijlocul peisajului său rural,
pe care noi n-avem voie să-l pângărim cu fumul coşului de fabrică.
Fumul strică şi frumuseţea naturii şi sănătatea ţăranului. Şi îi
strică şi obiceiurile. Îl îndepărtează de la munca şi vraja
pământului. Pricepi, frate Cristofor? Dacă fac industrii, ţăranul îmi
va zvârli cât colo hârleţul şi grapa şi-mi va da năvală prin fabrici,
unde i se pare că o să câştige mai bine. Asta ar însemna să mă
sinucid de două ori: dacă-i las pe ţărani să emigreze spre fabrici,
rămân fără braţe de muncă la ţară. Şi cu cât sunt braţe de muncă
mai puţine, cu atât o să-mi ceară să le dau preţ mai bun… Pe de
altă parte, dacă îi las pe ţărani să se înghesuie în fabrici, înseamnă
că ajut cu mâinile mele să se îngroaşe rândurile proletariatului
industrial, care să mi se ţină de revoluţii. Nu vezi ce se petrece în
Rusia?… Mereu revoluţii. Nu-i lună să n-aibă ţarul buclucuri cu ăi
care se joacă de-a bombele… Şi mereu muncitorii din fabrici în
frunte!… Zău, tinere, lasă-te de copilăriile astea! Ce-ţi trebuie
fabrici, când banii îţi rentează şi aşa… fără nicio bătaie de cap!
Amărât, Cristofor se duse la Vintilă. Vintilă era capul financiar
autorizat al partidului. Când îi vorbi Cristofor de nevoia unor
capitaluri străine, Vintilă îl străpunse cu o privire ucigătoare.
— Capitaluri străine? Şi noi ce să facem? Să ne punem
ştreangul de gât? Străinii, da – şi noi, nu?… He, domnule
Cristofor! Ştii cum vorbeşti dumneata? Ca un duşman al ţării! Ca
unul care nu are nimic comun cu aspiraţiile neamului! Care va să
zică noi, liberalii, nu mai suntem buni de nimic, aşa că mai bine
să ne dăm deoparte şi să vină să ne ia locul nişte străini!
— Dar n-am crezut asta, domnule Vintilă! protestă Cristofor,
timid. Ziceam că în interesul unei dezvoltări serioase a economiei
naţionale, să vină aici şi capitaluri străine, care împreună cu…
— Noi nu facem tovărăşie, domnule Kerbalâ! îl luă Vintilă pe ton

283
oficial. Noi suntem români, în ţara românească şi n-avem nevoie
de capitaluri străine! în ţara românească, afaceri să facă
românii!… Numai românii, domnule Sultanin-Kerbalâ.
Cristofor înţelese! în partidul liberal n-are ce căuta. Liberalii
sunt nişte negustori lacomi şi mărginiţi.
— Liberalii taie găina care dă ouă de aur! propovăduia Nectarie
la Capsa, în primele zile de după război, doctrina economică a lui
Cristofor. Liberalii cred că numai ei iubesc ţara, şi numai ei ştiu să
facă afaceri. Dar slavă domnului, îşi iubeşte şi Cristofor al nostru
ţara şi se pricepe şi el să facă afaceri!… Numai că ceea ce nu văd
liberalii, vede Cristofor. Uitaţi-vă bine împrejur! Revoluţia rusă
duce şi la noi, inevitabil, la mari schimbări în structura politică,
socială şi economică. Vrem sau nu vrem, va trebui să
împroprietărim pe ţărani. Prin forţa împrejurărilor, marii moşieri
vor deveni tot mai mici, până vor dispărea cu totul. Vremea marilor
moşieri, ca mari moşieri, a trecut. Funcţia lor socială de stăpâni
absoluţi ai pământului va trebui neapărat să se schimbe.
Exproprierea, dacă va sărăci pe boieri de pământ, îi va umple de
bani. Statul îi va despăgubi cu mărinimie, pentru că ei au şi
pâinea şi cuţitul în mână, aşa că-şi vor lua singuri cât vor… Şi mai
departe? Ce vor face foştii moşieri cu milioanele lor? Ceea ce face
tot omul care are parale: face afaceri, ca să aibă şi mai multe
parale. Afaceri! Numai afaceri! Vor trebui, deci, să caute afaceri şi
foştii mari moşieri, deveniţi prin expropriere, mari posesori de
capitaluri lichide. Bieţii boieri, obişnuiţi cu traiul larg, sigur, tihnit,
de altădată, vor fi luaţi şi ei de vârtejul afacerilor, al agitaţiei
trepidante, al palpitaţiilor, al urcărilor şi scăderilor vertiginoase şi
nemotivate de preţuri, al luptei în jurul bursei negre ori albe, al
câştigurilor uşoare şi repezi. Indiferent ce le va ieşi în cale, ace sau
tunuri, panglici sau pluguri, va fi pentru ei o afacere. Se îneacă
marea proprietate… şi ies banii la suprafaţă… Ies la suprafaţă nu
numai banii din vânzarea moşiilor, dar şi banii din specula cu
acţiuni, şi banii din traficurile de influenţă, şi banii din permisele
de export, şi banii din contrabande, din furturi, din fraude! Şi toţi
banii ăştia aleargă ca şoarecii, de colo până colo, să-şi găsească un
plasament! Dar tocmai asta nu vor să înţeleagă liberalii – pe când
Cristofor o înţelege bine, cum nici nu se poate mai bine!
Apoi, cu licărirea aceea echivocă în ochi:
— O înţelege bine… şi nu stă degeaba!
Într-adevăr, Cristofor nu stătea degeaba. Cu ajutorul

284
capitalurilor americane, franceze, engleze, el începu să cucerească
ori să creeze tot mai multe întreprinderi de zahăr, de lemn, petrol,
hârtie, ţesături, transporturi, construcţii şi aşa mai departe. Pe
măsură ce succesele sale industriale ori comerciale creşteau,
creştea şi fantezia lui, care devenea tot mai îndrăzneaţă şi se
întindea în sectoare tot mai diverse – dar creştea şi admiraţia ce i-o
arătau toţi cei care aveau bani şi nu ştiau cum să-i facă mai
productivi. Astfel, banca Sultanin-Kerbalâ & Co., cointeresată în
atâtea şi atâtea întreprinderi bancare de peste graniţă, se găsi în
foarte scurtă vreme centrul de interes al celor pe care războiul şi
urmările războiului i-a făcut capitalişti şi care acum se rugau, cu
banii în mână, de tânărul zeu al afacerilor, Cristofor Kerbalâ, să-şi
arunce ochii şi asupra lor.
— Cristofor e omul zilei, ţipa Nectarie la Capsa, fiindcă merge cu
vremea, nu împotriva vremii, cum fac liberalii.
De asta se şi găsea Cristofor, mai mult decât ar fi vrut, în luptă
făţişă cu liberalii şi cu băncile lor. Este adevărat că consiliul său
de administraţie avea – încă dinainte de război, când banca
Sultanin-Kerbalâ nu era decât o filială a Băncii Naţionale – pe un
Porcu, pe un Barbut, pe un Gherlescu, pe un Pascu. Dar prezenţa
acestor fruntaşi liberali chiar în citadela bancară a lui Cristofor,
departe de a înlătura primejdia, dimpotrivă, o agrava.
— Degeaba, tată! zise într-o zi Cristofor bătrânului său tată. Tot
ce clădim noi acum nu face două parale. Singuri, suntem la bunul
plac al lui Ion Ion şi Vintilă. Bandiţii ăştia ne pot strânge de gât, în
orice moment.
— Şi ce propui?
— Un partid, tată! Ne trebuie un partid. Fie că stă el în spatele
nostru, fie că stăm noi în spatele lui, partidul acesta va trebui să
apere doctrina noastră economică împotriva liberalilor. Bani vor fi.
Capitalurile americane stau oricând la dispoziţia noastră. Ne
lipseşte numai un organism politic bine condus.
Bătrânul Kerbalâ, care-şi iubea fiul şi avea o mare încredere în
iniţiativele lui, găsi că şi de astă dată Cristofor cugetă bine:
— Dar cu cine vrei să faci partidul ăsta?
— L-am şi găsit gata făcut. E partidul ţărănesc. Partidul lui
Jugănaru.
— Şi vrea?
— Fireşte că vrea. Aşa cum nu ne putem noi mişca fără partid,
nu se poate mişca nici partidul lui Jugănaru fără o bancă.

285
 Bătrânul se uită cu îngrijorare, dar şi cu mândrie la fiul său
Cristofor. Un bancher tânăr găseşte un partid tânăr. Se cunosc, se
plac şi se iau. Cristofor vrea să facă afaceri, dar şi politică.
Jugănaru vrea să facă politică, dar şi afaceri.
Pe Jugănaru, bătrânul Kerbalâ îl cunoscuse prin Crai-Voievod
şi stătuse de vorbă cu el o singură dată, despre lucruri cu totul
indiferente, dar i-a fost destul să-şi dea seama cu, cine are de-a
face.
— Jugănaru, Cristofor dragă, să-ţi spun drept, ca om nu-mi
prea place! zise bătrânul. Cămaşa aia a lui, mai cu seamă… Ce-i
cămaşa aia ţărănească, sub surtucul lui orăşenesc? Eu nu
înţeleg!… Jumătate ţăran, jumătate orăşean… Nici cal, nici peşte!
— Aşa-i portul lui, tată.
— Ba nu, Cristofor dragă!… Ăsta nu-i port de om cinstit. Ăsta-i
port de om în doi peri. Dinadins, să n-ai de unde-l apuca. Ba-i aşa,
ba-i aşa. Dacă vrei, poţi să faci cu el politică, fiindcă n-ai pe altul
mai bun, dar să iei seama. După câte l-am putut eu judeca,
Jugănaru e lacom şi tare şiret. Şiret al dracului! Să fii cu ochii în
patru, Cristofor… auzi?
— Nicio grijă, tată! răspunse Cristofor, sigur de sine.
Tare pe consimţământul bătrânului, artistul Cristofor se şi văzu
a doua zi cu Jugănaru:
— Domnule Jugănaru, cred că am putea trece la fapte.
— Să trecem! replică Jugănaru, energic. Dar să fim încă o dată
bine înţeleşi: reorganizăm partidul ţărănesc pe baze strict
democratice şi cu elemente noi, democrate, necompromise… De
acord?
— Fireşte că sunt de acord!
— Aşa! Fiindcă vreau ca numele conducătorilor partidului meu
să fie o garanţie că, în sfârşit, ţara va fi gospodărită de oameni
cinstiţi, dezinteresaţi şi destoinici.
De atunci, Cristofor, aproape că nici nu doarme, nici nu
mănâncă. Zi şi noapte, numai la asta munceşte: să întărească
partidul ţărănesc, cu «elemente noi, curate, necompromise», aşa
cum a hotărât Jugănaru. Toate afacerile lui – «afaceri! dacă şi asta
se poate numi o afacere!» – urmăresc acum o singură ţintă: să
recruteze pentru partidul ţărănesc oameni «noi», al căror nume să
fie o garanţie că, în sfârşit, ţara va fi gospodărită, precum zice şi
Jugănaru, de oameni cinstiţi!
Seara, fix la orele opt, fata din casă veni să-l anunţe pe

286
Cristofor:
— A sosit domnul Jugănaru!
Cristofor se ridică să-l primească pe şeful partidului ţărănesc,
care se prezentă în iţari albi ca neaua şi într-o fustulită proaspăt
scrobită.
— Aia au venit? întrebă Jugănaru.
— Trebuie să vină! răspunse Cristofor. Stai!… Mi se pare că ei
sunt.
Fata din casă apăru iar în prag:
— Domnul general Malacu!
Precipitat, Jugănaru îşi ajustă fustuliţa, ca să stea bine şi se
înţepeni. Un general! Trei lucruri pe lume inspirau lui Jugănaru
teamă amestecată cu un respect fără margini: Dumnezeu,
automobilul şi generalii! Dacă nu şi-ar fi dat seama din timp că e
mai uşor să fii şef de partid, desigur că Jugănaru ar fi luptat
acuma să ajungă dacă nu Dumnezeu, sau fabricant de maşini,
măcar general. Aşteptă, deci, tulburat, să strângă mâna
generalului Malacu, pe care nu-l cunoştea, când văzu că se
apropie de el un domn înalt, voinic, într-un elegant costum de
stofă englezească.
— General Malacu!
«Un civil?» îşi zise decepţionat Jugănaru, căruia numai vestita
sa abilitate politică îl ajută să-şi ascundă dispreţul ce i-l inspira
acest general în civil.
Îndată sosiră şi conu Matei şi Arghir. Fata din casă putu, deci,
să-i poftească pe oaspeţi la masă.
La masă, Jugănaru începu să-şi expună programul. Are un
partid.
— Am şi eu unul! exclamă profesorul Arghir.
— Şi eu! zise şi conu Matei.
— Cunosc! făcu Jugănaru, care se descurca foarte bine printre
cele paisprezece furculiţe, cinci linguriţe, trei cuţite de peşte şi opt
de carne, ce-i stăteau în faţă. Şi mai au şi alţii, partide. Dar nu-i
niciunul ca al meu. Al meu e partidul ţăranilor. Talpa ţării. Izvorul
de energie al naţiunii. Bogăţia noastră… Şi tocmai bogăţia noastră
este călcată în picioare. Unde-i exproprierea? Nu se vede. Şi când îi
vorbeşti domnului Viziru, parcă nici nu te aude.
Se aplecă iute spre Cristofor şi îi şopti:
— Ai văzut ce-au făcut şobolanii cu I.R.D.P.-ul lor? Au pus
mâna pe întreg monopolul vânzării produselor petrolifere ca să nu

287
mai rămână altora nimic!
Apoi, cu glas tare:
— Dar se înşală urât domnul Viziru! Şmecherlâcurile lui nu mai
prind. Ţăranii şi-au vărsat sângele pentru ţară. Regele Ferdinand
le-a făgăduit împroprietărirea, când se vor întoarce acasă. Ţăranii
aşteaptă. Aşteaptă să li se facă dreptate. Şi ăsta-i rolul partidului
ţărănesc: să lupte pentru expropriere, să lupte ca să se facă
dreptate ţăranilor, să lupte împotriva…
Jugănaru suspendă o clipă cuvântul, spre a-l face mai de efect,
apoi îl zvârli violent:
— … împotriva exploatării!
Conu Matei, profesorul Arghir, generalul Malacu, tustrei dintr-o
dată, aruncară lui Cristofor nişte priviri speriate şi mustrătoare,
care păreau că-l întreabă: «în ce ne-ai băgat, frate?…» Dar
Cristofor continua să mănânce, calm, cu ochii ţintă în farfurie.
Jugănaru se ridică de pe scaun, îşi săltă fustanela din spate,
cum face o baletistă când mulţumeşte pentru aplauze şi zise:
— Noi urmărim dreptatea pentru ţărani, de care nu ţine seama
nimeni!
Generalul Malacu era gata s-o taie scurt cu acest mocofan care-
şi permite să fie atât de obraznic cu moşierii. Dar Arghir fu mai
iute:
— Sunt şi eu pentru un partid ţărănesc, dar nu înţeleg un
partid al ţăranilor. Pentru ţărani, da, dar nu al ţăranilor… La urma
urmei, ce vor ţăranii? împroprietărirea! Dar dacă se face
împroprietărirea, ţăranii nu vor mai avea ce să ceară, aşa că va
trebui să desfiinţăm partidul ţărănesc şi să rămânem fără partid.
Nu-i bine!… Eu zic că ne trebuie, domnule Jugănaru, un partid
care să urmărească armonizarea tuturor partidelor.
Jugănaru se opri brusc în faţa lui Arghir.
— Domnule profesor, asta ai citit-o dumneata aseară în Viitorul
lui Viziru. Am impresia că vrei să ne convingi să ne înscriem la
liberali. Dar nu ca să mă înscriu la liberali am venit eu aici. Ba,
dimpotrivă, eu lupt să-i smulg pe ţărani din ghearele liberalilor.
Parcă i-ar fi cerut milă lui Jugănaru, aşa se ţinu conu Matei
după el prin odaie:
— Dar, domnule Jugănaru, dumneata nu trebuie să uiţi că în
ţara asta sunt şi proprietari, nu numai ţărani. În ţara asta avem
cultură. În ţara asta avem o muncă acumulată după o strădanie
de multe decenii…

288
 Prin gura conului Matei, vorbea devotatul membru al clubului
conservator junimist, care repeta, cuvânt cu cuvânt, argumentele
ce le invocase conu Petrache în 1907, împotriva împroprietăririi.
Şeful partidului ţărănesc se opri, îşi roti într-o mişcare graţioasă
fustanela şi se întoarse către conu Matei:
— Că sunt şi proprietari în ţară, zici dumneata? Ei şi?
— Cum ei şi, domnule Jugănaru? făcu revoltat, generalul
Malacu. Ce-i aia, «ei şi»?
Profesorul Arghir fu şi mai violent:
— Domnule Jugănaru, dumneata cunoşti istoria ţării?
Dumneata ştii de când sunt proprietari în ţară? Dumneata…
Dar Jugănaru îl întrerupse:
— Domnule profesor, să lăsăm istoria la o parte. Mie îmi plac
lucrurile clare şi-mi pare rău că trebuie să repet ceea ce am spus:
recunosc că sunt proprietari în ţară. Ei şi? Atât n-ajunge.
Proprietarii nu trebuie să se afle numai în ţară, ci şi în partidul
ţărănesc. Locul lor e acolo unde e partidul ţăranilor, partidul
tuturor celor legaţi de pământ. Şi în această privinţă, nu admit
nicio discuţie. Absolut nicio discuţie.
Privirile lui aruncau fulgere în dreapta şi în stânga. Era vădit că
în aceste clipe, Jugănaru, ca să-şi apere principiile, ar fi fost gata
să pună mâna pe briceag. Fiindcă nimeni nu îndrăzni să-l
întrerupă, el continuă:
— Cred că de data asta voi fi înţeles, domnilor! Partidul nostru
ţărănesc este partidul ţăranilor, partidul tuturor celor care-şi au
interesele strict legate de această clasă producătoare şi
exploatată… de liberali…
Programul lui Jugănaru începu să fie, în sfârşit, atât de limpede
pentru conu Matei şi generalul Malacu, încât amândoi nu-şi mai
putură stăpâni o exclamaţie de uşurare:
— Ahaaaa!
Cristofor crezu că este momentul oportun să-i poftească
dincolo, la o cafeluţă, unde Jugănaru, mereu în picioare, putu să-
şi dezvolte şi mai cu de-amănuntul ideile:
— Noi am creat partidul ţărănesc ca să curmăm, odată pentru
totdeauna, conflictul dintre ciocoi şi boieri în jurul stăpânirii
pământului. Partidul ţărănesc este partidul anticiocoiesc. De
aceea, în partidul nostru nu primim ciocoi, ci numai boieri. Boieri
de viţă, cu dragoste sinceră de această ţară, de acest pământ, de
aceşti ţărani oropsiţi. Ciocoii să stea la Ion Ion. Ei nu-l cunosc pe

289
ţăran şi nu-l iubesc, aşa cum îl cunosc şi îl iubesc adevăraţii
boieri.
Arghir îl susţinu, înflăcărat:
— Bravo, domnule Jugănaru! Aşa e… Boierii nu numai că au
muncit şi au trăit laolaltă cu ţăranii, dar au luptat umăr la umăr
împotriva hoardelor ungureşti, turceşti, tătăreşti, poloneze… şi
pământul acestei ţări a fost îngrăşat şi de sângele ţăranilor, ca şi
de cel al boierilor. Pe când ciocoii…
— Ciocoii să ne lase în pace! strigă conu Matei, care-şi plesni cu
furie pulpa dreaptă cu palma. Să ne lase în pace!
Chipul lui Jâgănaru începu să se mai îndulcească puţin.
— Îmi pare bine că încep să fiu înţeles! zise şeful partidului
ţărănesc. Ăsta este şi punctul meu de vedere: ciocoii să ne
slăbească. Dar fiindcă nu-i putem înlătura cu binele, trebuie să-i
dăm la o parte prin luptă!… Prin luptă!… S-a vorbit mai adineauri,
aici, de luptă de clasă!… Desigur! Şi o repet: Luptă de clasă fără
îndurare!… Lupta ţăranilor şi a boierilor legaţi din moşi-strămoşi
de pământul acesta românesc, împotriva clasei ciocoilor, împotriva
partidului ciocoilor, împotriva naţional-liberalilor!
Îşi scutură fustuliţa, ca o porumbiţă satisfăcută şi încheie scurt:
— În două cuvinte, domnilor, iată care este programul
partidului nostru: şi luptă de clasă… şi armonie de clasă!
„Conu Matei, cu lacrimi în ochi, se repezi la Jugănaru.
— Domnule Jugănaru, te felicit din toată inima! îi zise el,
scuturându-i mâna. Asta vrem şi noi, conservatorii… Cum zicea şi
răposatul conu Petrache: «Să nu procedăm cu ură, ci cu armonie
şi iubire între clase!» Felicitările mele!…
— Felicitările mele! exclamă generalul Malacu în al nouălea cer.
Prin urmare… nu socialism!
Jugănaru se încruntă:
— Socialism? Nu, domnilor, socialismul aduce în ţara noastră
românească ceva străin, care nu se împacă de loc cu spiritul
agricultorului, cu spiritul ţărănimii noastre. Tactica socialistă are
ceva care nu se potriveşte cu mecanismul nevoilor noastre… Osia
căruţii noastre ţărăneşti nu se potriveşte roţilor socialismului!
Cât vorbea Jugănaru, conu Matei, cu ochii îmbujoraţi de
bucurie, se apropie de Cristofor şi-i şopti:
— Frate, păi ăsta-i omul nostru!
— Vezi, coane Matei? îi răspunse Cristofor cu un zâmbet
încărcat de reproşuri. Şi eu, când ţi-am spus…

290
 — De unde să fi ştiut? se scuză conu Matei. E grozav! Ia-n te
uită la el!… Mai mare plăcerea!… E dat dracului, Jugănaru al
nostru!
Apoi şi mai în şoaptă:
— Pe Dobrescu-Chitanţă l-ai cunoscut?
Personal, Cristofor nu l-a cunoscut, dar auzise de un anume
Dobrescu-Argeş, care, în asociaţie cu câţiva prieteni, constituise
comitetul unui aşa-zis partid ţărănesc şi tipărise o grămadă de
acţiuni a 25 şi 100 de lei bucata, spre a fi plasate pe la ţărani –
fiindcă zicea el: «fără parale nu putem scăpa de sărăcie şi de
boieri». Treaba ar fi mers destul de bine, dacă nu s-ar fi descoperit
că Dobrescu a dat cuiva o chitanţă pentru nişte bani în contul
unei afaceri, din care statul a ieşit cu o pagubă de câteva milioane.
De atunci, Dobrescu- Argeş fusese poreclit Dobrescu-Chitanţă.
— Nu l-am cunoscut! răspunse Cristofor, cu un zâmbet, conului
Matei. Dar ştiu cine e!
— Păcat că nu l-ai cunoscut îndeaproape! zise conu Matei, cu
ochii la Jugănaru. Eu l-am cunoscut bine. Am pledat pentru el.
Aşa că ştiu ce vorbesc: Dobrescu-Chitanţă era o şcolăriţă de
pension pe lângă Jugănaru ăsta. Auzi-l!
Jugănaru răspundea la o întrebare a lui Arghir:
— Nu numai pentru un conservator sau pentru un naţionalist
democrat, dar pentru oricine suferă alături de ţărănime, din
pricina liberalilor. Oricine, fără deosebire de clasă şi religie.
Lămuririle lui Jugănaru îl supărau oarecum pe generalul
Malacu:
— Pardon… şi ovreii?
Foarte mirat, Jugănaru îi răspunse:
— De ce nu? Dacă sunt oameni de ordine, de ce să nu vină?
Dimpotrivă!… Numai bolşevici să nu fie… dar încolo, să vină! Să
vină cât mai mulţi! Suntem partid tânăr… şi avem nevoie de
bani…
— Înţeleg… înţeleg… dar…
Ezitările lui Malacu îl siliră pe Cristofor să intervină şi el în
discuţie:
— De ce să nu primim şi pe evrei, domnule general? N-au
suferit, oare, şi evreii de pe urma liberalilor, ca şi noi, ţărăniştii?
Nu le-au refuzat liberalii şi lor drepturile, ca şi nouă, ţăranilor? Să
vină! Avem nevoie de toţi cei care, în lupta noastră antiliberală, ne
pot ajuta cu energia lor, ori cu banii lor. Ce spui dumneata,

291
domnule profesor Arghir?
— Eu? răspunse Arghir. Ţi-am mai spus-o şi azi dimineaţă:
sunt pentru capitalurile străine.
Răspunsul lui Arghir îl mai însenină pe Malacu:
— Mă rog! Cuvântul domnului profesoi Arghir, care este
învăţătorul nostru…
Pe Jugănaru, stăruinţele celorlalţi pentru a-l convinge pe acest
general în civil îl plictiseau.
— Domnilor, făcu el tăios. Eu nu mai pricep nimic. Suntem
într-o adunare de români, susţinem cu toţii că ne iubim ţara şi că
suntem pentru capitaluri străine, dar cum vine vorba despre
mijloacele practice de a apăra interesele ţării, începem să ne
tocmim. Eu, domnilor, asta nu pot înţelege!
Ruşinat, generalul Malacu abia mai îndrăzni să se uite în ochii
lui Jugănaru.
— Domnule Jugănaru, se scuză el, n-am vrut să te supăr! Vezi,
eu sunt tânăr în politică. Nu mă pricep în de-alde astea.
Jugănaru îşi vântură fustuliţa într-o mişcare circulară de la
dreapta la stânga, apoi într-alta de la stânga la dreapta. Toată
lumea înţelese că şeful partidului ţărănesc acceptase explicaţiile
acestui general în civil, şi răsuflă uşurată.
— Ce ţi-am spus? îi şopti conu Matei lui Cristofor. Dobrescu-
Chitanţă! Dar un Dobrescu-Chitanţă izbutit… nu ca ăla!
— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, nene Cristofor! îi şopti conu
Matei lui Cristofor la plecare. Dacă nici ăsta nu ne scapă de
expropriere şi de bolşevici…
A doua zi dimineaţă, când sosi la birou, Arthur fu chemat la
direcţia personalului.
Bătu în uşă, intră şi rămase pironit locului: la birou nu stătea
bătrânul Caras, pe care-l ştia până acuma şeful personalului, ci
un om tânăr, cam între treizeci şi cinci-patruzeci de ani, cu frizura
frumos pieptănată, cu cravată îngrijit înnodată şi cu monoclu.
Fără să vrea, Arthur tresări. Cel din spatele biroului nu era altul
decât Scărlătescu, căpitanul Scărlătescu sub comanda căruia el a
stat pe front în ultimele luni ale războiului. Din prima zi în care s-
a găsit faţă în faţă cu el, căpitanul Scărlătescu l-a luat în primire:
— Uite că ne-a sosit şi artileria grea!
Şi râse. Râseră şi ofiţerii. Începutul era promiţător. Dar
Scărlătescu nu merse mai departe. Scărlătescu nu-l lovea, nu-l
înjura, nu-l ameninţa, ci îşi bătea numai joc de el. Cum îl vedea,

292
râdea:
— Mă, nu aşa se ţine puşca, mă! Aşa ştiu că se ţin sulurile
sfinte, la sinagogă. Dar asta-i puşcă, bre, şi ia foc. În loc să
împuşti pe duşman, mai împuşti, doamne fereşte, pe Iehova.
Sau, odată, după un atac, când Arthur s-a întors fără chipiu
fiindcă l-l zburase un glonţ, Scărlătescu, tot vesel, i-a spus faţă de
ceilalţi:
— Ce-i mă, te-ai botezat? Umbli în capul gol? Se poate? Mai
mare ruşinea!
Pe toate le ştia Scărlătescu. Până şi idiş:
— Mă, Ghidale, eu am trăit între ovrei. Ştiu şi idiş. Vrei să auzi?
Îşi drese glasul şi în cel mai perfect idiş, îi spuse:
— A rich’n dan tot’n!…
Se aplecă la urechea locotenentului, să-i traducă înjurătura pe
româneşte. Cât ai clipi din ochi, toţi gradaţii ştiau despre ce este
vorba şi se ţineau de burtă de râs.
La început, Arthur îşi spunea: «Ce-o fi vrând Scărlătescu ăsta
cu mine? Să-mi iau lumea-n cap? Dar dacă ajung la curtea
marţială ce să spun? Că m-a bătut? Nu m-a bătut. M-a înjurat?
Nu m-a înjurat. M-a pedepsit cât de cât, într-un fel sau altul? Nu
m-a pedepsit niciodată. Atunci ce? Că a glumit şi a făcut pe ceilalţi
să râdă pe socoteala mea? Ei şi? Ăsta-i un motiv de dezertare?
Pentru ei, desigur, nu-i niciun motiv».
Dar ceva mai târziu, Arthur îşi dădu seama că dacă ar dezerta,
cel dintâi care ar plânge după el ar fi Scărlătescu. I-ar lipsi. Dracu
să-l ia!… Şi să zici de el că e prost? Nu e prost! E deştept. Şi are şi
o pospăială de carte. A umblat cu nasul prin cărţi şi a ciupit câte
ceva. Bineînţeles, mai mult cărţi de dragoste şi mai ales
pornografice. Citea franţuzeşte şi ştia şi ceva nemţeşte. Şi lucru
ciudat: de câte ori se afla între patru ochi cu Arthur, devenea alt
om. Era serios şi amabil, îi plăcea să se arate că a citit cutare şi
cutare lucrare, se plângea de război, zicea că ar fi putut să scape,
dar dracu l-a pus să ceară să fie trimis pe front – şi-i vorbea de
literatură. Cu toate că era avocat, se simţea făcut pentru
literatură. Când s-o sfârşi războiul, zicea el, se va apuca să scrie.
Şi-şi amintea cu melancolie de o fată pe câre a lăsat-o la
Bucureşti. O evreică. Nu se jena să vorbească de ea faţă de Arthur,
pe care-l asigura că-i este prieten. În sfârşit, cât nu era lume de
faţă, Scărlătescu era alt Scărlătescu.
Cum izbucni, însă, revoluţia din februarie, Scărlătescu se

293
schimbă dintr-o dată. Când îl vedea pe Arthur, se încrunta.
Glumele lui nu mai erau atât de spontane, ci căutate, grosolane şi
provocatoare.
— Mă! îi zise el într-o zi lui Arthur, la instrucţie, când se zvonise
că pe frontul de la Mărăşeşti se reia ofensiva. Dacă ai de gând s-o
ştergi, să ne laşi cel puţin pantalonii. Dacă tu dispari, nu-i cine
ştie ce pagubă. Dar de pantaloni e păcat. Pierde statul o avere.
Nu mai râdea. Şi nici ceilalţi nu mai râdeau.
Arthur crezu că, în sfârşit, i-a venit şi lui rândul. Dar
regimentul n-a fost trimis la atac. A rămas în refacere. A venit
toamna, a venit iarna, s-a făcut pacea de la Buftea şi s-a aflat că
se cere şi încetăţenirea evreilor. Scărlătescu îl luă deoparte şi-i
spuse:
— Mă, ovreiule, eu ţin la tine! Cred că ai băgat de seamă.
Altminteri te mâncau viermii de mult. Ştii ce cred eu? Că nemţii îţi
vor răul. Încetăţenire!… Ce-ţi trebuie încetăţenire! îţi aprinzi paie
în cap cu ai noştri. Ţara nu vrea. Eu îţi vorbesc spre binele tău. Ai
neamuri şi prieteni. Voi, ovreii, sunteţi doar, toţi… aşa… cârlig!…
Spune-le s-o lase încurcată. Să se roage de nemţi să vă mai
slăbească niţel cu dragostea lor. Ce vă trebuie drepturi, bre?
Ascultă-mă ce-ţi spun!
Tu eşti băiat isteţ. Te cunosc. Nu-i bine!… Nu vă băgaţi!
Peste două zile, Scărlătescu plecă din companie. De atunci
Arthur n-a mai auzit nimic despre el. Şi acuma, uite-l aici, în
haine civile, în scaunul de director al personalului băncii Sultanin-
Kerbalâ. Când îl văzu, Arthur simţi că-l cuprinde ameţeala. Toată
ura şi tot dezgustul ce se îngrămădise în sufletul lui pentru omul
acesta acolo, pe front, începu să clocotească în el.
Scărlătescu îi zâmbi lui Arthur cu multă bunăvoinţă:
— Te-ai speriat?
Arthur, mai mult fără să se uite la el, îi răspunse:
— N-aş putea spune că mă bucur peste măsură.
— De ce să nu te bucuri? continuă să zâmbească Scărlătescu.
Când doi camarazi de pe front se revăd, ştiu că, de obicei, se
bucură.
— De obicei! replică Arthur, apăsat. Dar aici nu e cazul, fiindcă
noi n-am fost camarazi.
Scărlătescu făcu o mină foarte mirată:
— Cum, frate? Nu înţeleg!… Sau poate că mă înşel!… Nu eşti tu,
Arthur Korner… soldat în…

294
 — Da! îl repezi Korner. Sunt Arthur Korner, dar mai întâi nu
sunt «tu»… Sunt «dumneata»! Şi apoi îţi repet: n-am fost cu
dumneata camarad. Te rog să-mi spui pentru ce m-ai chemat!
Zâmbetul lui Scărlătescu dispăru. Aplecat peste birou,
căpitanul îşi şterse monoclul, grăbit, cu batista, şi, fără să ridice
capul, întrebă deodată sever, aproape răstit:
— De când eşti aici?
— În ce calitate mă întrebi?
— A! exclamă Scărlătescu potrivindu-şi monoclul, nervos.
Credeam c-ai înţeles. De două zile sunt şeful direcţiei. Care va să
zică, în calitate de director al personalului.
— Acuma ştiu! Credeam că în calitate de căpitan. Sunt aici de o
lună.
— Numai de o lună? se miră Scărlătescu. Dar aici mi s-au spus
atâtea despre dumneata, parcă ai fi de cinci ani. Sunt informaţii
grave, grave de tot.
Se rezemă apoi în fotoliu şi aşteptă. Dar Arthur tăcea.
Exasperat, căpitanul se ridică de pe scaun:
— Ce-i cu dumneata, domnule Korner? Nici nu eşti curios să
afli despre ce plângeri e vorba?
Cu un tremur de mânie în glas, Arthur răspunse:
— Domnule căpitan, se poate să fii bine informat despre mine.
Dar am impresia că nu eşti bine informat în ceea ce te priveşte pe
dumneata. Dumneata mai continui să te crezi pe front, când de
fapt te afli între civili. Te rog, deci, să renunţi la bucuriile dumitale
de pe vremea când te jucai cu oamenii ca pisica cu şoarecele. În al
doilea rând dumneata eşti cel care m-ai chemat să-mi comunici nu
ştiu ce – şi nu eu am venit la dumneata să te văd. Prin urmare,
dacă ai să-mi spui ceva, te rog, spune-mi şi nu mă ţine aici, pentru
că n-am nici timp, nici poftă să stau la taifas cu dumneata.
Răspunsul lui Arthur îl descumpăni cu totul pe Scărlătescu.
Când a preluat tabloul funcţionarilor şi a dat de numele Arthur
Korner – a deschis ochii mari. Cu toate că înafară de nume, n-avea
niciun indiciu despre acest Arthur Korner, era aproape convins că
el nu poate fi altul decât fostul lui subordonat de pe front. Şi-i
păru bine. Nu ştia precis pentru ce, dar îi păru bine.
— Îl aveţi aici… de când? întrebase el pe fostul director.
— De o lună. Dar e cam…
Nici nu trebui să spună mai mult:
— Cam bolşevic vrei să spui! făcu Scărlătescu. Şi cam ce face

295
pe-aici?
— Îi învaţă pe funcţionari să ceară mărirea salariilor şi mai
puţine ore de muncă. Mereu le vorbeşte de grevă… Ştii, cum e la
modă acum…
Scărlătescu rămase puţin pe gânduri, apoi mormăi:
— Aşa?… Las’că i-o scot eu din cap!…
Şi hotărî că a doua zi, primul funcţionar cu care va face
cunoştinţă va fi Arthur Korner, ca să-şi înceapă slujba de director
al personalului cu o mică distracţie. Dar întâmplarea face ca
însuşi Cristofor să-i ceară să-l concedieze pe Korner. Şi iată că, în
loc de distracţie, se alege cu obrăznicii din partea jidanului.
Acuma ce să facă? Să zbiere la el… să glumească cu el… să-l dea,
pur şi simplu, pe uşă afară? în mâna stângă cu monoclul pe care-l
învârtea între degetul gros şi arătător, cu faţa lipsită de orice
expresie, căpitanul stătea în mijlocul odăii, între Arthur şi masa de
lucru – şi nu ştia cum să iasă cu demnitate din afacerea asta.
— Prin urmare – grăi el tărăgănat şi pe gânduri, parcă ar fi fost
singur el în birou – e adevărat ce se spune despre dumneata… că
ai fi bolşevic! Bolşevic, da?
Trecu repede îndărătul biroului şi cu glasul ceva mai ridicat,
dar destul de cuviincios, continuă:
— Bolşevic? Spune drept: eşti bolşevic? Mie poţi să mi-o spui:
vrei să faci revoluţie?
Şi subit cuprins iar. De furie, Scărlătescu zbieră:
— Vrei să faci revoluţie, hai? Vrei să dai ţara pe mâna
bolşevicilor? Nu vă ajunge cât vi s-a dat? Acu vreţi şi revoluţie?
Domnule Arthur Korner! Să ştii: dacă nu te astâmperi, o să-ţi iasă
revoluţia pe nas! Te previn!
Din doi paşi, Arthur fu lângă birou.
— Ascultă, domnule Scărlătescu! îşi rosti el cuvintele, şuierând
printre dinţi. Te ştiam un isteric şi o bestie, dar nu ştiam că eşti
prost. Acuma văd că mai eşti şi prost pe deasupra!
Faţa lui Scărlătescu parcă dintr-o dată se subţiase. Fără un pic
de sânge în obraji, trăsăturile acestui tânăr frumos şi îngrijit
deveneau transparente. Cu degetele dreptei încleştate pe
sugătoarea care-i stătea la îndemână, Scărlătescu urlă:
— Cum îndrăzneşti, mă?… Mie, Scărlătescu, să-mi vorbească
aşa, unul ca tine! Am să te dau afară!… Am să te dau afară!…
Banca n-are nevoie de bolşevici!
— Sunt şi eu de aceeaşi părere, domnule Scărlătescu! răspunse

296
Arthur, căruia furia smintită a căpitanului, în loc să-l întărite, îi
redădea stăpânirea de sine. Banca n-are nevoie de bolşevici… Are
nevoie de huligani!

