Planul Marshall cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de

reconstrucție conceput de Statele Unite ale Americii și destinat aliaților europeni din Al Doilea
Război Mondial.

Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universității Harvard, secretarul de stat George
Marshall anunță lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii
economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl
considera legat de problemele economice.

La 19 iunie 1947 miniștrii de externe francez, (Georges Bidault), și britanic, (Ernest Bevin),
semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanți
la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană.

Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor
satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi
condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa de influență și la pierderea avantajelor
politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al
Doilea Război Mondial.
La 11 martie 1947 președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un
program al politicii externe americane pentru combaterea "pericolului comunist" în lume.
În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei,
amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est (Anatolia).
Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și
guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră
monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din
Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.
Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președinte Truman a anunțat, în
martie 1947, faptul că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă
încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit
imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor
până în 1949.
Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent.
Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la
izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o
cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a
expansiunii sovietice.
Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci
în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul
Rece.

Europa, devastată de război, tocmai a trecut printr-una din iernile cele mai dificile din istoria sa.
Naţiunile Europei se confruntau cu inflaţia ridicată, iar social-democratii de la putere se opuneau
adaptării măsurilor draconice de redresare economică sugerate de economiştii liberalismului
clasic. Ceva trebuia făcut şi în vederea stopării răspândirii ideilor comuniste.

Statele Unite au oferit un ajutor de până la 20 mld USD cu condiţia ca naţiunile europene să se
organizeze pentru a redacta un plan raţional privind utilizarea acestei sume. Pentru prima
data, acestea trebuiau să acţioneze ca o singură unitate economică, să colaboreze.
Trebuie menţionat că planul Marshall a fost şi în beneficiul economiei americane. Banii urmau
să fie folosiţi pentru a cumpăra bunuri din Statele Unite, care erau transportate peste Atlantic cu
vase comerciale americane. Dar planul a funcţionat. Până în 1953 Europa stătea din nou pe
picioare... Mai mult, planul a inclus şi Germania de Vest, care a fost astfel reintegrată în
comunitatea ţărilor europene.

Planul Marshall a condus la redactarea planului Schuman, care la rândul său a generat Euratom,
apoi Comunitatea Cărbunelui şi a Fierului şi Piaţa Comună, trasând direcţia pentru ceea ce
urma să devină Uniunea Europeană.

Extrase din Marshall (1947)

“Nu cred că trebuie să vă atrag atenţia, domnilor, că situaţia mondială este foarte gravă.
Acest lucru este evident pentru toţi oamenii cu putere de judecată. Dar cred că una din
dificultăţi este că problema este atât de complexă, încât numeroasele relatări prezentate
publicului prin intermediul presei şi radio-ului împiedică formarea unei imagini clare
asupra situaţiei. În plus, locuitorii ţării noastre se află departe de acele zone ale lumii,
prin urmare este dificil pentru ei să înţeleagă sărăcia şi corolarele acesteia, reacţiile
unei populaţii ce suferă de multă vreme, respectiv efectele acestor reacţii asupra
guvernelor lor şi modul în care acesta se leagă de efortul nostru de a promova pacea în
lume.
Adevărul este că necesităţile Europei în ceea ce priveşte importul de hrană şi alte bunuri
de consum pentru următorii trei-patru ani depăşesc cu mult capacităţile ei de a plăti
pentru aceste produse străine. Prin urmare, ea trebuie să primească un ajutor sau se va
confrunta cu o deteriorare foarte gravă a situaţiei economice, sociale şi politice.
Remediul este distrugerea cercului vicios şi redarea încrederii popoarelor europene în
viitorul economic al ţărilor lor cât şi al Europei întregi.
Este deja evident că, înainte ca Guvernul Statelor Unite să îşi continue ajutorul pentru
ameliorarea situaţiei şi încercările Europei de a-şi reveni, trebuie să existe o oarecare
înţelegere între statele Europene … Acestea este o problemă a Europei. Iniţiativa, în
opinia mea, trebuie să vină din partea Europei.
 Rolul nostru este de a oferi un ajutor prietenesc pentru schiţarea unui program
European, în măsura în care acest lucru este convenabil (practic) şi pentru noi.
Programul trebuie să fie comun, acceptat de mai multe state, dacă nu de toate ţările
Europei.”

Intre timp, in Europa Centrala si de Est partidele comuniste isi consolidau pozitiile de putere.