297
 XI

Odihnit, proaspăt, voios, după o noapte de somn liniştit, regele

începu consultările pentru înlocuirea guvernului Crai-Voievod cu
un alt guvern, în stare - precum susţineau ziarele – «să facă faţă
noilor împrejurări create prin semnarea tratatului minorităţilor şi a
tratatului de pace cu Austria».
De dimineaţă începură să se perinde prin biroul regal toţi şefii
partidelor politice vechi şi noi, care aduceau cu ei un program
politic şi economic amănunţit, precum şi lista guvernului.
Cel dintâi fu primit doctorul Bratu, pe care Ferdinand se arătă
fericit că-l vede:
— Doctore! Vreau un guvern de destindere.
— Sire, se face!
— Vreau ordine!
— Sire, se face!
— Vreau economie!
— Sire, se face!
— Vreau colaborare cu capitalurile străine!
— Sire, se face!
— Sunt fericit, doctore, când constat încă o dată, că pot conta
pe devotamentul şi energia dumitale!
— Sire, am servit şi sunt gata să servesc tronul până la ultima

298
picătură de sânge!
— Ştiu! De asta te-am chemat! Care va să zică, ai fi dispus să…
— Sire, oricând!
Regele îi strânse călduros mâna, dar nu-i dădu drumul să plece
până nu-l întrebă, cu o sclipire veselă în ochi:
— Ghici: ce pupi în spate, să plece departe?
Doctorul Bratu îşi permise să râdă, apoi răspunse:
— Opoziţia, sire!
Ferdinand izbucni într-un hohot de râs atât de satisfăcut, încât
i se înroşiră urechile.
— N-ai ghicit! Nu-i opoziţia… e marca!
Doctorul Bratu, om cu o vastă experienţă politică, râse şi mai
zgomotos decât regele.
— Admirabil, sire, admirabil!
Şi zbură pe uşă, să ducă prietenilor săi politici fericita veste că
până diseară va fi însărcinat cu formarea guvernului, aşa că-i
pofteşte pe toţi să stea la club, nemişcaţi, pentru ca telefonul regal
să-i găsească gata la datorie.
Între timp, regele primea pe Jugănaru, pe care se arătă foarte
fericit că-l vede:
— Jugănarule, vreau un guvern de destindere!
— Sire, se face!
— Vreau ordine!
— Sire, se face!
— Vreau economie!
— Sire, se face!
— Vreau colaborare cu capitalurile străine!
— Sire, se face!
— Sunt fericit, Jugănarule, când constat încă o dată că pot
conta pe devotamentul şi energia dumitale!
— Sire, am servit şi sunt gata să servesc tronul până la ultima
picătură de sânge!
— Ştiu! De asta te-am şi chemat! Care va să zică, ai fi dispus
să…
— Sire, oricând!
Regele îi strânse călduros mâna, dar nu-i dădu drumul să plece
până nu-l întrebă, cu o sclipire veselă în ochi:
— Ghici: ce pupi în spate, să plece departe?
Jugănaru, şeful partidului ţărănesc, el însuşi trăit pe la ţară, îşi
săltă fustanela şi fudul, răspunse:

299
 — Ştiu, sire! Marca!
Chipul luminos al lui Ferdinand se întunecă deodată,
«Mârlanul» a îndrăznit să ghicească. Prin urmare, Ion Ion are
dreptate când spune că Jugănaru este un om primejdios.
Încruntat, regele aruncă o privire fulgerătoare asupra lui
Jugănaru, dar îl văzu pe şeful partidului ţărănesc atât de speriat,
încât începu să se îndoiască. «Oare? Ce-ar fi să-l mai încerc o
dată!»
— Bravo, Jugănarule! se prefăcu regele vesel. Eşti un om
deştept. Ai nimerit-o. Dar ia să vedem? Asta o ştii: Cine e la cap ca
o fată şi la coadă ca o daltă?
Jugănaru, bineînţeles, o ştia şi pe asta. Dar n-ar mai fi
îndrăznit s-o ghicească, nici mort. Înţelesese ca adineauri, dintr-o
deşertăciune stupidă, a făcut o cumplită greşeală politică: a
îndrăznit să dezlege cimilitura regală, când oricare om cu sănătos
simţ politic ar fi trebuit să ştie că acest drept este rezervat exclusiv
regelui. De aceea, îngrozit că l-a supărat pe rege tocmai acum când
Urechilă se arată dispus să-i dea soarta ţării pe mână, Jugănaru
se prefăcu că-şi frământă mintea grozav, apoi, vesel, ca şi cum ar
fi găsit ceea ce căuta, strigă:
— Ştiu, maiestate!… Carul cu boi!
Regele râse de două ori mulţumit: mai întâi pentru că Jugănaru
n-a ghicit, apoi pentru că teama ce i-o inspirase Jugănaru mai
adineauri, n-avea niciun temei.
— Hait! exclamă Ferdinand, din nou radios. Te-am păcălit: e
coţofana.
— Admirabil, sire, admirabil! nu mai putu de prea multă
încântare Jugănaru, care zbură pe uşă, sigur că până diseară va fi
însărcinat cu formarea guvernului.
La palat, consultările continuau. Acuma venise rândul lui Caţă
Coroiatu. Profesorul Caţă Coroiatu de la Iaşi era vestit prin
activitatea sa naţionalistă şi mai cu seamă antisemită. Atât teoria
cât şi practica antisemită îl obligaseră pe Caţă Coroiatu să-şi
apropie, în cursul deceniilor, o vastă cultură hebraică pe care o
concentră în câteva formule sintetice: zugter, ghivolt, balabustă,
kigălă, şabăs, ghişeft, rifcuţă, şi în sfârşit, cea mai răspândită din
toate: oivei, care sintetiza de fapt întreaga doctrină a lui Caţă. Prin
oiveism, Caţă a cucerit atenţia şi stima naţional-liberalilor, care, în
semn de omagiu, i-au încredinţat «catedra» de «Moarte jidanilor» la
facultatea de drept de la Iaşi, unde faimosul profesor să poată

300
iniţia, cu pecete oficială, tinerimea studenţească în ştiinţele
hebraizante. «Moarte jidanilor» era o materie teribil de grea şi
complicată, care cerea tânărului învăţăcel multă carte, multă
inteligenţă, multă cinste şi mult spirit de sacrificiu. Totuşi
savantul Caţă, datorită entuziasmului său veşnic tânăr pe care-l
punea în activitatea sa pedagogică, izbuti să asigure partidelor de
guvernământ, în frunte cu cel naţional-liberal, generaţii de tineri
hebraizanţi, demni de toată admiraţia.
Când Caţă apăru, regele se arătă fericit că-l vede.
— Caţă! Vreau un guvern de destindere!
— Sire, jos jidanii!
— Vreau ordine!
— Sire, jos jidanii!
— Vreau economie!
— Sire, jos jidanii!
— Vreau colaborare cu capitalurile străine!
— Sire, jos jidanii!
— Sunt fericit, Caţă, să constat încă o dată că pot conta pe
devotamentul şi energia dumitale!
— Sire, jos jidanii!
— Ştiu! De asta te-am şi chemat! Care va să zică, ai fi dispus
să…
— Sire, oricând!
Regele îi strânse călduros mâna, dar nu-i dădu drumul să plece
până nu-l întrebă, cu o sclipire veselă în ochi:
— Ghici! Ce pupi în spate, să plece departe?
Caţă, fără să se mai gândească mult, răspunse:
— Sire, jidanii!
Şi surd la hohotele de râs ale lui Ferdinand, alergă într-un
suflet să comunice studenţilor că şi regele Ferdinand s-a vândut
jidanilor.
După Caţă, sosiră rând pe rând Arghir, Dacu, Take şi alţii şi
alţii, care, după ce se declarară incapabili să descifreze cimiliturile
lui Ferdinand, se arătară gata să preia conducerea ţării – şi tari pe
aluziile transparente ale regelui, alergară pe la cluburile lor să
anunţe că de data asta e sigur: «Venim! Până diseară facem
guvernul».
Diseară, însă, ca o lovitură de trăsnet, căzu peste capul opoziţiei
vestea că cel însărcinat cu formarea guvernului este generalul
Neaţă. Furia şi dezolarea partidelor nu mai cunoştea margini:

301
 — Regele ne-a înşelat! Regele ne-a tras pe sfoară! Regele se ţine
de glume proaste!
Dar Neaţă se dovedi şi în ceasul triumfului său ceea ce
adversarii lui ştiau din totdeauna că este: spirit independent,
curajos, consecvent în idei şi acţiuni. Astfel, intrase la orele patru
şi douăsprezece minute după amiază, ca cel mai înverşunat
duşman al regelui Ferdinand – şi ieşise la orele patru şi douăzeci şi
şapte de acolo ca cel mai înalt şi mai devotat sfetnic al său.
Cincisprezece minute a ţinut audienţa în totul – dar din aceste
cincisprezece minute, cel puţin zece au fost de prisos. Când Neaţă
intră, regele nu se mai arătă fericit, ca faţă de ceilalţi, că-l vede, şi
nici nu-şi pierdu vremea în introduceri, ci merse direct la
cimilitură.
— Generale – îl întrebă regele încruntat – te rog să-mi spui: pe
ce pat nu se poate dormi?
Neaţă puse mâna pe sabie, luă poziţia reglementară şi raportă:
— Sire, singurul pat pe care nu se poate dormi, este patul
puştii!
Scurt, clar, precis, nu ca ceilalţi şefi de partide care s-au ferit să
răspundă la întrebările regelui, de teamă că le scapă puterea din
mână. Asta a fost tot.
346

«Ce uşor este să ajungi prim ministru al ţării!» reflectă Neaţă

când ieşi de la palat, uimit el însuşi de simplitatea şi iuţeala cu
care s-au desfăşurat lucrurile.
Dar generalul îşi aminti că este capul statului şi că unui cap al
statului nu-i este îngăduit să-şi piardă vremea în cugetări, ci
trebuie să treacă la fapte. Fapte, fapte şi iar fapte!
— Fapte, Culaie! strigă el din prag, când sosi acasă, unde-l
aştepta şeful redactor al ziarului său, Îndreptarea. Fapte, Culaie!
S-a isprăvit cu opoziţia!… înhamă-ţi redactorii să scrie numai
chestii la înălţimea momentului. Dar nu vorbărie, Culaie, nu
miorlăieli!… Fapte!… Astăzi suntem noi puterea, nu fraţii Viziru,
Culaie! Generalul Neaţă a pus mâna pe sabie ca să curme politica
de flecăreli şi ticăloşii!… Fapte!… Liberalii n-au decât să se
spânzure. Generalul Neaţă a venit ca să rămână pe veci la putere.
Aşa să scrie redactorii tăi, Culaie!… Fapte, Culaie, ai înţeles?
Nicu Păucescu ascultă cu încordare instrucţiunile generalului,
după care, zise scurt:

302
 — Fapte vor fi, domnule general!
— Numai fapte! strigă Neaţă. Aşa!… Să ştie lumea că nu ne
jucăm. Dar…
Şi aici, Neaţă îl străpunse pe Culaie cu privirea sa rece, ca să-l
facă să înţeleagă mai bine:
— … dar, nu uita, Culaie, că azi nu mai suntem în opoziţie, ci la
cârma ţării, aşa că avem o mare răspundere, o răspundere
covârşitoare faţă de ţară, băiete!… Fiecare cuvânt al nostru trebuie
să fie bine cântărit. De o mie de ori cântărit. Fapte, Culaie, fapte!…
De aceea vei spune redactorilor tăi să scrie aşa: recunoaştem că
liberalii au merite mari în progresul acestei ţări. Recunoaştem!…
Fiindcă noi nu suntem nişte lichele şi nişte canalii, ca să
ascundem meritele cuiva care le are. Dar să ştie ţara că şi noi
vrem să facem ceva pentru ea. Şi că noi, ca partid tânăr,
nădăjduim că ne vom bucura de sprijinul larg al partidului de sub
înţeleapta conducere a domnului Ion Ion Viziru, ca să ne putem
duce sarcina până la capăt. Aşa să scrie redactorii tăi… Fără milă
şi fără cruţare! Ca să ştie că noi nu ne jucăm! Fapte, Culaie, fapte!
Poate ar mai fi repetat generalul instrucţiunile astea de câteva
ori, ca să-i intre bine în cap lui Culaie, dar fu întrerupt de telefon:
— Alo, da? Cine? A! Profesorul Arghir!… Da!… Te ascult!
— Dragă generale! vorbi Arghir la celălalt capăt al firului. Mai
întâi te felicit din toată inima. Apoi ţin să-ţi atrag atenţia că accept
fuziunea cu dumneata, numai dacă-mi dai prezidenţia şi cinci
portofolii: externele, internele, finanţele, războiul şi industria şi
comerţul.
Oricât se frământa, Neaţă nu-şi putea nici în ruptul capului
aminti să fi vorbit în ultima vreme cu profesorul Arghir, nu numai
despre vreo fuziune, dar nici măcar despre vreo colaborare într-un
fel sau altul între Liga poporului şi partidul naţional-arghirist. Pe
de altă parte, Neaţă aflase că abia aseară Arghir a tratat în casa lui
Cristofor fuziunea cu ţărăniştii. Atunci ce vrea smintitul ăsta? De
ce îi pomeneşte de o fuziune despre care nu i-a vorbit niciodată –
şi-i mai pune şi condiţiuni? Numai aşa, ca să-şi bată joc de primul
ministru al ţării? Las’ că-i arată el acestei canalii î
— Domnule profesor – îi răspunse el, solemn – primesc
condiţiile dumitale!
— Aşa? zbieră în receptor Arghir. Să-ţi fie ruşine.
Şi trânti, furios, telefonul.
Aureanu, noul ministru de interne, care intrase între timp,

303
pricepu îndată despre ce este vorba şi izbucni într-un hohot de
râs:
— Ce vrea ilustrul?
Dar Neaţă nu dădu nicio atenţie incidentului:
— Dă-l încolo!… Ai adus lista prefecţilor?
Aureanu scoase o hârtie, se uită puţin prin ea, apoi îl întrebă pe
Neaţă:
— Pe Ionescu-Expoziţie, îl cunoşti?
Neaţă îl cunoştea. Era Ionescu zis Expoziţie, pentru că în 1906,
la expoziţia jubiliară, fusese prins că a falsificat câteva zeci de mii
de bilete de intrare în parcul Carol.
— Îl cunosc! Crezi că-i om sigur?
— Foarte sigur! Ionel mi-l dă pe garanţie. Ştii, a fost cândva şi
comisar pe la Ploieşti. I-a zăpăcit pe ăi de-acolo. Hoţ, dar energic…
mai cu seamă cu muncitorii. Pe doi i-a şi «achitat» cu mâna lui.
Dacă nu era naşu său Iliescu să-l scape, o păţea… Ionel m-a
asigurat că Ionescu a luat şi de la nemţi în 1917, pentru tot felul
de denunţuri, vreo treizeci de mii de lei… cu chitanţă…
— Bine. Unde-l punem?
— În Prahova!
Dar Neaţă avea pentru Prahova un candidat mai serios.
— Nu! zise el. Cred că pentru Prahova ar fi mai potrivit
Rădulescu-Potasă… îl ştii!
— Ăl cu seul?
— Da!
— Desigur că-l ştiu!
Cum să nu-l ştie, de vreme ce chiar în vălmăşagul potlogăriilor
din timpul neutralităţii, isprava lui Rădulescu-Potasă avusese un
răsunet deosebit, pentru hazul pe care-l stârnise. Ca director la
Industrie şi Comerţ, doctorul Rădulescu fusese trimis prin mai
1916 la Viena, să ofere austriacilor două vagoane de seu pentru
fabricarea gelatinei necesare explozibilelor, în schimbul a patruzeci
de kilograme clorat de potasă. Austriacii s-au grăbit să trimită
potasa. Rădulescu, ajutat de câţiva complici de-ai lui, sub
ocrotirea lui Miluţă Barbut, l-a luat în primire, dar de seu a uitat.
Când austriacii au început să reclame seul, Rădulescu a râs:
— La ce bun să le mai trimitem seul, dacă peste două luni tot
suntem în Ardeal!
Bineînţeles, banda a vândut marfa pe piaţă şi şi-a băgat banii în
buzunar.

304
 — Băiat cinstit, Rădulescu! ziceau colegii de la Industrie. Dacă
statul austriac nu capătă seul, nu trebuie nici statul român să se
înfrupte din potasă!
Deci Aureanu îl cunoştea bine.
— Dar ce ţi-a venit să te gândeşti la el? se miră Aureanu.
— Mi l-a recomandat Ionel, răspunse Neaţă. Are calităţi de
prefect. A fost socialist prin 1900 şi şeful Siguranţei de la
Constanţa în 1914, în timpul vizitei ţarului. Numai cât îi auzeau
numele şi-i apucau frigurile pe muncitori. Şi apoi e chimist. Aşa că
unde să pui prefect pe un chimist, dacă nu în Prahova, în regiunea
petrolului.
— Desigur! zâmbi Aureanu. Vintilă l-a băgat pe Rădulescu-
Potasă şi în consiliul de administraţie al I.R.D.P.-ului, tot ca
chimist!
— Ba nu! replică Neaţă. Ca bun administrator. Aşa mi-a spus
Ionel: «Pe Rădulescu, noi l-am crescut. La liberali s-a format. O
mână de fier. Devotat şi cinstit… Şi unde mai pui că e şi vărul lui
Stolojan-Naftalină. Dacă nu-l iei, se supără foc Naftalină».
Or, asta Neaţă n-ar fi vrut să se întâmple, fiindcă Stolojan era
cumnatul lui Vintilă şi un om foarte cumsecade şi foarte avut.
Făcuse parale, ca ministru al agriculturii în guvernul lui Ionel,
prin 1910, când se abătuse filoxera peste podgoriile din ţara
întreagă. Ca să combată plaga, Stolojan, speriat că viile naţionale
se prăpădesc, a comandat atâta naftalină în Germania, încât să-şi
poată cumpăra din comision o moşie în Vlaşca. Era o personalitate
Stolojan-Naftalină şi Neaţă nu avea niciun interes să-l indispună.
— Am înţeles! zise Aureanu care trecu numele lui Rădulescu-
Potasă pe lista prefecţilor.
Nerăbdător, Neaţă îl întrebă:
— Mai departe! Pe cine mai ai?
— Pe Crivăţ!… Fiul lui Crivăţ cel cu titlurile de rentă din 1903.
Aureanu îi dădea lui Neaţă amănunte de prisos. Neaţă îşi
amintea bine de Crivăţ, fiindcă-l cunoscuse personal pe eroul
scandalului cu titlurile de rentă. Liberalii, ca să-i îmbogoţească pe
oamenii lor care deţineau titluri de rentă, aranjau în aşa fel
tragerea la sorţi, încât îi făcea pe toţi să câştige. În 1903, când s-a
descoperit escrocheria, un funcţionar din minister s-a sinucis şi
Crivăţ, implicat şi el în afacere a fost făcut scăpat peste graniţă de
către guvern, ca să nu-i denunţe pe principalii vinovaţi, domni
sus-puşi, foarte sus-puşi. După câţiva ani, Crivăţ s-a reîntors în

305
ţară, unde a murit nu de mult, ca deputat liberal în Parlamentul
guvernului de generali.
— Şi cum e fecioru-său? întrebă Neaţă.
— Un om şi jumătate. Aşa zice Ionel: «Luaţi-l pe Coco!… Coco e
feciorul lui Crivăţ. Luaţi-l pe Coco!… Răspund eu pentru el…»
Şi Aureanu adăugă, mereu cu zâmbetul lui mulţumit.
— E un om şi jumătate. Ţine pe o soră a generalului
Angheleanu, ăl cu fraudele din fondul de treizeci de milioane
pentru înarmare.
— Cumnatul lui Angheleanu! exclamă Neaţă cu o însufleţire
prea puţin obişnuită la el. Dar asta-i grozav! Angheleanu e cel mai
bun prieten al meu şi fiul fostului meu comandant.
Şi deodată, cu glasul voalat de o melancolie stârnită de dulci
amintiri:
— Ştii, răposatul general Angheleanu, tatăl lui Angheleanu, mi-
a fost comandant. Era un om vesel şi bun… şi noi ofiţerii, mai ales
cei tineri, îl iubeam tare mult. De aia, când a scăpat de belea, l-am
sărbătorit printr-un banchet la care a luat parte şi bătrânul Ion
Viziru. El l-a scos pe Angheleanu din ghearele opoziţiei care-i cerea
capul: «Dosarul! ţipa opoziţia. Vrem dosarul potlogăriei ca să facem
o interpelare!» Ion Viziru s-a ridicat şi a strigat opoziţiei în obraz:
«Nu dau niciun dosar. Voi cereţi dinadins dosarele, ca să afle
inamicii ţării secretele apărării naţionale. Asta-i trădare! Nu
sunteţi decât o adunătură de trădători! Să vă fie ruşine!» Şi nu le-a
dat dosarele… Şi aşa a ieşit Angheleanu basma curată din
afacerea asta. Aşa că îmi pare bine că o să-l avem printre prefecţi
pe ginerele fostului meu comandant.
Lista prefecţilor creştea. Toţi oameni siguri. Pe garanţia lui
Ionel.
— Stai! strigă Neaţă. Era să-l uit pe Niculescu-Butoi. Tocmai pe
Niculescu-Butoi!… Să mi-l treci pe Butoi, neapărat… îl iau pe
garanţia mea personală. Altminteri se supără Vintilă. Butoi e fiul
unui nepot al soacră-si, madam Stolojan. Şi apoi, Butoi e băiat
isteţ şi destoinic… L-a însărcinat Ion Ion să distribue fiţuica
Bestiile roşii în ţară. Să mi-l treci pe Butoi… L-ai trecut?… Bun!…
Pe cine mai ai?…
— Pe Temistocle Iliescu, citi Aureanu.
Neaţă încă nu auzise de numele ăsta.
— Temistocle Iliescu? Care-i ăla?
— Avocatul Temistocle Iliescu, de la gruparea politică «Enăchiţă

306
Văcărescu»! explică Aureanu. E gata să intre cu tot grupul la
ţărănişti, dar trece la noi, dacă-l facem prefect. Am vorbit chiar
astăzi cu el.
— Tu îl cunoşti?
— Şi încă foarte bine! E avocatul meu în afacerea cu zahărul
şi…
Se uită ţintă în ochii lui Neaţă, apoi îşi sfârşi fraza:
— … şi a fost cu regimentul 9 vânători… atunci… în Piaţa
Teatrului… Căpitan!… îl cunoaşte Ionel!
În timp ce Neaţă abia îşi punea în ordine lista definitivă a
miniştrilor şi a prefecţilor, pe care trebuia s-o prezinte până cel
mai târziu a doua zi dimineaţă, se şi găsea în Capitală un cetăţean
indignat, care să tune şi să fulgere împotriva noului guvern:
— Asta-i măgărie curată! ţipa cetăţeanul. Ţara aşteaptă şi moş
Neaţă se piaptănă!… Eu stau aicea cu ediţia specială gata şi n-am
ce scrie în ea. Dar lui moşulică ce-i pasă! Nu se grăbeşte. Don
ghineral are timp. Şi eu parcă aş fi sluga lui tat-su, să aştept când
i-o veni pofta să-mi dea lista guvernului!… Mă Tărtăcuţă!… Ia
trage o fugă până la don ghineral acasă şi vezi ce are de gând
hodorogul… Mă Cristache, ia trage şi tu o fugă pân-la club… Vezi,
poate s-a rătăcit don ghineral pe-acolo… ori poate a pierit moşul
de oboseală în drum!
Aşa trimitea cetăţeanul indignat Stănică Popescu, directorul
proprietar al ziarului Globul, din două în două minute, la club, ori
acasă la don ghineral, pe câte unul din oamenii săi, să vadă ce are
de gând «moşulică» – şi iar începea să alerge în lungul şi în latul
odăii, frângându-şi mâinile şi zbierând într-una:
— Măi, numai să nu mi-o ia ăia de la Democratul Român
înainte, că vă mănânc coliva la toţi!
De obicei, la orele astea dintre zi şi noapte, Stănică Popescu
venea liniştit la redacţie, se aşeza la birou, îşi poruncea o cafea şi
începea să dirijeze «opinia publică».
Lui Stănică nu-i lipseau niciodată subiectele. Stănică era un om
inspirat. Foarte înzestrat de la natură în a descifra «Mica
Publicitate» şi rubrica «Faptelor diverse», lui Stănică îi era destul
să-şi arunce ochii pe propria sa gazetă, ca să înoate în subiecte.
Asta şi făcea Stănică în fiecare zi: se aşeza la birou, îşi sorbea
cafeluţa şi aduna subiecte pentru ziarul de mâine. De scris, nu
prea scria, mai întâi pentru că n-avea timp. A dirija o «opinie
publică» este o treabă care-ţi răpeşte tot timpul. După aceea, chiar

307
dacă avea timp, suferea grozav de migrenă. Stănică a observat că
ori de câte ori punea mâna pe toc, îl apucau durerile de cap.
Îngrijorat, s-a dus la un doctor, un bun şi intim prieten al său, şi l-
a întrebat:
— Mă, ce-o fi asta, mă! Ori de câte ori pun mâna pe toc, mă
apucă ameţeala. Să fie de la stomac?
— Nu, Stănică, nu-i de la stomac!
— Să fie de la prea mare oboseală?
— Nu, Stănică, nu-i nici de la oboseală!
— Să fie de la mirosul de cerneală?
— Nu, Stănică, nici de la mirosul de cerneală nu-i!
— Atunci de la ce paştele mă-sii o fi, mă?
Doctorul s-a uitat la el, cu un zâmbet şiret, dar discret, şi i-a
spus:
— E de la gramatică.
Şi i-a interzis să mai pună mâna pe toc.
«Pagubă-n ciuperci! şi-a zis Stănică. Pentru ce am redactori?
Să-mi umple redacţia de păduchi, ori să scrie? Sau poate ar avea
poftă golanii să scriu eu pentru ei!»
Totuşi, fiindcă avea mare răspundere faţă de «opinia publică»,
Stănică nu-i lăsa pe redactori să-şi facă de cap şi să scrie ce vor.
După subiecte, trebuiau să vină la el. Aşa că, de îndată ce se aşeza
la birou, deschidea Globul, ca să vadă ce mai scrie în el.
«Dispărut – citea el, fiindcă de citit învăţase – dispărut Ionică
Pleşea, din Comuna Bucureştii-Noi, vârstă 8 ani, în hăinuţă gri,
puţin bâlbâit. Cine îl găseşte este rugat să-l aducă la părinţii săi,
Bucureştii-Noi, strada X nr. 6. Bună recompensă.»
— Ohohooo! îşi freca Stănică mâinile de bucurie. Grozav! Să-i
mai văd «bolşevişti» pe nehaliţii noştri!…
Suna:
— Să vină Sarailie!
Sarailie, fost turc pe moşia Tretea a conului Matei Ţeposu, apoi
gardian la Văcăreşti, fusese înaintat de o lună redactor la ziarul
Globul şi subcomisar la circumscripţia III-a.
— Mă Sarailie, mă! ţipa Stănică la el. Mă, Ahmed nespălat!
Uite!… Vezi chestia asta cu Pleşea? Să-mi torni o poveste de să le
îngheţe limba-n gură muncitorilor noştri!… «Copii răpiţi în Rusia
Sovietică! Cinci sute de copii răpiţi zilnic în Rusia Sovietică!»
— Domnule director, se ruga Sarailie, care-şi cunoştea omul.
Lăsaţi-mă, zău, domnule director, să pun o mie! E mai bine! O mie

308
parcă merge mai la inimă.
— Bun, bre Mehmed! Pune o mie. Dar să fie…
— Coane, va ieşi ceva fain!… Unu-i Sarailie!
Sarailie pleca şi Stănică citea mai departe:
«Sinucidere. În podul casei din strada Pantofari 112 a fost găsit
spânzurat muncitorul Ion Săvulescu. Se presupune că numitul şi-
a curmat viaţa din cauza mizeriei.»
— Phiii! exclamă Stănică. Grozăvia grozăviilor!… Le arătăm noi
pace cu «bolşeviştii»!
Apoi suna:
— Să vie Neacşu la mine!
Neacşu, un tânăr drăguţ şi simpatic care, din pricina vârstei, n-
avea decât un foarte modest trecut de informator al poliţiei pe la
sindicatele muncitoreşti, se prezenta îndată în faţa lui Stănică
Popescu.
— Neacşule – ţipa la el Stănică – am pentru tine ceva clasa
întâia… Cunoşti asta?
Neacşu citea informaţia cu privire la sinuciderea lui Săvulescu:
— Păi asta am adus-o chiar eu de la circumscripţie!
— Bun! Să-mi scoţi ceva de aici, de să le îngheţe limba în gură
muncitorilor noştri: «Mizeria din Republica Sovietelor! Mii de
muncitori se sinucid zilnic». S-a înţeles?
— Înţeles, să trăiţi!
Dar izvorul cel mai bogat de inspiraţie pentru Stănică era tot
«Mica Publicitate» şi anunţurile care-l ajutau în opera sa de
educare a opiniei publice. Când citea în gazeta sa: «Elegantele
saloane ale restaurantului Enescu s-au redeschis. Cabinete
separate de familie!»… Ori alt anunţ ceva mai discret, dar cu atât
mai plin de mistere ispititoare: «Unde se poate petrece bine
noaptea? La varieteul Trianon!» Stănică sălta pe scaun de bucurie:
— Să vină Scarlat!
Scarlat era un nuvelist foarte cunoscut în lumea literelor şi a
presei: şchiopăta de un picior. Se zice că de pe urma unui
accident. În timpul războiului, tocmai când îşi înnoda bocceluţa cu
lucruşoarele adunate într-o casă mai arătoasă pe care o găsise cu
fereastra deschisă, l-au prins. A lăsat rodul muncii sale baltă în
mijlocul odăii şi a sărit de la etajul întâi în grădină. Cu glezna
frântă, s-a târât până acasă ca vai de lume. Prima nuvelă a scris-o
la Văcăreşti, unde n-a stat decât trei săptămâni, şi a fost vărsat
direct în serviciul prefecturii, cu misiunea de «socialist» printre

309
muncitorii tipografi. Pentru asta i s-au şi dat bani să-şi tipărească
pe la diverse tipografii nişte povestiri luate din «Biblioteca pentru
toţi», – ca să aibe prilejul să stea de vorbă cu muncitorii.
— Scarlate – ţipa Stănică la el – ia anunţurile astea şi să-mi
torni ceva de să le îngheţe limba în gură muncitorilor noştri: «Viaţa
de desfrâu din Republica Sovietelor!» Noi, Scarlate, suntem presa,
mă! Presa!… Ştii ce-i aia? Presa! Când ne-o citi omul, să simtă
îndată că decât să ajungă bolşevist în ţara românească, mai bine-
şi pune singur juvăţul de gât!
Scarlat, însă, nu uita că e nuvelist.
— Coane Stănică, să punem şi vreun nume de oraş, două… Ca
să vadă lumea că suntem serioşi… Nu nişte d-ăia…
— Să te văd, Scarlate. Pune şi nume!
— Tulansk e bun? Să zicem că ar fi în Siberia!
— Cum ai zis?
— Tulansk!
Stănică râdea de nu mai putea:
— Mă, eşti dat în mă-ta, Scarlate… Tulansk! Parcă ar fi de-
acolo… Straşnic! Mai ai vreunul?
— Mai am unul!… Troskov!
— Da pe ăsta unde-l pui?
— Să-l punem în Caucaz. Troskov, mare oraş caucazian.
Stănică se uita cu admiraţie la Scarlat:
— Mă, haimanaua dracului, de unde atâta carte la tine?
După aceea, Stănică îşi încheia documentarea, cu cronica
judiciară: «Faliment: Comersantul Iancu Fridman, manufacturist,
strada Şelari 125, a fost declarat în stare de faliment de către
Tribunalul Ilfov, secţia a II-a comercială».
Lui Stănică îi era destul atâta ca să sune furios:
— Să vină Dosoftei!
Tânărul redactor Dosoftei, plinuţ, blond, cu ochelari, fost
asistent al lui Caţă Coroiatu în numerose acţiuni de trezire a
conştiinţei naţionale prin Târgul Cucului de la Iaşi, venea repede.
— Mă Dosoftei, îi zicea Stănică. Uite ce fac jidanii în ţara
românească: falimente şi falimente! Numai de falimente se ţin. Mă
Dosoftei! Ia încondeiază-mi-i pe negustorii ăştia, să le treacă pofta
să mai fie bolşevişti şi altă dată.
Aşa curgeau gârlă subiectele pe masa lui Stănică Popescu. O
fraudă, un viol, o tâlhărie, o epidemie, un delict de presă, o dramă
pasională, o contravenţie fiscală, un proces de divorţ, în sfârşit, tot

310
ce puteai citi zilnic în rubrica «Întâmplări din Capitală», sau «Ştiri
din ţară», sau «Fapte diverse» era bun. Nimic nu se pierdea la
Stănică.
Şi afacerea mergea strună. De asta a şi putut să-şi îngăduie
acum câteva zile să-i râdă în obraz cu atâta plăcere lui Take, care
l-a prins că lucrează pe sub mână cu Ion Viziru.
— Stănică! i-a strigat Take, de-a răsunat redacţia întreagă. Mi
se face greaţă de mine însumi când mă gândesc că am dat mâna
vreodată cu un tâlhar ca tine!… Un tâlhar care trăieşte din crimele
altora, din spargerile altora, din fraudele altora şi mai cu seamă
din spaimele altora… Un tâlhar care toată ziua se bălăceşte în
noroi ca un porc, pentru ca seara să-şi lingă noroiul de pe el şi să-
şi numere câştigul… Orice, pentru un tâlhar ca tine, e un izvor de
câştig. Din orice hoţie, din orice nenorocire, din orice scandal,
trebuie să-ţi iasă şi ţie un câştig. Eşti un tâlhar care înghite coliva
tuturor morţilor şi pomana tuturor viilor. Tâlharule, tâlharule,
tâlharule!
«Îl doare pe bietul Take că am stat de vorbă cu Ionel! şi-a zis
Stănică. Dar cât de frumos mi le-a spus toate astea! Parcă ar fi fost
la tribună. Are talent, canalia! Nu ca Elefterie.»
Dar s-au împăcat. Chiar azi pe la prânz, Aureanu i-a telefonat
lui Stănică:
— Ascultă, mă, generalul ar fi dispus să se înţeleagă cu Take,
pentru o colaborare!
Stănică l-a chemat repede pe Ionel la telefon:
— Uite, domnule Viziru, aşa şi aşa! Pot să vorbesc cu Take?
— Vorbeşte! i-a răspuns Ionel.
Calm, Stănică l-a chemat pe Take la telefon, ca şi cum nu s-ar fi
petrecut niciodată vreun incident cât de mic între ei:
— Halo! Aici Stănică!
Îl cunoştea pe Take şi se aştepta să-i trântească telefonul în
nas. Dar Take i-a răspuns cu grabă:
— A, ce faci, dragă! Iartă-mă că am fost puţin cam nervos.
«Mare hoţ! şi-a zis Stănică. S-a răzgândit. Şi-a dat seama că nu-
i sănătos să se certe cu presa.»
— Nu-i nimic! i-a răspuns el. Între prieteni se întâmplă. Uite ce
e: moş Neaţă vrea să stea de vorbă cu tine.
Take i-a spus vesel:
— Am şi vorbit!
— Ce face? a ţipat Stănică, uluit. Când? Cum?

311
 — Chiar cu două minute mai înainte! A fost Caţă Coroiatu la
mine, din partea lui Neaţă. Caţă a şi redactat actul de alianţă între
mine şi Neaţă.
— Cineee?
— Caţă! Caţă!… N-auzi?… Caţă Coroiatu…
Lui Stănică i-a scăpat receptorul din mână: «Caţă
Coroiatu să stea de vorbă cu Take, cu Take jidovitul! Caţă! Auzi,
bandiţii!»
Rătăcit, cu gândurile cine ştie unde, Stănică se uită fără să vrea
la ceasornic şi sări, ca fript, de pe scaun. «Ce-i asta? Şapte! Şi
ediţia specială tot nu-i gata! Ce facem cu ediţia aia specială, că nu
mai vine o dată lista guvernului!… Tărtăcuţă, Cristache, Scarlat…
unde, paştele şi dumnezeii, aţi dispărut… că tot nu ştiu pe ce lume
mă aflu?… Unde-i lista guvernului?… Şi Neaţă ăsta, fire-ar mă-sa
a dracului, că a ajuns ţara pe mâna unui ciob bătrân ca el…»
Şi răcnea Stănică Popescu, şi spumega, şi alerga în sus şi în jos
prin birou, când deodată izbucni dinspre Sărindar o larmă
asurzitoare:
— Speciala!… Democratul Român… Speciala!… Lista noului
guvern Neaţă.
Stănică încremeni. I se păru că n-a auzit bine. Degeaba!
Ţigănuşii urlau parcă dinadins mai tare ca oricând:
— Speciala! Speciala!…
Stănică se repezi cu pumnii ridicaţi la fereastră, urlând:
— Aha! Care va să zică Neaţă nu mai are nevoie de mine. Lui
Neaţă îi place, pesemne, să mi-o ia ăştia înainte. Bine! Dacă-i
vorba pe-aşa, las’ că-l învăţ eu minte!
De necaz, Stănică sună:
— A venit Segălică?
— Da!
— Să poftească!
Segălică era unul dintre redactorii de seamă ai Globului. Îl
chema Mihai Ghiora, era fecior de popă şi practica avocatura.
Ghiora era un stâlp al baroului şi avea cea mai selectă clientelă
evreiască. Dar la gazetă i se spunea Segălică, fiindcă sub
pseudonimul acesta publica în fiecare zi un articolaş în care-i
făcea albie de porci pe evrei.
— Frate Segălică! îl întâmpină Stănică desperat pe Ghiora. M-a
lovit nenorocirea, frate Segălică… Canalia asta de Caţă s-a dus la
Take să stea de vorbă cu el pentru o împăcare cu Neaţă, peste

312
capul meu… Şi colac peste pupăză, nebotezaţii ăştia de la
Democratul Român mi-au luat-o înainte cu ediţia specială şi cu
lista guvernului… Şi eu stau şi aştept şi aştept!
— Cum? exclamă Segălică indignat. Ei au…
Nu mai isprăvi şi se repezi la fereastră.
— Ai văzut? îl auzi pe Stănică în spatele lui.
— Am văzut! strigă Ghiora.
Şi energic se întoarse spre directorul-său:
— Coane Stănică, ce ar fi să scriem că moş Neaţă e neam de
cotoi?
Deocamdată, Stănică mai mult nici nu cerea.
— Bravo, nene Segălică!… Aşa!… Să înţeleagă hârbul ăla de
Neaţă că în ţara românească nu se poate trece aşa, cu una cu
două, peste un Stănică Popescu.

În aşteptarea ediţiei speciale care nu mai venea, Capşa, se

înţelege, fierbea. Erau ultimele clipe când se hotăra soarta
clienţilor obişnuiţi ai localului. Un guvern Neaţă era totuna cu un
cutremur. Un guvern Neaţă era – gândeau ei – dezlănţuirea unor
forţe politice noi, neînduplecate şi irezistibile. Generalul Neaţă –
omul care îndrăzneşte să înfrunte palatul, eroul de la Mărăşti care
se află de doi ani în conflict grav şi făţiş cu Ion Ion Viziru – vine să
dărâme o tradiţie: tradiţia necinstei şi bunului plac în
administraţia ţării. Aveau, prin urmare, de ce să fie azi atât de
îngrijoraţi clienţii localului Capşa şi să se întâmpine unul pe altul
cu întrebarea:
— Cine vine la Comerţ şi Industrie?
Unde era Capşa de ieri, veselă şi gălăgioasă? Gălăgioasă era,
dar nu mai era veselă. Era o Capşă tristă, o Capşă amărâtă, în
care mai toţi – bărbaţi şi femei, militari şi civili, tineri şi bătrâni –
se asaltau cu întrebarea:
— Cine vine la Comerţ şi Industrie?
Nu era o simplă problemă a unor oameni izolaţi, care
întâmplător se găseau adunaţi în jurul unor măsuţe încărcate cu
pahare şi păhărele, farfurii şi farfurioare – ci era problema însăşi a
Capşei: aici, la Capşa, se făceau marile traficuri de permise pentru
import şi export; aici se aranjau socotelile cu vama şi cu fiscul; aici
se puneau la cale fraudele cu furniturile pentru stat; aici se fixa
comisionul ce se cuvine cutărui ministru, ori bacşişul cutărui
preşedinte al cutărei comisii de recepţie; aici se fixau candidaturile

313
de deputaţi pe baza unor aranjamente pe «cuvânt de onoare»; aici,
cei mai mulţi dintre gazetari îşi culegeau informaţiile de care aveau
nevoie, fie pentru a le publica în gazetă, fie pentru a le folosi la
momentul potrivit ca material de şantaj împotriva oamenilor
politici şi a negustorilor; aici era bursa noilor îmbogăţiţi, care s-au
ales cu profituri astronomice mai întâi de pe urma neutralităţii,
apoi de pe urma dezastrului din timpul războiului şi, în sfârşit, de
pe urma sărăciei cumplite a maselor, de după război. Era o lume
amestecată, care-şi trecea gustările ce le lua zilnic, nu la capitolul
«cheltuieli» ci la capitolul «investiţii», fiindcă în jurul fiecărui
păhărel de ţuică şi al fiecărei farfurioare cu chifteluţe ori pateuri,
se vindea, se cumpăra, se încheiau afaceri, se semnau comenzi,
poliţe, cecuri, contracte, se numărau bani gheaţă pentru vagoane
de stofă, de zahăr, de orz, de bocanci, de cearşafuri, de brânză, ori
pentru îmblânzirea vreunei curţi marţiale, ori pentru obţinerea
unui stoc de paşapoarte în alb, ori pentru scutirea de serviciu
militar, pentru tot! O lume de politicieni, de ofiţeri superiori, de
înalţi magistraţi, de profesori universitari, avocaţi, scriitori,
gazetari, actori, bancheri, pictori – şi femei. Femei frumoase.
Neapărat frumoase, fiindcă funcţia de «dame voalate» ce o
îndeplineau în societatea aceasta cerea să fie frumoase. Unele din
ele căsătorite în regulă la ofiţerul stării civile, cu oameni din
«lumea mare», ori din burghezia mijlocie sau mică, altele, femei de
profesie vesele, din fauna aşa-numitului «demi-monde»
bucureştean, dar toate folosite de bărbaţii ori de prietenii lor ca să
obţină, într-o audienţă particulară de la puternicii zilei, fie nişte
permise de export, fie muşamalizarea vreunei coţcării cu răsunet,
fie indiferent ce altă favoare de aceeaşi natură legală. De pe urma
acestor audienţe, nu pierdea decât statul. Încolo, câştigau toţi: şi
înaltul demnitar, care căpăta la despărţire suma ce i se cuvenea
pentru serviciul prestat, şi femeia care-şi primea de unde trebuia
micul ei comision, de obicei destul de drăguţ, şi cel interesat, care-
şi aranja treburile fără nicio bătaie de cap.
Se rătăcea pe la Capşa şi câte un consumator «cinstit», pentru
că nu venea aici să facă afaceri, ci pentru că era un vechi «capşist»,
în existenţa căruia aperitivul la Capşa ocupa un loc de frunte, încă
de pe vremea când localul acesta era un centru rezervat numai
elitei politice şi intelectuale; sau pentru că fumul şi gălăgia Capşei
îl atrăgea în mod irezistibil; sau pentru că aici putea să-şi plaseze
cu mare succes glumele sale politice, ori să pună la cale, cu

314
nevinovăţie, printr-un simplu şuşotit la ureche, o intrigă din care
să iasă un întreg tărăboi în Parlament; sau pentru că aici putea
găsi totdeauna un grup de amici dispuşi să-i asculte până la capăt
teoriile sale politice, sociale ori literare, de cele mai multe ori
confuze ori confuzioniste, care aparent rămâneau fără urmări, dar
al căror ecou răsuna apoi fie în ziare şi reviste, fie în discursurile
politice ale vreunui deputat mai tinerel, fie în creaţiunile literare
ale noii generaţii de scriitori.
Astăzi însă, atât oamenii de afaceri, cât şi ceilalţi, îşi
concentraseră, pentru un motiv sau altul, toată atenţia în jurul
misterului:
Cine vine la Comerţ şi Industrie?
În special erau înspăimântate femeile. Şi Mimi Săceanu – zisă
Mimi Pantof, pentru că la chef îi plăcea să-şi bată drăguţul cu
călcâiul pantofului, până ce începea omul să urle – şi Fifi
Diaconescu – zisă Fifi Pantalon, pentru că a fost prima femeie din
Bucureşti care a îndrăznit, cu ani în urmă, să iasă în stradă cu o
rochie-pantalon, că s-a adunat în jurul ei tot Bucureştiul – şi Nana
Florescu – zisă Nana Mackensen, pentru scurta, dar celebra ei
idilă cu Mackensen, comandantul armatei germane de ocupaţie –
tustrele, cum se deschidea uşa, dădeau buzna să-l ia în primire pe
noul sosit:
— Cine vine la Comerţ şi Industrie?
Dar toţi răspundeau:
— Pentru asta am venit şi noi aici. Credeam că voi ştiţi mai
mult!
Ba, Enăchescu le-a şi repezit:
— Ia mai duceţi-vă dracului!… Parcă nu sunt şi aşa destul de
amărât!
Enăchescu, zis Englezul, pentru atitudinea sa flegmatică în tot
timpul interogatoriului ce i-l luase nu de mult judecătorul de
instrucţie Ionescu-Milion, nu era «destul» de amărât, ci «foarte»
amărât. Un guvern Neaţă îl ruina şi pe el şi pe generalul de
intendenţă Guţă Bălţatu, cu care desfăcea, pe cont propriu,
stocuri imense de alimente din depozitele armatei, dosite în timpul
războiului.
Răspunsul Englezului n-o mulţumi pe Mimi:
— Dar cum, nene Ţuc – îi zicea Ţuc pentru că erau buni prieteni
– n-ai putut afla nimic până acum?
— Uite, vezi! Generalul lucrează în mare secret. Întreabă-l şi pe

315
Bălţatu. Spune-i-o tu, Bălţatule, că pe mine nu vrea să mă creadă.
Generalul Bălţatu era foarte cunoscut în cercurile Capşei
pentru ceea ce numeau prietenii «aventura sa muzicală». Întregirea
neamului dezvăluise în sufletul generalului Bălţatu o deosebită
afinitate cu muzica
— Sau mai bine zis, cu instrumentele muzicale. Astfel, la
începutul războiului, când, după ce a trecut Carpaţii victorios, cu
convoaiele de intendenţă, a ajuns la Braşov, generalul Bălţatu s-a
simţit atras, ca de o forţă magnetică, de un mare depozit de
instrumente muzicale, pentru care – lucru curios! — nu se bătea
nimeni: flaute, clarinete, acordeoane, tromboane, pianine, viori,
violoncele, tobe şi câteva piane. Pentru că nu era timp de pierdut
şi fraţii ardeleni cereau1 dezrobirea, generalul Bălţatu a încărcat
întreg depozitul în nişte vagoane şi l-a expediat direct la Bucureşti,
unde l-a ţinut bine ascuns într-un şopron în tot timpul războiului.
După război, generalul Bălţatu căută cu răbdare un amator
serios pentru depozitul său muzical, dar nu întâlni decât nişte
pungaşi, care voiau să abuzeze de nepriceperea sa comercială, ca
să-i dea o nimica toată pe el. Până ce, într-o zi, află că prietenul
său Ciortan a fost numit secretar general la Război. Nu aşteptă
mult şi alergă îndată la minister.
— Aud, nene Culai, că regimentul 14 cavalerie are nevoie de o
fanfară.
Secretarul general se uită la el ca la un nebun:
— Ce fanfară? Ce regiment de cavalerie?
— Uite, nene Culai, mie să ştii că nu-mi plac oamenii care se
cred mai deştepţi decât mine! Eu sunt bine informat. Regimentul
14 cavalerie are nevoie de o fanfară. Vă dau şi patru piane. Toate
perfect noi. Poţi să faci şi o orchestră. Orchestra Ministerului de
Război. Ar fi ceva nou. Marfa e aici la Bucureşti. Juma-juma!
Aşa a înzestrat generalul Bălţatu regimentul 14 cavalerie din
armata română cu o fanfară, cu o orchestră şi cu patru piane.
— Da, da, Mimi! confirmă Bălţatu cu un aer îngrijorat, afirmaţia
Englezului. Generalul s-a închis la el în birou şi nu ştie nimeni ce
coace acolo, în secret!
— Aici e şi toată primejdia! se amestecă în vorbă Niki Tomescu,
fiul bancherului Tomescu. Secretul! Să ştiţi că de data asta ne-am
curăţat.
De când s-a închis dosarul crimei din bulevardul Dacia, Niki
Tomescu s-a cuminţit. El şi Lulu Malacu se hrăneau acum de pe

316
urma preschimbării bancnotelor care circulau în teritoriile alipite,
sau a celor emise de administraţia germană de ocupaţie, prin
Banca Generală. Operaţia era simplă: deoarece peste tot circulau
cantităţi enorme de bancnote false, Niki şi Lulu le cumpărau cu
sacul pe-o nimica toată, apoi le preschimbau la Banca Naţională,
la cursul oficial, mulţumită prieteniei gras răsplătite a unui înalt
personaj de la Finanţe. Aşa că Niki nu era speriat de pomană. Vru
să mai spună ceva, dar Fifi se smulse deodată din grup:
— Uite-l pe Jean!
Deşi în haine civile, Jean Leontopol, prin ţinuta sa maiestoasă,
îşi trăda rolul său social: acela de colonel în garda regală. Despre
colonelul Jean Leontopol nu spunea nimeni niciun cuvânt rău. Se
zvonise în ajunul războiului că ar fi luat de la fabrica franceză de
arme «Schneider-Creuzot» un comision de o sută douăzeci de mii
de lei pentru un referat de recepţie a unor arme care n-au sosit
niciodată în ţară. Dar în curând, zvonul a fost dezminţit: Leontopol
n-a luat o sută douăzeci de mii de lei, ci numai o sută de mii.
După război, ataşat militar la Legaţia de la Paris, Jean Leontopol
s-a specializat în parfumerii, mătăsuri şi marochinerii pariziene,
din care aducea, discret, cantităţi apreciabile, în valiza sa
diplomatică, aproape în fiece lună. De obicei bine dispus, azi, Jean
era şi el amărât.
— Degeaba te agiţi, Fifi! N-am putut să aflu nimic.
— Tocmai tu… care…
— Tocmai eu! Mi-e ruşine şi mie. O păţesc pentru întâia oară.
Atâta mi s-a spus: că va fi o bombă! Un om afară din partide. Rău
ca dracul…
Şi ca să se răzbune, făcu răutăcios către Fifi:
— Şi călugăr! Să nu vadă femei în ochi!… Se zice că generalul
dinadins a căutat pe unul ca el la Comerţ şi Industrie.
Dar Fifi nici nu-l ascultă până la capăt şi se agăţă de un
bătrânel care căuta să-şi facă loc înspre fundul sălii:
— Micule, îl apucă ea pe moşneguţ de braţ. O clipă…
— Ce-i, Mimişor dragă? făcu bătrânelul, oarecum speriat.
— Stai, dragă micule, că te-ai ramolit rău de tot! Eu nu sunt
Mimişor… Sunt Fifirlică…
Moşneguţul se uită la ea:
— Că bine zici! Din pricina fumului!… Ei, ce e, dragă Tincuţo?
Fifi nu mai luptă să-l readucă pe moşneguţ la nomenclatura
exactă a relaţiilor lui din timpul neutralităţii, când era ministru de

317
externe al ţării, ci, nervoasă, îl întrebă:
— Ce ne facem, ramolică dragă, cu Neaţă?
Păcuraru, fostul ministru de externe, dădu din umeri:
— Hei, dragă Lizico, vremuri grele! S-a dus fala Romei…
Dezgustată, Fifi îi întoarse spatele:
— Du-te dracului, ciob bătrân, cu glumele tale nepiperate!
Apoi, supărată, Fifi începu să se strecoare spre fundul sălii
unde Nectarie, ca de obicei prezent în orele acestea la măsuţa lui,
îşi sorbea vermutul, în timp ce asculta cu multă atenţie, deşi
mereu cu rânjetul său sceptic în jurul trabucului, cele ce spuneau
profesorul Trifănescu, avocatul Elefterie, takistul, şi doctorul
Mihăiescu, independentul.
— Şi-a adus aminte domnul Wilson să strige că tratatul de pace
de la Versailles n-a adus pace lumii! zicea Trifănescu. Dar cine mai
mult decât Wilson, Clemenceau şi Lloyd George împiedică pacea
cu Rusia Sovietică şi prelungeşte războiul în răsăritul Europei? Şi
apoi, domnii Wilson, Lloyd George şi Clemenceau dacă înţeleg atât
de bine libertatea, de ce au impus tuturor statelor mici, fie ele
aliate sau inamice, obligaţia de a acorda capitaliştilor anglo-franco-
americani libertatea absolută a tranzitului pentru mărfurile lor,
care vor fi, bineînţeles, cu totul scutite de vamă? Şi de ce se
interzice statelor mici să încheie convenţii economice particulare
fără consimţământul democraţiilor dumitale apusene?
— Aşa! îi dădu dreptate Mihăiescu. Ca şi cu tratatul
minorităţilor. Cu ce drept ne bagă pe gât tratatul minorităţilor!…
în ţară la noi înţelegem să fim liberi, să facem ce vrem cu
minorităţile noastre!
Nectarie îşi lărgi rânjetul.
— Desigur! zise el. Dacă vrem, lăsăm minorităţile să trăiască şi
dacă nu vrem, le măcelărim! Liber, nu-i aşa, Mihăiescule? Aşa
înţelegi tu adevărata libertate democratică. Numai că lucrurile nu
stau chiar aşa. Principiul minorităţilor este cât se poate de drept:
toţi locuitorii unei ţări să fie liberi să se dezvolte din punct de
vedere cultural în limba lor maternă, dacă aşa le place. Dar domnii
Wilson, Lloyd George şi Clemenceau au introdus oare principiul
ăsta şi în propriile lor ţări, în care se găsesc atâtea grupe naţionale
minoritare? Nu! Italia, care are atâţia nemţi şi slavi în ţinuturile
noi, e scutită de orice obligaţie faţă de ei. Franţa, care are atâţia
nemţi în Alsacia şi Lorena, e scutită şi ea. Statele Unite, care au
atâţia negri şi galbeni, de asemenea. De Anglia, care are în

318
imperiul ei patru sute de milioane de minoritari… adică de zece ori
mai mulţi minoritari decât englezi… nici nu mai vorbim. Pentru cei
mari nu există un statut al minorităţilor, ci numai pentru cei
mici… ca să aibă cu ce-i şantaja. Şi aici stă toată porcăria,
Mihăiescule dragă!
Cu un amestec de uimire şi oarecare admiraţie, Trifănescu
aruncă o privire scurtă spre acest om plin de contradicţii în care
idei generoase se zbăteau într-o mlaştină de oportunisme – şi
interveni:
— Desigur! Evident!… Ca-n toate! Uită-te la Liga Naţiunilor, de
pildă. În cap vin cele cinci mari puteri: Franţa, Anglia, Statele
Unite, Italia şi Japonia. Sunt singurele care au dreptul să
hotărască. Cinci state, cinci voturi. Apoi vine a doua categorie: a
statelor mici. O grămadă de state mai mici, care, toate la un loc,
au numai patru voturi şi numai cu drept consultativ. Iar şi mai
jos, sunt câteva state care nici măcar drept consultativ nu au şi
trebuie să execute orbeşte hotărârea celor cinci care stau în capul
mesei… Şi tu-mi vorbeşti de principiile democratice ale celor care
conduc Franţa, Anglia şi America!
— Teribile principii! reflectă Nectarie. Asta se şi vede după
înfrigurarea cu care Anglia s-a apucat să refacă puterea militară a
Germaniei. Franţa, care a rămas azi singura mare putere militară
pe continent, a devenit prea obraznică. O Germanie revanşardă şi
bine înarmată este exact ce-i trebuie Angliei ca să-şi refacă
«echilibrul european», compromis prin înfrângerea kaiserului… Aşa
că, dragă Mihăiescule, într-un fel sau altul, vom avea în curând iar
război…
— De unde o mai scoţi şi pe asta! Ce război te-a găsit?
— Păi ce să-ţi fac, Mihăiescule dragă, dacă nu citeşti nici măcar
o gazetă. N-ai decât să urmăreşti mai atent ce se petrece la
Munchen, sub ochii şi cu sprijinul nelimitat al guvernului englez…
— Şi al celui american, îl completă Trifănescu.
— Dar ce-aţi văzut că se petrece la Munchen? întrebă
Mihăiescu, pe un ton agresiv.
— La Munchen – îl lămuri Trifănescu – se pune la cale un al
doilea război mondial.
— Prostie! făcu Elefterie.
— Zi-i cum îţi place, dar faptul e fapt! îi răspunse Nectarie. Deşi
tratatul de la Versailles a desfiinţat armata germană, Anglia lasă
pe ofiţerii germani să-şi constituie trupe de mercenari, din foştii

319
soldaţi. Astăzi trupele acestea au ajuns mari formaţiuni militare.
Tratatul de la Versailles prevede ca armele rămase de pe urma
dezarmării Germaniei să fie distruse. Dar ofiţerii englezi din
comisia de control însărcinată să supravegheze aplicarea
convenţiei, lasă depozitele de arme pe mâna ofiţerilor germani,
care-şi înarmează trupele ca de război cu puşti, mitraliere, tancuri
şi avioane.
Trifănescu se aplecă spre Elefterie.
— Acuma ştii? Englezii ajută mişcarea germană de revanşă şi
reînarmare… şi lucrează mână în mână cu cine? Cu însuşi
Ludendorff, care a comandat de fapt în ultimii doi ani, armata
germană… cu un oarecare Rohm, care organizează trupele de
asasini instruiţi să lovească în muncitorimea germană şi cu un
anume Adolf Hitler, un fel de agent provocator, care…
— Fraţilor, cine vine la Industrie şi Comerţ?
Toţi ridicară capul spre Toto Ardeleanu, care abia mai putea să
răsufle.
— Şi adică ce, coane Toto? râse Nectarie. Ţi-e frică, hai? Te temi
de Neaţă că o să-ţi scuture cojocul?
Toto Ardeleanu îşi şterse fruntea de sudoare, deşi afară sufla un
vânt ascuţit şi rece, de martie. Se vedea că venise în goană la
Capşa. De spaimă, îşi lăsase cursul de la universitate neterminat
şi se repezise până aici să afle dacă mai e pentru el vreo speranţă
pe lumea asta, sau nu. Toto era profesor la facultatea de drept,
deputat liberal, director al bibliotecii Academiei, director al
institutului pedagogic şi membru în consiliul de administraţie al
băncii Sultanin-Kerbalâ & Co., al «Astrei Române», al «Societăţii
comunale Bucureşti pentru construirea de locuinţe ieftine» şi
proprietar a două moşii şi al unei fabrici de conserve. Cum, însă,
era om vrednic şi ocupaţiile lui, oricât de diverse, nu-i împlineau
ziua de muncă, deci îi lăsau un gol în buget, Toto, spirit juridic,
începu să facă afaceri cu camuflarea drepturilor şi intereselor
inamice şi numai în orele libere mai cârpea câte ceva cu nişte
permise şi intervenţii. Atunci cum să nu-i fie frică de un guvern
Neaţă?
— Ei, frică! se scuză Toto. Dar nu ştii? Mai bine…
— Cred şi eu! i-o luă Nectarie înainte. Mai bine cu un pungaş cu
care te înţelegi în două cuvinte, decât cu unul care-l face pe
prostul…
În momentul acela se apropie de ei Serafim Mărunţelu, gazetar

320
vestit prin agitata sa viaţă conjugală şi prin filosemitismul său din
ultimele luni. Puţin şpanchi, cu părul negru-creţ, cu un nas gros,
Serafim purta totdeauna pe obraz urme proaspete, încă
însângerate, de zgârieturi. Erau urmele suferinţei ce le îndura de
pe urma dragostei sale pentru evrei. Nevastă-sa, coana Titina,
care-i ţinea contabilitatea, îl bătea mai în fiecare seară, fiindcă el
încerca s-o înşele la socoteli.
Numai că azi părea mai zgâriat ca oricând, ceea ce-l îndemnă pe
Nectarie să-l întrebe:
— Ce-i mă, Serafime? Iar te-a prins nevasta cu ocaua mică?
Elefterie, protector, interveni:
— Lasă-l în pace! Nu vezi ce amărât e?
— De ce?
— Din cauza prinţului.
Toţi râseră, înafară de Mărunţelu, care se întunecă la faţă.
Mizerabilii ăştia îşi permit să râdă de suferinţele prinţului Carol,
pus sub lacăt la Bistriţa.
— Râdeţi aşa – făcu el nervos – parcă prinţul n-ar fi şi el om ca
toţi oamenii. Nu vreţi să-l iertaţi că a iubit şi el o femeie.
— Hai zău, Serafime, explică-ne şi nouă cum s-a întâmplat… Că
poate-poate o să-l iertăm şi noi, cum l-ai iertat şi tu.
Serafim nu se lăsă mult rugat şi, foarte înflăcărat, începu să
explice marea tragedie a lui Carol:
— Mă mir că nu înţelegeţi, ceea ce e atât de uşor de înţeles.
Prinţul e o fire disciplinată şi are un respect deosebit pentru toate
legile militare. Aşa că a fost foarte ciudat şi felul în care a fugit la
Odesa, ca să se căsătorească în taină şi să-şi înregistreze actul la
Consulatul român, şi felul cum a renunţat la titlul de prinţ
moştenitor. Dar dacă ne uităm la împrejurări, lucrurile nu mai par
aşa de ciudate. Era pe vremea războiului. Noi stăteam aici prost.
În apus nu se vedea nicio speranţă. La răsărit, revoluţie… Şi
prinţul, om tânăr, se simţea singur, singur, singur şi trist… Şi i-a
ieşit înainte femeia aceea care a ajuns să fie pentru el un izvor de
modeste bucurii…
Aici, Mărunţelu se opri, îşi trecu mâna prin păr, apoi continuă
şi mai înflăcărat:
— Şi atunci când tăria tronurilor apărea, în lumina roşie a
revoluţiei ruseşti, atât de slabă… când puterea monarhiilor era
împrăştiată în zările aprinse de vârtejul neîndurat al nebunici
popoarelor… ideea căsătoriei prinţului apărea ca logică şi

321
înţeleaptă. Dar de îndată ce s-a ridicat peste pământul ţării soarele
victoriei… şi când tronul a ieşit refăcut şi mai tare ca oricând…
Prinţul Carol a crezut că…
— Şi câte parale ai luat? îl întrerupse deodată Nectarie, în
veselia nemărginită a celorlalţi.
— De la cine? întrebă candid, Serafim.
Un hohot de râs explodă la cuvintele lui Mărunţelu.
— Ei, de la cine! zise Nectarie. Ştii tu de la cine!… Să spunem
de la… de la Boyle!
Mărunţelu păru indignat.
— De la Boyle? Să-i sară ochii cui a luat un ban de la Boyle!
— Nu, zău! făcu Elefterie. Dar atunci de ce n-ai mai continuat
cu articolele de la Democratul românl?
— Exact! zise şi Trifănescu. Parcă făgăduiai cititorilor că le vei
arăta cine e Boyle şi ce face şi ce drege el pe-aici. De ce te-ai oprit?
Pentru întâia oară, Mărunţelu se simţi insultat. Cu ochii holbaţi
de furie, răcni la Trifănescu:
— Da ce, mă? E treaba ta? Nu cumva sunt dator să dau
socoteala de afacerile mele unui măgar ca tine… bolşevicule!
Toată lumea din local întoarse capul spre el. Greoi, Nectarie se
ridică şi i se adresă lui Serafim, destul de tare ca să-l audă toţi
dimprejur:
— Mă, dacă mai spui o vorbă, te plesnesc!… Hait, pleacă de aici.
Şi-i rânji în obraz, cu cruzime:
— Şi-aş vrea să te văd că mă faci şi pe mine bolşevic.
Speriat, Serafim o şterse grăbit, fără să crâcnească măcar.
Numai asta n-ar fi vrut: să-l supere pe prietenul intim al lui
Cristofor Kerbalâ.
Între timp, se apropie de masă Leahu. Când îl zări, Nectarie
holbă ochii uimit:
— Ce, mă? Ce cauţi aici? Ai înnebunit? Vrei să te strici?
Leahu râse:
— M-a scos Neaţă din casă.
Îl vedea pe Nectarie că se miră, dar se mira şi el că se află aici.
Leahu era un intelectual. Un om care citea cărţi şi care scria cărţi.
Un critic de artă şi un foarte ascuţit «observator social». Deşi
stăruitor poftit de liberali să vină la ei în partid, unde-l aşteptau cu
masa întinsă, Leahu îi refuza cu dispreţ. Nu-i plăceau liberalii. Nu-
i plăceau, din principiu, ciocoii. «Sunt estet - zicea el – şi-mi place
lucru curat: oamenii tari, cu adevărat tari. Tari, pentru că au

322
conştiinţa curată şi au autoritatea morală de a fi necruţători,
atunci când vor să lucreze pentru binele public.» Numai de aceea,
toată admiraţia şi toate speranţele lui erau acuma îndreptate spre
Neaţă. În Neaţă vedea el omul momentului, pentru că războiul a
creat momentul oamenilor tari. Pe scurt, Leahu era neţist până în
măduva oaselor. Aşa se face că Leahu, care nu venea mai
niciodată la Capşa, cum a auzit că Neaţă face guvernul, şi-a lăsat
toate treburile baltă şi a venit aici, să-şi proclame profesia de
credinţă neţistă.
Se aşeză pe un scaun, lângă Nectarie, îşi plimbă ochii asupra
mulţimii agitate din sală şi zise:
— Tare n-aş vrea să fiu în pielea lor!
— Crezi? întrebă Toto, căruia observaţia lui Leahu îi adâncea şi
mai mult îngrijorarea.
Sentenţios, Leahu îi răspunse:
— Sunt sigur! Guvernul Neaţă este o răscruce în politica
noastră.
Cu un rânjet sceptic, Nectarie, după ce pufăi de câteva ori din
trabuc, zise scurt:
— Rahat!
Pe Leahu, rânjetul lui Nectarie îl scotea din sărite.
— Mă Fănică! îi spuse el, înţepat. Tu, cu scepticismul tău
bolnăvicios, cazi, în împrejurările de azi, ca musca-n lapte. Cine-l
cunoaşte pe Neaţă…
Nectarie îşi morfoli iar trabucul, sorbi tacticos din vermut şi
convins, repetă:
— Rahat!
Leahu se socoti pălmuit. Plin de mânie îl apucă de braţ pe Toto:
— Ardelene, nu te uita la el!… E nebun… Nu vezi că totdeauna e
pornit să spună pe dos? Totu-i la el… să mă ierţi de cuvânt!…
Numai Cristofor e un sfânt!
La fel de sigur ca de obicei, Nectarie îi zise:
— Exact!
— Fireşte! şuieră Toto printre dinţi. Tu eşti un om norocos. Ţie
ce-ţi pasă!… Moşii n-ai, fabrică n-ai, acţiuni n-ai… Vorba ceea: ce-
am avut şi ce-am pierdut!
Chipul lui Nectarie se făcu pământiu:
— Dar am viitor! îi replică el lui Toto, cu răutate. Ceea ce
dumneata n-ai. Scurt!
— Iar ai început să sperii lumea, Fănică! se auzi un glas vesel.

323
 În faţa celor trei stătea un domn înalt, cu mustaţa tunsă scurt
şi cu un baston negru, lucios, în mâna dreaptă înmănuşată.
Nectarie îşi ridică ochii şi-şi trecu mânia, de la Toto, asupra noului
sosit:
— Lasă gura, Stoenescule!… Te bagi şi tu… De speriat aş putea
să-l sperii doar pe el, pe nenorocitul ăsta de Toto, pentru că
liberalii lui sunt abia pe cale să dispară, pe când voi, voi
conservatorii, voi aţi şi crăpat.
— Nu, zău! făcu Stoenescu, în timp ce-şi trăgea un scaun de la
o masă de alături.
— Da, da! se răsti la el Nectarie. De pildă, ia spune-mi,
Stoenescule: unde ţi-e partidul, hai? Unde ţi-e partidul?
Stoenescu încercă să râdă batjocoritor, dar gura i se strâmbă de
necaz:
— Vrei să ştii unde? întreabă-l pe Neaţă. Neaţă a încercat să
încheie cu Ghiolman o înţelegere şi cel care a pus condiţii a fost nu
Neaţă, Nectarie… nu Neaţă… ci Ghiolman… Nici expropriere…
nici…
— Ei şi? făcu Leahu, interesat. Mai departe?
— Mai departe, nu ştiu! răspunse Stoenescu. Dar am spus-o, ca
să ştie caraghiosul ăsta de Nectarie, că noi, conservatorii, mai
existăm şi suntem încă un factor esenţial în politica ţării. Lucru
peste care vezi că Neaţă nu trece cu una cu două, ca Nectarie!
— Din păcate – zise Toto – e foarte adevărat. Şi dacă Neaţă vine
azi la putere, e numai din vina conservatorilor şi mai cu seamă a
lui Ghiolman. Ghiolman i-a făcut educaţia politică, Ghiolman l-a
sprijinit împotriva lui Ion Ion, Ghiolman…
— Ba să mă ierţi! strigă Elefterie, furios. Dacă nu erau liberalii,
nu pupa Neaţă guvernul nici peste o mie de ani. Ei l-au împăcat cu
regina, ei l-au împins la palat, ei i l-au trimis pe rege pe front şi tot
ei l-au adus la putere. Şi acum, o să ne mâncăm degetele cu toţii…
şi voi, liberalii, şi voi ăştialalţi, conservatorii… şi noi, democraţii, şi
toţi! Neaţă o să-şi bată joc de noi şi o să-şi instituie dictatura care
o să ne bage pe toţi în mormânt. Nu rânji aşa, Nectarie… Aşa va fi
cum îţi spun… Uite, îţi dau capul meu dacă n-o fi aşa.
Nerăbdător, Leahu, care abia aştepta ca Elefterie să
isprăvească, îi răspunse:
— Sunteţi nişte copii! Dacă Neaţă e azi la putere, nu e vina nici
a liberalilor, nici a conservatorilor, ci a vremurilor. Orice-aţi fi
făcut, Neaţă tot ar fi venit. Nu venea acest Neaţă, venea altul. O

324
schimbare trebuia să se producă astăzi în ţară.
Ceea ce Toto nu pricepea.
— Dar de ce astăzi? De ce trebuia Neaţă să vină şi de ce
astăzi?… Şi cu ce noutăţi vine? Cu împroprietărirea? Cu votul
universal? Dar astea le-am vrut şi noi, liberalii, de mult!
— Şi de ce nu le-aţi făcut, deşteptule? se încruntă la el Nectarie.
— Fiindcă nu ne-au lăsat dumnealor, conservatorii! ţipă Toto,
cu un deget acuzator spre Stoenescu.
Nectarie, Leahu şi Trifănescu izbucniră tustrei, dintr-o dată,
într-un hohot de râs.
— Şi ia spune, frate Toto! zise Nectarie, cu rânjetul lui care-i
descoperea dantura verzuie de atâta fumat. S-au luptat ei mult să
vă împiedice?
La care Leahu adăugă:
— Când aţi vrut voi, liberalii, vot universal şi expropriere?
— Întotdeauna! răspunse Toto categoric.
Uitându-i-se drept în ochi, Nectarie îi zise:
— Uite, frate Toto, eu să fiu în locul tău, chiar aşa vechi liberal
cum eşti tu… şi tot mi-ar fi ruşine să mint în asemenea hal. Să
spună şi Drăgan dacă nu-i aşa!
Scriitorul şi profesorul de literatură Drăgan, care se apropiase
de ei în timp ce Nectarie vorbea, se aşeză. Era un grăsan cu pince-
nez în ramă de tinichea, cu mâini scurte vârâte în mâneci şi mai
scurte, din care ieşeau pe trei sferturi nişte manşete de cauciuc.
Drăgan, deputat liberal în Parlamentul din 1916, nu se putuse
hotărî să se evacueze în Moldova, până în ultima clipă. Mai cu
seamă când află că vecinul şi colegul său, profesorul Marin
Ştefănescu, directorul liceului Lazăr şi fostul profesor al prinţului
Carol, şi-a bătut la poartă, cu o zi înainte de intrarea trupelor
nemţeşti în Capitală, o tăbliţă cu inscripţia «Bine aţi venit», nu mai
stătu mult pe gânduri, şi-şi pregăti şi el un carton la fel. Dar a dat
peste el ginerele său, generalul Bălţatu, care se retrăgea cu
convoaiele de provizii înspre Moldova şi l-a luat pe sus:
— Hai, tată! Vrei să te omoare nemţii?
La Iaşi, în refugiu, primea ca deputat patruzeci de lei pe zi.
Când a început fuga spre Odesa, a aflat că deputaţii evacuaţi la
Odesa primesc în loc de patruzeci de lei, nouăzeci de lei pe zi.
Ştirea l-a îmbolnăvit de supărare. Era nedrept. Deputaţi, ei –
deputat, el!… De ce el, patruzeci de lei – şi ei nouăzeci? Şi alergă la
conu Alecu:

325
 — Coane Alecu, să mi se dea şi mie nouăzeci de lei!
— Nu se poate! Cât stai la Iaşi, nu-ţi putem da mai mult nicio
para! Sau, uite ce!… Am o soluţie!… Pune pe unul din deputaţi
martor că te afli evacuat la Odesa şi intervin să-ţi dea nouăzeci de
lei şi ţie.
A alergat Drăgan să-şi caute martor, dar n-a căutat mult.
Colegii săi, care aşteptau şi ei sosirea nemţilor la Iaşi, se puseră cu
dragă inimă, ca buni camarazi, la dispoziţia lui, să jure că e
evacuat la Odesa.
— Nene Drăgane, îi zicea fiecare. Vorba ăluia: o mână spală pe
alta… Eu jur că tu eşti evacuat la Odesa… tu juri că eu sunt
evacuat la Odesa… şi aşa luăm fiecare dintre noi câte nouăzeci de
lei pe zi, fără să se supere nimeni!
Aşa că, mulţumită iniţiativei lui Drăgan, toţi membrii
Parlamentului care au rămas la Iaşi, în 1917, au jurat pe cuvânt
de onoare, unul pentru altul, că celălalt e evacuat la Odesa – şi aşa
au putut figura în registrele Camerei ca evacuaţi la Odesa, ca să
poată încasa, pe tot timpul bejeniei, în loc de patruzeci de lei pe zi,
nouăzeci – «fără să se supere nimeni».
— E ştiut! răspunse Drăgan la invitaţia lui Nectarie, liberalii s-
au opus întotdeauna oricărei reforme, mai ales când alţii o
propuneau. Iar când au fost siliţi de împrejurări să adopte câte o
reformă a altora, s-au lăudat întotdeauna că iniţiativa este a lor…
Toto rămase o clipă cu ochii holbaţi de uimire.
— Ce-ai spus? se răsti el apoi la Drăgan. Nu ţi-e bine? Tu, vechi
liberal, să…
Demn, Drăgan i-o tăie:
— Până aici!… Am fost!… Nu mai sunt!
— De când? exclamă Toto, care cădea dintr-o surpriză în alta.
— De la ora cinci după masă!… Am trecut la Neaţă!
Râsetele celorlalţi îl îndârjiră şi mai rău pe Toto.
— Du-te dracului! strigă el, indignat, lui Drăgan.
— De ce? rânji drăceşte Nectarie. Bravo lui!
Şi către Drăgan:
— Aşa te vreau, Drăgane!… în viaţă să nu faci literatură, că
mori de foame!
Dar Leahu nu mai râdea. Cât se poate de serios, se adresă lui
Toto:
— N-ai dreptate! Bine a făcut Drăgan! Dă dovadă de simţ politic.
El înţelege că nu ne putem agăţa de trecut numai ca să se cheme

326
că suntem consecvenţi. Lumea merge înainte. Neaţă înseamnă
progres. Noi trebuie să fim cu progresul. Sunt alte vremuri. S-a
isprăvit cu filosofia naţional-liberală. S-a isprăvit cu
protecţionismul economic, cu politica porţilor închise, cu apărarea
egoistă a burgheziei liberale care preferă să ţină ţara în stare de
înapoiere, numai să nu împartă câstigul cu alţii. Ai auzit ce spune
regele? Colaborare cu capitalurile străine!… Asta aduce nou un
guvern Neaţă: porţile deschise pentru capitalurile străine…
libertate pentru capitalurile străine care vor îmbogăţi tara şi vor
revărsa belşugul peste toţi locuitorii ţării, ceea ce Ionel al vostru
nici în ruptul capului nu vrea…
Şi Leahu se avântă într-o filipică violentă împotriva liberalilor şi
a conservatorilor, care au luptat să menţină ţara în situaţia de stat
agricol.
— Voi, liberalii, l-aţi însărcinat pe Sorcoveanu al vostru să
explice lumii în scris de ce nu vreţi industrializarea şi omul a
spus-o pe şleau: cică România a venit prea târziu la civilizaţie, aşa
că nu mai poate rivaliza cu naţiunile înaintate apusene şi trebuie
să renunţe pentru totdeauna la gândul de a deveni o ţară
industrială… «Să devenim o democraţie rurală!»… Asta aţi ţipat voi
mereu!… O «democraţie rurală»… Şi pentru ca această democraţie
rurală să nu fie infectată de industrii, v-aţi ferit să aduceţi
capitaluri străine în ţară.
— Mofturi! ţipă Toto. Astea sunt speculaţii bolşevice.
Mulţumit că Leahu «îi freacă» pe liberali, Stoenescu se răsti la
Toto:
— Stai, frate Toto, să auzim ce vrea să spună.
Mereu grav, Leahu se întoarse către Stoenescu:
— Acu ajung şi la tine. Voi, conservatorii, spre deosebire de
liberali, n-aţi făcut politica porţilor închise, voi n-aţi mers cu
protecţionismul atât de departe ca liberalii. Voi aţi fost pentru
capitaluri străine, dar pentru un anumit capital străin: capitalul
german. Aţi ţinut atâta la capitalul german, încât de dragul lui, aţi
vrut să facem război alături de kaiserul Wilhelm.
Acuma venise rândul lui Stoenescu să se înfurie:
— Nu-i adevărat. Nu pentru asta… ci pentru…
— Pentru «democraţie», nu, domnule Stoenescu? rânji,
batjocoritor, Nectarie. Toţi aţi luptat pentru democraţie. Toţi, şi
antantofilii şi nemţofilii, toţi aţi zbierat: «luptăm pentru
democraţie». Dar dacă toţi aţi luptat pentru democraţie, de ce v-aţi

327
mai luat de păr între voi?
Leahu îl apucă de braţ pe Nectarie.
— Lasă-mă, frate, să termin!
Şi către Stoenescu:
— Ştiţi de ce aţi ţinut voi la capitalul străin cu condiţia să fie
german? Din aceleaşi motive pentru care liberalii erau duşmanii
oricărui capital străin: pentru că aţi fost şi voi împotriva
industrializării. Şi scopurile voastre erau foarte bine slujite de
capitalul german, care era şi el împotriva industrializării României.
Germania îşi avea, ea, o industrie a ei… fabricile ei… produsele
ei… care trebuiau plasate pe pieţe străine. Şi unde ar putea fi
plasate mai bine decât în ţări care nu-şi au o industrie a lor! Aşa
că aţi dat mâna cu liberalii şi cu capitaliştii germani pentru unul şi
acelaşi scop: ca noi să rămânem ţară agricolă. Chiar şi acuma,
după război, ziarul vostru, Steagul, repetă teoriile nemţeşti din
timpul războiului, după care lumea trebuia să se specializeze în
popoare agricole şi popoare industriale. Ăsta-i tot secretul.
Interesele tânărului imperialism german au fost servite de lăcomia
moşierimii române. De dragul boierului român, care vrea să vândă
pe un preţ cât mai mare grâul său, produs cu o cheltuială cât mai
mică şi de dragul fabricilor germane care vor să-şi vândă aici cât
mai multe din produsele industriei lor, locuitorii ţinuturilor moldo-
valahe trebuie să rămână ceea ce sunt: nişte ţărani care să nu fie
niciodată în stare să se ridice deasupra situaţiei lor de gloată
ignorantă şi umilă!
— Ohooo! exclamă speriat Stoenescu. Văd că te-ai bolşevizat
rău.
— Lasă copilăriile! Acu vorbim serios. Care este deosebirea între
doctrina liberală şi doctrina conservatoare? Doctrina conservatoare
susţine că grânele, petrolul, lemnul, minereul, în sfârşit, toate
bunurile pământului românesc sunt făcute pentru a îmbogăţi pe
boierii români şi pe capitaliştii germani – pe când doctrina liberală,
«mai patriotică», susţine că bogăţiile solului şi subsolului românesc
sunt făcute ca să se bucure de ele liberalii, numai liberalii şi
nimeni altul decât liberalii…
— Ia, lasă-mă! ţipă Toto. Noi…
Dar rânjetul lui Nectarie îl sili să se oprească.
— Degeaba protestezi, făcu Leahu, când ştii că-i aşa cum îţi
spun eu. Între voi şi conservatori nu-i deosebire decât numai
dintr-un singur punct de vedere: al buzunarului. Conservatorii vor

328
ca România să devină o moşie germană în tovărăşie cu boierii
români – pe când Ion Ion al vostru vrea ca ţara să rămână o moşie
curat liberală. De aceea, Ionel, care n-avea niciun chef să intre în
război, s-a hotărât în cele din urmă, numai de teama că o victorie
germană ar putea înlătura dictatura sa economică – deci şi
politică. Ionel a mers cu Franţa şi Anglia pentru că şi-a făcut
socoteala că bancherii şi industriaşii englezi şi francezi,
impresionaţi până la lacrimi de sacrificiile ce le va aduce el cauzei
aliate, îi vor împrumuta bani cu găleata, fără să-i ceară nimica în
schimb.
— Dă-o dracului! interveni Mihăiescu. Că Ion Ion doar n-o fi
atât de idiot!
— N-o fi! rânji Nectarie. Dar îi credea idioţi pe bancherii
francezi. Rasă latină… fraţi latini… Aceeaşi origină… maica
Roma… Tu doar ai fost la Iaşi în timpul războiului! Cum se face că
n-ai cetit articolul publicat pe atunci de fratele Vintilă care spunea
că «bancherii francezi nu ne vor cere în schimbul sumelor ce ni le
vor împrumuta, nimic altceva decât angajamentul de a bloca
industria germană, pe care nu trebuie s-o lăsăm să-şi desfacă
produsele pe piaţa românească». Ăsta e capul lui Ionel!
— Ionel e un dobitoc şi-atât! făcu Drăgan cu un gest de dispreţ.
Ionel nu ştie şi n-a ştiut niciodată ce vrea!
Toto îl privi încruntat, dar se mărgini să dea numai din umeri.
— Nu, Drăgane! se adresă Leahu, neo-neţistului Drăgan. Ionel
nu-i dobitoc. Are, însă, un mare defect: vrea să fie mai deştept
decât toţi. Şi nu este! Dacă era, azi n-ar fi ajuns să tremure de
frica bolşevismului!
Toţi se uitară nedumeriţi la Leahu, care-i lămuri numaidecât:
— Vă repet: dacă azi există o primejdie bolşevică la noi, e numai
din vina liberalilor. Ce vi se pare curios? Închipuiţi-vă ce s-ar fi
întâmplat dacă liberalii ar fi purces într-un mod cinstit la
industrializarea ţării şi ar fi făcut din atâţia muncitori agricoli,
nişte muncitori industriali!
— Ce s-ar fi întâmplat? îşi întoarse capul spre el, curios,
Drăgan.
— S-ar fi întâmplat un lucru foarte simplu şi bun. Dacă s-ar fi
deplasat câteva milioane de ţărani de la sat la oraş, azi, problema
exproprierii s-ar pune într-un mod mult mai puţin acut, pentru că
numărul celor flămânzi după o bucată de pământ ar fi mult mai
redus. Şi atunci, ar fi mult mai redusă şi primejdia ca ţărănimea

329
să ciulească urechea la ceea ce le cântă sirenele comuniste pe la
toate răspântiile. Dar liberalii s-au ferit s-o facă şi acum sunt cei
dintâi care tremură.
Încălzit, Leahu, cu o lucire profetică în ochii săi de obicei blânzi
şi cuminţi, continuă:
— Pentru orice om cinstit e clar că liberalii ne-au adus la
marginea prăpastiei. De aceea trebuie cu toţii, absolut cu toţii, să
mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a trimis în ceasul al
doisprezecelea pe Neaţă. Generalul Neaţă va pune ordine în
politica ţării. Ţara este cu el. El este omul care, prin energia şi
autoritatea lui, va izbuti să sudeze între ele toate clasele sociale şi
toate interesele: burghezia, ţăranii, minorităţile, capitalul străin…
Graţie generalului Neaţă se va stabili armonia între proprietatea
mare şi ţărănime… între patroni şi muncitori… între burghezia
noastră protecţionistă de până acum şi capitalurile străine. Nimic
nu va mai sta de aci înainte în calea industrializării noastre şi
orice duşmănie între clase nu-şi va mai avea vreo justificare.
— Rahat! exclamă Nectarie şi pufăi zgomotos din trabuc.
Dar Leahu parcă nici nu-l auzi şi, din ce în ce mai aprins, evocă
imaginea orbitoare a celor ce vor fi când Neaţă va conduce
destinele ţării:
— Prin colaborarea cu capitalurile străine, vom ieşi din faza
neo-iobăgistă, ca să intrăm în faza capitalisto-burgheză.
Proprietarii de pământ vor face cultură intensivă şi extensivă şi vor
prospera… Capitaliştii vor pune în funcţie uzine uriaşe şi vor
prospera… ţăranii vor căpăta pământ şi debuşee pentru produsele
lor şi vor prospera… ţăranii care nu vor fi împroprietăriţi vor putea
fi bine plătiţi în agricultură şi industrie şi vor prospera…
muncitorii din fabrici vor căpăta salarii mari, locuinţe luminoase şi
igienice şi străzi luminate şi vor prospera… Sub regimul
generalului Neaţă va fi o adevărată revărsare a Nilului peste acest
pământ vlăguit până acum de exploatarea nemiloasă a oligarhiei…
Regimul Neaţă va marca în istoria ţării o epocă de admirabilă
armonie socială, de solidaritate cinstită şi trainică între toate
clasele sociale… Şi numai atunci vom putea spune că am tăiat
capul hidrei bolşevice… în faţa belşugului ce li-l va oferi Neaţă,
lucrătorii îşi vor întoarce ochii cu dezgust de la bolnăvicioasele
halucinaţii de socializare prematură şi vor recunoaşte că nişte
oameni lipsiţi de orice cultură ca ei nu sunt încă în stare şi nici nu
vor fi în stare, atât de curând, să se conducă singuri. Ei vor

330
înţelege atunci foarte bine că trebuie să aştepte… să aştepte… să
aştepte!
Tabloul vremurilor mesianice pe care le aduce Neaţă cu sine era
scăldat în atâtea lumini sclipitoare, încât Drăgan, Stoenescu, Toto,
Mihăiescu, Elefterie, fermecaţi, nici nu îndrăzneau să se mişte.
Numai Nectarie, nemilos, strică poezia momentului:
— Rahat!
— Şi încă ce rahat! comentă Trifănescu… Trebuie să fie cineva
nebun să-şi închipuie că străinii pentru asta vor să-şi investească
aici capitalurile: ca să asigure belşugul poporului…
Dar Leahu îşi urmă firul gândurilor sale cu acelaşi avânt, fără
să-şi arunce măcar ochii spre Trifănescu:
— Da, scumpii mei, ţara are mare noroc că arbitrul situaţiei
este azi Neaţă. De arbitrajul generalului Neaţă avem nevoie cu
toţii: şi proprietarii care se tem de o expropriere totală… şi
ţărănimea care se teme să nu fie înşelată… şi muncitorimea care
se teme de o reacţiune violentă din partea oligarhiei liberale… şi
burghezia care se teme de bolşevismul urbano-rural… toţi!… Aşa
că oricare dintre noi, dacă-şi înţelege bine interesele, trebuie să fie
alături de Neaţă… Dacă…
— Specială!… Democratul cu lista guvernului! Specială!
Toată Capşa sări în picioare. Sunase clipa supremă. Misterul va
fi, în sfârşit, dezlegat. Acum se va şti cine a fost numit la Comerţ şi
Industrie. Toţi capşiştii, ca unul, se năpustiră spre uşă, dar în
aceeaşi clipă uşa se deschise şi câţiva vânzători dădură năvală
înăuntru. Zeci de mâini se întinseră, înfrigurate, spre ei. Toto răzbi
să apuce şi el o gazetă şi înconjurat de ceilalţi care stăteau cu
capetele lipite unul de altul, citi:
— Interne: Aureanu… Agricultură şi Domenii: Fiflide… Culte şi
Arte: Traian… Război: Corneanu… Muncă: Treancă… A! Comerţ şi
Industrie… cineeee?
Îşi ridică ochii spre ceilalţi… Ceilalţi se uitară la el… şi toţi,
înafară de Leahu, începură să râdă cu lacrimi.
— Tărcăoanu! strigă Toto, fericit. Pungaşul care a făcut din
Ardeal o afacere!… Tărcăoanu la Comerţ şi Industrie!… Uraa!
Trăiască guvernul generalului Neaţă!
Dar fiindcă pentru entuziasmul care-l cuprinsese, atâta i se
părea prea puţin, se urcă iute pe un scaun şi începu să urle spre
sala întreagă:
— Uraaa! Trăiască guvernul generalului Neaţă!

331
 La care, sala întreagă îi răspunse cu frenezie:
— Uraaaa! Uraaa!… Trăiască guvernul generalului Neaţă!…
Trăiască eroul de la Mărăşti!
Toto sări jos de pe scaun. Redevenit grav deodată, se încheie la
haină şi-şi puse paltonul.
— Fraţilor – zise el prietenilor săi – Leahu are dreptate! Cine-şi
cunoaşte interesele trebuie să stea azi alături de Neaţă. Mă duc
chiar acum să mă înscriu în partidul lui Neaţă.
— Şi eu! strigă Stoenescu, care părea că atâta aşteaptă: un
semnal din partea adversarului său politic de până acum.
— Şi eu! strigă Elefterie.
Leahu stătea pe scaun, zdrobit.
— Eu nu mai înţeleg nimic! zise el aproape în şoaptă, încât
Nectarie abia îl putu auzi.
Trifănescu şi Nectarie râdeau şi urmăreau cele ce se petrec în
sală. Cuprinşi de delir, toţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, fără alegere,
se îmbrăţişau între ei. Chelnerii, veseli şi ei, alergau printre mese
cu porţii duble de coniac şi maderă. Dintr-un colţ al sălii detună o
sticlă de şampanie. Glasuri din ce în ce mai multe strigau
pretutindeni:
— Costică, Mitică, şampanie… garson, şampanie… Şi aici!…
Adu şi aici două sticle! Uraa!… Ura! Trăiască eroul de la Mărăşti.
Mimi Pantof îşi scosese pantoful şi căuta să-l prindă pe Englezul
care fugea printre scaune cu o sticlă în mână şi, râzând, o înjura
într-una:
— Mama ta de… Nu pui tu mâna pe mine, degeaba! Mai bine
prinde-l pe ramolică! Are chelie!… E tocmai bun pentru tine!
Dar Mimi, abilă, dintr-o săritură îl ajunse pe Englezul şi-l
înşfăcă pe la spate, de guler.
— Aşa! râse ea, cu pantoful în aer. Acuma te-am prins. Strigă:
«Trăiască guvernul generalului Neaţă»!… că te pocnesc!
Cu o frică exagerată, în glumă, Enăchescu îşi trase capul între
umeri şi se apucă să urle din toate puterile:
— Uraaa! Trăiască salvatorul nostru, generalul Neaţă!
Sala toată se ridică în picioare, cu paharele în mână şi solemn,
ca la comandă, începu să cânte:
— Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască! La mulţi ani!
Mişcat, cu lacrimi în ochi, Drăgan se aplecă spre Trifănescu,
Nectarie şi Leahu:
— Ce guvern popular! Ce guvern popular!

332
333
 XII

Deşi antecamera doctorului Willy Pământeanu era plină de

lume care aştepta mai de mult, când apăru domnul Kulersberg,
toţi secretarii săriră să-l anunţe. Doctorul Willy Pământeanu
stătea în acel moment de vorbă cu delegatul comunităţii din
Adjud, venit pentru câteva ceasuri la Bucureşti să se plângă Ligii
evreilor israeliţi că directorul liceului local refuză să înscrie pe
copiii evrei, pe motiv că nu sunt locuri pentru străini. Cum auzi că
domnul Kulersberg e aici, doctorul Willy se ridică şi spuse
delegatului:
— Ştiu, ştiu! Asemenea reclamaţii vin din toată ţara… Aşa că
ştiu!
— Dar…
— Bine, bine! Treci mata dincolo pentru câteva minute… Am o
chestie foarte, foarte urgentă… Vorbim după aceea.
Delegatul, însă, nu părea dispus să înţeleagă:
— Domnule doctor, aştept de dimineaţă aici. Şi trenul pleacă la
unu. Dacă pierd trenul…
Doctorul Willy se supără:
— Asta e nemaipomenit! strigă el. Dumneata nu înţelegi că am o
chestiune urgentă?
Şi către secretar:

334
 — Pofteşte-l pe domnul Kulersberg şi dumnealui să mai aştepte
puţin. Sau, mai bine… să facă un memoriu!
Domnul Kulersberg intră cu mâna întinsă:
— Domnule doctor, nu ştiu cum să-ţi mai mulţumesc pentru
binele ce mi l-ai făcut. N-o să te uit toată viaţa.
— O, nu-i nimic! zise doctorul Willy, modest şi cuminte. Şi apoi,
mi-ai mai mulţumit o dată…
— O dată! exclamă însufleţit domnul Kulersberg. De un milion
de ori şi tot n-ar ajunge.
Într-adevăr, doctorul Willy îi făcuse un bine enorm. Dar şi
merita! Domnul Kulersberg era unul din cei mai mari comercianţi
de covoare şi muşamale din Capitală. Foarte bine văzut în
cercurile negustoreşti, se spunea că n-ar fi exclus, dacă
împrejurările o vor permite, ca la un eventual guvern liberal,
domnul Kulersberg să-şi pună candidatura pentru un loc în
consiliul municipal. Dar nici acum domnul Kulersberg nu era un
oarecare în viaţa politică a ţării. El fusese ales mai de mult – încă
de anul trecut – preşedinte al comisiei de distribuire a azimii,
preşedinte al societăţii de înmormântare «Sacra», preşedinte al
comitetului de iniţiativă pentru ridicarea unui monument la poarta
cimitirului evreiesc în memoria marelui dispărut Froim Froimovici,
preşedinte al secţiei culturale a comunităţii israelite din Bucureşti,
vicepreşedinte al cercului cultural «Libertatea» – iar azi candida la
preşedinţia templului coral. Deci, domnul Kulersberg avea de ce să
aspire la recunoştinţa poporului evreu: era cineva.
Iată, însă, că acestui domn Kulersberg, care se putea considera,
pentru atâtea şi atâtea motive, un om fericit, i se întâmplă o
nenorocire: îi moare soţia. Madam Sabina Kulersberg era o femeie
foarte frumoasă şi foarte cunoscută în cercurile filantropice
evreieşti din Capitală, unde şi-a putut dovedi, în nenumărate
ocazii, bunătatea inimii sale. Nu era iniţiativă pentru ajutorarea
evreimii sărace, la care madam Sabina Kulersberg să nu fi
participat din tot sufletul. Se obişnuise să facă bine.
— A devenit la mine un obicei! zicea ea. Trebuie să fac bine.
Înafară de aceasta, vizita din lună în lună azilul, ca să vadă
cum mănâncă bătrânii, ceea ce li se dă de mâncare. Vizita aproape
la fiecare trimestru orfelinatul, ca să vadă cum poartă orfanii
pantalonii care li s-au dăruit anul trecut. Vizita apoi spitalul
israelit, ca să vadă cum mor oamenii săraci: recunoscători, sau
nerecunoscători faţă de conducătorii şi binefăcătorii lor. Apoi,

335
documentată, venea acasă şi scria un articol – era şi scriitoare – pe
care îl publica în gazeta Visul evreului român, organul oficial al Ligii
evreilor israeliţi.
Deci, doamna Sabina Kulersberg era şi ea cineva. Totuşi,
madam Sabina a murit. Şi cum a murit? Subit! Adică de inimă.
Era şi de aşteptat. Cu inima ei slabă…
Domnul Kulersberg a primit vestea la prăvălie, unde tocmai
stătea de vorbă cu un voiajor al unei mari fabrici de covoare
persane de la Leipzig. Desperat, domnul Kulersberg l-a chemat la
telefon îndată pe doctorul Willy.
— Domnule doctor, mi s-a întâmplat o mare…
— Ştiu! i-o luă înainte doctorul Willy. Am aflat. Mi-a telefonat
fiica dumitale. Sunt zdrobit. Dar să n-ai nicio grijă!… Voi face tot
ce-mi stă în puteri, ca să iasă ceva frumos… Ceva demn de
defuncta!
În marea sa dezolare, Kulersberg nu mai putea de fericire şi
recunoştinţă:
— Să trăieşti, doctore, să trăieşti!
Şi doctorul Willy s-a ţinut de cuvânt. A adus la înmormânţarea
marei defuncte Sabina Kulersberg, nu numai şcolile israelite din
Capitală, nu numai pe toţi membrii societăţilor de ajutor reciproc
de la literă A până la litera Z, şi pe toţi pensionarii azilului şi
orfelinatului, şi pe toţi convalescenţii spitalului, şi pe toţi săracii
ajutaţi de comunitate, ca şi pe toţi membrii comitetului Ligii
evreilor israeliţi, ai cercului «Libertatea», ai «Sacrei», ai templului
coral şi ai atâtor alte instituţii, dar pe însuşi generalul Corneanu,
ministru de război în guvernul generalului Neaţă.
Ministrul de război al României mari la înmormântarea Sabinei
Kulersberg? Dar cine era madam Sabina, că a venit însuşi
ministrul de război s-o conducă la lăcaşul de veci? Vreo rudă de-a
domnului ministru? Vreun camarad de arme cumva? Sau poate
vreo autoritate militară ori politică?
Nimic din toate acestea. Generalul Corneanu, ministru de război
în guvernul Neaţă, nici n-o cunoştea pe doamna Sabina
Kulersberg. Ba, ceva şi mai interesant: nu-l cunoştea nici pe
bărbatu-său, pe domnul Kulersberg. Totuşi, venise la
înmormântarea mult regretatei. De ce?
Fiindcă în clipele acelea s-au găsit în ţară doi oameni politici
care au găsit că moartea doamnei Sabina Kulersberg este un
eveniment deosebit de favorabil pentru înseşi interesele ţării.

336
Aceşti doi oameni erau: doctorul Willy şi generalul Neaţă.
Pasămite, madam Sabina Kulersberg murise tocmai când
doctorul Willy era în tratative cu generalul Neaţă pentru un cartel
electoral. Doctorul Willy cerea două locuri în Parlament: unul
pentru el, al doilea pentru doctorul Kern, preşedintele Ligii evreilor
israeliţi. Neaţă încă nu-i dăduse niciun răspuns, dar doctorul Willy
avea toată încrederea în înţelepciunea şi bunăvoinţa eroului de la
Mărăşti. Ştia care este dispoziţia lui Neaţă faţă de populaţia
evreiască: bună! Cât se poate de bună!
— Acuma – zicea Neaţă celor din jurul său – evreii trebuie iubiţi.
Sunt concetăţeni. Vin alegerile. Trebuie iubiţi. Au în unele locuri
voturi masive. Ţrebuie iubiţi!… Păcat să-şi piardă voturile pe
socialişti!… Trebuie iubiţi!… Şi trebuie să le arătăm cu orice preţ
că-i iubim.
Aşa că, moartea ilustrei doamne Sabina Kulersberg i-a găsit pe
amândoi, exact când Willy se agăţa de orice pretext ca să-i poată fi
de folos generalului Neaţă şi când Neaţă căuta orice pretext ca să-
şi manifeste, fără să-l coste nimic, dragostea pentru evrei. De
aceea, doctorul Willy, când a primit trista veste, a sărit în sus de
bucurie. A murit madam Sabina? Trăiască madam Sabina! Asta e
o lovitură, nu glumă! Rar prilej mai fericit să servească guvernul –
şi guvernul să-l servească pe el.
Peste o jumătate de oră era la generalul Corneanu, ministru de
război, cu care era în relaţii de afaceri prin banca Sultanin-
Kerbalâ.
— Uite, domnule general, te rog eu… vino la înmormântarea
doamnei Sabina Kulersberg.
— Dar cine-i doamna Kulersberg?
— Nu ştii? Soţia marelui magazin de covoare persane de pe
Calea Victoriei!
Ochii generalului sclipiră un moment:
— Persane autentice?
— Autentice, domnule general. Cea mai bună fabrică din
Germania!… Om bogat… Mâine va ajunge şeful comunităţii
israelite.
Şi numai la urmă, adăugă:
— Vino, domnule general!… Nu uita!… Se apropie alegerile…
şi…
Generalul înţelese, în sfârşit. Aici sunt mari interese politice în
joc.

337
 — Să vorbesc cu generalul! zise Corneanu.
Mai trecu o jumătate de oră şi generalul Neaţă era pus în
curent.
— Nicio vorbă mai mult! hotărî el. Du-te la înmormântarea
jidoavcei!
Şi-l chemă pe Culai:
— Culaie, să-mi scoţi din chestia asta o afacere clasa întâi. S-a
înţeles? Să vadă evreii ce facem noi pentru ei!
Cam aceeaşi socoteală îşi făcuse şi Willy: să publice în gazeta
Visul evreului român un mare reportaj asupra înmormântării, cu
fotografia generalului Corneanu păşind trist şi inconsolabil după
rămăşiţele pământeşti ale Sabinei Kulersberg de care se desparte
pe veci – ca să vadă evreii ce face doctorul Willy pentru populaţia
evreiască.
Şi generalul Corneanu a venit, aşa că înmormântarea a avut un
succes extraordinar. Era unul din cele mai mari succese politice
înregistrate de doctorul Willy, vicepreşedintele Ligii evreilor israeliţi.
Toată lumea evreiască vorbea despre Neaţă:
— Ce filosemit… ce filosemit! Dumnezeu să-i dea sănătate!
Iar comitetul Ligii evreilor israeliţi nu mai putea de admiraţie
pentru doctorul Willy:
— Ce cap, ce cap!
Ceea ce, bineînţeles, îl făcea să crape de invidie pe bătrânul
doctor Kern, singurul om din lume care stătea în calea doctorului
Willy, spre scaunul de şef suprem al ligii.
Toată recunoştinţa doctorului Willy era, deci, îndreptată acum
spre marea dispărută, madam Sabina Kulersberg: murise tocmai
la vreme. Dacă n-ar fi murit, doctorul Willy ar fi trebuit s-o ucidă,
atât de necesară s-a dovedit a fi, în complexul manevrelor sale
machiavelice, înmormântarea ilustrei femei. De asta i se şi părea
întrucâtva comic că domnul Kulersberg îi mulţumeşte lui, când
dimpotrivă, el ar trebui să-i mulţumească lui Kulersberg.
Dar şi ilustrul negustor de muşamale de pe Calea Victoriei îşi
făcuse socotelile lui. Prezenţa generalului Corneanu i-a săltat
acţiunile în ochii enoriaşilor de la templul coral, cu mie în sută.
Acuma vor vedea ei cine e el: un om la durerile căruia participă
însuşi guvernul. Şi, participă, prin cine? Prin ministrul său de
război. Dacă n-a înnebunit de bucurie domnul Kulersberg în ziua
înmormântării nevesti-si, a fost mare minune!
«Acu să mai vedem dacă o mai îndrăzni cineva, la alegerile de la

338
templul coral, să-l mai voteze pe nenorocitul acela de Kentner!»
Era, deci, foarte explicabilă şi recunoştinţa lui Kulersberg faţă
de doctorul Willy, care ştia, totuşi, să fie modest:
— Lasă! îi zise el domnului Kulersberg, care continua să-i
scuture mâna. Pentru un om ca dumneata… ceea ce am făcut e
încă nimic…
— Crezi că duminică… la alegerile de la templu… n-o să…
Doctorul Willy se grăbi să-l asigure:
— Fii liniştit! Kentner e aşa de speriat de înmormântare, încât
am impresia că-şi retrage candidatura.
În culmea fericirii, domnul Kulersberg se ridică şi-i scutură iar
mâna doctorului Willy:
— Eşti un prieten adevărat! Îţi mulţumesc.
Dădu să plece, dar se întoarse din drum – şi cu un aer degajat,
ca şi cum i-ar fi comunicat un mic amănunt:
— Cu «Covorul naţional» am aranjat. Vei fi cooptat în consiliu, la
prima şedinţă.
Şi ducând pieziş mâna la gură, ca să-şi izoleze glasul de_uşă,
zise cu un zâmbet:
— Şi participarea… E în regulă! Ţi-am pus deoparte opt sute de
bucăţi… E în regulă!
Şi ieşi pe uşă în fugă. Nu voia ca doctorul Willy să-i
mulţumească.
Willy îşi chemă secretarul:
— Cine vine la rând?
— Delegaţia românilor mozaici.
— Să intre.
Delegaţia era compusă din doi români mozaici: unul înalt şi
altul scurt. Cel înalt era originar din Vaslui şi-l chema
Dorohoianu. Cel scurt era originar din Dorohoi şi-l chema
Vasluianu. Dorohoianu era profesor de matematici la liceul
evreiesc, iar Vasluianu era avocat.
Doctorul Willy îi primi cu un zâmbet de milă şi condescendenţă.
Au venit!… Au trebuit să vină la el. Ba bine că nu!… Cum şi-au
închipuit că ar putea face politică de capul lor, fără să-i ceară lui
sfatul! Uite cine se bagă în politică!… Nişte nenorociţi!… Fără un
şef, fără un program, fără să aibă în spatele lor marea masă
evreiască! Acuma au păţit-o. Şi vin la el, pocăiţi, cu coada-ntre
picioare.
— Ei, le zise el, cu un glas în care nici nu încercă să-şi ascundă

339
batjocura. Mai sunteţi români mozaici?
— Am fi – glumi trist Dorohoianu – dacă nu ni s-ar trage
chiulul.
Doctorul Willy deveni nervos:
— Aşa vă trebuie! De ce n-aţi venit la mine de la început?
— Păi nu ştiţi, domnule doctor? vorbi Vasluianu. Până nu te
frigi…
Ceva mai îngăduitor, doctorul Willy întrebă:
— Bine, bine… şi acuma, ce aveţi de gând?
— Domnule doctor – luă cuvântul Dorohoianu – noi vrem să
facem politică activă. Suntem români. Simţim româneşte., N-avem
nimic comun cu evreii. Mai cu seamă cu cei veniţi din Galiţia. De
aceea ne căutăm un partid care să ne accepte programul şi cu care
să ne putem prezenta în alegeri cu şanse de reuşită…
Peste măsură de supărat, doctorul Willy se ridică de pe scaun,
agitând creionul pe care-l ţinea în mână ca să fie mai convingător:
— De ce v-aţi dus la liberali? Ce-aţi căutat la liberali? Potcoave
de cai morţi?
— Pardon! făcu Dorohoianu. Când a venit guvernul de generali,
liberalii au avut nevoie de noi. Şi ne-au făgăduit locuri în
Parlament şi în consiliul municipal,
— Şi v-au dat, ce?
— Nimic!
Prostia partidului româno-mozaic îl scotea din sărite pe doctorul
Willy.
— Nimic! strigă el, exasperat. Şi cu asta aţi spus tot! Dar se
poate? Oameni în toată firea să n-aibă atâta simţ politic? Dar Liga
evreilor israeliţi? De ce nu v-aţi gândit la Liga evreilor israeliţi? Voi
ştiţi că toate partidele tratează cu noi? Voi ştiţi că toate partidele
ne roagă să mergem cu ei în alegeri? Ne roagă şi Neaţă… ne roagă
şi liberalii… ne roagă şi ţărăniştii! Toţi ne roagă şi toţi ne oferă
oricâte scaune vrem, în Parlament. N-avem atâţia candidaţi câte
scaune ni se oferă. Depinde numai de noi… Şi dumneavoastră
umblaţi pe la liberali!… Mha! Pe la liberali!
Şi izbi cu convingere creionul de masă:
— Cu liberalii! Cu mincinoşii şi nepricopsiţii ăia de liberali vor
să facă ei politică!… Dacă s-a mai pomenit aşa ceva de când
lumea!
Intimidaţi, Dorohoianu şi Vasluianu stăteau muţi şi aşteptau ca
doctorul Willy să le taie capul. Dar când văzură că doctorul Willy a

340
isprăvit şi nu le face nimic, ridicară spre el nişte ochi rugători:
— Iertare, domnule doctor! zise Dorohoianu. A fost o lecţie grea.
Dar acuma ştim ce avem de făcut. Domnule doctor, am hotărât să
trecem cu tot partidul la dumneavoastră!
O moleşeală plăcută îl sili pe doctorul Willy să se aşeze în
fotoliu. Ce frumos sună cuvintele astea la care visează în nopţile
sale de insomnie politică! «Domnule doetor, am hotărât să trecem
cu tot partidul la dumneavoastră». Tot partidul! Este drept că tot
partidul românilor mozaici se compune din Dorohoianu şi
Vasluianu. Dar răsunetul! Răsunetul va fi colosal. Şi-apoi
prestigiul ce-l va căpăta prin acest act politic Liga evreilor israeliţi!
Cu un gest hotărât, Willy sună:
— Bemsohn – spuse el primului său secretar – vei pregăti toate
formalităţile pentru fuziune. Dumnealor… Partidul românilor
mozaici… trec cu toţii la noi.
Două minute mai târziu, se găsea în faţa lui Willy un proaspăt
cetăţean român de la Bârlad:
— Domnule doctor, am fost mobilizat din 1914 şi din 1916 am
fost trimis pe front. M-am eliberat abia în toamna trecută, după
aproape cinci ani. Am vrut să-mi internez nevasta la spital şi m-au
dat afară pe brânci. Nu-i loc pentru jidani.
Doctorul Wioy, care tot cotrobăia printre hârtii, ascultă, apoi
hotărî:
— Bine! Fă un memoriu şi lasă-l la secretariat.
— Dar ce fac cu nevasta, domnule doctor?
Mirat, doctorul Willy îi răspunse:
— Dumneata ştii sau nu ştii româneşte? Fă un memoriu şi
aşteaptă liniştit acasă.
Îndată după aceea se prezentă doctorului Willy un vechi «leist»,
avocatul Goldemberg, care venea să-i aducă la cunoştinţă
doctorului Willy că percepţia a pus sigilii pe uşa cancelariei şi a
claselor liceului evreiesc Cultura de la Iaşi, pentru că şcoala ar fi în
urmă cu impozitele.
— Copiii au trebuit să-şi întrerupă cursurile, domnule doctor!
Se poate una ca asta?
— Dar domnul Şachtel? întrebă doctorul Willy. Ce spune
domnul Şachtel?
Vicepreşedintele leiştilor ştia ce întreabă: Şachtel, conducătorul
băncii «Bahluiul», preşedintele Ligii evreilor israeliţi secţia Iaşi,
preşedintele comunităţii israelite locale, deci dictatorul necontestat

341
al şcolilor israelite, al sinagogilor, azilului, orfelinatului,
cimitirului, băii şi măcelăriei rituale, era în acelaşi timp fruntaş al
clubului liberal ieşean. Prin urmare, un singur cuvânt al domnului
Şachtel ar fi fost de ajuns ca fiscul să lase şcoala în pace.
— Domnul Şachtel – răspunse domnul Goldemberg
— Zice că el nu se amestecă.
Domnul Şachtel să nu se amestece? Chestiunea i se părea
suspectă doctorului Willy. Domnul Şachtel să nu se amestece, el
care se amestecă în toate!… Nu! Aici trebuie să fie altceva la mijloc.
— Ascultă, domnule Goldemberg, chestia nu-mi place. Spune-
mi adevărul: despre ce este vorba?
Goldemberg nu părea încântat să vorbească, dar în cele din
urmă n-avu încotro.
— Uite ce este, domnule doctor. Prefectul de poliţie a aflat că
unii profesori au de gând să voteze cu socialiştii. Ca să silească
direcţia şcolii să-i dea afară din slujbă, prefectul a pus pe
administratorul financiar să închidă liceul. Vezi dar…
— Văd! se răsti doctorul Willy la vechiul leist de la Iaşi. Şi
dumneata îmi ceri să intervin, nu?
— Fireşte!
— Ei, cum de-ţi trece prin minte aşa ceva, domnule
Goldemberg? strigă doctorul Willy cu atâta violenţă, că-l sperie pe
bietul leist. Să vii tocmai de la Iaşi până aici, să-mi ceri să mă ridic
împotriva legii şi să pretind fiscului să nu-şi facă datoria? Să
încurajez eu, doctorul Willy Pământeanu, vicepreşedintele leiştilor,
favorurile şi ilegalităţile, când eu împotriva acestui lucru lupt:
împotriva favorurilor şi ilegalităţilor de pe urma cărora populaţia
evreiască a suferit până acum?
Amărât, Goldemberg se ridică.
— Îmi pare rău, domnule doctor, mai mult de copii…
— Îmi pare rău şi mie! zise Willy. Dar s-o ştii de la mine: cu
asemenea funcţionari, comunitatea de la Iaşi n-o să ajungă
departe. Spune-le-o şi celor de la Iaşi! Să-şi schimbe funcţionarii
cât mai e timp.
În sfârşit, iată şi o vizită plăcută: doamna Rosalie Briliant, încă
frumoasă, elegantă, parfumată şi plină de bunăvoinţă. Ori de câte
ori o vedea, doctorul Willy se simţea tulburat de gânduri şi
sentimente foarte amestecate. Asta îl făcea totdeauna să se poarte
timid cu această femeie – el care se ştia temutul şef al tuturor
evreilor israeliţi din România.

342
 — Cald! zicea el de obicei, fiindcă de obicei începea cu o
banalitate, aşa cum se întâmplă în asemenea împrejurări.
— Curios! răspundea ea cu ochii gânditori, nevinovaţi. Şi totuşi
nu suntem decât în martie…
Apoi se uitau unul în ochii celuilalt şi-şi zâmbeau. Dar fiindcă
zâmbetul nu-i un scop, ci numai un mijloc, doctorul Willy se
apropia de Rosalie cât mai aproape, îi săruta mâna şi…
Dar exact în clipa aceea se auzea o bătaie în uşă. Doctorul
trecea repede în dosul biroului şi striga măreţ:
— Intră!
Bineînţeles, nu intra nimeni. Era trucul doctorului Willy, care-şi
calcula toate după cronometru: la trei minute după ce intra
doamna Rosalie la el în birou, primul său secretar trebuia să-i
bată la uşă. Doctorul Willy era un om tare. Lupta din răsputeri
împotriva tuturor patimilor care l-ar fi putut abate de la obiectivele
sale politice. Şi izbândea: madam Rosalie pleca de la el
decepţionată, dar nu înainte ca el s-o fi întrebat, calm şi
prevenitor:
— Cum a mers?
Era vorba totdeauna de vreo colectă, în folosul fie al vreunui
orfelinat ori azil, fie al vreunui grup de sinistraţi din provincie, fie
al vreunei iniţiative cu caracter cultural, sau cu un alt caracter
dacă nu cultural, în orice caz filantropic. Pentru aceste colecte, se
tipăreau liste de subscripţie şi chitanţiere care se distribuiau
oamenilor de bine de ambele sexe, dar de diferite vârste, în cadrul
unei festivităţi special organizate: o conferinţă urmată de dans,
sau chiar o serată dansantă, sau, pur şi simplu, un bal.
Şi rezultatele întreceau cele mai frumoase speranţe. Astfel, spre
marea sa satisfacţie, doctorul Willy a putut constata, pe baza unor
statistici minuţios verificate că, de când îşi desfăşoară activitatea
sa filantropică în folosul populaţiei sărace, au început să se
înregistreze în lumea oamenilor de bine care se adunau pe la
baluri să-i ajute pe evreii săraci, din ce în ce mai multe logodne,
căsătorii, şi – da! de ce s-o ascundă doctorul Willy – divorţuri şi
drame pasionale: vitriol, revolver, sinucideri… în special,
divorţurile şi dramele pasionale îl bucurau tare mult pe doctorul
Willy, fiindcă ele corespundeau în chip ideal programului politic al
Ligii evreilor israeliţi.
— Ne asimilăm, ne asimilăm! striga el entuziasmat. Iată efortul
luptei noastre pentru emanciparea evreilor!… Am devenit oameni

343
ca toţi oamenii: divorţăm, ne sinucidem, tragem cu revolverul!…
Asta am şi vrut.
Unul din ajutoarele cele mai preţioase în activitatea sa
filantropică era doamna Rosalie Briliant, care avea sarcina să
distribuie prietenelor şi cunoscutelor adunate la bal, liste de
subscripţie şi chitanţiere, şi să ridice mai târziu de la ele sumele
adunate prin magazine, bănci, ori case particulare înstărite. Şi
doctorul Willy ştia: ori de câte ori doamna Rosalie venea la el la
birou, scurta lor idilă se termina cu un decont mai mult sau mai
puţin lung.
Deci, când Willy o întrebă: «Cum a mers?» – doamna Rosalie
deschise poşeta şi scoase mai întâi o cheie, apoi o cheie şi o cheiţă,
apoi un pieptene de argint şi după aceea, rând pe rând: trei chei,
cutiuţa de pudră, un pacheţel de ciocolată, un forficel, rujul de
buze, câteva bilete vechi de tramvai, actul de vaccin al băieţaşului,
o testea de ace de păr, o cheiţă, o broşă, un fişic cu bomboane de
clorat de potasiu, un plic mare îndoit în două şi încă vreo câteva
obiecte de mai mică importantă, după care exclamă:
— Uite-le!
Şi flutură, victorioasă, câteva chitanţiere şi o hârtie: lista de
socoteli.
Nerăbdător, doctorul Willy parcurse dintr-o privire hârtia şi se
pierdu în accente de nemărginită admiraţie şi bucurie:
— Ooo! Ooo!… Frumos!… Frumos!… Au lucrat bine doamnele
noastre!… Bravo… Excelent!…
— Nu-i aşa? zise cu candoare doamna Rosalie, care-şi băga
lucrurile la loc în poşetă.
Doctorul se mai uită o dată la listă şi zise:
— Grozav! Au noroc sinistraţii de la Hârlău… Tocmai bine. O să
avem bani pentru gazetă. Ai trecut pe la Elly să depui banii?
Cu drăgălăşenie irezistibilă, doamna Rosalie răspunse:
— Încă nu! Să vezi…
«Aha! îşi zise Willy. Începe iar cu poveştile ei!…»
Apoi, pe un ton cât se poate de blând:
— Şi de ce, dragă?
— Vezi şi tu! zise ea. Citeşte numele cucoanelor care au adunat
banii şi-ţi dau explicaţii pentru fiecare în parte.
Doctorul Willy începu:
— Amelia Grimberg!… Cinsprezece mii lei… Ţi-a vărsat banii?
— Nu! făcu simplu doamna Rosalie.

344
 — De ce?
— O nenorocire. Tocmai se pregătea să vină la mine, când i-a
telefonat bărbatu-său de la club: pierduse cincisprezece mii de lei.
Exact cincisprezece mii. Şi dacă nu-i plăteşte pe loc, se împuşcă.
Înţelegi?
— Bun! zise, resemnat, doctorul. Vezi, te rog, să ai grijă…
Şi citi mai departe:
— Baby Natambaum… douăsprezece mii opt sute lei. Ce-i cu
ea?
— M-a rugat s-o las până la sfârşitul verii. Trebuie să-l opereze
pe băiat de apendicită… şi…
— Bun! Vezi te rog să ai grijă. Madam Sally Kligelbaum…
optsprezece mii o sută cincizeci.
Doamna Rosalie făcu veselă:
— Mi-a dat o sută cincizeci de lei. Îi am aici. A rămas să-mi mai
dea o sumă rotundă: optsprezece mii. S-a jurat că mi-i achită
îndată după proces.
Cu răbdarea şi spiritul său migălos, doctorul Willy citi toată
lista, până la urmă: treisprezece mii… şasesprezece mii două sute
cincizeci… nouăsprezece mii două sute patrusprezece… şi la
fiecare cifră, scotea câte un strigăt de admiraţie:
— Excelent!… Fantastic!… Minunat!…
Iar doamna Rosalie dădea lămuririle cele mai complete cu
privire la bani: accident de automobil… un bucluc fiscal de-al
soţului… o datorie mai veche pentru o blană de astrahan… băi…
Totul, cât se poate de clar. Banii se ştia unde sunt. Bani buni.
Bani siguri. Nicio grijă. La primul prilej… sinistraţii din Hârlău să
aibă numai răbdare… că…
Bineînţeles, doctorul Willy nu uita să adauge la fiecare nume în
parte:
— Bun! Vezi te rog să ai grijă!
Şi pe măsură ce citea, se înflăcăra tot mai mult:
— Extraordinar!… Nemaipomenit!… Fără pereche!…
Până ce, la un moment dat, în culmea exaltării, se repezi la
doamna Rosalie:
— Rosalie dragă, ştii ce înseamnă asta pentru noi? Un succes!
Un succes fără precedent. Nu banii interesează. Pe noi ne
interesează în primul rând cifrele, înţelegi, Rosalie? Cifrele!
Simbolul!… Suntem o putere… Liga evreilor israeliţi este o putere…
o mare, o mare putere politică. Oamenii dau, pentru că suntem noi

345
la mijloc, pentru că stăm de veghe ca drepturile şi demnitatea
evreiască să nu fie călcate în picioare.
După doamna Rosalie intră în biroul lui Willy o femeie,
îmbătrânită înainte de vreme, cu ochii roşii de prea mult plâns,
îmbrăcată mai puţin decât modest de mână cu un băieţaş de vreo
cinci-şase ani.
— Sunt soţia lui Zaigherman de la Bârlad!
Doctorul Willy cunoştea cazul: frizerul Zaigherman, acuzat de
un huligan că ar fi sfâşiat poza regelui, fusese condamnat acum
câteva zile la douăzeci de ani muncă silnică.
— Ai adus un memoriu? o întrebă doctorul Willy care în acest
moment se uită prin calendar cu o deosebită atenţie.
Dar spre uimirea doctorului Willy, femeia îi răspunse:
— Domnule doctor, am lăsat aici până acum cincisprezece
memorii, nu unul… De şase luni de când ţine procesul, tot
memorii am făcut… Şi dârză: M-am săturat! Nu mai fac niciun
memoriu! Bărbatu-meu zace la închisoare şi aici îmi vorbiţi de
memorii… Domnule doctor, puteţi sau nu puteţi face ceva pentru
el? Asta vreau să ştiu.
Îndrăzneala femeii îl năuci pe doctorul Willy. Lui, lui, doctorului
Willy, să-i vorbească o nenorocită ca asta pe un asemenea ton?
— Cum îţi permiti? sări de pe scaun doctorul Willy.
Femeia se îndârji şi mai mult:
— Şi ce ţipi aşa la mine?… Crezi c-o să mă sperii?… Au ţipat la
mine şi huliganii de la Bârlad şi tot nu le-a folosit la nimic!… De
şase luni cerşesc bani de tren pe la vecini ca să vin la dumneata…
Şi dumneata, în loc să mă ajuţi, după ce mă porţi pe drumuri, mai
şi ţipi la mine.
Cu gura strâmbată de furie, doctorul Willy sună:
— Bemsohn! strigă el secretarului. Dă-o afară! Şi să n-o mai văd
pe aici! Afară!
Bemsohn se repezi la femeie s-o apuce de braţ, dar femeia se
dădu îndărăt, tot strigând cât o ţinea gura:
— Să nu pui mâna pe mine!… Să nu pui mâna pe mine!
Băieţaşul, speriat, începu să plângă:
— Mamă, mamă! Vreau acasă!
Şi între timp doctorul Willy răcnea într-una:
— Dă-o afară!… Dă-o afară!
Atraşi de gălăgie, cei din antecameră năvăliră în birou. Dar când
văzură despre ce este vorba, se retraseră în grabă cu toţii.

346
 Câteva secunde după ce femeia cu copilul ieşiră, doctorul Willy,
alarmat de cele constatate în calendar, îl chemă din nou pe primul
său secretar, Bemsohn:
— Bemsohn, ştii că mâine e sfântul Ambrozie cel mic şi cei
patruzeci de sfinţi mici?
— Ştiu, domnule doctor!
— Dar ştii că poimâine e soborul celor şaptezeci de apostoli?
— Ştiu, domnule doctor!
— Şi că răspoimâine e duminica celor zece leproşi?
— Ştiu, domnule doctor!
— Bine. Să nu uiţi… că-i bucluc… Să trimiţi telegrame de
felicitare tuturor, chiar astăzi, ca să ajungă la vreme. Ştii cui:
regelui, reginei, familiei princiare, membrilor guvernului şi tuturor
şefilor opoziţiei.
Secretarul, respectuos, ascultă, apoi zise:
— Am şi trimis, domnule doctor!
Doctorul îşi privi secretarul, fermecat:
— Serios? Ei, bravo! îmi place că eşti băiat de nădejde.
Scrisoarea la Londra ai trimis-o?… Şi telegrama?… Să nu uiţi
telefonul… seara, la opt… S-a bătut la maşină memoriul în chestia
tăierii rituale?
— E gata!
— Să-l văd! Repede!
Îşi reciti memoriul. Era mulţumit. Spunea tot.
— Ce spui, Bemsohn? îşi întrebă doctorul Willy secretarul. Îţi
place pasajul ăsta?
Şi citi din memoriu, apăsând cu vădită plăcere pe fiecare
cuvânt:
«Când revoluţia de la ’48 fu lichidată cu ajutorul armatelor
turceşti, Dimitrie Viziru, pe capul căruia autorităţile puseseră un
premiu, se ascunse la Iaşi în casa unui evreu pe care-l chema
Lăzărică Zarafu. Gazeta lui Eliade Rădulescu a confirmat-o: Evreul
Zarafu – zice gazeta – a vegheat asupra acestui conducător al vieţii
noastre naţionale mai cu grijă decât asupra propriilor săi copii,
fiindcă ştia că a lucrat şi va lucra pentru patria română care este
şi patria lui!»
— E straşnic, domnule doctor! Domnul ministru al cultelor va…
Dar doctorul Willy avea de spus lucruri mai importante decât
secretarul:
— Este aici cuprinsă toată ideologia noastră, a leiştilor,

347
Bemsohn. Patria lui Viziru este şi patria noastră. De aceea trebuie
să luptăm pentru o împăcare. Tot ce facem trebuie să urmărească
o singură ţintă: împăcarea. De două mii de ani convieţuim pe acest
pământ. Acuma a sunat ceasul să ne împăcăm. Nu ne putem
împăca deocamdată cu liberalii, ne vom mulţumi să ne împăcăm
cu Neaţă. Dar de împăcat trebuie să ne împăcăm, ca să
domnească armonie în ţara aceasta. Armonie, Bemsohn! Armonie
socială, înfrăţire şi împăcare! Asta e deviza evreilor israeliţi!… Poţi
să pleci… şi nu lăsa pe nimeni să intre până nu sun!
Împăcarea era visul politic al doctorului Willy. «Mint cei care
susţin că armonia socială este o prostie! îşi zicea el. Iată, eu, de
pildă, de ce trăiesc în cea mai perfectă armonie cu atâţia mari
români… români autentici… Deşi sunt evreu! Şi ce evreu! Cel mai
mare evreu din România… Prin urmare, armonia este posibilă…
Împăcarea este posibilă…»
Era atât de obsedat de ideea armoniei sociale şi a împăcării,
încât practica împăcarea nu numai în acţiunile sale politice, ci şi
pe tărâmul profesional şi particular. Cine intra pe uşa lui nu scăpa
neîmpăcat. Îi plăcea profesia şi el era cel dintâi care ştia că o
exercită în chip magistral, deoarece era conştient de excepţionala
sa valoare profesională. Mai cu seamă de când a fost la Paris, la
conferinţa de pace, Willy crescuse enorm nu numai în ochii
comitetului leist, dar chiar în propriii săi ochi. Conferinţa de pace!
Frumoase ceasuri a trăit Willy la conferinţa de pace. Îl trimisese
acolo un grup de bancheri şi mari comercianţi evrei. Chestiunea
fusese aranjată în câteva ore. De când cu războiul, bancherii şi
negustorii din L.E.I. Se găsiră cu totul rupţi de străinătate. Imediat
după război, când s-a pus la Paris chestiunea emancipării evreilor,
şi-au pus şi bogătaşii din L.E.I. Chestiunea reluării relaţiilor de
afaceri cu străinătatea. Willy avu, deodată, intuiţia că destinul îi
oferă un prilej minunat să împace drepturile maselor evreieşti cu
comenzile de stofe, parfumerii, pantofi, etc. ale comercianţilor evrei
– şi toate la un loc cu ambiţiile sale politice. Se ridică, deci, în
şedinţa comitetului leist şi spuse:
— Trimiteţi-mă pe mine la conferinţa de pace, ca delegat al
evreilor şi vă aranjez toate afacerile la Paris şi la Londra.
Propunerea fu primită cu aclamaţii.
— Admirabil! exclamă Elly. În felul acesta ne facem treburile
fără să ne coste o para. Pentru cheltuielile de călătorie ale lui
Willy, adunăm bani de la populaţia evreiască.

348
 Colecta fu organizată imediat şi Willy plecă la Paris în numele
populaţiei evreieşti, ca să intre în tratative cu diferite firme engleze,
franceze şi americane pentru prietenii şi clienţii săi din comitetul
leist – şi ca să lege cu ocazia aceasta o serie de relaţii foarte-foarte
interesante la Paris şi la Londra cu cercurile financiare, cu anumiţi
oameni politici şi cu…
Brusc, Willy îşi deturnă gândurile de teamă parcă să nu i le
audă cineva – şi se fixă asupra realităţii imediate. O dată cu
schimbarea guvernului, orizontul lui politic s-ar deschide larg,
luminos, plin de făgăduieli, dacă alegerile l-ar găsi pe el preşedinte
al Ligii evreilor israeliţi. Dar soarta vitregă vrea ca tocmai acum, în
ajunul campaniei electorale, el să nu fie decât simplu
vicepreşedinte. Pentru ce?
La întrebarea aceasta, Willy simţea că se sufocă. «Pentru că
doctorul Kern – îşi răspunse el gemând de necaz – canalia asta
bătrână, care prezidează Liga evreilor israeliţi încă de la
întemeierea ei, nu vrea să lase liber locul de preşedinte. Dacă
bătrânul se încăpăţânează să mai trăiască un an, doi, tocmai
acum, când în iarmarocul politic, un om tânăr, inteligent şi energic
ca mine poate face o strălucită carieră de şef, atunci s-a dus
dracului toată afacerea».
Vru să sune, dar secretarul intră nechemat:
— A venit domnul Serafim Mărunţelu. Zice că n-are timp.
Serafim Mărunţelu proiecta să scoată o revistă «Hiena» cu un
foarte radical program filosemit. Aşa că, doctorul Willy, cum îi auzi
numele, făcu îngrijorat:
— Avem ceva bani aici?
— Nu prea! Ce-am avut am cheltuit pentru afişe!
— Atunci telefonează îndată lui Elly. Dar repede!… Şi pofteşte-l
pe domnul Mărunţelu să intre.
Serafim fu primit de doctorul Willy, cu un zâmbet larg şi cu o
cordială strângere de mână.
— Ce faci, domnule Serafim?
— Am o idee, coane doctore!
— S-o auzim!
— O anchetă!
Anchetă! Era primul cuvânt din vocabularul politic al doctorului
Willy. Anchetă… audienţă… comitet… conferinţă… congres…
memoriu…
— Anchetă? Admirabil! De acord! Despre ce este vorba?

349
 — Despre «chestia evreiască». Să cerem părerea tuturor
oamenilor politici cu privire la «chestia evreiască» şi să publicăm
toate răspunsurile într-un număr special din Hiena.
De bucurie, doctorul Willy nici nu-l mai sună pe secretar, ci
alergă singur la uşă, să-l cheme:
— Ce-ai făcut cu Elly?
— Nimic! Zice să-l chemaţi la telefon.
Supărat, doctorul Willy îl chemă pe Elly la telefon.
— Ce-i asta, dragă domnule Elly? Păi nu ţi-a spus Bemsohn?
Am dat o lovitură. Va fi ceva formidabil… O anchetă în chestia
evreiască… Cum? A fost şi la dumneata?… Foarte bine!… Cât? Nu-
i nimic!… Face!… Ce zici? A luat şi de la «Sacra»?… Cu atât mai
bine!… Ce? Şi de la templul coral? Formidabil!… Aşa trebuie…
Toţi, toţi trebuie să contribuim la chestia evreiască. Vreau să-i dea
şi liga… Nu, n-ajunge! Douăzeci de mii!… Bun!… în ce cont?… în
contul comunităţii din Piteşti?… Foarte bine!…
Să mănânce ăia ceva mai puţin, că tot spre binele lor e… Şi
trimite-mi banii îndată… Stai!
Astupă receptorul cu mâna şi-l întrebă pe Serafim:
— Ce-ai spus?
— Ziceam – îi răspunse Mărunţelu – că nu-i nevoie să trimită
banii aici. Trec eu singur pe-acolo că tot sunt în drum.
— Auzi? strigă Willy în receptor, lui Elly. Nu-i nevoie să trimiţi
banii aici, că trece domnul Serafim singur pe la dumneata. Ce?
Aha!… Am înţeles!… Bun!
Puse jos receptorul şi-i spuse lui Serafim:
— Zice că mai bine să aştepţi aici. În cinci minute ai banii!
De abia ieşi Serafim, că secretarul se năpusti în birou cu o
gazetă în mână:
— Aţi citit ce scrie în Viitorul?
— Nu! Ce spune?
— Că domnul Traian, ministrul cultelor, ar face bine să
desfiinţeze comunităţile evreieşti, care ar fi nişte focare de
bolşevism.
Speriat, doctorul Willy citi notiţa din Viitorul şi zvârli gazeta cât
colo:
— Dă-mi-l repede pe Elly!… Gata? Alo, domnul Elly? Iartă-mă,
că a dat alt bucluc peste noi!… Ai auzit? Traian ne desfiinţează
comunităţile. Cică am fi bolşevici. Câţi bani ai disponibili?
Cincizeci de mii? E prea puţin. Trebuie cel puţin optzeci. În ce

350
cont?… Propagandă, ce mai întrebi! Trimite-mi fuga banii aici şi
restul las’pe mine. Aranjez eu.
Trânti receptorul în furcă şi-i strigă lui Bemsohn:
— Telefonează-i lui Ţimand să vină îndată.
— Ţimand e aici! El a venit cu gazeta!.
— Atunci de ce taci? Spune-i să intre!
Ţimand eră un vechi şi bun sfetnic al doctorului Willy. Cu
cincisprezece ani în urmă, Ţimand se convertise la creştinism,
pentru că un boier liberal îi făgăduise o importantă slujbă la
Ministerul de Externe. Botezul avu loc cu deosebită solemnitate la
biserica Dobroteasa de pe Văcăreşti, în prezenţa prefectului
Capitalei, a ajutorului de primar şi a numeroşi creditori care
sperau că Ţimand, schimbându-şi religia, îşi va schimba şi
obiceiul de a-i purta cu vorba că azi-mâine le va achita datoria.
Naş îl avea pe Gherlescu, tânăr începător în şcoala politică
liberală. La terminarea slujbei divine, soţia lui Gherlescu îi dărui
lui Ţimand o cruciuliţă de argint pe care noua oiţă a parohiei din
Dobroteasa, după ce o sărută cu evlavie, şi-o atâmă de gât, sub
cămaşă. Apoi se apropie de Gherlescu şi-l întrebă:
— Coane, mâine mă pot prezenta la slujbă?
Conu Gherlescu îi zâmbi vag.
— Mâine? Chiar mâine? Mai aibi răbdare puţin!
Lui Ţimand parcă i se tăiaseră picioarele.
— Păi, coane… parcă…
Naşul său, însă, nu era om să se piardă cu firea. Calm, îi zâmbi
iar, dar ceva mai vag:
— Vai, vai, dar grăbiţi mai sunteţi voi, evreii!
Ţimand, deşi încă tânăr, avea destul simţ realist, ca să-şi dea
seama cum stă, şi ca să-şi aducă aminte că sinagoga Malbim nu-i
decât la doi paşi de Dobroteasa. Se folosi, deci, de răgazul ce i se
dădu să se ducă până acasă pentru a se pune în ţinută de seară –
şi se repezi până la Malbim. Dezolat, sărmanul Ţimand îşi făcu
rugăciunea şi cu lacrimi amare, pornite din tot ce avea sufletul lui
mai curat – i se plânse celui de sus de chiulul pe care i l-a tras
conu Gherlescu.
De atunci, Herman Ţimand deveni cel mai devotat enoriaş al
sinagogii Malbim. La biserică nu se ducea decât de 10 Mai sau la
înviere. Dar de la sinagogă nu lipsea nici o singură zi. Fiindcă
Ţimand nu era un simplu evreu evlavios, ci unul dintre cei mai
temuţi exegeţi ai Talmudului. Pentru bătrânii sinagogii era o

351
adevărată desfătare să-l vadă cum se încaieră, în curtea sinagogii,
cu alţi stâlpi ai iudaismului, de-o seamă cu el: un Briliant, un
Finkelştein, un Periman, care se «ascultau» unul pe altul, ca nişte
elevi înainte de examen, la ştiinţele iudaistice. Chiar azi dimineaţă,
cei patru au avut la Malbim o dispută foarte aprinsă în jurul unor
texte talmudice, din care Herman, ca de obicei, a ieşit, fireşte,
învingător.
— Care din voi ar putea să-mi spună – întrebase Periman, sigur
de sine, pe ceilalţi – în ce tratat talmudic este vorba de cazul celor
doi evrei care cumpără una şi aceeaşi proprietate?
— În Baba Batra 51 B! strigă Finkelştein.
— Ba nu! în Baba Batra 49 B! sări Briliant.
Fără să se grăbească, Ţimand îi lăsă pe ceilalţi să se facă de râs,
apoi răspunse:
— În Baba Batra 54 B…
— Apropo, făcu Periman. Aţi auzit? Jugănaru a stat de vorbă cu
Fiflide. Jugănaru a obţinut şi asentimentul lui Arghir ca să ceară
lui Neaţă să-şi retragă promisiunea că statul ia asupra-şi
dobânzile pentru pământurile ce se vor da ţăranilor. Jugănaru
vrea ca ţăranii să şi le plătească singuri. Toţi zic că şi preţul din
decretul lege e neconstituţional.
— Şi de ce se sperie opoziţia? se miră Herman. Se teme că Neaţă
o să mişte un deget, fără Ionel?
— Ba nu! râse Briliant. Se teme că domnul general îşi întăreşte
prea mult popularitatea în ajun de alegeri.
— Tocmai! făcu Herman. Şi atunci, cum îşi închipuie opoziţia că
Neaţă o să-şi retragă făgăduielile înaintea alegerilor?… Dar asta
ştiţi unde scrie: «Cine nu e filantrop nu e evreu adevărat?»
— Ştiu! exclamă, vesel Periman. În Abot I 2.
— Aiurea! zise Briliant cu dispreţ. Cum să fie în Abot? E în Baţa
14.
— În Baţa 23! îl contrazise Finkelştein.
Herman îi învălui pe toţi într-o privire plină de milă:
— Degeaba!… E în Baţa 32… Şi Arghir fuzionează, într-adevăr,
cu ţărăniştii?
— Aşa se spune! răspunse Finkelştein. Se mai ciorovăiesc doar
pe chestia titulaturii.
— O! făcu Herman. Cât despre titulatură, Arghir e meşter
mare!… în ianuarie 1916 partidul lui se chema naţional-democrat.
În august 1916, se chema «Conştiinţa naţională luptătoare». În

352
1918, «Uniunea democratică naţională»… Şi acuma…
— Acuma – zise Periman – e vorba să se cheme «Federaţia
democratică naţional-socială», dacă se face fuziunea…
— Probabil că se face… Dar care din voi poate să-mi spună ce
scrie în tratatul Hagiga 4 B?
Asta se întâmpla ori de câte ori se întâlneau cei patru, care, deşi
erau copleşiţi de griji şi de necazuri, îşi găseau timp să se rupă de
tot ce e pământesc împrejur şi să se cufunde într-un extaz mistic
atât de total, încât aveau sentimentul că ei înşişi sunt o părticică
din Marele Mister.
După ce-şi isprăvea rugăciunea, Herman ieşea pe poartă
încetişor şi cum ajungea după colţ, lua tramvaiul ca să se ducă de-
a dreptul fie la Gherlescu, fie la Capşa, fie la doctorul Willy, ca să
vadă dacă Dumnezeu l-a ajutat între timp şi ca să mai stea de
vorbă cu ei, despre cele sfinte.
Acesta era Herman Ţimand, care intră cu paşi mărunţi, dar
siguri, în biroul doctorului Willy.
— Ce-i asta, Ţimand? îl luă din uşă doctorul Willy. Era vorba
să-mi vii cu răspunsul generalului în chestia cartelului, nu?
— Desigur! făcu Ţimand, scurt, şi se aşeză pe scaun.
— Şi? strigă doctorul Willy furios. Ăsta-i răspunsul?
Ţimand tăcu. Aşa că, Willy continuă:
— Cu Traian ai vorbit?
Ţimand vorbise cu Traian, de două săptămâni ministru al
cultelor şi artelor, cu care era bun prieten încă de pe vremea
neutralităţii, dar căruia de două săptămâni trebuia să-i spună
«coane».
— Coane Traiane, doctorul Willy e supărat! i-a spus el. Doctorul
Willy aşteaptă răspunsul generalului în chestia cartelului şi
generalul tace mereu.
— Păi de ce e aşa grăbit doctorul Willy? replică Traian. Vrea ca
generalul să stea la dispoziţia lui? Dar cine-i stăpân în ţara
românească? El sau generalul Neaţă? Nu crezi că de când cu
tratatul minorităţilor, ovreii şi-au cam luat nasul la purtare? Să-i
dea răspunsul! Poftim!… Care va să zică am ajuns noi, românii, să
ne spună un ovrei când anume să le răspundem şi când nu!…
Auzi îndrăzneală!… Nu găseşti că-i prea de tot?
Împăciuitor, Ţimand zise:
— Aşa-i doctorul Willy: nerăbdător!
— Nerăbdător? îşi ascuţi glasul Traian. Asta numeşti tu

353
nerăbdare? Ei bine, află, dragă Ţimande, că la mine asta se
cheamă altfel. Eu îi zic bolşevism!… Curat bolşevism!… Bolşevism!
Dar cum repeta cuvântul, parcă-i plăcu şi deodată începu să-l
rostească tot mai atent, mai încet şi mai rar – apoi brusc, se opri:
— Ascultă, Ţimande!… Eu am impresia că la comunităţile astea
ovreieşti se face bolşevism!… Asta el
Se apropie de el şi-i înfipse degetul în piept:
— Dar mult n-o să mai meargă aşa!… Ţara trebuie să scape de
bolşevici!… Neapărat!… Şi cât mai degrabă!
Rămase pe gânduri, apoi hotărî:
— Chiar mâine!
Prin urmare, Ţimand vorbise cu Traian, aşa că putu, cu
conştiinţa, împăcată, să-i răspundă doctorului Willy:
— Lui Traian i-am spus tot ce trebuia să-i spun. Că a ieşit
altceva, nu-i vina mea!
Doctorul Willy înţelese că orice discuţie e de prisos şi orice
întârziere poate dăuna planurilor sale electoralei
— Uite ce te rog, dragă Ţimand! vorbi el pe un ton subit blând.
Du-te îndată la Traian… dă-i optzeci de mii de lei… şi spune-i s-o
mai lase încurcată cu bolşevismul de la comunităţi, că râde lumea
de el… Ce l-a găsit… tocmai comunităţile?… Pricepi?… Şi la prima
ocazie îi mai dăm!… Am eu grijă de asta!… îi dăm… Dar să
vorbească şi el cu generalul în chestia cartelului… Auzi?…
Cartelul!… Şi nu uita: la prima ocazie îi mai dăm!
Tot drumul, de la Willy până la Ministerul Cultelor şi Artelor,
Ţimand şi-a bătut capul să găsească acea «primă ocazie», cu care-l
însărcinase doctorul Willy să-l momească pe Traian. Ţimand îl ştia
pe Traian. Era de ajuns să-i pomenească de «prima ocazie», ca el
să sară în aer de furie:
— Ce-i aia «prima ocazie»? «Prima ocazie» se cheamă la mine
«acuma»!… îndată!… Pe loc!
Aşa e Traian – şi nu-l poţi schimba! Prin urmare, Ţimand va
trebui să-i şi spună îndată, pe loc, despre ce «primă ocazie» e
vorba. Altminteri, nu-i nimic de făcut!
De aceea, Ţimand urcă scările ministerului, gânditor şi oarecum
îngrijorat. Prima ocazie… Prima ocazie!… Trebuie născocit ceva în
ultima clipă.
— Domnule Petrescu, îl rugă Ţimand pe şeful de cabinet. Vrei
să mă anunţi la domnul ministru?
Peste două minute, şeful de cabinet veni cu răspunsul:

354
 — Domnul ministru vă roagă să-l aşteptaţi zece minute!… Are
câteva chestiuni urgente de rezolvat!
Ţimand răsuflă, uşurat. Mai avea, deci, răgaz să caute «prima
ocazie».
Într-adevăr, Traian, ministrul cultelor şi artelor în guvernul lui
Neaţă, era în acest moment foarte ocupat: comenta cu Nectarie
bilanţurile pe 1919 ale diferitelor societăţi anonime.
— Capitalul social al «Industriei textile» – citea Nectarie,
morfolindu-si nelipsitul său trabuc – e de
25.000.000 lei… Beneficiu pe 1919: 4.479.757 lei. Rezerva
acumulată în ultimii ani 4.035.000.
Şi ridicând capul:
— Care va să zică în doi ani, la un capital de
25.000.000, şmecherii ăştia au câştigat 8.500.000 lei… Capital
românesc numai 3.000.000…
— Nemaipomenit! strigă Traian, care-şi băgă repede pumnul în
gură să nu strige mai tare. Asta zic şi eu!
8.500.000 în doi ani.
Se opri şi-şi plesni fără milă fruntea cu palma:
— Unde mi-a fost capul? Dracu să mă ia! Unde mi-a fost capul
în tot timpul ăsta?
Nectarie îşi scoase ochelarii şi cu severitate îi răspunse:
— Unde? La fleacuri! Dacă te ţii de Ardeal şi de fleacuri! Ţi-am
spus-o de atâtea ori: cu Ardealul n-o să ajungi departe.
În sinea lui, Nectarie râdea. Ştia doar că nu ăsta-i adevărul, ci
altul. Traian de «fleacuri» nu se ţine şi nici nu s-a ţinut vreodată.
Ardelean de origine, profesa ardelenismul cu o pasiune de mare
artist. A fi ardelean de profesie nu-i fleac… Dar mai bine, ia să
vedem ce mai spune gazeta!
— Societatea anonimă «Leonida» de automobile, la un capital
social de 7.500.000 lei, pe 1919, a realizat beneficii de 2.068.399
lei, amortizări de 895.000 lei şi are materiale în depozite pe care le
evaluează la…
Cifra care urma, îl entuziasmă atât de mult, încât simţi nevoia
să se ridice din fotoliu, ca s-o poată citi mai bine:
— Ai dracului!… La 11.737.611 lei!
— Ce?
Răcnise Traian, care se repezi la Nectarie, ca şi cum ar fi vrut
să-i ceară lui socoteală.
— Ce-ai spus? repetă el cu ochii injectaţi de mânie.

355
 — Ce-ai auzit! îi răspunse Nectarie cât se poate de liniştit.
11.737.611 lei… Şi capital românesc, numai
500.000 lei…
Scos din minţi, Traian începu să se bată cu palmele peste
obraji:
— Nenorocitule!… Unde ţi-a fost capul?
— Parcă ţi-am mai spus o dată! îi zise Nectarie rânjind. La
fleacuri!
— Mă! începu Traian să zbiere la el. Dacă mai îndrăzneşti să
râzi, îţi dau cu călimara asta în cap! Să ştii!
Nu glumea. Cum a zis, a şi pus mâna pe călimară.
Dar Nectarie nu se înspăimântă pentru atâta:
— Coane Traiane!… Lasă glumele! Aici e chestie serioasă!…
Bilanţuri… societăţi anonime… beneficii astronomice… parale!
Parale, coane Traiane! Eu îţi vorbesc de parale şi dumneata îmi
vorbeşti de călimări. Şi când îţi spun că te ţii de fleacuri, te
superi!… Te-ai ţinut toată viaţa de fleacuri ardeleneşti şi uite unde
ai ajuns!
Vorbea şi rânjea. Ştia că Traian n-a ajuns tocmai rău cu
fleacurile lui ardeleneşti: azi e ministru al cultelor şi artelor în
guvernul lui Neaţă. Dar Traian era nefericit. Traian îşi zicea: «de
abia» ministru al cultelor şi artelor!… Şi Nectarie, care ar fi râs în
hohote de ambiţiile lui, îi făcea lui Traian pe plac: îl compătimea.
De aceea, Traian, înduioşat, se apropie de Nectarie şi-i apucă
mână:
— Nectarie dragă! Scumpul meu Nectarie! Tu eşti doar singurul
meu prieten adevărat!… Cine altul, dacă nu tu, mă poate
înţelege!… Spune şi tu: asta-i viaţă?
— Păi sigur că nu e viaţă, când vezi cum o duc alţii! îi răspunse
Nectarie în timp ce-şi punea din nou ochelarii.
Deodată fluieră, zăpăcit şi el de cifra pe care o citise:
— Phiiii, Dumnezeule! Coane Traiane, ţine-te bine! La «Astra
Română» la 67.000.000 capital, beneficiu într-un singur an, pe
1919, suma de lei 70.598.105.
Traian se repezi la Nectarie să-l strângă de gât:
— Cum ai zis? Şapte…
Îi smulse hârtia din mână şi citi:
— Şaptezeci de milioane cinci…
Copleşit, căzu pe scaun, dar numaidecât sări în picioare:
— Este o bătaie de joc… un scandal!

356
 — Ba bine că nu! zise şi Nectarie. Trebuie să ştii că la capitalul
ăsta de 67.000.000 al «Astrei», numai 8.000.000 sunt româneşti.
Într-un gest de sfântă indignare, Traian ridică mâinile la cer:
— Şi în timpul ăsta, noi, românii…
Nu mai continuă. Nici nu mai era nevoie. Nectarie ştia ce vrea
Traian să spună: că se simţea în ţara lui, persecutat de soartă.
«Soarta» se chema la Traian străinii!… La vârstă lui, abia ministru
al cultelor şi artelor, în timp ce străinii… Traian era chinuit de un
diavol care nu-i dădea pace o clipă şi care-i şoptea necontenit la
ureche: «Traiane, nu faci nimic!… Eşti un păcătos, Traiane!… Alţii
mai proşti decât tine ţi-o iau înainte… Traiane, îţi baţi joc de
talentele tale, Traiane! Eşti un criminal faţă de tine însuţi,
Traiane!… Un criminal!… Fiindcă ai putea face mai mult, Traiane,
mai mult!»
Mai mult… mai mult… mai mult!… Două cuvinte care se ţineau
ca umbra de el. Că ar putea face mai mult, desigur că ar putea
face. Ochiul lui poate cuprinde infinit mai mult ca oricare altul. Şi
fiecare celulă a fiinţei sale excesiv de sensibile are câteva perechi
de ochi cu care vede ceea ce alţii nici nu-şi pot închipui. Dar
numai ochiul? Şi mâna?… Nici nu mai încape îndoială: ca şi
ochiul, mâna lui poate cuprinde o lume întreagă. Este o mână de
conducător. O mână parcă anume făcută pentru putere.
Nectarie îl urmărea şi-i ghicea gândurile! Traian nu-i mulţumit,
fiindcă se crede făcut să dispună pe lume de infinit mai multă
putere decât are acuma. De mic visează puterea! Şi câte n-a făcut
el pentru această putere! Numai câte ştie Nectarie!… înainte de
război, răcnea pe la toate răspântiile: «Vrem Ardealul!» dar îl
informa pe Cristofi, ministrul de interne al Ungariei, asupra a tot
ce vorbesc foştii săi fraţi ardeleni din consiliul dirigent român! A
făcut afaceri peste afaceri la societatea culturală «Astra
Românească», dar cerea moartea ardelenilor care se ating de banul
adunat din munca şi sudoarea fraţilor subjugaţi!… Propaga
războiul împotriva Germaniei, dar lua de la nemţi tot felul de
comisioane, pentru tot felul de misitii. De la cine n-a luat el
comisioane, ca să-şi asigure puterea de mâine! Puterea!… Era atât
de exasperat că puterea întârzie, încât la Paris, în timpul
conferinţei de pace, i-a spus lui Take, pe şleau:
— Dacă va trebui, mă fac şi bolşevic, numai să ajung la putere!
Dar a fost destul să-l lase pe Dacu şi consiliul său dirigent şi să
treacă în slujba lui Ion Viziru, ca să se vadă, în sfârşit, la putere.

357
 Totuşi, asta-i putere? înţeleg, internele… Internele ar mai fi fost
ceva. Acolo, cel puţin şi-ar putea arăta, într-o măsură oarecare, ce
ştie. Armată, poliţie, jandarmerie, toate la dispoziţia ta… Şi
Siguranţa şi fondurile O.P… Ordinea Publică… O.P. Două iniţiale
sfinte, ca deviza de luptă pe un stindard… O.P… Să iei şi să iei şi
să nu dai socoteală decât numai celui de sus!… Dar el ce-a
căpătat? Ministerul Cultelor şi Artelor.
— Auzi, domnule, ce-au îndrăznit să mă facă! reîncepu el să
spumege de necaz şi ruşine, poate pentru a mia oară de când i s-a
întâmplat nenorocirea. Alţii să se umple de bani… şi eu… eu să fiu
ministru al cultelor. Ministru peste popi şi peste rabini. Auzi, mă,
obrăznicie! Să fiu vechilul lui Dumnezeu peste caftane şi peste
sutane. Ce porcărie!… Şi am presimţit-o! Să fiu al dracului dacă n-
am presimţit-o!… în dimineaţa în care m-a chemat generalul la el
să-mi spună că formează guvernul, mi-a ieşit un popă înainte.
Ştiam c-o să-mi meargă rău!… Ptiu!
— Aoleo, coane Traian! se apucă Nectarie de cap. Tocmai
dumneata, ministru al cultelor, să vorbeşti aşa despre popi!
Dar Traian nu era dispus azi să ia lecţii de creştinism de la
Nectarie.
— Păi, sigur! ţipă el. Ţie ce-ţi pasă!… Ce te doare pe tine că eu,
Traian Săpunaru, om care putea fi cel puţin ministru de interne,
să ajung bulibaşă al popilor!
Şi zvârlind scântei din ochii lui bulbucaţi, răcni:
— Mai-marele peste popi! Dumnezeule!… Fire-ar a dracului de
soartă să fie!… Numai popi îmi lipsesc!… Nu-mi ajunge că l-am
avut pe cap pe hoţomanul ăla de Lucaci… Vorba aia: «Gâtul popii,
litră dreaptă!…» Popa Lucaci!… Leul de la Sişeşti!… «Ziua bea cu
popa Ene, noaptea-l duci fără izmene!»… Lucaci!… Dumnezeul
mamei lui de tâlhar!… Striga: «Vrem Ardealul!»… «Nici în mormânt
– zbiera el – n-o să am linişte, dacă nu trecem Carpaţii!»… Dar
când a izbucnit războiul, ce a făcut? Alerga de colo până colo să
spună că-i pare grozav de rău că nu se găseşte şi el în fruntea
soldaţilor, cu crucea în mână. «Dar cine te împiedică?» l-a întrebat
unu într-o zi. Şi el a început să se vaicăre: «O, am atâta treabă la
Bucureşti!»… Avea treabă la Bucureşti. Se temca că rămâne oraşul
fără pungaşi. Până la dezrobire umbla numai după învârteli. Şi
dacă nu-i mergea treaba, vorba aia: «Popa-i bosumflat că nu-i
slujbă-n sat». Se supăra şi zicea că se duce să se plângă împotriva
celorlalţi, de-a dreptul la Franz Josef. În timpul neutralităţii numai

358
de afaceri s-a ţinut. De vagoane… Trafic de vagoane şi chefuri cu
muieri… Fără ruşine… Şi când a venit dezastrul, nu s-a lăsat până
nu i s-a dat o misiune urgentă la Roma… pungaşul!
Şi Traian tună şi fulgeră… el care este născut să fie stăpân… el
care e făcut pentru fapte mari de să răsune Europa… ca de pildă…
da, de ce nu?… de pildă, ca d’Annunzio.
— Nectarie, adică tu nu crezi că aş putea face pentru ţara asta,
tot atâta treabă cât face d’Annunzio pentru Italia?
Nectarie n-avea nimic împotrivă ca Traian să fie un d’Annunzio
al României, dacă asta-i făcea plăcere.
— Nu văd de ce nu? răspunse el, cu un zâmbet destul de
cuviincios, la întrebarea lui Traian. Numai că de unde iei un
Fiume?… Banatul ar fi fost ceva. Dar chestia cu Banatul s-a
aranjat! Aşa că ai pierdut trenul, coane Traiane!
Toată fiinţa lui Traian se crispă, ca sub încleştarea unei dureri
ascuţite., Din nenorocire, Nectarie spunea adevărul: a pierdut
trenul! Pe când d’Annunzio… d’Annunzio îl prinsese tocmai la
timp: Italia şi Jugoslavia sunt încă în toiul gâlcevii pentru
Dalmaţia de Sud. De o parte sârbii, care susţin că provincia asta
austriacă este a lor, pentru că Anglia şi Franţa le-au făgăduit-o în
1914, dacă vor ţine piept armatelor austro-germane; de partea
cealaltă italienii, care susţin că aceeaşi provincie li se cuvine lor,
pentru că Anglia şi Franţa le-au făgăduit-o lor, în 1915, dacă
declară război Austriei şi Germaniei; şi la mijloc d’Annunzio!
Simplă inspiraţie de poet şi atât; dar, câtă glorie după aceea! în
fruntea unei mici armate de liceeni, d’Annunzio năvăleşte într-o
bună zi în portul militar austriac de pe coasta dalmată, Fiume,
unde se baricadează şi de unde vesteşte omenirii că nu va ieşi
decât mort sau victorios. Jugoslavia, care ştie că d’Annunzio este
ajutat pe sub mână de guvernul italian cu arme şi cadre ofiţereşti,
ameninţă cu războiul. Franţa, care nu vrea să aibă ca vecină o
Italie prea puternică, ţine parte Jugoslaviei. Italia, ca să se
răzbune pe francezi, începe să pledeze prin presă pentru o
Germanie refăcută şi mare şi-i sprijină pe unguri împotriva
Jugoslaviei… în sfârşit, zăpăceală mare, iscată de cine? De un
poet! De un simplu poet! Foştii inamici devin aliaţi. Foştii aliaţi
devin inamici. Declaraţii, comunicate, prevestiri pesimiste,
orizonturi încărcate de nori, perspectiva unei noi încăierări
mondiale, tunuri… bombe… avioane… sânge… şi la mijloc
fotografia lui Gabriel d’Annunzio, aproape în fiecare zi şi aproape

359
în toată presa din lume!… Un mic Fiume şi o faimă nemărginită!…
Un poet!… Un poet care, prin gestul său, pune temelie unei noi
mişcări naţionaliste. Un poet!
— Şi adică eu… Eu… n-aş putea să fiu şi eu un d’Annunzio?
Era un strigăt după glorie atât de sfâşietor, încât Nectarie se
grăbi, din datorie prietenească, să răspundă:
— Un d’Annunzio perfect!
Şi Nectarie o credea, fiindcă ştia cine este d’Annunzio. Ştia că
d’Annunzio, în acţiunea sa războinică, se inspirase din sentinţele
unui deputat naţionalist napolitan vestit pe la sfârşitul secolului
trecut, atât prin teoria sa care spunea că «Italia, pentru a se întări,
are nevoie de o baie de sânge», cât şi prin fraudele care l-au dus în
cele din urmă, la puşcărie. Ştia că d’Amrunzio era un om lipsit de
credinţă, care se poate agita pentru orice idee, cu condiţia ca ea
să-i ofere prilejul de a fabrica versuri. Ştia că pentru d’Annunzio
patria e un simplu obiect de inspiraţie poetică şi un pretext de
gesturi patetice.
O singură deosebire găsea Nectarie între d’Annunzio şi Traian:
d’Annunzio, dacă a instigat în 1915 la războiul împotriva Austriei –
ca şi acuma, la ocuparea oraşului Fiume – s-a dus cel puţin şi el la
război; pe când Traian, după ce a făcut propagandă războinică şi a
trimis pe alţii să moară pe front, a şters-o din ţară, în «misiune»..
Ştia toate astea, deci putea să-i repete, cu conştiinţa împăcată:
— Un d’Annunzio perfect, coane Traian! Singura deosebire e că
în timp ce d’Annunzio s-a născut în Italia, dumneata te-ai născut
în Ardeal!
Cuvintele lui Nectarie pătrunseră până în cele mai ascunse
tainiţe ale sufletului lui Traian şi-l loviră tocmai unde-l durea. Da!
Traian se simţea singur, părăsit, despuiat de toate bucuriile vieţii:
n-a avut noroc să se nască într-o ţară civilizată, unde talentele lui
ar fi putut face din el, de mult, o figură universală!… Şi în
momentul acesta un lucru tragic se petrecu: când Nectarie tăcu,
Traian se opri locului, cu capul puţin aplecat înainte, ca şi cum ar
fi tras cu urechea ca să prindă mai bine înţelesul celor ce-i spune.
Apoi, deodată, izbucni într-un hohot de plâns cu sughiţuri şi, frânt
de durere, cu obrazul înecat în lacrimi, se repezi la Nectarie, ca un
copil care aleargă în braţele maică-sii:
— Nectarie, eşti singurul om care mă poate înţelege! Sunt
nenorocit. Dacă ai şti cât sufăr din pricina asta! Uite, aici,
Nectarie, aici… mă arde ca un jăratic… mă strânge… simt că mă

360
sufoc. Câteodată, când mă găsesc în Consiliul de Miniştri, mă
întreb: ce caut eu acolo, între troglodiţii ăştia? Şi-mi vine să urlu.
Imperturbabil, Nectarie îi zise:
— Da, te-ar uşura mult!
Se uită la ceasornic.
— O! E vremea să plec! îl faci pe Ţimand să aştepte cam mult.
Traian se potoli ca prin farmec.
— Bine zici!
Nectarie ieşi. Ţimand fu introdus numaidecât.
— Cât? se repezi la el Traian.
— Optzeci! răspunse Ţimand.
Dar când văzu ce ochi fioroşi face Traian, adăugă:
— Lasă, coane Traian, supărarea. Doctorul îţi trimite vorbă că
ăsta nu-i decât un început. La prima ocazie, îţi va mai da!
— Prima ocazie? replică Traian pe un ton cumplit de nervos. Ce-
mi umblă cu şahăr-mahăr, doctorul Willy? Ce-i aia «prima
ocazie»?… La mine «prima ocazie» se cheamă «acum»… îndată!…
Imediat!… Banii pe masă!… Auzi?… Chiar acum!… N-am timp să
aştept… şi nici n-am chef să ţin contabilitate cu jidovii tăi!
Ţimand zâmbi. Se întâmpla ceea ce prevăzuse. Dar nu se sperie
de zbieretele lui Traian, fiindcă în timpul cât a făcut antecameră
găsise «prima ocazie».
— Coane Traian! vorbi el cu glasul omului care ştie că umblă pe
drumul cel neted. Chiar acum nu se poate… dar e ca şi acum.
Când trebuie să-l instalezi pe rabinul Crakover ca şef-rabin?
— Joia viitoare.
— Foarte bine! Vei pune să se telefoneze doctorului Willy că eşti
bolnav şi că vei trimite în locul dumitale pe un director de
minister. Doctorul Willy o să se apuce de cap. El vrea să facă din
afacerea asta o solemnitate de pomină. Cu ţinută de rigoare, cu
jandarmi la poartă, cu şefii tuturor cultelor, cu jobene, cu
reprezentanţii diferitelor ministere… ba umblă să vină şi ministrul
palatului… şi tocmai dumneata, ministrul cultelor să lipseşti? Şi-
ar ieşi din minţi. Nu se poate! Cred că sunt clar.
— Clar, îi fi tu, Ţimand! îi răspunse Traian, oarecum sceptic.
Dar ce te faci dacă Willy îmi ia boala în serios?
— De asta am eu grijă! îl linişti Ţimand. Aşa că va da.
— Am înţeles! Dar sub o sută de mii nu merg! îşi fixă Traian
preţul, hotărât să nu lase mai ieftin un ban» Şi înţeleg o sută de
mii curate.

361
 Ţimand nu se tulbură:
— Bine! Fie o sută de mii!
— Perfect! răspunse Traian. Şi fără cuvântare!
Nici de data asta Ţimand nu se tulbură:
— Care va să zică, o sută de mii fără cuvântare* Şi cu
cuvântare?
— Cu cuvântare, zise Traian, care avea instinctul tarifelor, cu
cuvântare… să zicem…
— Nu «să zicem»! i-o taie Ţimand. Vreau cifra exactă, ca să n-
avem vorbă pe urmă. Aici n-avem de a face numai cu Willy, ci şi cu
Elly…
— Să ţin o cuvântare lungă?
Ţimand nu stătu mult pe gânduri:
— Poate să fie şi scurtă.
— Bine! Cu cuvântare scurtă, o sută cincizeci de mii.
— La atâta m-am gândit şi eu! zise Ţimand. Vei avea o sută
cincizeci de mii.
După o clipă, adăugă:
— Şi ce facem cu cartelul ăla electoral? Doctorul Willy rupe
pielea de pe mine!
— Vorbesc chiar azi cu generalul. După masă o să ai un
răspuns.
Pe la şase după masă, Ţimand era din nou la doctorul Willy.
— Vezi, domnule doctor, că mie nu-mi place să fac oamenii să
aştepte prea mult. Domnul general Neaţă a hotărât să meargă în
alegeri cu Liga evreilor israeliţi şi acordă evreilor, aşa cum ai cerut
dumneata „două locuri: unul în Capitală, altul la Botoşani.
Vestea era prea tare pentru inima delicată a doctorului Willy.
Năucit, doctorul scăpă creionul din mână. Toate începură să se
învârtească în jurul lui. Visa… Era convins că visează. Neaţă
acceptă!… Şi acceptă atâtea scaune câte a cerut el: două! Două!…
Doctorul Willy zâmbi fericit. «Şi eu care i-am cerut două locuri,
ca să-mi acorde unul! îşi zise el. Prin. Urmare generalul Neaţă nu
se desminte… E un mare iubitor de evrei, aşa cum îl ştim cu toţii
de mult!»
— Mulţumesc, dragă domnule Ţimand! Mâine dimineaţă îi trimit
domnului general numele exact al candidaţilor.
— O, nu-i nevoie! făcu Ţimand cu ochii mai mult pe fereastră.
De asta va avea grijă generalul singur. Aşa mi-a spus Traian…
— Adică cum? Nu înţeleg.

362
 — Totuşi, e cât se poate de clar. Neaţă acceptă doi candidaţi
evrei, aşa cum ceri dumneata…
— Foarte bine!
— Neaţă acceptă apoi ca unul dintre ei să candideze la
Bucureşti şi altul la Botoşani, aşa cum ceri dumneata…
— Foarte bine!
— … dar generalul Neaţă înţelege să numească el candidaţii. Şi
i-a şi numit: Margulies la Bucureşti şi Hirşensohn la Botoşani.
Buzele doctorului Willy se învineţiră de necaz şi umilinţă. Cu
glas mort, abia putu să murmure:
— Doi neţişti!
— Fireşte! recunoscu Ţimand. Doi membri ai partidului său, dar
doi evrei! Amândoi!… N-ai cerut doi evrei? Neaţă îţi dă doi evrei:
Margulies şi Hirşensohn. Sunt doi buni evrei. Ai ceva împotrivă?
Sau poate…
Şi zâmbi:
— … sau poate eşti antisemit?
Doctorul Willy zăcea fără puteri în fotoliu. Dar dacă sufletul se
zbătea de durere, capul său politic lucra. Şi lucra limpede. În
definitiv, ce s-a întâmplat? Neaţă nu-l primeşte pe el pe lista
candidaţilor. Lucrul e neplăcut!… Ruşinos!… Scandalos!… E
oricum vrei!… Dar dacă stăm şi judecăm bine, oare asta e totul?
Nu! Lucrul cel mai de seamă e că generalul nu s-a dat în lături să
trateze un cartel electoral cu Liga evreilor israeliţi… că generalul
nu s-a tocmit asupra cifrei candidaturilor evreieşti propuse de Liga
evreilor israeliţi… că generalul a mers atât de departe, încât e
dispus chiar să-i aleagă pe candidaţii evrei în oraşele indicate de
Liga evreilor israeliţi. Prin urmare? Se poate numi acesta un
insucces? De loc! Nu numai că nu-i un insucces, ci un succes! Un
mare succes… Un succes colosal…
În prada unui entuziasm pe care n-avea putere să-l ţină ascuns,
doctorul Willy deschise larg uşa ce dădea în camera de alături şi
cu un glas tânăr, vioi, fericit, deşi îl ţinea un junghi teribil la
inimă, strigă secretarilor săi:
— Băieţi! Avem azi un succes politic de o importanţă
covârşitoare. Generalul Neaţă ne acceptă oferta. Merge cu noi în
alegeri. Ne dă două locuri… aşa cum am cerut noi!… Niciunul mai
puţin!… Două!… Vă place?
Îşi şterse fruntea asudată de efortul pe care-l făcea şi spuse lui
Bemsohn să vină la el în birou.

363
 — Bemsohn! închide bine uşa!… Caută-mi-l îndată pe
secretarul lui Porcu!… Aş vrea să stau de vorbă cu Porcu… Poate o
să-l hotărăsc să mă introducă la Ion Ion!… Doar nu putem lăsa
lucrurile aşa, Bernsohn… Suntem o forţă politică!… O mare forţă
politică!… Să nu uiţi asta niciodată, Bemsohn: o mare, mare forţă
politică!… Şi dacă Ion Ion mă primeşte, cred că o să-l fac s-o
înţeleagă şi el în cele din urmă… Suntem o mare forţă politică…
Aşa că un loc sau chiar două pe lista partidului liberal… Ce spui,
Bemsohn!… Ar fi un succes fără pereche!… Gândeşte-te numai:
două locuri la liberali!… Ceva colosal!… Hai, cheamă-l repede la
telefon, să nu mi-o ia alţii înainte!… Două locuri!… Două locuri la
liberali!… Să ştie şi Neaţă cine sunt eu!

364
 XIII

Câteva zile după ce Neaţă veni la putere, comisarul Mânecuţă

de la circumscripţia respectivă se prezentă, cu un sul de hârtii în
mână, în faţa stăpânilor tipografiei «Stamatiu şi Margulies».
— Noroc şi ceasul ăl bun! strigă el, vesel, din prag. V-am adus
un dar din partea domnului general Neaţă.
Era exact cu cinci minute înainte de ora unsprezece, aşa că cei
doi asociaţi n-aveau timp să se întindă la taifas. Margulies băgă
mâna în buzunar, scoase un sutar şi i-l întinse lui Mânecuţă:
— Dă salutări din partea noastră domnului general Neaţă!
Dar comisarul era om al datoriei. Îşi luă, deci, sutarul – fiindcă
era dreptul lui – şi fără cel mai mic semn de grabă, desfăcu sulul
din care scoase o foaie.
— Poftim! întinse el patronilor hârtia. Un manifest al domnului
general Neaţă. Ordin: cine nu-l afişează, se cheamă rebeliune!…
Puşcărie şi amendă… şi mai rău încă!… Să-l puneţi în vitrină, să
mă oglindesc în el ori de câte ori trec prin faţa dughenei.
Câteva minute mai târziu, nea Mitică unse el singur manifestul
cu pap şi-l lipi în mijlocul geamului care dădea în stradă.
— Ce-i aia? întrebă Ilieş.
Nea Mitică rânji:
— N-ai ochi? Beleşte-i!
Ilieş puse lucrul deoparte ca să iasă în stradă să vadă despre ce

365
este vorba, şi peste câteva clipe bătu furios în fereastră:
— Mă, ia veniţi afară, să vedeţi ceva!
Îngrămădiţi în faţa vitrinei, lucrătorii putură să admire în
mijlocul hârtiei pe domnul general Neaţă, înconjurat jur împrejur
de lozinci: «Feriţi-vă de bolşevici!»… «Feriţi-vă de lupi în piele de
oaie!»… «Feriţi-vă de cei care tulbură ordinea!»… «Luptaţi pentru
armonie socială!»… «Votaţi pe generalul Neaţă al vostru!»
În atelier, Crişan puse, scurt, întrebarea:
— Ce facem cu manifestul?
Irina răspunse cea dintâi:
— Îl dăm jos! împiedică lumina. E şi aşa destul de întuneric pe-
aici!
Andrei, ucenicul, se uită în ochii lui Crişan şi-i fu de ajuns.
Apucă iute un scaun, se urcă pe el şi dintr-o singură smucitură,
generalul Neaţă zăcea pe jos, în maculatură.
A doua zi, lucrătorii îl auziră pe comisar cum urlă în birou:
— Ce-i porcăria asta? Cine a îndrăznit? Cum?… Ţineţi aici
bolşevici? Care zici, nea Mitică? Aşa?… Crişan? Păi să mi-l trimiţi
îndată la circumscripţie, că altminteri vă închid atelierul.
Mitică nu mai putea de bucurie. Acu i s-a înfundat lui Crişan!
După masă Crişan era la circumscripţie.
— Mă, tu eşti ăla? zbieră comisarul, cu mustăţile lui uriaşe,
zburlite.
— Care «ăla»? făcu liniştit, Crişan.
— Ăla care a rupt afişul!
— Care afiş?
Comisarul îşi ieşi din pepeni:
— Acu mai întrebi şi care afiş? Afişul cu domnul genferal. De ce
l-ai scos din fereastră, hai? Ştii a ce miroase asta? A puşcărie!
Întors numai pe trei sferturi înspre comisar, Crişan, fără să-şi
piardă cumpătul, zise:
— Nu ştiu a ce miroase afişul, domnule comisar… dar te-aş
ruga să-mi arăţi legea care-ţi dă dumitale dreptul să lipeşti afişe în
casele oamenilor. Afişele ştiu că se lipesc pe ziduri, pe garduri, pe
stâlpii de felinar, nu în casele oamenilor.
Comisarul spumega, dar era silit să se explice.
— Casă? urlă el. Ce casă? Acolo-i atelier, nu casă!
— Dar atelierul ce e? Nu stau în el oameni? Atunci cum vii
dumneata să lipeşti afişe şi să astupi lumina, ca oamenii să-şi
scoată ochii la lucru?

366
 — De asta l-ai rupt? zbieră comisarul, care vedea că nu-i mai
rămâne decât să zbiere.
— De-aia, de ne-aia… l-am rupt că ne împiedica de la lucru…
De-aia!
Aici Crişan ridică tonul:
— Şi altă dată, domnule comisar, să ne arăţi şi legea care-ţi dă
voie să iei oamenii de la treburile lor şi să-i chemi la dumneata ca
să-i ameninţi cu puşcăria, pentru că fac curăţenie în casă la ei.
Apoi, fără să-i mai dea bună-ziua lui Mânecuţă, ieşi. Comisarul
a mai zbierat un timp după el, dar n-a îndrăznit să-i facă nimic.
Era ordin sever de la domnul prefect ca în primele zile poliţia să fie
cât mai cuminte, pentru că domnul general Neaţă vrea să-şi dea
seama cum stă cu ţara.
Dar tocmai asta voia şi ţara: să-şi dea seama cum stă cu
domnul general Neaţă. În special muncitorii, şi în special
muncitorii din Bucureşti, erau foarte agitati. De aceea, dacă de
obicei clubul din Sfântul Ionică gemea de lume în tot cursul
anului, în zilele acelea umede şi friguroase ale lui martie 1920, de
abia îţi puteai croi drum prin mulţimea care se aduna aici. Fiecare
voia să ştie: va modifica Neaţă, într-adevăr, legea electorală, sau n-
o va modifica? În opoziţie, Neaţă a fost categoric:
— Cine a trecut de optsprezece ani, bărbat, femeie… român,
tătar… gunoier ori ministru… toţi vor merge la vot.
Eroul de la Mărăşti, duşmanul de moarte al lui Ion Ion şi
spaima palatului, avea deci prilejul să arate ţării dacă este sau nu
om de cuvânt. Până ce, într-o zi, întrebarea căpătă un răspuns:
ziarele publicară legea electorală a lui Neaţă – şi lumea află care
sunt gândurile generalului Neaţă.
— Acuma sunteţi lămuriţi! vorbi Crişan, într-o seară,
muncitorilor veniţi la clubul din sfântul Ionică să-şi exprime
dezamăgirea şi indignarea. Generalul Neaţă nu numai că nu
anulează legea electorală liberală, nu numai că n-o îmbunătăţeşte,
într-un fel oarecare, nu numai că nu se mulţumeşte nici măcar s-o
menţină, aşa rea cum o fi, dar o face şi mai rea. N-ajunge că prin
legea electorală n-au drept la vot nici femeile, nici tinerii sub
douăzeci şi unu de ani, nici militarii, adică jumătate din
populaţie… acu, domnul general a adăugat o nouă categorie care
nu are voie să meargă la vot: membrii corpului didactic. Dar ce are
domnul general Neaţă cu profesorii şi institutorii? Cu ce au greşit
ei faţă de el, că le ia dreptul de vot? Domnul general Neaţă ne dă o

367
explicaţie: cei care trebuie să facă educaţia copiilor nu trebuie să
aducă politica în şcoli. Minte domnul general! Minte ca un
adevărat liberal. El îi dă afară pe institutori şi profesori, de teamă
că ei vor vota pe socialişti. De asta i-a exclus de la vot. Dacă
domnul general ar şti că institutorii şi profesorii îl votează pe el,
nici nu s-ar atinge de ei şi nu numai că nu s-ar necăji că
institutorii aduc politica în şcoli, dar le-ar mai şi mulţumi pentru
asta. Prin urmare, domnul general Neaţă, lucrează după tipicul
liberal, cu toate că a luptat la Mărăşti atât de eroic împotriva
nemţilor, cu viaţa şi cu sângele nostru…
— Moarte generalului Neaţă! detună un glas din fundul sălii.
Crişan încercă să vadă cine a strigat. Arthur, care stătea lângă
el, îi şopti:
— Belciug!
Din ziua în care generalul era şeful guvernului, Belciug devenise
un musafir foarte frecvent la clubul din sfântul Ionică.
Repede, Crişan făcu un gest către ceilalţi din sală să stea
liniştiţi:
— Se găsesc printre noi nişte… nişte capete înflăcărate… Rog să
se mai potolească niţel. Ziceam, deci, că Neaţă nu se deosebeşte
întru nimic de ceilalţi. Un burghez seamănă cu un alt burghez, aşa
cum o pisică seamănă cu altă pisică. Oricine a ciupit, cât de cât,
din pâinea boierimii, şi a ciocoimii se va feri de votul universal.
După război toate partidele vechi şi-au întors cojocul pe dos şi au
spus: suntem oameni noi! Suntem democraţi!… Vrem libertate,
egalitate, fraternitate!… S-a trezit în ei toată revoluţia de la 48. Dar
aşa cum n-au vrut ieri, nu vor nici astăzi libertatea şi dreptatea.
Cine să vă dea dreptatea şi libertatea? De la cine vreţi voi
împroprietărirea şi votul universal? De la Ghiolman, şeful
moşierilor conservatori care-şi zic acum progresişti? De la liberali?
Face măcar să mai pomenim de ei?… De la ţărănişti? Dar cine
sunt ţărăniştii? Tot nişte surtucari ieşiţi din rândurile partidelor
burgheze cu o mare misiune socială şi politică, să ducă de nas
ţărănimea care s-a întors din război cu sentimente nu tocmai
frăţeşti pentru chiaburimea rurală şi s-o abată de la gânduri care
ar putea strica puţin ordinea boierilor conservatori şi a ciocoilor
liberali. Doar pentru asta şi-a tras domnul Jugănaru nişte iţari
peste pantaloni, ca să zică lumea că e cu milioanele de ţărani care
n-au în bătătură nici măcar un pui de găină, când, de fapt,
dumnealui e frate de cruce cu domnul Ţeposu şi generalul Malacu!

368
Domnul Ţeposu şi generalul Malacu luptând pentru vot universal!
Acu închipuiţi-vi-l pe domnul Ţeposu şi pe generalul Malacu,
luptând pentru votul universal!
— L-ai uitat pe Take! strigă cineva din sală.
— Da! răspunse Crişan. E şi Take o mare nădejde. Take e doar
democrat vechi. Unde-i Take acuma?
— Se tocmeşte cu Neaţă! răspunse glasul de adineauri.
— Cred şi eu! zise Crişan. Dar se tocmeşte cu Neaţă nu pe
chestia reformelor, ci pe chestia afacerilor.
— Stai! strigă un muncitor. Ai mai uitat un şef politic: pe Caţă
Coroiatu, prietenul lui Neaţă.
— Adevărat! exclamă Crişan. L-am uitat. Ăsta doar e
naţionalist. Iubeşte naţia şi e gata să facă moarte de om pentru
naţie. Îmi aduc aminte că în 1918, la Iaşi, când s-a pus în discuţie
în Parlamentul lui Ghiolman votul universal, Caţă a scris un
articol: «Bateţi-mă, spânzuraţi-mă, ucideţi-mă, nu sunt pentru
votul universal». Păi cum să fie, când el pentru asta e plătit de
Siguranţa statului: să nu fie.
— Dar Arghir? se auzi un glas din alt colţ al sălii.
— Bine zici! răspunse Crişan. Şi Arghir. Arghir a avut cândva o
vorbă mare în revista lui Semănătorul, unde se dădea în vânt după
ţărani. Cică ar vrea ca ţăranii să joace şi ei un rol politic în ţara
românească, dar ţăranul e încă un prunc şi el «nu vrea să arunce
pruncul în stradă», adică în viaţa politică. E prea devreme… Dar şi
liberalii şi conservatorii, parcă ce alta zic? Toţi sunt de acord că
muncitorul şi ţăranul sunt nişte prunci. Ca să ia parte la viaţa
politică, muncitorii şi ţăranii sunt încă prunci. Dar ca să fie bătuţi
şi înjugaţi de vătafii boierului, nu mai sunt prunci. Ca să fie
schingiuiţi în închisori pentru că-şi cer şi ei drepturile lor, nu mai
sunt prunci! Ca să fie trimişi la război, ca să descurce afacerile
boierilor, nu mai sunt prunci!… Ca să se pună armata să tragă în
ei, nu mai sunt prunci!… Numai când vine vorba să li se dea
libertăţile ce li se cuvin, sunt încă prunci!
— Dar şi pruncul scânceşte când i-e foame! strigă Irina,
legătoreasa, care venea aici seară de seară, împreună cu Arsache,
Ilieş şi moş Mătăsaru.
— He! făcu moş Mătăsaru. Scânceşte şi el fiindcă-i prost!… Ce
poate şti un prunc când e prost!

369
 Neaţă asculta rapoartele lui Belciug, informatorul său special,
dar ştia că toate sunt aşa cum trebuie să fie. Lege electorală avea,
prefecţi avea, agenţi electorali avea – atunci ce-i mai lipsea ca să-şi
asigure o majoritate zdrobitoare în Parlament?
— Să nu fie prea zdrobitoare! îi spuse într-o zi Aureanu. Aşa că
ar fi bine să ne asigurăm şi o mică opoziţie de-a noastră!
— Cu cine?
— Cu Caţă!
În aceeaşi seară, Caţă Coroiatu primea la Iaşi un telefon să vină
de urgenţă la Bucureşti, ca să stea de vorbă cu şeful guvernului.
— Uite, dragă, despre ce este vorba! îi spuse Neaţă. Am nevoie
de o opoziţie în Parlament şi m-am gândit la tine! Tu vei fi
opoziţia!… Numeşte-ţi vreo cinci-şase candidaţi şi eu ţi-i bag pe
toţi în Cameră. De acord?
Lui Caţă nici nu-i venea să-şi creadă urechilor. El, şeful unei
opoziţii de cinci-şase deputaţi în Parlament, când până acum
trebuia să se milogească la liberali pentru un loc!
— Fireşte că sunt de acord!… îţi mulţumesc!
Neaţă fu sincer.
— Trebuie să-i mulţumeşti lui Aureanu. Ideea e a lui!… Şi-i
mulţumesc şi eu pentru că o opoziţie de-a ta îmi va fi de mare
folos!… Nu de alta, dar te pomeneşti că mi se mai strecoară vreun
bolşevic în Parlament… şi cine să-i astupe gura? Eu? Nu se poate.
Eu sunt guvernul!… Cu tine e altceva! Tu eşti liber să spui tot ce-ţi
trece prin minte!
— Şi-o să spun! O să spun!
Apoi îi dădu generalului un călduros «moarte jidanilor» şi plecă
fericit, înapoi la Iaşi, ca şef al opoziţiei lui Neaţă.
Alegerile avură loc, dar rezultatele lor îi rezervară generalului o
surpriză atât de neplăcută, încât se văzu silit să convoace îndată
pe toţi prefecţii din ţară, ca să le spună verde ce părere are despre
vrednicia lor.
— Va să zică, aşa!… V-am dat ţara pe mână, ca să vă bateţi joc
de alegeri. Eu v-am dat ordin să nu îngăduiţi să intre în Parlament
decât trei socialişti numiţi de mine… şi când colo mă trezesc cu
nouăsprezece! Alegeri sunt astea? Porcărie, nu alegeri!…
Paisprezece locuri în Cameră şi cinci în Senat pentru socialişti,
când ai la îndemână toată armata, toată poliţia, toată jandarmeria
şi toată magistratura! Ştiţi voi ce se cheamă paisprezece locuri în
Cameră şi cinci în Senat pentru socialişti? înseamnă cu

370
douăsprezece locuri în Cameră şi cu patru în Senat mai mult decât
este permis să obţină socialiştii într-un stat de ordine cum este al
nostru.
Dar nu numai el era nemulţumit de alegeri, ci şi opoziţia. Mai
cu seamă ţărăniştii spumegau de mânie. Ba într-o zi, însuşi
Jugănaru veni la el, personal, să protesteze:
— Domnule general… Protestez împotriva…
Dar Neaţă i-o tăie de la bun început:
— Domnule Jugănaru, eu, în ţara românească, vreau să fiu
ursar, nu urs. Ai înţeles? Vii la mine să te plângi? Foarte rău. Unul
ca dumneata nu trebuie să ajungă în ţara românească să se
plângă. Înscrie-te în partidul poporului şi-ţi garantez că n-o să ai
niciun motiv să te plângi!
Asta era metoda pe care o adoptase generalul de îndată ce-a
venit la putere, ca să-şi facă un partid: cum venea cineva la el cu o
plângere, îl invita să se facă neţist.
Când s-au prezentat la el, muncitorii să-i ceară o îmbunătăţire
a condiţiilor de muncă şi anularea diverselor sale decrete-legi
antimuncitoresti, le-a răspuns:
— Înscrieţi-vă în Liga poporului!
Când s-au prezentat la el saşii să-i vorbească despre drepturile
lor garantate la Alba Iulia, dar călcate în picioare de către guvern,
Neaţă le-a răspuns:
— Înscrieţi-vă în Liga poporului!
Când s-au prezentat evreii la el să i se plângă de mizeriile ce li
se fac cu formele de încetăţenire, le-a răspuns:
— Înscrieţi-vă în Liga poporului!
Aşa că Jugănaru nu era primul căruia îi cerea să se înscrie în
Liga poporului.
— Mai multe partide – îi demonstră el lui Jugănaru – creează
mai multe suprafeţe care se freacă. De doi ani mă trudesc ca
partidul meu să facă o singură suprafaţă. Şi liberalii a doua. Ţara
are nevoie de două partide: unul tare şi altul de control. Într-un
partid, şeful poate să aibă o părere şi fiecare membru părerea lui.
Dar când şeful hotărăşte, membrii partidului sunt datori să pună
mâna la capelă!
Şi ca să-şi ilustreze teoria, Neaţă luă poziţia de drepţi şi-şi duse
mâna la o capelă imaginară.
— Aşa că, înscrie-te la noi! încheie el, cu logica lui de strateg.
Ce-ţi trebuie partid? Vino la mine. Te fac om. Cere-mi ce vrei şi-ţi

371
dau!
Dar Jugănaru, nemulţumit, alergă la palat să se plângă.
— Sire!… Generalul a întrecut măsura. A măsluit voturile. Şi-a
organizat echipe care au terorizat pe alegători. A ocupat localurile
de vot cu jandarmi şi n-a dat voie să se apropie decât oameni
siguri. Pe magistraţi, sire…
— Just, Jugănarule, just! Ştiu… dar la ce te poţi aştepta în ţară
la noi? Aşa sunt moravurile…
— Sire, stărui Jugănaru. Dar ne facem de râs în faţa Europei!
— Ştiu şi asta, Jugănarule! zise regele, trisţ. Dar ce pot să fac?
Cu cine să-l înlocuiesc pe Neaţă? Cu liberalii? N-au popularitate!…
Cu Dacu? E moale şi nehotărât… Cu Crai-Voievod? E cam prea
violent!… Cu Arghir? Nu-i făcut pentru politică… Singur dumneata
mai rămâi!
Iute-iute, Jugănaru îşi roti fustanela:
— Sunt gata, sire! strigă el voios.
Regele îi puse mâna pe braţ:
— Da, Jugănarule! Nu uita, însă, că dumneata eşti rezerva mea
de zile grele!
— Dar până atunci, sire? îşi ridică nişte ochi decepţionaţi
Jugănaru. Până atunci?… Până atunci să lăsăm pe generalul
Neaţă să…?
— Evident, evident! se grăbi regele. Ştiu că ar trebui să
renunţăm la toate astea şi să reînnoim metodele. Dar asta nu se
poate face de azi pe mâine.
Şi trecu la un argument hotărâtor:
— Parcă liberalii sunt mai de treabă?
Rochiţa lui Jugănaru începu să joace furios în spate:
— Perfect, sire! Şi ei sunt la fel. Dar asta nu-i o mângâiere
pentru noi, opoziţie cinstită, care…
Regele îl întrerupse iar şi-i vorbi cu patos:
— Mă mir, Jugănarule, că ai asemenea preocupări tocmai
acum. Te ştiu doar un bun patriot. Credeam că ai venit la mine din
pricina celor ce se întâmplă în Polonia. Armata lui Pilsudski este
pusă pe fugă de trupele bolşevice care înaintează spre Varşovia, şi
noi vorbim de alegeri. Nu, Jugănarule, noi trebuie să fim la
înălţimea vremurilor, care sunt prea serioase. Situaţia e grea,
Jugănarule! Pretutindeni sunt semne care, nu ne pot bucura. În
Spania, chestia agrară ia forme îngrijorătoare şi grevele
muncitoreşti se înmulţesc. În Italia de sud ţăranii ard recoltele şi

372
armata refuză să tragă în ei. În Anglia, sindicatele ameninţă cu
greva generală dacă guvernul nu reia relaţiile cu Republica
Sovietelor. Bolşevismul se întinde peste tot, Jugănarule. Noi stăm
ca pe un vulcan, muncitorii o ţin numai în greve şi demonstrează
mereu pentru pace… şi dumneata îmi vorbeşti de alegeri. Un
deputat mai mult sau mai puţin ce contează, când din moment în
moment poate izbucni la noi revoluţia care să ne măture pe toţi!
Nu, Jugănarule, să nu mai vorbim despre asta. Neaţă este un
patriot, Ionel e un patriot. Dumneata eşti un patriot. Toţi suntem
patrioţi! Toţi ştim de unde vine primejdia şi care e duşmanul
nostru dinafară şi dinăuntru. Deci, ce mai staţi? Daţi-vă mâna şi
să fie armonie deplină între voi. Concordie… armonie… asta ne
trebuie în momentele acestea. Altfel, ţara se prăpădeşte. Scurt,
Jugănarule, concordie! Mâine, cum îşi va împlini generalul Neaţă
sarcina ce i s-a dat, vine rândul dumitale!
Nu trecu niciun ceas şi Neaţă află chiar de la rege ce a vorbit cu
Jugănaru. Râseră cu poftă amândoi, după care Ferdinand îi
recomandă din nou lui Neaţă:
— Energie, Neaţă! Multă energie! Strânge şurubul cât poţi.
Îndată, Neaţă îl chemă pe Culaie, secretarul de redacţie al
oficiosului său îndreptarea.
— Scrie aşa: «Regele a predicat opoziţiei concordie. Regele vrea
armonie între opoziţie şi guvern. Noi n-avem nevoie de concordie.
N-avem nevoie de armonie. Scurt mişcarea!»
Neaţă guverna, în sfârşit. Visul lui dintotdeauna a fost să fie
stăpân. Şi era… Stăpân deplin şi necontestat, îşi făcuse un guvern
sigur. Din oameni devotaţi până la ultima lor răsuflare. Oameni
hotărâţi să-i întărească puterea. Toţi, unu şi unu!… Oameni noi,
oameni tari. Oameni plini de idei. Oameni luaţi pe garanţia
personală a Regelui şi a lui Ionel. Caimacul liberal şi
conservator!… Şi lucrurile merg de minune. Fără fricţiuni, fără
scandaluri, fără uşi trântite. Mă rog! Armonia cea mai desăvârşită,
până ce, după o serie de tratative şi de pacte făcute şi desfăcute, l-
a luat şi pe amicul său Take, în guvern. Tot regele:
— Ia-l pe Take la Externe!
Şi l-a luat. Prieten bun – de ce să nu-l ia? Mai ales după câte a
suferit Take, de când s-a întors în ţară.
Căci Take se înapoiase şi el în ţară, îndată după ce plecă de la
Paris şi duşmanul său de moarte Ionel. Fără Ionel, viaţa la Paris i
se părea lui Take lipsită de farmec: n-avea pe cine pârâ aliaţilor. Se

373
hotărâse, deci, să revină aici, ca să-şi încerce norocul în alegeri, cu
rămăşiţele partidului său conservator-democrat. Pentru a-şi crea
atmosferă, Take ceruse de la Paris amicilor săi politici din
Bucureşti să-i organizeze o primire triumfală la sosirea sa în Gara
de Nord. Ionel, informat, îl chemă pe generalul Sarmală, ministrul
comunicaţiilor şi-i spuse:
— Ascultă, Sarmală! Take vrea demonstraţie în Gara de Nord.
Când soseşte Simplonul?
— La zece douăzeci şi cinci dimineaţa.
— Bun! Vezi de fă aşa ca să sosească după masă la cinci, sau
noaptea la trei, sau poimâine la opt; sau niciodată… în sfârşit, fă
ceva să-i treacă pofta lui Take de primiri triumfale.
În ziua cu pricina, la zece douăzeci şi cinci fix, când Simplonul
trebuia să intre în gară, serviciul de mişcare anunţă mulţimea care
se îngrămădise pe peron să-l întâmpine pe Take, că trenul are o
întârziere de peste douăsprezece ore şi că nu va sosi probabil,
decât abia seara la unsprezece. Amicii lui Take începură,
bineînţeles, să vocifereze împotriva incuriei care domneşte la căile
ferate ale lui Ion Ion Viziru – şi după ce se răcoriră bine, se
împrăştiară, fiecare pe la treburile lui.
Un sfert de ceas după ce se goli peronul, trenul Simplon, care
fusese dinadins reţinut la Chitila, îşi făcea maiestos apariţia în
Gara de Nord. Era ora zece patruzeci dimineaţa, fix. Dar Take nu
mai fu întâmpinat decât de hamali. Take pricepu îndată că asta tot
Ionel i-a făcut-o.
De necaz şi ruşine, îi venea lui Take să plângă. Se simţea ridicol
şi-şi închipuia cum o să mai râdă liberalii la Capşa când vor afla
cât de bine a reuşit farsa lui Ion Ion. «Las’că-i -arăt eu!» îşi făgădui
Take să se răzbune.
Şi a doua zi publică un interviu în care declara:
— Sunt un om nou şi sunt hotărât să fiu intransigent în
chestiunile de moralitate publică.
Apoi aşteptă efectul. Era sigur că adversarii săi politici – sau vor
cădea trăsniţi, sau se vor ascunde în gaură de şarpe. Dar lucrurile
i-au ieşit încă o dată pe dos bietului Take. La provocarea sa, cel
dintâi care-i dădu un răspuns fu Ghiolman:
— Zice Take că va fi intransigent în chestiunile de moralitate
publică? Dar bine – asta-i sinucidere curată!
De partea lor, nici liberalii nu întârziară mult cu răspunsul:
— Take va fi intransigent în chestiunile de moralitate publică?

374
Păi dacă e numai atât, atunci liberalii pot susţine foarte bine lupta
cu Take.
Ce-a mai făcut, ce-a mai dres Take până în ajunul alegerilor,
Neaţă n-avea de unde să ştie, când deodată află că «marele
european» se retrage din alegeri. «Ciudat! îşi zise Neaţă. Ce are de
pierdut Take dacă se prezintă în alegeri şi ce are de câştigat dacă
nu se prezintă?»
Dar treaba lui Take! Are Neaţă destule necazuri pe cap şi aşa –
acuma să-i mai poarte şi lui Take de grijă? Totuşi când regele îl
sfătui să-l ia pe Take la Externe, ce şi-a zis Neaţă? Take e tocmai
bun la Externe. Are relaţii. Toate băncile franceze, americane şi
engleze îl cunosc. De altfel şi ambasadorul englez i-a vorbit despre
el şi a stăruit. La fel şi trimisul unor trusturi americano-franco-
engleze. Take era bun. Era sigur. Externele îi veneau ca o mănuşă.
L-a chemat, s-au împăcat, s-au îmbrăţişat, ca doi vechi şi buni
prieteni, şi de la primele cuvinte, înainte chiar de a vorbi de
interesele superioare ale neamului, l-au şi înjurat amândoi pe
Ionel.
— Pungaşul! exclamă Take. Toamna trecută mi-a făgăduit că
dacă mă abţin de la alegeri… îmi dă mie puterea.
Acum Neaţă afla, în sfârşit, de ce Take s-a abţinut de la alegerile
de sub guvernul de generali: din aceleaşi motive pentru care s-a
abţinut şi el.
— Mare pungaş! confirmă Neaţă, cu aerul satisfăcut al omului
pe care totuşi pungăşia nu l-a păgubit peste măsură.
După aceea, trecură în chip inevitabil la chestiunea prinţului
Carol, care continua să fie prima problemă a ţării. Cu chiu cu vai,
Carol fusese urcat în tren şi trimis să se plimbe în Japonia, ca s-o
uite pe Lilly.
— I-am dat un mic aconto de zece mii de lire sterline – zise
Neaţă lui Take, zâmbind – apoi i-am mai trimis, din ordinul
şefului, alte zece mii de lire sterline, şi iar zece mii lire sterline, ca
s-o liniştesc pe regină, care se teme să nu rămână bietul băiat,
doamne fereşte, fără un ban printre străini.
Take, care avea mare necaz pe toată familia regală încă din
timpul războiului, glumi:
— Foarte bine! Când un fiu al ţării suferă atât de mult, ţara
trebuie să facă şi ea unele mici sacrificii.
Apoi, violent dintr-o dată:
— Şi cât o să mai ţină idila asta pipărată?

375
 — Încă o lună, două cel mult!
După aceea, Take trecu la problemele de politică externă şi
părea foarte preocupat de cele ce se întâmplă în lume. În special
conferinţa de la Spa îl supăra mult. Guvernul german a provocat
această conferinţă ca să se plângă iar că nu poate să facă faţă
obligaţiilor tratatului de la Versailles. Mai cu seamă cu cărbunii
stă prost: nu poate livra cărbunii nici măcar în cantităţi mici, aşa
cum convenise cu aliaţii. Dar nu asta îl supăra pe Take. Ci cu totul
altceva.
— Ştii că la Spa au căzut la învoială! îi zise el lui Neaţă. Franţa
şi Anglia au stabilit cu Germania cifra de despăgubiri care se
cuvine fiecăruia dintre statele învingătoare. Dar împărţeala s-a
făcut aşa: Franţa primeşte 52 la sută, Anglia 22, Italia 10, Belgia
8, Serbia 5 şi restul de 3 la sută se împarte între Portugalia,
Japonia şi noi, românii! Tot noi cei din urmă!
— Ionel! decretă Neaţă, Ionel e de vină!
Take era de aceeaşi părere:
— Numai Ionel e de vină… Ionel cu politica lui!
Trecură apoi la celălalt mare eveniment al zilei: armata polonă a
lui Pilsudsky, încurajată de aliaţi, dezlănţuise războiul împotriva
Rusiei Sovietice – şi acuma, bătută de soldaţii sovietici, se retrăgea
în dezordine.
— Şi noi ce facem? întrebă Take, indignat. Stăm degeaba? Nu
trimitem trupe în ajutorul Poloniei?
«Pe Take nu-l schimbă nici necazurile, nici vârstă! gândi Neaţă.
Acuma vrea să trimitem trupe în Polonia. Zi-i Take şi pace! Dacă l-
ai scula noaptea din somn şi l-ai întreba: Take, ai vrea să trimiţi
niscaiva soldaţi români în America de Sud să ajute Bolivia
împotriva Braziliei sau Perului? Take n-ar zice nu. El e gata
oricând. Aşa a vrut să ne ducă armata în Siberia, apoi să ne bage
în Mesopotamia, apoi să ne trimită în Armenia. Ba, socotea chiar
că este pentru noi o cinste deosebită că aliaţii ne oferă prilejul să
ne trimitem soldaţii să moară în Armenia. N-are astâmpăr o clipă!
Acum vrea să ne bage în Polonia».
— Ce să căutăm în Polonia, Take? întrebă Neaţă. Noi n-avem
frontul nostru?
— Dar ultimatumul Franţei? se înfierbântă Take. Nu ne-a trimis
Franţa un ultimatum să ajutăm Polonia cu trupe?
— Da! recunoscu Neaţă. Ne-a trimis un ultimatum. Dar Franţa
ar fi făcut mult mai bine dacă ne trimitea arme.

376
 Şi glumi:
— Dacă îi trimitem pe soldaţi la război înarmaţi numai cu
ultimatumul Franţei, crezi că-i sperii pe bolşevici?
Take, însă, crezu că vine cu un argument zdrobitor:
— Lasă glumele! Mie mi s-a spus că şi liberalii vor să dea
Franţei un răspuns satisfăcător!
— Da! răspunse calm Neaţă. L-am văzut şi eu pe Ionel. Liberalii
vor să trimitem trupe în Polonia, dar cu condiţia ca aliaţii să ne
facă anumite concesii în Balcani.
Lui Take începură să-i joace numai pete roşii în ochi:
— Astea-s porcăriile lui Ionel! El tot cu condiţii! Atunci când
Franţa ne cere ceva, noi n-avem voie să-i punem condiţii. Eu zic să
mobilizăm îndată. Nu-i timp de aşteptat. Armata polonă poate fi
zdrobită de roşii. Şi atunci ne-am curăţat. Ai citit ce spune azi
Churchill? Citeşte!
Luă o gazetă pe care o găsi la îndemână pe biroul generalului şi-
i arătă textul:
— Uite, aici!
Generalul citi:
«E uşor pentru cei care trăiesc departe de bolşevicii ruşi, mai
ales pentru cei care sunt apăraţi de o largă fâşie de mare, să aibă
vederi calme şi nepăsătoare în ceea ce priveşte doctrinele şi
maşinaţiile comuniste. Dar un stat nou, neîntărit, cum e Polonia,
este necontenit pus în pericol prin contactul strâns cu vecinii.»
După ce isprăvi, generalul împături frumos gazeta şi o puse pe
masă.
— Churchill are dreptate!
— Atunci?
— Atunci… nimic! răspunse Neaţă, calm. Dacă aliaţii ne-ar
trimite arme şi soldaţi, da! Aş decreta mobilizarea imediat. Avem şi
noi, ca şi ei, acelaşi interes să lichidăm cu un ceas mai devreme
primejdia bolşevică! Dar din nenorocire n-avem cu ce duce
războiul şi n-avem cu cine. Cred că n-o să facem nicio ispravă
dacă o să trimitem împotriva Rusiei Sovietice pe muncitorii noştri
care toată ziua strigă: «Trăiască Rusia Sovietică!» Şi dacă mâncăm
bătaie, ce scuză avem? Că ne-au provocat bolşevicii? Asta putem
s-o susţinem doar în gazete, fiindcă adevărul e că nu ne-au
provocat. Ba, ceea ce nu ştii, pentru că n-ai preluat încă
Ministerul de Externe, bolşevicii ne-au făcut şi o ofertă de pace. Ai
să găseşti nota la minister. Nu numai că vor să discute pacea cu

377
noi, dar ne lasă nouă şi libertatea să alegem locul pentru negocieri.
Ce vrei mai mult? Să ne băgăm capul sănătos sub evanghelie? Să
fim puşi pe fugă de bolşevici cum sunt fugăriţi polonezii? Nu
merge, Take! De abia am scăpat de un dezastru, acu vrei să ne
fabricăm un al doilea dezastru, chiar cu mâinile noastre? Ce vrei,
Take? Să ajungem vânzători de seminţe ori alune prăjite?
După cât se părea, deci, Take era preocupat de problemele
departamentului său. Aşa că Neaţă era liniştit. N-o să aibă cu el
nicio bătaie de cap.
Dar se înşelă generalul. Interesul ce-l arăta Take pentru politica
externă era iluzoriu. Nu stătu liniştit la minister decât o singură zi.
A doua zi veni la general, supărat.
— Frate Neaţă – îi declară el, categoric – eu n-am de gând să
mucegăiesc la Externe. N-am ce face acolo. Pe mine, te rog, să mă
treci la Finanţe… Eu trebuie să fiu la Finanţe. Ţara trebuie să fie
refăcută din temelii. Şi eu înţeleg să-mi pun umărul la refacerea
ţării…
— Păi, asta o face Tărcăoanu! îl întrerupse Neaţă, uitându-i-se
ţintă în ochi. Doar pentru refacerea ţării a întemeiat Tărcăoanu
cele două societăţi anonime: «Refacerea» şi «Reconstrucţia»!
Take se mânie foc:
— Te rog să mă laşi în pace cu găinarul ăla de Tărcăoanu!
Cunosc potlogăriile lui şi de la «Reconstrucţia» şi de la «Refacerea».
Mie nu-mi arde de glume. Ţara are nevoie de o politică economică
înţeleaptă, adaptată vremurilor noi în care trăim. Ţara are nevoie
la Finanţe de un om care cunoaşte bine problema şi care poate
cointeresa capitalurile străine în industriile noastre.
«Mare tâlhar, Take, gândi Neaţă. Năravul din fire… îi dai
Externele, el vrea Finanţele. Ştie el ce-i bun, hoţomanul! Acuma e
tocmai momentul când se retrag din circulaţie coroanele şi rublele
Kerenski. O mană cerească. Nu degeaba se bat toţi miniştrii pe
portofoliul Finanţelor. Acuma şi-au găsit daruri de ministru al
finanţelor şi Traian, şi Fiflide, şi Tărcăoanu, şi generalul Corneanu
şi Treancă… Toţi! Dar pot eu să-i las pe cei mai buni prieteni ai
mei să se ia de păr între ei că nişte copii! Doamne fereşte! Mai bine
mă ocup eu singur de Ministerul Finanţelor!»
— Auzi, Aurene, zise el către Aureanu, care tocmai intra. Cică
să-i dau lui Finanţele.
— N-are gust prost Tăkiţă, făcu Aureanu.
Neaţă se întoarse către Take:

378
 — Nu, Take! spuse el blând, amicului său. Deocamdată… lasă…
Ştii!… Să nu se supere ăilalţi!… Mai târziu… Cu toate că nu văd de
ce nu ai fi mulţumit cu Externele… în sfârşit, treaba ta… vrei
Finanţele, fie Finanţele… Ţie nu-ţi pot refuza nimic… Dar nu
acum… mai târziu…
Take, congestionat, sări de pe scaun:
— Dar capitalurile străine, frate! zise el pe un ton plin de
rugăminţi. Eu pot aştepta. Dar capitalurile străine?
— Capitalurile străine? râse Aureanu. Dar tu unde eşti pus? Nu
la Ministerul Afacerilor Străine?
Take îl fulgeră pe Aureanu cu o privire atât de fioroasă, încât
Neaţă simţi nevoia să intervină:
— Take, nu te necăji!… Dacă sunt eu la Finanţe, e ca şi cum ai
fi tu! Nu las eu capitalurile străine să bată la poartă fără să le
deschid!
Chiar a doua zi, Neaţă avu un nou prilej să-şi arate
solicitudinea faţă de aceste capitaluri străine care veneau să
înflorească aici, spre binele patriei. Un anume Arthur Moss, fost
ofiţer de poliţie la Bucureşti în timpul ocupaţiei germane, îi aducea
în audienţă pe doctorul Ludwig von Doule, reprezentant al unui
consorţiu german.
Neaţă se arătă încântat să-i poată strânge mâna lui von Doule
în numele ţării:
— Sunt fericit – zise el – că politica mea de colaborare cu
capitalurile străine dă, într-un timp atât de scurt, roade atât de
strălucite. Când îi văd pe francezi, pe englezi, pe italieni, pe
belgieni, pe elveţieni şi pe americani, cum îşi aduc agoniseala lor
aici, îmi creşte inima de bucurie. Niciodată ţara n-a avut atâtea
societăţi de asigurare, societăţi de transport, societăţi de import şi
export, ca acuma.
Nelipsitul Aureanu adăugă, cu un zâmbet abia perceptibil:
— Ba, francezii au binevoit să facă aici şi o sucursală a
societăţii lor «Fichet» pentru case de bani. E o măsură de prevedere
pe care eu o aprob din toată inima. Pentru belşugul care ne
aşteaptă de pe urma colaborării cu capitalurile străine în
societăţile de asigurare, de transport, de import, de export, etc.
etc., fiecare român trebuie să aibă pregătită o casă de fier.
Von Doule, mai puţin atent la gluma lui Aureanu decât la
obiectul vizitei sale, răspunse lui Neaţă:
— Cu francezii n-avem nimic, domnule general. Eu am venit aici

379
în chestia «Lloydului bavarez» pe care englezii vor să pună mâna.
Englezii au mai acaparat până acum şi societăţile germane de aici:
«Sud Deutscher Lloyd» şi «Donau Dampfschiffart Ges»… Ajunge!…
Mai mult nu trebuie să-i lăsăm, domnule general. Vin din Franţa.
Am asigurări şi din partea francezilor că ne vor ajuta să-i alungăm
pe englezi din România.
Neaţă nu-i iubea nici el pe englezi. Aşa că, pentru a-i dovedi
doctorului von Doule că are toate simpatiile sale, îi răspunse:
— Domnule doctor, înainte de toate, sunt gata să semnăm cu
dumneavoastră chiar azi un acord în chestia «Serviciului de
navigaţie românească»… Cât despre rest, vă asigur că voi căuta să
fac tot posibilul.
Şi cu asta, Neaţă credea că audienţa s-a încheiat. Dar von
Doule nu se mişca. Pe von Doule îl rodea teribil chestia caselor de
fier franceze.
— Domnul ministru Aureanu vorbea mai adineauri de casele de
fier franceze! zise el. Dar, domnule general, avem şi noi case de
fier. Şi sunt cu mult mai bune. Vă dăm oricâte doriţi şi pe un preţ
foarte redus. Câte vă trebuie? Zece mii… douăzeci de mii… o sută
de mii… cinci sute de mii… oricâte! în schimb, nu ne daţi decât
petrol! Avem şi bretele… şi nasturi… şi porţelanuri de Pforzheim…
în orice cantitate doriţi, domnule general!… Putem să vă dăm şi
acordeoane şi jucării de Nurnberg! Orice, domnule general! în
schimb, nu ne daţi decât petrol.
Aşa se isprăveau toate conversaţiile lui Neaţă cu capitaliştii
străini: începeau cu indiferent ce şi sfârşeau cu petrolul. O
adevărată nenorocire petrolul acesta românesc, pentru care Anglia,
Franţa, America se bat între ele fără să întrebe pe nimeni. Nu mai
departe decât pe la sfârşitul lui aprilie, cam la o lună după ce
Neaţă a venit la putere, Millerand în numele Franţei şi Llyod
George în numele Angliei au semnat o convenţie care la articolul
doi precizează că «Anglia şi Franţa vor colabora prieteneşte cu
toate ţările unde interesele petrolifere ale ambelor naţiuni se pot
combina în mod practic, adică în România, Asia Mică, teritoriile
fostului imperiu ţarist, coloniile franceze şi coloniile engleze». Dar
înţelegerea a rămas pe hârtie, pentru că Anglia şi Franţa lucrează
fiecare pe cont propriu şi caută să se înlăture una pe alta, oriunde
pot. În special Franţa este tare flămândă. Ea duce azi o lipsă
grozavă de combustibil. Germania nu-i dă cărbuni – aşa că e silită
să alerge după pretrol, ca să-şi alimenteze cu ulei mineral

380
industriile, căile ferate şi vapoarele. Îi trebuie un milion de tone pe
an şi nu şi-a asigurat până acum decât cincizeci de mii. Pentru
petrolul ăsta a venit în ţară şi mareşalul Joffre. Pentru petrol şi
bineînţeles, pentru pregătirea războiului cu Răsăritul.
Într-o zi Aureanu îi adusese lui Neaţă raportul unui specialist
american V. M. Manning, cu privire la problema petrolului.
— Ce vrea ăsta? îl întrebase Neaţă, plictisit.
— Vrea multe! Face să-l citeşti… Afacerea cu petrolul se
încurcă. Manning atrage Franţei atenţia să nu se mai bizuie pe
petrolul Statelor Unite, care trebuie să fie folosit în întregime
pentru consumul intern. Statele Unite – zice el – au consumat în
1918 mai mult petrol decât au produs. Dar lucrurile s-au mai
agravat şi prin faptul că reglementarea concesiunilor petrolifere
din Mexic s-a înăsprit. Argentina şi-a naţionalizat petrolul, iar
Japonia, care s-a făcut stăpână în China, nu admite ca străinii să
participe la exploatarea terenurilor petrolifere din Formoza6. Aşa că
Statele Unite trebuie să-şi caute petrolul în regiuni mai primitoare
– ori să se bată cu Anglia.
Neaţă se uită, deci, la von Doule şi-şi aminti de regină, de Boyle,
de toţi agenţii englezi şi americani care foiesc în jurul petrolului
românesc şi nu-l scapă din ochi un moment.
— Regret, domnule von Doule, răspunse el reprezentantului
german. Deocamdată avem nevoie de petrol pentru refacerea ţării.
Şi-i dădu grâu.
Take, ministrul de externe al lui Neaţă, continuă să fie supărat,
până izbucni scandalul cu Tărcăoanu.
Tărcăoanu, ministrul comerţului şi industriei, îşi câştigase din
primele zile, porecla de «ministru al afacerilor grăbite». Grăbite,
variate şi grase. Mai-mai să-l întreacă pe Miluţă Barbut.
Cointeresat în avuţiile statului, Tărcăoanu era băgat până-n gât în
concesiuni de petrol, în exporturi de grâne, în permise pentru
ciocolată, ouă, parfumerii, şampanie, vinuri, textile…
Într-o zi, Capşa şi cluburile politice aflară că Tărcăoanu a dat o
lovitură fantastică: a concesionat societăţii liberale I.R.D.P.
monopolul importului şi distribuţiei petrolului.
Presa conservatoare făcu gălăgie. Fiflide, ministrul domeniilor şi
agriculturii, vechi ghiolmanist, se duse degrabă la directorul
ziarului ghiolmanist Steagul:

6 Taiwan. (n. A.).

381
 — Dacă încetaţi campania, vă făgăduim că modificăm legea… şi
vă dăm trei locuri de deputaţi.
Dar nu trecură nici douăzeci şi patru de ore, că lumea începu
să urle iar împotriva lui Tărcăoanu, care făcuse o nouă potlogărie,
dar una cu mult, mult mai mare. Sub pretextul că vrea să pună
bazele unei industrii grele în tară, Tărcăoanu a aprobat
întemeierea societăţii «Uzinele de fier şi domeniile din Reşiţa», cu
participarea «Societăţii privilegiate austro-ungare de căi ferate de
stat», în spatele căreia se afla marele concern englez de munitii şi
arme «Wickers Ltd.» din Londra. Pentru aprobare, Tărcăoanu a
cerut şi a obţinut un bacşiş de patru milioane două sute cincizeci
de mii de lei în acţiuni, ceea ce reprezenta, de fapt, un câştig de
opt milioane, datorită primei de cinci sute până la o mie lei
acţiunea. Dar, înafară de bacşişul pentru aprobare, Tărcăoanu a
mai cerut un bacşiş de douăzeci şi cinci de milioane ca să treacă
legea prin Parlament.
Afacerea fu adusă în discuţia Camerei, care începu cu acuzaţii
şi insulte şi degeneră într-o încăierare generală.
Singurii care stăteau cuminţi deoparte erau Take şi cei câţiva
takişti. Deşi ministru de externe în guvernul înjurat atât de crunt
de opoziţie, Take stătea nepăsător, cu braţele încrucişate, plutind
în sfere eterice, unde parcă nu-i ajungea la ureche nici măcar cel
mai mic ecou din cele ce se petrec împrejur. Generalul se uita la el,
fierbea de mânie, dar nu putea să-i spună nimic. Ştia ce-i asta:
grevă! Take, care prin abilitatea, experienţa şi elocinţa sa ar fi
putut salva situaţia, acest Take făcea grevă. Take îl silea şi pe
calea aceasta să-i cedeze Finanţele. Altminteri nu se amestecă şi
slăbeşte apărarea guvernului. Generalul încercă să lupte singur.
Obţinu cu chiu cu vai să se facă linişte, ca să poată lua cuvântul,
şi zise:
— Domnilor deputaţi! Se aduc aci acuzaţii împotriva distinsului
meu prieten Tărcăoanu, care ar fi comis fapte necinstite în
exerciţiul funcţiei sale de ministru al industriei şi comerţului. Dar
acuzaţiile care nu sunt sprijinite de dovezi, nu prezintă nicio
valoare. Am fost şi eu acuzat. Totuşi, mulţi dintre acuzatorii mei
sunt acum în puşcărie.
— Aiurea! strigă un deputat din opoziţie. Nu-s în puşcărie
pentru că s-ar fi dovedit că acuzaţiile ar fi fost false… ci pentru
alte isprăvi.
Generalul nu se lăsă tulburat de întrerupere şi continuă:

382
 — Desigur că asemenea scene nu fac decât să coboare prestigiul
acestui înalt for spre care sunt îndreptaţi ochii ţării întregi. De
aceea, domnilor, iată ce vă propun: spre a pune capăt calomniilor,
spre a asigura un control serios asupra a tot ce fac miniştrii de azi
şi de mâine, spre a evita în viitor malversaţiuni…
— Ce-i aia? strigă acelaşi glas din opoziţie.
— Pungăşii! îi tâlmăci un altul, în hazul adunării,
— Păi, să-i zică pe româneşte. Ce umblă domnul general…
Dar generalul, surd la tot ce se spunea, îşi urmărea hotărât firul
gândurilor sale.
— … spre a evita în viitor fapte care nu cadrează cu rolul de
conducător al ţării, propun să întemeiem o ligă a oamenilor
cinstiţi, care să aibă dreptul să pună sub acuzare pe orice
ministru, al oricărui guvern. Cine se înscrie?
Toată lumea într-o simţire, începând cu banca ministerială şi
sfârşind cu ultimul deputat din fundul incintei, ridică mâna. Neaţă
înregistrase un succes. Transformase, cât ai bate din palme,
Parlamentul, într-o ligă a oamenilor cinstiţi. În aceeaşi zi, nimeni
nu mai suflă un cuvânt împotriva lui Tărcăoanu. Neaţă era fericit.
Câştigase încă un Mărăşti.
Dar istoria îl epuizase. După şedinţă, îl luă pe Take şi-i spuse:
— Nu ţi-e ruşine?
Take îi răspunse verde:
— Nu mi-e ruşine de loc! Una şi cu una fac două. Mie să-mi dai
Finanţele. Pentru că dacă astăzi ţi-a mers să-ţi salvezi guvernul,
mâine poate să-ţi meargă mai greu…
Dezgustat, Neaţă îi răspunse:
— Bine. Ia-ţi Finanţele şi du-te dracului!
Apoi îl chemă pe Tărcăoanu:
— Pungaşule! Mă faci de râs! Asta se cheamă guvern de oameni
noi? în fiecare zi îmi dă altul de lucru. Tu ştii ce mă costă afacerea
de azi? Ministerul Finanţelor.
— Dar…
— Nimic! Lucrezi parcă ai devasta, nu parcă ai face afaceri. N-ai
un pic de discreţie.
Şi tăios:
— De azi înainte nu mai poţi fi ministru al comerţului şi
industriei.
Tărcăoanu îngălbeni:
— De ce? făcu el cu un glas venit parcă de dincolo de mormânt.

383
 — De aia! Fiindcă ţara trebuie să vadă că Neaţă nu îngăduie
necinstea. Trebuie să-ţi aplic o pedeapsă exemplară, pentru ca de
aci înainte, toţi cei care vor face ca tine să ştie că o vor plăti
scump. Aşa că te mut disciplinar, de la Industrie la Lucrările
Publice.
Ministru al lucrărilor publice – el care deţinea Industria şi
Comerţul? Tărcăoanu se simţea jefuit. Jefuit ca în codru.
— Nu se poate! ţipă el. Tot Ardealul va sări în picioare. De ce să
cadă beleaua tocmai pe mine? Nu, nu accept! Şi aş vrea să-i văd că
mai stăruie dumnealor asupra demisiei mele, că o să le scot ochii
tuturor… îi am la mână pe toţi… Cu chitanţă în regulă!… Toţi au
trecut pe la Reşiţa!… Uite, aici, lista lor!
— Nerodule! răcni la el Neaţă, în culmea mâniei. De ce nu mi-ai
spus-o?
A doua zi Neaţă instigă pe un deputat să reînceapă scandalul.
Îndată sala începu să se cutremure:
— Pungaşilor, hoţilor, bandiţilor…
Grav şi hotărât, Neaţă luă cuvântul:
— Domnilor deputaţi, v-am mai spus-o şi ieri… Niciun om
politic n-a fost scutit de acuzaţii… De ce ar fi scutit Tărcăoanu?
Dar în baza dreptului de apărare daţi-i voie să vorbească… Dacă
va vorbi…
Şi făcu o pauză, ca să-şi plimbe privirea lui rece, lunecoasă,
neînduplecată, peste toate băncile opoziţiei. Apoi continuă:
— … dacă va vorbi…
Ca din întâmplare, ridică o hârtie de pe masă – lista lui
Tărcăoanu – o desfăşură şi începu s-o fluture cu violenţă:
— … dacă va vorbi, veţi vedea că e nevinovat!
N-a mai fost nevoie ca Tărcăoanu să vorbească.
Îndată se ridică din rândurile liberale deputatul Pascu, fostul
ministru liberal al lucrărilor publice, care declară cu multă
căldură:
— Nimeni nu s-a gândit să atace onoarea personală a domnului
ministru Tărcăoanu, care în lupta pentru eliberarea Ardealului…
Astfel, totul se termină cu bine. Nimeni nu-l va mai supăra pe
Tărcăoanu în exerciţiul funcţiei sale de ministru al industriei şi
comerţului. Pe neaşteptate, însă, lucrurile luară altă întorsătură.
Tărcăoanu se prezentă îndată după şedinţă la Neaţă şi-i spuse:
— Domnule general! M-am plictisit! Nu mai vreau să fac greutăţi
guvernului. Vrei să plec de la Industrie? Plec! Nu mai insist… De

384
mâine mă prezint la Lucrările Publice.
Generalul îl îmbrăţişă:
— Bravo! Văd că nu m-am înşelat cu tine! Eşti un băiat de
işpravă! Cinstit şi disciplinat!
Dar Neaţă fu mândru de Tărcăoanu numai până seara, când
află de la Aureanu cum se face că ministrul afacerilor grăbite a
devenit, deodată, atât de cuminte şi ascultător. De o zi, Take era
ministru de finanţe. Azi dimineaţă Take şi-a luat un concediu, a
pus un interimar, a ridicat de la casierie suma de două sute cinci
zeci de mii de lei pentru voiaj, şi-a urcat automobilul într-un vagon
platformă, a luat el însuşi loc într-un vagon ministerial şi fără să
întrebe pe nimeni, a pornit-o întins spre Londra, ca să trateze cu
englezii concesionarea căilor ferate. Înainte de a pleca, însă, Take a
stat de vorbă cu Tărcăoanu:
— Mă, Tărcăoane, eu mă duc la englezi. Ştii pentru ce! Mie îmi
trebuie un băiat deştept la Lucrările Publice. Primeşte propunerea
lui Neaţă, cu ambele mâini. Treci la Lucrările Publice… şi o să fie
bine! Ai cuvântul meu de onoare că o să iasă bine!
Tărcăoanu îl ştia pe Take om serios. Dacă Take spune că o să
fie bine…
Aşa trecu Tărcăoanu la Lucrările Publice, în timp ce Take zbura
la englezi, călare pe o ofertă a americanilor, care umblau şi ei să ia
concesiunea căilor ferate române pe douăzeci şi cinci de ani. Take
îşi vedea visul cu ochii… Acuma capitalurile străine vor putea
inunda şi fecunda ţara în voie, graţie lui.
Neaţă putea, deci, fi fericit. Guverna în plină armonie. Cu
palatul – armonie. Cu liberalii – armonie. Cu guvernul – armonie.
Cu ţara… cu ţara…
Hm! Cu ţara!… Cu ţara şi-a luat ce-i drept, o sarcină mare, o
sarcină grea. La început văzuse lucrurile cam prea uşurel şi se
lăsase târât de înţelepciunea conului Petrache. Zicea conu
Petrache că treaba merge mult mai uşor cu proletarii de la oraş,
decât cu cei de la sate… pentru că-i poţi lua grămadă, numai să ai
armată destulă. Asta, aşa o fi fost!… Pe vremea conului Petrache.
Pe la 1907. Cu treisprezece ani în urmă, când muncitorimea era
puţintică şi slabă. Dar acuma, după război, lucrurile s-au
schimbat mult, mult de tot. «Proletarii» ăştia de la oraşe, din puţini
cât erau, au ajuns astăzi zeci şi sute de mii şi numai de greve se
ţin. Şi nu se mai sperie aşa, cu una cu două, de comisari ori de
jandarmi. Sunt colţoşi! Aşa că teoria conului Petrache nu face nici

385
două parale. Trebuie alte metode. Metode moderne. Multă
iscusinţă şi multă răbdare. Şi apoi o desfăşurare de forţe cu totul
alta ca pe vremuri. Jandarmi, armată, poliţie multă. Or, tocmai
aici era toată nenorocirea, în primăvară, când i s-a dat puterea în
mână, a găsit serviciul de ordine prea puţin potrivit cu nevoile. Mai
ales jandarmeria. Jandarmi puţini, instrucţie proastă, lipsă de
echipament, un spirit de luptă antibolşevic foarte puţin dezvoltat.
Nu! Totul trebuia clădit din temelii. Dar pentru asta, era nevoie de
bani.
— Greu! a zis Aureanu. Nu prea văd cum o să trecem o lege ca
asta a jandarmeriei, tocmai acuma, când finanţele ţării stau mai
prost decât prost. Şi apoi nu uita că în afară de guvern, nici dracu
nu iubeşte jandarmeria. Nimeni! îţi închipui ce gălăgie o să facă
opoziţia pe chestia asta! Parcă-i aud: risipă… jaf… sarcini noi pe
spatele bietului contribuabil… Nu cunoşti opoziţia?
Îl apucă râsul!
— Doar am fost şi noi opoziţie!
Neaţă însă nu împărtăşea veselia lui Aureanu.
— Am fost! Dar nu mai suntem. Asta nu trebuie s-o uiţi un
singur moment.
— Ce să uit? protestă, mereu bine dispus, Aureanu. Dar nici nu
pot să uit că există opoziţie. Sau dumneata nu citeşti ziarele…
— Nu le citesc, fiindcă nu mă interesează! făcu dispreţuitor
Neaţă.
— Foarte rău! Uite numai azi ce scrie în gazetă: Şi citi:
«Reacţiunea a venit la putere pe căile ascunse ale vechiului
politicianism»… «Ţara e victima sforilor de la palat»… «Oligarhia
învechită în rele îşi face de cap»… «Tiranii de la guvern să ia
aminte»… «Regele să nu abuzeze de puterile sale»… «Marile fraude
ale guvernului de oameni noi»… «Hoţia de la…»
— Gata ajunge! strigă Neaţă, smulgându-i lui Aureanu ziarul
din mână. Ce facem?
— Să-l chemăm pe generalul Cristescu. El e şeful jandarmeriei.
Poate ne dă el o idee.
Îl chemară şi pe Cristescu:
— Ce facem, Cristescule? l-a luat Neaţă. Jandarmi! N-avem
jandarmi! Ţara cere jandarmi. Fără jandarmi n-am făcut nicio
ispravă. Trebuie să întărim jandarmeria.
— Evident! îl susţinu Cristescu. Fără jandarmi, n-avem
jandarmerie. Dar de unde parale?

386
 — Păi, aici e toată povestea! zise Aureanu. Cu treizeci şi cinci de
mii de jandarmi câţi sunt astăzi, avem o cheltuială de două sute de
milioane de lei pe an.
— Moft! strigă Neaţă. Moft şi răsmoft! Ne trebuie cel puţin de
două ori pe atâţia.
Şeful jandarmeriei fluieră îngrozit:
— Pfiii! De unde atâtea parale?
Aştepta să-l vadă şi pe Aureanu speriat ca şi el. Dar ministrul
justiţiei vorbi calm.
— Parale, ca parale! Vedem noi ce facem. Nouă ne e cum trecem
o lege cu un buget atât de mare, fără scandal!
Se sfătuiră. De la şase după masă până la nouă seara se tot
sfătuiră, dar la despărţire tustrei păreau mulţumiţi.
După câteva zile, lumea începu să se cutremure de cele ce se
petreceau în ţară: prin toate pădurile, pe toate şoselele, pe la toate
răspântiile, se iviseră bande de tâlhari, care, ziua în amiaza mare,
fără să le pese de nimeni, prădau şi ucideau. Femei, bărbaţi, copii,
bandiţii nu alegeau, aşa cum n-alegeau nici locul unde să dea
loviturile. Atacau nu numai trecători izolaţi, sau maşini izolate, ci
convoaie întregi de care şi maşini. Şi nu se temeau. Nu se temeau
de nimic. Atacau şi trenuri şi sate întregi şi începură să se
înmulţească şi pe la oraşe. Cine se împotrivea era ucis pe loc.
Tâlharii apăreau unde nici nu visai, te opreau cu puşca la ochi:
«Banii!»…
Nu dădeai, puteai să vii şi cu coliva la tine. Ajunseseră lucrurile
aşa, că le era frică oamenilor să se mai urce în tren, să treacă pe o
şosea, să închidă ochii noaptea, cu uşa pusă sub şapte lacăte.
Mereu se vorbea de alte isprăvi. Nu mai era de trăit. Presa din
opoziţie începu să urle: «Ce face guvernul? Ce face poliţia? Ce face
Ministerul de Interne? Nu mai suntem siguri cu viaţa! Unde o să
ajungem? Ce măsuri are de gând guvernul să ia?»
Guvernul se arătă foarte energic. Într-o zi, Aureanu supuse în
Parlament un proiect de reorganizare a jandarmeriei şi a tuturor
serviciilor de ordine şi siguranţă a statului. Şi opoziţia nu spuse
nici care. Legea trecu fără cel mai mic amendament, ca o simplă
comunicare. De a doua zi, ţara putu să doarmă în linişte. Tâlharii
dispăruseră ca prin farmec, toţi dintr-o dată.
— Ai dracului hoţi! comenta Nectarie la Capşa, cu rânjetul lui
strâmb, în jurul trabucului. Parcă atâta ar fi aşteptat: ca
Parlamentul să voteze legea jandarmeriei!

387
 Numai după aceea Neaţă putu să-şi înceapă marea sa operă de
însănătoşire a ţării. Îl chemă pe Corneanu, ministru de război şi pe
Aureanu, ministru de justiţie, la preşedinţie şi toţi trei discutară
planul de bătaie după care să se conducă prefecţii şi comandanţii
de garnizoane în reprimarea acţiunilor muncitoreşti.
— Mai citeşte o dată, făcu Neaţă, care se aşezase în fotoliu ca să
asculte, într-o poziţie cât mai comodă, noua evanghelie a ordinii
statului.
Generalul Corneanu citi, răspicat, frază cu frază, articol după
articol, dispoziţiile după care cei însărcinaţi să apere ţara de
«bolşevism» trebuie să ştie când anume sunt datori să recurgă la
trupe, în ce fel trebuie să fie pregătite trupele acestea şi cum
trebuie operată represiunea. La fiecare pasaj, Neaţă exclama:
— Foarte bine! Foooaaarte bine!… Aşa!…
Ministrul de justiţie stătea cu pleoapele închise, încât părea că
dormitează, totuşi nu pierdea un singur cuvânt. Corneanu
ajunsese la instrucţiile finale care erau şi cele mai importante.
«Articolul optsprezece! citi el. În cazul când trebuie a se face uz
de arme fără somaţiuni, atunci comenzile de încărcare „la ochi” şi
„daţi foc” se vor da cu glas tare şi dacă este posibil, la intervale,
astfel ca să producă acelaşi efect moral ca şi somaţiunea».
— Bravo! Bun! Aşa! Zi-i mai departe!
Corneanu îşi drese glasul şi continuă:
«Focul se va executa în linişte şi numai în măsura
indispensabilă pentru obţinerea rezultatului urmărit: supunerea
sau retragerea răzvrătiţilor. În niciun caz nu se va trage asupra
oamenilor care fug, se supun sau cer iertare. Când răsculaţii se
baricadează în locuinţe, adăposturi sau întăriri, trupele vor
pătrunde înăuntru cu forţa, lăsând afară soldaţi pentru a
supraveghea exteriorul. Se va pătrunde în fiecare cameră, punând
înainte pe cei dintâi răzvrătiţi prinşi, se vor aresta toţi bărbaţii
găsiţi în interior, notând pe cei ce poartă arme sau proiectile; dacă
şi rezistă se vor întrebuinţa armele».
— Minunat! Perfect! Admirabil! strigă Neaţă şi, surescitat, se
ridică şi începu să se plimbe fără astâmpăr prin cameră.
«Articolul nouăsprezece! îşi ridică glasul deodată, Corneanu.
Întrebuinţarea tunurilor în potolirea răscoalelor se va face, în afară
de cazuri de vădită primejdie, numai în urma ordinelor speciale ale
Ministerului de Război. Trupele de artilerie vor putea fi
întrebuinţate în acelaşi fel ca şi cavaleria. De asemenea, numai în

388
urma unui ordin special al Ministerului de Război, comandanţii
vor putea distruge locuinţele în care răzvrătiţii se baricadează sau
se adăpostesc rezistând».
Neaţă se opri şi rămase pe gânduri.
— Ordin special! Prostii! Ce-i aia ordin special! Până să le vină
ordinul, ăia să-şi facă de cap?… în sfârşit!… Comandanţii vor şti ei
singuri cum să se orienteze… în asemenea împrejurări nu se poate
hotărî nimic dinainte… ci numai văzând şi făcând!… Mai
departe!…
«Articolul douăzeci! citi Corneanu. Trupele călări vor fi
întrebuinţate în serviciul de patrulare, pentru şarja grupărilor ce
trebuiesc împrăştiate şi pentru urmărirea şi prinderea răzvrătiţilor
fugari ce trebuiesc arestaţi. Efectul moral al şarjei va face ca acest
mijloc să fie mai des întrebuinţat».
— Bun, bun!… Dă-i înainte!…
Articolul următor, Corneanu îl citi apăsat, silabisind fiecare
cuvânt:
«Articolul douăzeci şi unu. Oamenii de trupă care refuză să
tragă sau trag în vânt, vor fi imediat dezarmaţi şi arestaţi. În caz
de opunere se va face uz de arme în contra lor (articolul două sute
unsprezece, codul justiţiei militare). Tot asemenea se va proceda
cu oamenii care refuză a înainta, sau care fug în faţa atacului
răsculaţilor. În cazul când comandanţii au fost siliţi a întrebuinţa
armele, ei vor raporta telegrafic Ministerului de Război şi
autorităţilor superioare arătând: unde şi când s-a produs
acţiunea; cine a făcut somaţiunile; numărul răzvrătiţilor şi
militarilor morţi şi răniţi; numărul internaţilor în spitale şi
muniţiunea consumată.»
Neaţă schimbă cu Aureanu o privire scurtă dar limpede, apoi,
însufleţit, se adresă lui Corneanu:
— Straşnic!… Să raporteze!… Neapărat!… Rapoarte cât mai
amănunţite!… Să nu facă economie de rapoarte! Să vadă lumea că
în ţară la noi se fac toate în ordine!… Mai departe!… Citeşte!…
Citeşte!…
Când lectura se isprăvi, privirea lui Neaţă nu mai era rece ca de
obicei, ci scăldată într-o lumină aprinsă, de fericire totală – şi nici
lunecoasă ca de obicei, ci pironită asupra unui punct fix: hârtia pe
care o ţinea Corneanu în mână.
— Cornene! strigă Neaţă, plin de însufleţire. Tu ştii ce ai citit?…
Un act menit să rămână în istoria neamului!

389
 Apoi, întorcând capul repede spre Aureanu:
— Şi comploturi, Costică dragă, comploturi! Cât mai multe
comploturi! Să vadă Ionel că noi guvernăm, nu dormim!…
Comploturi… Că-i foc!

390
 XIV

Chemat în grabă mare să-şi facă raportul, prefectul de

Hunedoara veni cu primul tren la Bucureşti şi se duse de-a
dreptul la preşedinţie.
— De ce ai dat ordin armatei să tragă în ăia de la Petroşani,
domnule prefect?
— Fiindcă sunt bolşevici, domnule general! Făceau gălăgie că
nu le ajunge salariul!
— Nu le ajunge salariul? se încruntă Neaţă. Dar mie cum îmi
ajunge? Bine ai făcut!
Dar opoziţia începu să se agite. Ţărăniştii cereau capul lui
Neaţă.
— Ce facem, Aurene, cu opoziţia, să-i astupăm gura? îi ceru
Neaţă sfat lui Aureanu.
— Nu-i decât un singur leac: să zicem că ăia ucişi au fost
unguri.
— Bună idee!
În aceeaşi zi, Parlamentul află că toţi minerii ucişi la Petroşani
erau nişte bolşevici unguri!
— Eh, făcu sec, la bufetul Camerei, conu Matei Ţeposu. Dacă

391
sunt unguri… ce să mai vorbim!
Neaţă guverna. Pe temeiul ordinii de bătaie stabilite în înţelegere
cu Aureanu şi Corneanu, Neaţă putu să muncească mai departe
netulburat, ca să pună ţara în ordine. Neaţă avea un principiu:
— O lege, dacă e bună, trebuie neapărat pusă în aplicare! La
mine legile nu sunt făcute să zacă în sertar. Altminteri oricine ar
avea drept să spună că ocup locul de prim-ministru al ţării
degeaba! Eu sunt aici ca să fac legi în interesul poporului şi să le
şi pun în practică numaidecât!
Mulţumită acestui principiu, «împrejurările» care, precum
spunea ordinea lui de bătaie, obligau armata şi poliţia să intervină,
începură deodată să se înmulţească în ţara întreagă. Dispoziţiile
erau foarte hotărâte şi clare, iar roadele lor excelente. Peste tot
erau «proletari», erau «roşii», erau «bolşevici», prin urmare peste tot
era nevoie de poliţie, de jandarmerie, de armată. Se înţelege că în
asemenea împrejurări trebuia să fie şi Belciug tot mai frecvent în
cabinetul domnului prim-ministru al ţării.
Într-o zi, Belciug veni în goană la generalul Neaţă să-i raporteze
asupra unei «împrejurări» cu totul neobişnuite, care se iscase la
biserica Cuţitul de Argint. Murise un muncitor de la regie şi
tovarăşii săi de muncă îl aduseseră în biserică, într-un sicriu
acoperit cu o pânză roşie.
— Au început «bolşevicii» să se adune, cam de la vreo trei după-
masă! povesti el lui Neaţă, întâmplarea. Lume multă… Toţi ziceau
că vin pentru pogrebanie… Ce pogrebanie, domnule general? De
unde pogrebanie, dacă nu era popă de loc! Adică pe la patru a
venit cineva… Unul Crişan, domnule general… El le e popă! Şi s-a
apucat Crişan să le vorbească. Exploatare… robie… mor
muncitorii de oftică… guvernul ăsta e ca toate guvernele… mai rău
ca toate guvernele… Eu… să mor nu alta!… Ce-şi permite un
bolşevic să vorbească de dumneavoastră… Oamenii mei aşteptau
în stradă. Când am văzut că s-a adunat lume destulă, m-am
strecurat afară şi i-am spus comisarului: «Pe ei!… Nu te lăsa!…
Zvârle mortul afară…» Şi aşa au şi făcut. Au dat buzna agenţii şi
jandarmii cu baioneta la armă în biserică, au lovit cât au putut în
dreapta şi în stânga, l-au apucat pe mort de mâini şi de picioare…
şi zdup! cu el în mijlocul străzii… Vor bolşevism, să facă în stradă,
nu să spurce sfânta biserică!
În fantezia sa, Neaţă vedea scena şi-i venea să râdă. Dar, ca să
nu-şi piardă din demnitate, nici nu zâmbi măcar, ci se mulţumi să

392
întrebe mirat:
— Ce vorbeşti?
— Pe onoarea mea, domnule general! Ni l-au aranjat oamenii
mei pe mortul lor bolşevic în asemenea hal, că dacă nu era mort,
murea sigur. Îi crăpase capul în două, ca un pepene, de marginea
trotuarului, că i se vedea… doamne iartă-mă…
Şi-şi făcu cruce. Apoi încheie:
— Un nenorocit! Dacă şi după moarte se ţine de bolşevism!
Dar Neaţă Voia să ştie ceva mai precis:
— Şi zici că era unul Crişan printre ei?
— Crişan, domnule general!
— Eşti sigur, că aşa îl chema?
— Cum sigur? Tocmai cu Crişan să mă înşel?
— Hm! mormăi Neaţă. Te pomeneşti că o fi chiar ăla!
Dar «împrejurări» de felul acesta erau nenumărate.
Demonstraţii, manifeste, întruniri şi greve. Greve peste greve. La
căile ferate, la tramvaie, la uzina de gaz, la poştă. Muncitorii nu
mai vor să lucreze. Nici funcţionarii. «Galbenii» şi prizonierii de
război folosiţi de guvern nu izbutesc să facă mare lucru. Ocupă
unde pot locul «roşilor», dar de cele mai multe ori, roşii îi pun pe
fugă. Şi atunci, se înţelege, intervine armata. Până nu trage
armata, «roşii» nu se astâmpără. Aşa se isprăvesc de la o vreme
toate încăierările: cu focuri de armă! Cum s-a întâmplat de pildă la
Arsenal, sau la Regie, sau la fabrica de chibrituri, unde a fost o
bătălie în regulă pentru că direcţia a dat afară câţiva «roşii». Trei
sute de femei muncitoare au rămas pe câmpul de luptă, grav
rănite. Gemeau, ţipau de durere, dar nimeni n-avea voie să se
apropie de ele.
— Să nu se ducă niciun doctor la «bolşevicele» alea! Să zacă aşa,
neîngrijite!… Dacă vor revoluţie, să tragă şi consecinţele. Pentru
bolşevici noi n-avem nici doctori, nici doctorii.
Şi au trebuit femeile să se târască până acasă, unde s-au
zvârcolit săptămâni, fără niciun ajutor medical. Ştia Neaţă ce face.
— Să se înveţe minte, bandiţii! răcnea Neaţă.
Şi făcea tot ce putea că să-i înveţe minte. Zilnic stătea la sfat cu
consilierul său intim, Aureanu, şi zilnic fiecare din ei aducea ceva
nou.
— Să nu se mai respecte arbitrajele dintre muncitori şi patroni!
hotărî Neaţă.
— Să înăsprim cenzura şi starea de asediu! sugeră Aureanu.

393
 — De acord! subscria Neaţă. Să închidem cluburile
muncitoreşti!
Şi măsurile de ordine curseră gârlă. Neaţă confiscă gazetele
muncitoreşti. Concedie din serviciu pe delegaţii muncitorilor din
întreprinderile statului. Luă măsuri ca muncitorii din teritoriile
alipite să fie evacuaţi şi ca locuinţele lor să fie ocupate de agenţii
de poliţie din vechiul regat. Dădu pe mâna poliţiei o mulţime de
muncitori «bolşevici». Menţinu şi întări efectivul armatei în fabrici.
Înlătură comitetele de conducere ale organizaţiilor profesionale.
Totuşi, grevele continuau şi cuprindeau tot mai multe instituţii
de stat. Neaţă nu pricepea. Organele de ordine îşi fac datoria.
Dispoziţiile lui sunt respectate. Puşcăriile gem de «bolşevici» şi
totuşi, grevele continuă.
— Ce o fi asta, Costică? îl întrebă el, nedumerit, pe Aureanu.
— Asta înseamnă că lipseşte ceva pentru ca maşina să
funcţioneze cum trebuie. Mi-au reproşat-o şi cei de la «Uniunea
Industriaşilor»…
— Ei bravo!… Sigur că lipseşte ceva! Dar ce?
— O lege.
— O lege? se miră Neaţă. N-avem legi destule?
— Ba să mă ierţi! Avem măsuri, nu legi! Şi nouă ne trebuie o
lege.
Se ridică, făcu câţiva paşi prin odaie, apoi se opri în faţa lui
Neaţă.
— De altfel, întrebarea pe care ţi-o pui tu, mi-am pus-o şi eu
mai de mult. Numai că eu cred că i-am găsit şi un răspuns.
Intrigat, Neaţă exclamă:
— Serios?
— Serios! Un răspuns cât se poate de simplu. Dar tocmai
pentru că e atât de simplu nu ne-am gândit la el.
Îşi trase scaunul mai aproape de Neaţă şi continuă:
— Avem măsuri, sau legi, cum le spui dumneata, destule. Dar
împotriva cui? împotriva greviştilor! Şi aici e toată greşeala. Pentru
că ce sunt greviştii? Un efect. Pe când cauza e greva. Dar noi ce
facem? în loc să lovim în cauză, adică în grevă, lovim în efectul
grevei, care sunt greviştii…
— Ai dreptate! recunoscu Neaţă. La asta nu m-am gândit. Da, e
clar!… Ne trebuie o lege care, pur şi simplu, să interzică greva.
— Exact! Aşa că pune-l pe Treancă să facă îndată o nouă lege a
muncit! Ca ministru al muncii, e de resortul lui…

394
 Peste o oră, Neaţă stătea de vorbă cu Treancă:
— Treancă, îmi trebuie o nouă lege a muncit, aşa ca să
înţeleagă «dumnealor» – şi apăsă pe «dumnealor» – că ţara asta nu-
i sat fără câini, în care toţi bolşevicii să-şi poată face de cap.
Treancă nu era numai un devotat neţist, dar era şi un bun
avocat.
— O lege a muncit, domnule general? răspunse el şefului. Avem
una gata: e legea liberală din 17 decembrie 1909… O ţii minte?
— Nu. Trebuie s-o văd.
Peste câteva minute se afla pe masa lui Neaţă Monitorul Oficial
respectiv. Treancă răsfoi Monitorul şi găsi ce căuta.
— Uite aici!… Articolul 2…
Şi citi:
— «Libertatea muncii este garantată. Oricine, prin violenţe sau
ameninţări, va provoca sau va face să dureze o încetare parţială
sau totală a muncit pentru a impune fie muncitorilor, fie
antreprenorilor sau patronilor o mişcare sau o ridicare de salarii,
sau convenţii diferite de cele adoptate până atunci, este pedepsit
cu închisoare de la o lună până la doi ani».
Entuziasmul lui Neaţă nu mai cunoscu margini.
— Asta e! zise el, vesel. Cine a făcut-o? Tu? Nu? Credeam că
tu!… E straşnică!… «Micşorarea sau ridicarea de salarii»… Bine a
întors-o din condei… Grozav!… Aşa ceva ne trebuie!… Şi dacă poţi,
fă-o şi mai… şi mai democratică…
Şi-şi crispă degetele, ca şi cum ar strânge pe cineva de gât.
Treancă se duse la minister, se aşeză la birou şi copie pe curat
noua lege a muncit după textul din 17 decembrie 1909, apoi se
înapoie la Neaţă şi i-o citi:
— «Se garantează oricui, în limitele legilor şi regulamentelor
existente, precum şi ale legii de faţă, dreptul de a munci după voie.
Oricine prin ameninţări, greve imediate şi directe ori prin violenţe
de fapt, ar împiedica sau ar sili pe cineva de a munci, în timpul
sau cu ocazia unei încetări colective de lucru – se va pedepsi după
cum se arată mai jos… Nicio încetare colectivă de lucru, pentru
cauze referitoare la condiţiile de muncă, fie din iniţiativa
patronului, fie din iniţiativa salariaţilor, nu va putea avea loc în
vreunul din stabilimentele industriale şi comerciale arătate mai
jos, înainte de a fi îndeplinit procedura de împăciuire. Orice
încetare colectivă de lucru, pentru cauze străine celor arătate mai
sus, este interzisă prin legea de faţă…»

395
 — Ajunge! îl întrerupse generalul pe Treancă. Legea ta e
perfectă. Tot atât de bună ca legea din 1909. Va fi o lege de
pomină. Numele tău va fi legat de ea pe veci. Mâine o trecem prin
Cameră, apoi prin Senat şi cu Dumnezeu înainte!… Să mai vedem
greve după aceea.
Când legea Treancă fu decretată, fierberea care domnea în
rândul muncitorilor începu să ia forme ameninţătoare.
— Liberalii – spunea Crişan muncitorilor din tipografie chiar în
dimineaţa când a apărut legea— după ce i-au împrumutat lui
Neaţă puterea, i-au împrumutat şi miniştrii şi acuma-i împrumută
şi legi… Ca şi liberalii, Neaţă se declară pentru libertate în
muncă… Dar pentru libertatea cui? Pentru libertatea patronilor de
a exploata pe muncitori… Şi oricine va îndrăzni să se
împotrivească acestei libertăţi a patronilor… oricine va lupta să
lămurească pe muncitori asupra cauzelor care-i ţin în mizerie şi
umilinţă… va fi pedepsit fără milă de legea libertăţii lui Neaţă. De
azi înainte Neaţă nu ne mai dă voie nici să declarăm grevă măcar…
Neaţă nu-i, zice grevei «grevă» – ci «încetarea parţială sau totală a
muncit». Aşa că, dacă vreunul dintre noi va «provoca sau va face» –
cum spune legea – să dureze «o asemenea încetare» a muncit, va fi
zvârlit în puşcărie… Asta e libertatea lui Neaţă… Cu legea lui
Neaţă în mână, patronul va fi liber să ne mărească numărul orelor
de muncă, liber să ne scadă salariile, liber să ne lase pe drumuri…
Liber! Şi dacă legea spune că-i liber, statul nu se bagă. Statul se
bagă numai când ordinea şi siguranţa sunt în joc, adică numai în
cazurile prevăzute de codul penal: o crimă, un furt, o bătaie, un
atentat la bunele moravuri sau la ordinea publică. Atunci da! Cum
calcă cineva codul penal, statul trebuie să intervină. Conflicte de
muncă? Poate să fie şi conflicte de muncă. Statul n-are nimic
împotrivă, dacă e fără scandal. Cum e scandal, statul nu poate
rămâne nepăsător. Şi ce face statul? Lărgeşte drepturile
muncitorimii? Nu! Lărgeşte codul penal – şi-l lărgeşte în aşa fel,
încât în el să încapă toate conflictele de muncă, fie ele cât de
nevinovate. Nici nu trebuie să faci ceva, ca să te mănânce ocna.
Ajunge numai să audă patronul că-ţi ghiorăie maţele de foame, că
te-a şi încadrat în codul penal ca tulburător al liniştei publice.
Asta este legea liberală a muncit, cu care ne blagosloveşte domnul
general Neaţă din ordinul domnului Viziru.
În dimineaţa aceea de octombrie, generalul veni la preşedinţie
mai devreme ca de obicei, fiindcă ştia că-l aşteaptă pe masă un

396
teanc de comunicări îngrijorătoare, din toate punctele ţării. Dar
şeful său de cabinet îl întâmpină chiar pe scări cu o hârtie în
mână:
— Voiam să vă telefonez, domnule general. Acu două minute mi
s-a predat asta.
— Despre ce-i vorba?
— Este textul rezoluţiei muncitoreşti votată la şedinţa plenară
de ieri.
Neaţă luă hârtia, se grăbi să intre în birou, îşi scoase pardesiul
şi nerăbdător începu să citească. Deodată, ochii i se împăienjeniră
şi mâna în care ţinea hârtia începu să-i tremure. Secretarul său
general, care se afla în birou lângă el, îngrozit, strigă:
— Domnule general, să vă aduc un pahar cu apă? Vi-e rău?
Dar generalul se reculese numaidecât.
— Ba nu! Mi-a trecut!
Mânia, care-l tulburase o clipă, îi trecuse. Aşadar, asta vor:
revoluţie! Bine!… Le va arăta el revoluţie! A mai arătat-o el şi
altora, în 1907… îi va putea lua pe toţi, grămadă… Grămadă…
Apoi, apoi… După ce va isprăvi cu «proletarii», va şti ce are de
făcut.
Înfrigurat îl chemă la telefon pe Aureanu care era încă în pat.
— Ascultă, Aurene, «proletarii» mi-au trimis un ultimatum.
— Ooo! exclamă Aureanu surprins. Şi ce vor?
— Vor luna de pe cer!… Vor toate!… De pildă, să retragem
armata din fabrici, uzine şi ateliere!…
— Bine că nu ne cer să desfiinţăm armata cu totul! hohoti
Aureanu. Şi altceva?
— Să suspendăm aplicarea legii Treancă!…
— Destul de modeşti dumnealor! comentă Aureanu.
— Stai că n-am isprăvit!… Vor să respectăm rezoluţiile
comisiilor de arbitraj!… Să desfiinţăm cenzura, starea de asediu şi
curţile marţiale!… Să recunoaştem dreptul şi libertatea completă
de asociaţiune şi întruniri… Vor şi vor şi vor…
— Să vrea! răcni Aureanu, cuprins de o indignare cumplită. Să
vrea şi dă-i dracului!
— Un moment… Fiindcă nu ştii cu ce ne ameninţă! Dacă nu-i
satisfacem, zic ei, până în 20 octombrie, vor declara grevă
generală…
— Cum? mugi Aureanu. Au îndrăzneala… să… Mă-mbrac şi vin
îndată la dumneata.

397
 Neaţă puse receptorul la loc şi se pregătea să mai citească o
dată rezoluţia, când şeful de cabinet intră:
— A venit domnul Vintilă Viziru!
Neaţă sări în picioare să-l primească pe acest oaspete rar.
Vintilă aici! Era ceva cu totul neobişnuit. «Vintilă aici şi la ora
aceasta!»
Când rămaseră singuri, Vintilă, fără nicio introducere, îl
întrebă:
— Ce ai de gând?
Ştia, ştia, prin urmare, şi el!… A şi aflat-o!… Ca de obicei!… Nu
poate face o singură mişcare, fără ca «ei» să n-o ştie!
Neaţă făcu câţiva paşi prin odaie, căutând un răspuns care să
nu fie direct, dar să fie totuşi tare – şi deodată, se opri în faţa lui
Vintilă:
— Dumneata ce crezi?
Lui Vintilă nu-i plăcu, însă, răspunsul lui Neaţă. Generalul vrea
să fie şiret, când lui îi place să i se vorbească deschis. De aceea,
Vintilă, sever în jiletca lui înverzită de vremuri, îi vorbi cu
demnitate:
— Nu ştiu ce ai de gând dumneata, dar eu ştiu ce vrem noi.
Vrem o viaţă organică a statului, în care libertatea să se acorde cu
ordinea, pentru că libertăţile nu se pot menţine acolo unde nu este
ordine. Anarhia este pietroiul despotismului. Şi noi, liberalii,
suntem împotriva despotismului.
Lui Neaţă, însă, nu-i plăcură cuvintele lui Vintilă. Precupeţul
vrea să fie şiret, când lui îi place să i se vorbească deschis. De
aceea Neaţă, cu mâna dreaptă ridicată pe jumătate, îl sili pe
Vintilă să se explice:
— Adică?
— Adică – zise Vintilă – vrem o viaţă de dreptate, chezăşuită
prin armonie socială. Voim armonie şi iubire între toate clasele. Nu
vedem propăşire şi nu înţelegem folos naţional întemeiat pe
învrăjbire şi pe lupta între clase.
«Armonie socială? îşi zise Neaţă. Evident! Doar pentru armonie
socială lupt şi eu şi toţi oamenii de răspundere ai statului.
Armonia socială este doar pâinea noastră politică cea de toate
zilele.» Dar astăzi, astăzi, această armonie socială în gura lui
Vintilă Viziru are un răsunet sinistru… ca o sentinţă de moarte
pentru guvern. Şi ochii răi ai «Precupeţului» parcă spun: «Ia
seama, generale!… Armonie socială, va fi! Iubire între clase, va

398
fi!…» Nici nu mai încape îndoială. Vintilă vorbeşte de armonie
socială, parcă liberalii s-ar fi hotărât să-l dea peste cap, sub
pretextul că nu ştie să menţină ordinea în ţară.
Un zvâcnet scurt şi ascuţit străpunse inima generalului Neaţă.
E ceva suspect în toată afacerea asta. Prea îl împing liberalii spre
armonie socială şi prea îl urmăresc la tot pasul, ca nişte controlori
implacabili, să vadă în ce măsură şi-a făcut sau nu datoria! Vor
armonie socială, dar pentru ei, numai pentru ei, nu pentru
Neaţă!… Ei bine, se-nşeală. Acuma se-nşeală. Neaţă are toate
puterile de ordine în mână şi va şti să le folosească nu numai
împotriva proletarilor, dar, la nevoie, chiar şi împotriva partidului
naţional-liberal. Armonie socială? Încă cum! Dar pentru el – nu
pentru ei!
Şi rece, mai rece ca întotdeauna, zise:
— Armonie socială? Poţi să fii liniştit, domnule Vintilă. Am
armată destulă! Şi jandarmi!… Voi şti să asigur în douăzeci şi
patru de ore iubirea între toate clasele sociale, domnule Viziru…
Să n-ai nicio grijă.
Precupeţul, care ştia câtă viclenie ascunde acest om, îl cercetă
până în adâncul ochilor, ca să-i pătrundă gândurile. Se convinse
că Neaţă era hotărât – şi cu o mişcare repezită a mâinii, îi zise:
— Şi scurt!… Scurt. Fără milă. Ordinea ţării este în joc. Scurt!
Jignit că Vintilă se crede dator să-l muştruluiască, Neaţă îi
răspunse înţepat:
— Domnule Vintilă, îmi pare rău! Cred că nu este primul prilej
ce mi se oferă să pot dovedi că-mi iubesc şi eu ţara, ca oricare
altul!
Vintilă nu mai zise nimic. Credea în patriotismul lui Neaţă.

Crişan coborî din trenul de Braşov la Ploieşti şi intră în

restaurantul gării, unde-l aştepta – aşa cum se înţeleseseră din
vreme – Arthur, care sosise şi el cu o jumătate de oră mai înainte
de la Iaşi.
— Am izbutit să vorbesc aseară cu Bucureştiul! îl informă
Arthur pe Crişan. Îi ridică pe-ai noştri pe capete.
— Ştiu! răspunse Crişan. Am vorbit şi eu cu Irina. Cum stau
lucrurile prin Moldova?
— Oamenii sunt foarte hotărâţi. Mai puţin hotărâţi sunt cei de
la conducere.
Ochii lui Crişan se întunecară:

399
 — Va să zică… aşa!… Şi acolo!…
— Cum… «şi acolo»! exclamă Arthur surprins.
— Da! Fiindcă nici conducătorii ardeleni nu se prezintă mai
bine.
Şi apăsat, în bătaie de joc:
— Şovăie!
Apoi brusc:
— Ţie nu ţi se pare cel puţin cam suspectă şovăiala asta, tocmai
în ceasul hotărâtor? De ce zăpăcesc conducătorii ăştia pe
muncitori cu îndrumări în doi peri, tocmai acum, când conducerea
ar trebui să fie mai limpede în hotărâri şi mai energică în acţiunile
ei?
— Asta, spuse Arthur, m-au întrebat mulţi şi la Iaşi, şi la Brăila,
şi la Galaţi. Toţi se întreabă de ce conducătorii se feresc de
cuvântul «grevă» şi numesc greva generală simplă «demonstraţie» –
şi de ce li s-a dat cuvântul de ordine să stea cu toţii acasă.
Crişan, care abia izbutise să-şi stăpânească mânia, apucă peste
masă braţul stâng al lui Arthur şi-l strânse cu putere:
— Asta e, ce bănuiam eu! zise el. Domnii conducători s-au
înţeles între ei peste tot… Şi-n Moldova, şi-n Ardeal, şi-n toată ţara
li s-a cerut muncitorilor să stea acasă. De ce acasă, când greva ar
putea fi un prilej minunat pentru întruniri uriaşe?… Ce sunt
conducătorii ăştia? Nişte fricoşi care şovăie?… Pur şi simplu,
fricoşi… Sau…?
Îngrijorat, Arthur întrebă:
— Crezi că s-ar putea întâmpla să pierdem greva?
Crişan se însufleţi deodată.
— Asta nu! exclamă el. Sub niciun cuvânt, nu!… Orice s-ar
întâmpla şi orice ar face conducătorii aceştia, nu vom putea socoti
greva pierdută.
Şi cu o căldură neobişnuită în glas:
— Trebuie să înţelegi, Arthure, că greva nu mai poate fi
pierdută. Însuşi faptul că guvernul s-a văzut silit să mobilizeze
armata şi tot aparatul său poliţienesc împotriva noastră, dovedeşte
că e prea târziu ca greva să fie pierdută.
Cu un gest larg arătă lumea care forfotea împrejur:
— Priveşte numai la nerăbdarea cu care lumea aşteaptă trenul,
de frică să nu rămână în drum. Dacă izbutim să ţinem în loc
fabricile, minele, mijloacele de transport, întreaga viaţă economică
a ţării, nu pentru o lună, nici pentru o săptămână, ci pentru o

400
singură zi – şi încă e destul ca să putem spune că greva a izbutit
pe deplin, fiindcă prin ea am arătat ce înseamnă puterea noastră
muncitorească, atunci când e pusă în mişcare. Dar cei dintâi care
vor avea de învăţat de pe urma grevei vom fi tot noi, cei care
muncim… închipuieşte-ţi numai că dacă aşa, fără conducător, sau
şi mai rău încă: înşelaţi de nişte conducători vânduţi am izbutit să
băgăm panica în stăpâni, cât de imensă, cât de nestăvilită ar fi
puterea de care dispunem, dacă am fi sub conducerea unui partid
al nostru, cu adevărat al nostru, al milioanelor de oameni care
muncim. Uită-te la muncitorii ruşi!… Cine a adus pe muncitorii
ruşi la victorie? Partidul Comunist Bolşevic…
În acel moment, Crişan zări, din grămada de călători, nişte ochi
adânciţi în orbite, care-l priveau ţintă:
— Cine-o fi ăsta? întrebă Crişan pe Arthur.
Dar ochii dispăruseră în mulţime.
— A! Tocmai uitasem! spuse Arthur. Pot să jur că am văzut în
trenul cu care am venit, pe Bivolaru şi pe Belciug.
Dacă pe Belciug îl cunoştea bine, pe Bivolaru, Crişan nu-l ştia
decât din auzite. Era unul din cei mai proaspeţi, dar şi cei mai
vrednici copoi ai noului şef al Siguranţei, Remus Vălceanu, autor
dramatic, specializat în comedii care biciuiau fără milă moravurile
de sub regimul pe care-l slujea.
— În orice caz – adăugă Arthur – mai bine să nu fim văzuţi
împreună.
Dar Arthur nu se depărtă bine de masă, că un domn plinuţ, cu
ochelari, se repezi să-i ocupe locul la masă.
— Îmi dai voie? îl întrebă el pe Crişan.
— Poftim! îi răspunse Crişan, abia întorcând capul spre el.
Dar grăsunul avea chef de vorbă.
— După cât se pare – zise el – o să avem grevă generală.
— Cam aşa se pare! îi răspunse Crişan, în silă.
— Crezi că-i bine? îl întrebă grăsunul.
Fiindcă vedea că nu primeşte niciun răspuns, omul îşi dădu
singur răspunsul:
— Eu cred că nu-i bine. Socialiştii fac rău că-i împing pe
muncitori la grevă. Nu-i o metodă să impui prin forţă – pe de o
parte patronilor să-ţi dea un salariu mai bun şi pe de alta
nenorociţilor care au nevoie de un codru de pâine, să nu se
prezinte la lucru. După mine, fiecare trebuie să rămână liber să
facă ce vrea. Îi place salariul, n-are decât să-şi vadă mai departe

401
de treburi. Nu-i place, îl priveşte. Socialiştii protestează împotriva
guvernului care ar vrea să restabilească ordinea cu forţa. Poate că
au dreptate. Dar şi guvernul are dreptate când zice că nici
reformele nu se pot face cu forţa.
Crişan îl asculta şi se întreba: «Ăsta o fi sau n-o fi agent
provocator?» Gândul îl duse îndată la Bivolaru. Să fie Bivolaru
grăsunul ăsta care se uită acuma ţintă la el şi aşteaptă cu o
curiozitate vădită să-i audă răspunsul? Tot ce se poate! Prea se
vâră în sufletul lui! Prea vorbeşte fără să-l fi întrebat cineva.
Totuşi, înfăţişarea, tonul, accentul sincer de vrăjmăşie cu care
omul acesta pomenea de socialişti, îi spuneau că are în faţa sa pe
unul din miile de duşmani obişnuiţi, mai mult sau mai puţin
înverşunaţi ai muncitorimii.
De aceea, se hotărî să-i răspundă:
— Şi ce soluţie crezi dumneata că ar fi mai nimerită?
Grăsunul părea bucuros că, în sfârşit, Crişan îi vorbeşte.
— Soluţia? răspunse el. Soluţia care s-a dat în Italia. Soluţia lui
Giolitti. Giolitti e un om cumpătat. La cei optzeci de ani ai săi,
Giolitti poate vorbi cu autoritatea unui om cu multă experienţă
politică. Giolitti e de acord ca muncitorii din industrii să fie trataţi
la fel cu muncitorii agricoli. El merge până acolo, încât e de acord
ca muncitorii să participe la beneficii. Şi nu numai atât: muncitorii
trebuie să aibă dreptul de control şi dreptul de a-şi spune cuvântul
în ceea ce priveşte conducerea întreprinderilor, fie particulare, fie
de stat. Aşa că, socialiştii noştri, în loc să instige la grevă şi să
imite pe comuniştii străini, ar sluji mult mai bine pe muncitori,
dacă ar cere, în Parlament, prin deputaţii lor, să se facă asemenea
legi şi la noi.
— Şi ce s-ar întâmpla? întrebă Crişan, cu aerul că e foarte
interesat de ceea ce spune omul din faţa lui.
Însufleţit, celălalt, răspunse:
— Te asigur că dacă deputaţii socialişti s-ar prezenta ca
socialişti români – români fără legătură cu străinătatea – tot
Parlamentul i-ar sprijini!
Grav, Crişan se aplecă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i pună o
întrebare între patru ochi:
— Ai vorbit mata şi cu domnul Viziru şi cu domnul general
Neaţă?
Luat prin surpriză, omul deschise ochii, uimit:
— Nu! Despre ce să vorbesc cu ei?

402
 — Păi, tocmai despre cele ce-mi vorbeşti şi mie: că dacă
socialiştii noştri s-ar prezenta în Parlament ca socialişti români,
fără legătură cu străinătatea, cum zici dumneata, domnii Ion Ion,
Vintilă şi Dinu Viziru… şi domnul Miluţă Barbut… şi doctorul
Mălai… şi domnul Matei Ţeposu… şi domnul Tărcăoanu… şi toţi
ceilalţi s-ar grăbi să-i ia pe muncitori tovarăşi în afacerile lor şi le-
ar da dreptul să se amestece în conducerea Băncii Naţionale, şi a
Băncii Româneşti, şi a Băncii Ţărăneşti, şi a S.T.B.-ului, în sfârşit,
în toate! Ai vorbit cu ei?
Cu aerul cel mai nevinovat din lume, grăsunul zise:
— Nu!
— Vezi? îl mustră părinteşte Crişan. N-ai vorbit. Şi ai făcut
foarte rău. Fiindcă ce se întâmplă dacă socialiştii iau hotărârea să
se prezinte în Parlament ca români şi rup orice legături cu
străinătatea, cum zici dumneata, dar când aduc vorba despre
participarea lor în afaceri, domnul Viziru sau Miluţă Barbut se
uită la ei ca la nişte nebuni!
— Nu se poate! făcu, spontan, grăsunul.
Tot blând, fără să ridice tonul, Crişan îl întrebă:
— De ce?
— Fiindcă… fiindcă…
În timp ce grăsunul căuta cu desperare un argument, Crişan îşi
scoase din pachet o ţigară, şi-o aprinse tacticos, zvârli jos
chibritul, îl stinse cu talpa şi aşteptă. Când văzu, însă, că omul
tace, vorbi el:
— Ştii mata de ce n-ai găsit un răspuns?
— De ce?
— Pentru că nu există decât un singur răspuns. Dar tocmai de
el te fereşti. Ceri şi dumneata şi cer mulţi alţii ca dumneata, ca
socialiştii noştri să fie români. Ce-i aia români? Nu sunt români?
Eu cred că toţi socialiştii care trăiesc în România sunt români!
— Este numai un fel de-a vorbi! răspunse, puţin nervos,
grăsunul. Sunt doar atâţia străini printre ei…
— Străini? Adică cum străini? Străini veniţi aici cu paşaport din
străinătate? Francezi, italieni, englezi, spanioli?
Bănuitor, grăsunul cu pleoapele strânse pe jumătate, îi
răspunse:
— He! Parcă dumneata n-ai şti despre cine-i vorba! Sunt prea
mulţi de-ăia… în sfârşit! Şi acuma, după război, ne-a blagoslovit
Dumnezeu şi cu o mulţime de unguri. Uite, chiar greva asta

403
generală!… Din care pricină crezi dumneata că se agită socialiştii
pentru greva generală?
Crişan dădu din umeri:
— Ştiu eu?.
— Eram convins că nu ştii! zise grăsunul, mulţumit să-l poată
lămuri. Nimeni nu ştie. Toată lumea îşi închipuie că socialiştii au
organizat greva generală din pricina condiţiilor grele în care ar trăi
muncitorii. Dar lumea se înşală. Muncitorii n-au de ce să se
plângă. Statul face tot ce poate spre a le îmbunătăţi soarta.
Crişan se arătă foarte curios:
— Atunci, din care pricină greva este generală?
Convins şi hotărât, celălalt răspunse:
— Din pricina ungurilor!
Şi precipitat, intră în detalii.
— Să-ţi explic: în Ardeal domneşte încă un regim de excepţie.
Un regim militar. Nu uita că de abia sunt doi ani de când am ieşit
din războiul cu nemţii şi numai un an de când am intrat în
Ungaria… Şi suntem mereu ameninţaţi la graniţă, ba de unii, ba
de alţii… în sfârşit, chestia e că în Ardeal, armata şi poliţia noastră
e cam severă, în special în regiunile cu populaţie ungurească mai
multă. De aici s-au născut o serie de nemulţumiri, pe care
socialiştii le-au luat în braţe ca să facă din ele un pretext pentru
grevă. Vezi, prin urmare, că-i limpede: greva generală e stârnită de
unguri.
— Adevărat! zise Crişan. După câte înţeleg, greva asta generală
se cheamă generală fiindcă participă la ea întreaga populaţie
ungurească: tânăr, bătrân, sărac, bogat, muncitor, bancher…
toţi… E o grevă a populaţiei ungureşti, care va să zică, indiferent
de categoria socială. Nu-i aşa?
— Ba nu! îl lămuri grăsunul. Ci e o grevă numai a muncitorilor
unguri.
Ca să fie mai bine auzit, Crişan îşi trase scaunul mai aproape
de masă:
— Aşa? zise el. E numai o grevă a muncitorilor unguri? Dar de
ce, domnule dragă, e numai o grevă a muncitorilor unguri.
Răspunsul nu-i dădu celuilalt prea mult de gândit:
— Fiindcă muncitorii unguri sunt bolşevici!
Crişan se dădu şi mai aproape:
— Bolşevici? Perfect! Aşadar muncitorii aceia unguri nu fac
greva – precum tot dumneata zici – pentru că ar fi unguri, ci

404
pentru că ar fi «bolşevici». Atunci, de ce spui dumneata că greva
generală e provocată de unguri?
Încurcat, omul bâlbâi:
— Dar sunt unguri!
— Unguri, fireşte, dar printre unguri sunt şi bancheri şi mari
industriaşi. Pe ei îi supără poliţia? De loc. De ce? Singur recunoşti
că în Ardeal mai există un regim de excepţie, mai cu seamă în
regiunile locuite de unguri. Dar tot dumneata vii să-mi spui că la
greva pricinuită de acest regim de excepţie, iau parte numai
muncitorii, nu şi patronii. Asta ce înseamnă, domnule dragă?
— Drăgan mă cheamă! Profesor Drăgan!
— Îmi pare bine!… Asta ce înseamnă? Că regimul de excepţie
este aplicat de autorităţile noastre numai muncitorilor unguri, nu
şi industriaşilor şi bancherilor unguri. De ce? Adică bancherii
unguri nu sunt unguri ca şi muncitorii unguri?
Dar fiindcă profesorul Drăgan tăcea, Crişan continuă:
— Nu, zău, domnule Drăgan! De ce în nicio gazetă a domnului
Viziru, ori a domnului Neaţă, ori a celorlalţi de o seamă cu ei,
nimeni nu cere arestarea capilor financiari unguri, dar în schimb
cere arestarea muncitorimii ungureşti? Aşa că, mai bine ai zice –
dacă-ţi place – că greva generală e pornită de «bolşevici» – nu de
unguri – ci de «bolşevicii» din Ardeal din pricina regimului de
excepţie aplicat muncitorilor. Numai că, domnule Drăgan,
asemenea «bolşevici» sunt în ţara întreagă, fiindcă asemenea regim
de excepţie există în ţara întreagă. Cenzura, starea de asediu,
curţile marţiale, sunt în ţara întreagă. Mizeria şi teroarea domnesc
în ţara întreagă. Ziceai mai adineauri că deputaţii socialişti să vină
în Parlament şi să ceară nu ştiu ce. Dar cum să intre deputaţii
socialişti în Parlament dacă nu-i lasă să intre nici domnul Ion Ion,
nici domnul Neaţă, nici oricare alt guvern. Sau matale poate nu
ştii că poliţia şi armata arestează pe toţi cei bănuiţi că ar vota pe
candidaţii socialişti?
— Pe bolşevici! îl rectifică, deodată supărat, profesorul Drăgan.
Pe bolşevici. Dacă ar fi socialişti adevăraţi care să stea cu ochii la
interesele ţării, nu la cele ale străinătăţii, să vezi dumneata cât de
mulţi ar intra în Parlament. Pe când aşa, cine vrei să intre în
Parlament? Străinii? Ungurii, bulgarii, ovreii? Să mă ierţi, dar
asemenea socialism nu pot să înţeleg.
Înainte de a-i răspunde, Crişan se uită lung spre uşă, apoi
întoarse încetişor capul spre el:

405
 — Îmi dau seama! Dumneata, ca «bun român», ai vrea ca şi
deputaţii socialişti să fie toţi «buni români», adică, în primul rând
nişte naţionalişti mâncători de străini…
— Pardon! protestă celălalt. Ce înseamnă mâncători de străini?
Crişan zâmbi.
— Eu n-am mâncat străini, aşa că nu ştiu ce-nseamnă! Dar,
văd că dumneata ţii ca un socialist român, ca să se arate adevărat
român, trebuie să rupă relaţiile nu numai cu străinătatea, dar şi
cu toţi muncitorii din ţară, care n-ar fi de naţionalitate română. Un
socialist român, dacă e un adevărat socialist român, trebuie să
răstoarne doctrina socialistă pe dos. Dacă lozinca adoptată de toţi
socialiştii din lume spune: «Proletari din toate ţările, uniţi-vă!» – un
adevărat socialist român trebuie să spună: «Proletari din toate
ţările, dezuniţi-vă!» Dar fiindcă asta o spune şi o practică şi
domnul Ion Ion Viziru şi domnul Neaţă, iată şi pe Viziru şi Neaţă
«socialişti»… bineînţeles socialişti adevărat români. Prin urmare,
dumneata vrei aşa: ori să-i socotim pe Viziru şi Neaţă socialişti, ori
să-i poftim pe socialişti să se înscrie la liberali sau neţişti! Cam aşa
înţelegi dumneata socialismul.
Profesorul Drăgan se supără de-a binelea:
— Eu vorbesc serios şi dumneata râzi! Prea mă crezi prost. Las-
că ştiu şi eu ce se cheamă a fi socialist! Numai că nu înţeleg că
dacă eşti socialist, trebuie să adopţi toate metodele străinilor ca
să…
— Da, da! îl întrerupse Crişan. Ai mai spus-o. Socialiştii români
trebuie să fie români, adică să se conducă după un socialism curat
românesc şi să rupă relaţiile cu străinătatea. Străinătatea se
cheamă la dumneata muncitorii ruşi. Şi n-ai vrea ca muncitorii
români să imite pe muncitorii ruşi. În schimb îi inviţi pe socialiştii
români să imite exemplul muncitorilor italieni, care s-ar fi înţeles
cu Giolitti. Prin urmare, pentru dumneata muncitorii ruşi sunt
străini, pe când muncitorii italieni nu sunt străini, ci români. De
ce, nu te mai întreb. Se-nţelege de la sine. Muncitorii ruşi ascultă
de cuvântul lui Lenin, pe când muncitorii italieni, ar crede în
sinceritatea unui Giolitti. Muncitorii ruşi, adică, îl urmează pe
Lenin, care-i duşmanul de moarte al capitaliştilor, pe când
muncitorii italieni se mai lasă duşi de Giolitti, care apără interesele
capitaliştilor.
Profesorul Drăgan se încruntă:
— Nu-i adevărat! zise el pe un ton ridicat. Cum apără Giolitti pe

406
capitalişti, când s-a declarat pentru participarea muncitorilor la
beneficiu?
Cu aerul confidenţial şi niţel batjocoritor de mai înainte, Crişan
îl întrebă:
— Tocmai voiam să te întreb: propunerile lui Giolitti au şi fost
aplicate?
Sâcâit, omul se scutură ca de ceva neplăcut:
— Asta nu mai ştiu!
— Ba ştii! răspunse Crişan, cu un râs potolit. Îţi zic eu că ştii.
Giolitti nu-i decât un demagog ca Viziru ori Neaţă. Muncitorimea
italiană ameninţa să dărâme regimul burghez, care s-a ţinut în
timpul războiului numai de jaf şi desfrâu, aşa cum s-a ţinut şi
burghezia română. După război, a venit în Italia la putere tot un
guvern burghez – guvernul Nitti, care a ameţit lumea că va institui
o anchetă parlamentară asupra abuzurilor făptuite de guvernele
trecute. Tot ca la noi. Nitti s-a gândit să facă ancheta, la fel cum se
gândeşte şi Neaţă. El anunţase ancheta, numai aşa, ca să-i câştige
pe alegători. Dar păcăleala n-a prins. Poporul italian nu l-a votat
pe Nitti, dar nici cei care au făptuit abuzurile n-au fost pedepsiţi.
Ca să vezi că toate se întâmplă pe acolo aşa cum se întâmplă şi pe
la noi. Între timp, muncitorimea italiană a devenit tot mai dârză. Şi
atunci a venit domnul Giolitti cu basmul acela al participării la
beneficii…
— Ba nu-i basm de loc! se oţărî profesorul Drăgan.
— Nu-i basm? Adică ce-ai vrea dumneata să mă faci să cred? Că
i-au apucat, deodată, pe patroni, remuşcările şi că vor să-şi
împartă câştigurile cu muncitorii? Păi dacă ar face asta, n-ar mai fi
patroni, ci nebuni! Numai că patronii nu sunt nebuni, ci patroni!…
Şi pentru că vor să câştige timp, patronii l-au pus pe Giolitti să le
înşire muncitorilor cai verzi pe pereţi, ca să-i facă să renunţe la
luptă şi să se ţină de tratative. Şi acuma tratează şi tratează
mereu. Şi, bineînţeles, că din tratativele astea, n-o să iasă nimic…
Fixă duşumeaua o clipă şi adăugă:
— Nimic, înafară doar de o mare nenorocire pentru
muncitorimea italiană… Dacă nu se trezeşte la vreme.
Pe jumătate speriat, pe jumătate indignat, profesorul Drăgan
răspunse:
— Ce tot vorbeşti, domnule! Ce nenorocire? Ce basm? De unde
le mai scoţi şi pe astea? Dar ce crezi dumneata, că Italia e prima
ţară în care s-a recunoscut muncitorilor un asemenea drept? în

407
toate ţările industriale din Occident capitaliştii aplică de mult
sistemul ăsta, ca să nu mai fie neînţelegeri între muncitori şi
patroni.
Pe Crişan îl pufni râsul:
— Aşa! Pesemne de asta a izbucnit greva minerilor din Anglia.
— Născociri bolşevice! strigă profesorul Drăgan, pe chipul
căruia se oglindea un dispreţ nemărginit.
Brutal, Crişan îi smulse gazeta pe care o ţinea în mână, o
întoarse la ultima pagină şi i-o puse sub ochi:
— Citeşte! N-o să zici că Viitorul e ziar bolşevic. E ziarul Băncii
Naţionale şi al familiei Viziru!… Ce scrie aici, cu litere de o
şchioapă?… «în Anglia a izbucnit greva!…» Scrie sau nu scrie?…
Muncitorii din minele de cărbuni au declarat grevă cu toţii… Şi
asta-i de abia începutul, domnule profesor Drăgan, pentru că în
planul de luptă al sindicatelor muncitoreşti, după mineri urmează
să declare grevă şi docherii şi lucrătorii de cale ferată…
Profesorul Drăgan citi – şi ţeapăn, se ridică şi se îndreptă spre
uşă fără să-i mai dea bună ziua lui Crişan.
În acel moment, Crişan zări, din grămada de călători care se
repezeau spre uşă, pentru că trenul intra în staţie, nişte ochi
adânciţi în orbite, care-l priveau ţintă.
«Cine o fi ăsta?» se întrebă Crişan.
Dar ochii dispăruseră îndată
«Dracu să-l ia!»
Şi Crişan o luă şi el grăbit spre uşă.

*
Când trenul ajunse la Bucureşt, Crişan se opri pe peron în faţa
vagonului, cu gândul să dea de Arthur. Dar aproape îndată simţi
că cineva îi pune mâna pe umăr. Întoarse capul şi îl recunoscu,
după mustăţile lui uriaşe, pe comisarul Mânecuţă, cu care avusese
de-a face în primăvară.
— Ha! îi zise el lui Crişan cu un zâmbet larg. Ce zici, cum se
nimereşte?
— Se nimereşte grozav! îi răspunse Crişan.
— Ai văzut? Munte cu munte se-întâlneşte, darmite om cu om.
De trei zile te caut pe-acasă! Unde mi-ai fost? Să iei aer?
Crişan, însă, nu-i mai răspunse, fiindcă văzu cum se apropie în
goană de el însuşi Belciug.
— Crişane! exclamă Belciug, cu un aer îndurerat. De trei zile te

408
caut! Ceai păţit, Crişane? Vreo belea cumva?
Era nefericit. Deşi momentul nu era tocmai potrivit pentru
veselie, Crişan râse:
— Uite vezi, Belciug! aşa îmi placi! Cel puţin acum eşti om
cinstit!… Nu te mai ascunzi.
Grozav de amărât, Belciug îşi scoase pălăria, îşi trecu mâna
prin păr şi zise?
— Ce să-i faci Crişane! Gură de om gură de câine… A uite-l şi
pe colegul meu Bivolaru… Să ştii, Crişane, că Bivolaru e băiat
bun. Ar fi păcat să-l superi fiindcă el îţi vrea numai binele.
Dar omul cu ochii înfundaţi în orbite şi cu nasul puţin scrântit
n-avea timp.
— Ce stăm, Mânecuţă? se răsti el la comisar. Vrei să iei masa
aici?
— Nu! răspunse comisarul. Dar trebuie să mi-l aducă şi pe
celălalt, să-i cărăm împreună. A, uite-l!
Dinspre ultimul vagon se apropie Arthur între doi jandarmi, cu
un comisar în frunte.
Crişan ridică mâna să-i facă semn lui Arthur, dar comisarul
Mânecuţă îl îmbrânci spre jandarm.
— Hai, mişcă!

Neaţă se mai uită o dată în oglindă. Cravata asta parcă nu

merge… Nu!… Trebuie alta!
— Ioane, adu-mi altă cravată! Aia neagră cu dungi!
— Am înţeles, s-trăiţi! Am şi adus-o.
Ordonanţa se învârti ca o sfârlează… un-doi-trei…
Şi cravata era în mâna lui Neaţă. Generalul era mulţumit şi
avea chef de vorbă.
— Bravo, Ioane, îmi place că eşti băiat deştept!
Ion luă poziţia de drepţi şi răspunse, cu ochii aproape închişi:
— Sunt, s-trăiţi, don ghineral!
Cât îşi înnodă cravata, Neaţă îi spuse:
— Păcat, măi Ioane, că nu te pot băga la mine în partid, să te
scot deputat!
— De ce nu puteţi… s-trăiţi, don ghineral? întrebă Ion cu un aer
nevinovat.
— Findcă eşti militar, de aia! răspunse generalul. Militarii n-au
ce să se bage în politică, Ioane! Dacă s-ar băga militarii în politică,
ar fi vai de politica aceea. De aia nu poţi să te bagi nici tu.

409
 — Păi dacă ziceţi matale, s-trăiţi, don ghineral, să nu mă bag…
nu mă bag! Şi la urma urmei, ce să mă bag, s-trăiţi, don ghineral?
Casă am la domnul ghineral… masă am… de-o ţigară de tutun îmi
dă don ghineral de câte ori am nevoie… s-trăiţi… ce să mă bag?
Generalul, care ajunsese la nod, zise satisfăcut:
— Eheiiii! Dacă ar vorbi toţi ca tine, Ioane, altfel ar merge
treburile în ţara românească!
— Şi nu vorbesc, s-trăiţi, don ghineral? se minună Ion cu un
zâmbet viclean.
— Păi, nu vorbesc, ticăloşii!
— Da de ce să nu vorbească, don ghineral, s-trăiţi?
Neaţă se opri cu clapa cravatei în aer – şi deodată strigă în
oglindă:
— Fiindcă sunt bolşevici, de aia!
Şi se privi, fioros.
Ordonanţa făcu un pas mare înainte, apoi un pas mare înapoi,
îşi fâlfâi de două ori mâinile în lături, apoi se înţepeni, deodată:
— Bolşevişti, don ghineral, s-trăiţi! Aoleo! Păi dacă sunt
bolşevişti şi pe deasupra nici nu vorbesc cum ziceţi matale… să le
dăm douăzeci şi cinci la spate… să…
Brusc, Neaţă se suci în călcâie şi se uită ţintă la Ion:
— Păi asta şi fac! strigă el, energic. Dă-mi haina.
Avea mare bucurie de ordonanţă, generalul! «În Ion ăsta – îşi
zise Neaţă – trăiesc toate instinctele şi toate virtuţile neamului.
Douăzeci şi cinci la… Păi douăzeci şi cinci le şi dau… Douăzeci şi
cinci, plus una, ca să-i învăţ minte cum să facă bolşevism în ţara
românească. Doar asta e misiunea mea cea mare: să aplic
muncitorilor la spate douăzeci şi cinci, plus una».
— Ioane, dă-mi pardesiul!
La Capşa domnea aceeaşi veselie şi aceeaşi firământare, ca
întotdeauna la ora aperitivului şi a afacerilor. La măsuţa din
fundul localului, Nectarie şi prietenii săi făceau haz pe socoteala
lui Mărunţelu, care trecuse mai adineauri pe aici, mai vesel şi mai
bătăios ca oricând.
— Dar ce l-a apucat? întrebă Leahu care abia venise.
— Păi nu ştii? răspunse Nectarie. I s-a întors prinţul acasă.
— Adevărat? zâmbi Leahu. Şi eu care habar n-aveam!
— Ei, dă-o dracului! făcu Nectarie. Atâta lucru să nu ştii! De
bucurie, i s-a dat aseară şi un banchet! Ascultă aici ce scrie
Globul: «Alteţa sa prinţul a ridicat paharul şi a spus în emoţia

410
înalţilor oaspeţi: Sunt foarte mişcat de primirea ce mi s-a făcut şi
de cuvintele care s-au pronunţat pentru mine. Din lunga mea
călătorie, am obţinut un rezultat de o importanţă covârşitoare: am
putut să fac cunoscută scumpa noastră ţară în Japonia».
— Auzi, auzi! reflectă Leabu. Ne-a făcut cunoscută ţara în
Japonia! Te pomeneşti că a făcut şi acolo cine ştie ce poznă, cum îi
este obiceiul!
— Asta ziceam şi eu! interveni Toto. Să nu te mire dacă i-o fi
şterpelit mikadoului maşina, cum i-a şterpelit-o şi lui Ciubuc-Bey
al nostru.
— Maşina ca maşina, zise Nectarie. Dar să nu-i fi furat nevasta.
Tare mă tem că…
— Hai, lasă, ajunge! îl întrerupse Stoenescu. Mai bine să vă
spun una nouă de-a lui Boyle… Acu două luni, Boyle a obţinut pe
numele lui un permis de export pentru şapte mii de vagoane petrol
şi benzină – şi încă un permis pe numele «Astra Română» pentru
douăsprezece mii de vagoane, la care, bine înţeles, era cointeresat.
Petrolul l-a căpătat cu 70 de bani kilogramul şi benzina cu 90.
Contractul prevedea că Boyle poate să ridice marfa, oricând. N-
avea termen fix. Boyle a aşteptat până ce preţul petrolului s-a
ridicat de la şaptezeci de bani la patru lei kilogramul şi benzina de
la nouăzeci de bani la şapte lei kilogramul şi a vândut totul abia
acum două zile. Dacă statul ar fi vândut marfa în străinătate
direct, fără amestecul lui Boyle, ar fi putut încasa opt sute
milioane lei. Aşa, n-a încasat nicio sută cincizeci de milioane.
— Al naibii, ducele de Iassy! rosti Toto cu invidie.
— Stai că n-am isprăvit! continuă Stoenescu. Lui Boyle nu-i
ajunge că ne-a furat cu peste şase sute milioane lei. A mai cerut şi
despăgubiri un milion opt sute mii lei pentru că Tărcăoanu – care
se credea mai mare pungaş decât el – a încercat să se opună la
executarea contractului, cu gândul că doar-doar i-o ieşi şi lui ceva
din afacerea asta!
— Şi i s-au dat? întrebă Toto, curios.
— Până la un ban! Boyle nu trebuie decât să ceară, ca să i se
dea!
— De ce? făcu Leahu revoltat.
Dar Leahu nu mai auzi răspunsul, fiindcă în acea clipă toţi
consumatorii se ridicară dintr-o dată în picioare, ca să vadă ce se
petrece afară, în stradă. Ca în plin câmp, cavaleria gonea pe Calea
Victoriei înspre palat. Apoi se auzi un huruit surd de roţi şi ca un

411
fulger trecură prin faţa vitrinei câteva tunuri şi câteva camioane
încărcate cu jandarmi şi armată. Dar aproape numai decât
cavaleria, artileria şi camioanele o luară înapoi, în aceeaşi goană
nebună, pentru ca, peste alte câteva minute, să facă iar cale
întoarsă.
— Ce-i asta? întrebă Leahu mirat.
— A izbucnit greva generală! îi răspunse Nectarie.
— De asta aleargă armata de colo până colo, pe Calea Victoriei,
fără niciun rost?
— Ba are rost… şi încă un rost mare! Să bage lumea în sperieţi.
Uşa se deschise şi apăru Mărunţelu, care se apropie în fugă de
Nectarie.
— Am o noutate pentru tine! îi zise el radios. Trifănescu al tău a
fost azi noapte arestat!
— De unde ştii?
— L-am văzut chiar mai adineauri, la prefectură! îi răspunse
foarte amuzat, Mărunţelu. Şi-n ce hal!… Mi s-a spus că s-ar fi
găsit la el nişte revolvere… şi bombe… un întreg arsenal…
Dar întâlni căutătura lui Nectarie şi o şterse îndată.
Nectarie rămase o clipă cu ochii în vid apoi, strivindu-şi capătul
trabucului de scrumieră, zise, cu un glas răguşit, care parcă nu
mai era al lui:
— Mha!… Să fie-al dracului de viaţă… că pocită mai e!
Şi plin de năduf, zbieră:
— Garson, o drojdie dublă!

Ţeapăn, rece, în picioare, generalul Neaţă îşi făcea raportul în

faţa suveranului său.
— Am închis câteva mii. Arestările au mers uşor. Pe cei mai
mulţi i-am luat ca din oală. Aveau consemnul de la ai lor să stea
acasă şi au stat până am venit să-i luăm.
Regele râse:
— Asta-i grozav! Mai departe?
— I-am ameninţat pe ceilalţi muncitori că dacă nu reintră în
fabrici, aducem şomeri din Austria. Acolo sunt câteva sute de mii
de nenorociţi care tremură de nerăbdare să fie chemaţi.
— Foarte bine!
— Am izgonit din casele lor pe lucrătoarele de la fabrica de
chibrituri, care sunt teribil de încăpăţânate. Acuma stau cu
lucrurile şi cu copiii în ploaie.

412
 Regele îşi aruncă ochii pe fereastră. Ploua într-adevăr cu
găleata.
— Minunat! exclamă el, mulţumit, morfolindu-şi trabucul. Un
duş rece ca ăsta o să le potolească niţel.
Regina apăru tocmai atunci şi-i întrerupse:
— Ah! generale, zise ea cu ochii sclipind de fericire. Bine că ai
venit. Uite ce surpriză mi-a făcut Carol!
Generalul Neaţă cercetă cu admiraţie mută o carte splendid
legată şi ilustrată, dar în care nu putea să descifreze nimic.
— E tipărită în Japonia! spuse regina. E traducerea în japoneză
a lucrării mele Ţara mea. Uite ce hârtie, ce culori!… Sunt de-a
dreptul mişcată!… A fost ideea lui Carol, cât a stat în Japonia.
— Maiestate, felicitările mele!
— Stai! râse regina cu ochii ei superbi. Mai sunt de felicitat
pentru ceva. Şi Elisabeta şi Carol se căsătoresc…
Înduioşată, lăcrimă:
— Căsătoriile acestea sunt pentru mine o rază de soare.
Ferdinand, ceva mai neîncrezător, zise:
— Aş vrea s-apuc şi eu ceasul acela să-l văd pe Carol căsătorit!
În schimb, regina era entuziasmată:
— O, Carol e îndrăgostit nebun de logodnica lui. De altfel Elena
e o fată foarte bine crescută. Ai s-o vezi!
Prin fumul trabucului, regele o privi, mulţumit de ea, de el, de
Neaţă şi de toate câte le-a orânduit Dumnezeu pe lumea aceasta,
spre binele lui şi al tuturor celor dragi lui. Apoi se apropie de
fereastră. Afară ploua într-una. O ploaie cu stropi mari, ascuţiţi,
ca de gheaţă. Strada înnecată în apa murdară, pe care pluteau
hârtii şi gunoaie, era străbătută încolo şi încoace de armată şi
dube încărcate cu muncitori arestaţi şi trimişi la prefectură pentru
triaj. În mintea lui, regele vedea cum în cartierul regiei, sute de
femei tinere, cu copii mici în braţe, cu chipurile muiate de lacrimi
şi ploaie, clănţăneau din dinţi, de frig, sub ochii comisarilor şi
jandarmilor care alergau în jurul lor ca nişte câini hămesiţi:
— Grevă, hai! Aţi vrut grevă? Aveţi grevă!
Cerul era jos, jos de tot, aproape să-l atingi cu mâna, gata să se
prăbuşească peste şirul de bordeie culcate într-o rână – şi peste
umerii slabi, încovoiaţi, ai femeilor. Foarte bine! Foarte bine! Să se
prăbuşească. Să se prăbuşească peste toţi ticăloşii ăştia care
tulbură ordinea publică pentru fiecare braţ de lemne, pentru
fiecare bucăţică de pâine… Ne-am săturat! Ne-am săturat!…»

413
 Şi, fericit că toate merg bine, regele îşi aruncă iar ochii pe
fereastră. Calea Victoriei, lucioasă de ploaie, părea acuma pustie.
Doar o patrulă mai străbătea, din când în când, în pas alergător,
strada. Deodată se auzi clacsonul ascuţit al unei maşini. Era o
dubă de-a prefecturii. În perspectiva largă şi goală a pieţei
palatului, duba i se păru suveranului ciudat de mică şi
neînsemnată!… O jucărie! O jucărie de copil, cu mecanismul fragil,
aşa cum simţea că este fragil tot ce-i apără tronul şi astăzi, şi
acum un an şi cu trei ani în urmă, acolo la Iaşi, când de frică a
trebuit să alerge la Neaţă, pe front… Cerul era şi atunci jos, jos de
tot, să-l atingi cu mâna, în faţa trupelor, cărora le făgăduia…
Regele tresări şi ochii i se tulburară o clipă. Ca o detunătură îi
răsunase în urechi un glas care acoperea totul cu ecourile lui fără
sfârşit:
«Dar dacă murim pe front, copiii noştri cu ce se aleg?»
Era un glas aspru, rece, neînduplecat. Aşa trebuie să fie glasul
judecăţii de apoi. Speriat, regele întoarse capul spre Neaţă, dar în
urechi îi bubui din nou glasul acela:
«Cine garantează?»
Palid, cu fruntea uşor acoperită de o sudoare rece, Ferdinand îl
întrebă pe Neaţă, care aştepta să-i vorbească, pentru că Maria
ieşise între timp:
— Generale, cum îl chema pe soldatul acela… ştii care… acolo…
la dumneata… când am inspectat divizia a VlII-a!
— Crişan, sire! Un individ primejdios!
— Aşa! Da, da, da!… Şi mai ştii ceva despre el?
— Ştiu, sire!… Chiar acum trei zile a fost arestat.
Cu o uşoară roşeaţă în obraji, regele întrebă:
— E păzit bine?
— Nicio grijă, sire! răspunse Neaţă bine dispus, dar energic. De
aci înainte nici el, nici alţii ca el nu vor mai îndrăzni să vorbească
în front în faţa superiorului. O să-şi bage toţi minţile-n cap!
Regele ar fi vrut să zâmbească, dar nu izbutea.
— Eşti sigur? întrebă el cu un glas şters, de om suferind.
Era atâta nelinişte în întrebarea lui Ferdinand, încât Neaţă
şovăi să răspundă. Ştirile din ţară arătau că, în ciuda tuturor
măsurilor de represiune, greva generală de fapt izbutise. O bună
parte din viaţa economică a ţării era de trei zile paralizată. În
Capitală, la Iaşi, la Galaţi, în Ardeal, în Banat, în regiunea
petroliferă, armata intervine, dar nu izbuteşte să zdruncine pe

414
muncitori. Acei dintre conducătorii muncitorimii în care guvernul
îşi pusese atâta nădejde, s-au dovedit că nu au destulă autoritate
asupra maselor care muncesc. Aşa că întrebarea lui Ferdinand îl
punea pe Neaţă într-o grea încurcătură. Simţea că îngrijorarea lui
Ferdinand începe cu încetul să pună şi pe el stăpânire. Cel puţin
dacă n-ar vedea ochii ăştia spălăciţi şi holbaţi de groază, ai lui
Ferdinand… dacă n-ar auzi glasul lui tremurat şi pierdut, dacă nu
i-ar vedea mâna cum tremură!
Şi, speriat de propria lui tulburare, Neaţă, ca să se liniştească
pe el însuşi, nu mai răspunse pe tonul calm, măsurat, obişnuit în
conversaţiile cu regele, ci răcni:
— Sire, sunt sigur!
Ferdinand pricepu: Neaţă nu era sigur de loc. Victoria lui de azi
e mai curând o înfrângere. Cuprins de sfârşeală, regele se prăbuşi
în fotoliu şi-şi acoperi faţa cu mâinile. Rămase nemişcat câteva
clipe, apoi îşi ridică ochii spre Neaţă şi cu timiditate îl întrebă:
— Generale, nu crezi că ar fi bine să-mi trimiţi câteva
mitraliere?

415
───────────────────────────────────────

Redactor responsabil: Zarafu Gh.

Tehnoredactor: Gheorghiu I.
Dat la cules 30.08.1961.
Bun de tipar 09.10.1961. Apărut 1961.

Întreprinderea Poligrafică Nr. 4, Calea Şerban Vodă 133,

Bucureşti R.P.R.

───────────────────────────────────────

416