După 1945, aceia care au venit la putere în România au trecut la: abandonarea
intereselor naţionale (din servilism faţă de URSS), sovietizarea ţării, instaurarea
dictaturii proletariatului (a unei caste profitoare, nu a “proletarilor”), anihilarea statului
de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude (furtul alegerilor din noiembrie 1946),
distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a statului român,
anihilarea unor categorii sociale în numele “luptei de clasă” (prin asasinate, deportări,
întemniţări, muncă forţată, marginalizare) etc. Au fost reprimate mişcări şi acţiuni
studenţeşti, au fost arestaţi, deportaţi, ucişi ţăranii care se opuneau colectivizării, au
fost reprimate mişcările muncitoreşti, au fost exterminaţi partizanii rezistenţei
anticomuniste, a fost postulată vinovăţia colectivă pentru a persecuta şi familiile celor
bănuiţi de intenţii ori de acţiuni anticomuniste, a avut loc represiunea împotriva culturii
şi cultelor, a patrimoniului istoric şi cultural (prin demolări), a fost respinsă cultura
occidentală etc. Nu pot fi omise, uitate, efectele „politicii demografice” (naşterile forţate
de proclamarea “ilegalităţii avortului” prin decretul 770 - devenit Legea 36/1966), ale
„alimentaţiei raţionale” (înfometarea populaţiei), ale opririi căldurii, ale tratării populaţiei
ca masă de cobai, ale distrugerii reperelor, a valorilor societăţii (în lipsa cărora un popor
nu poate deveni autorul propriei sale istorii) şi înlocuirea lor cu dogme privind
“industrializarea”, “colectivizarea”, “lichidarea proprietăţii private”, privind “necesitatea
controlului social” asupra spaţiului comunitar şi asupra vieţii intime a persoanelor, nu pot
fi ignorate efectele inundării vieţii cotidiene de către propagandă şi minciună, efectele
izolării de lumea civilizată. S-au “implementat” (prin legi, context social si valoric) şi
impregnat treptat mentalitatea şi atitudinea paternalistă. În virtutea „planificării” întregii
„societăţi socialiste multilateral dezvoltate”, mase de oameni au fost dislocate, mutate în
condiţii proaste de locuit, în care sărăcia a dus la abrutizare, la pierderea respectului de
sine, a încrederii în forţele proprii, a spiritului de solidaritate. “Omul nou” a acceptat să
trăiască în comunităţi teritoriale cu blocuri identice („cutii de chibrituri”), cu case
„tradiţionale”, cu Dacia (acum facem „operaţia rabla”, rabla fiind autoturismul Dacia), cu
fabrici şi uzine şi un post de televiziune, traiectoria lui fiind: naşterea în sat sau cartier -
şoim al patriei - pionier - utecist - membru al „poporului unic muncitor”, eventual
comunist - traiul la bloc sau în casa sătească înconjurată de 350 metri pătraţi de pămînt.
Regimul comunist a limitat rolul proprietăţii private pentru a creşte dependenţa de
resursele publice (colectivizarea a făcut dependenţi ţăranii, industrializarea a făcut
dependenţi muncitorii) şi pentru a diminua sentimentul responsabilităţii. Dependenţa nu
a fost doar economică, toate „libertăţile” au fost restrânse de către statul cu aspiraţii
totalitare.
Metodele folosite de URSS in statele ocupate de Armata Rosie incep sa dezvaluie occidentalilor
intelesul sovietic al cuvantului "democratie".
Lansarea celor doua bombe atomice asupra Japoniei ii intareste lui Stalin convingerea ca este
necesara o zona cat mai intinsa inspre estul Europei si in Asia pentru a largi "patria
comunismului".

Un moment simbolic care a ramas in istorie ca inceputul razboiului rece a fost discursul pe care
primul ministru al Marii Britanii l-a rostit la Fulton, in Statele Unite ale Americii, de fata fiind si
presedintele Truman. Discursul lansa pentru prima data oficial ideea impartirii Europei de o
"cortina de fier".

Truman abandoneaza politica de concesii promovata in timpul conflagratiei mondiale. SUA

trebuia sa riposteze prin promovarea unei politici "de ingradire" a statelor din "lagarul socialist".

Dar SUA s-au gasit la finele razboiului in situatia de a gestiona o Europa Occidentala distrusa
economic si macinata de rivalitati nationale.

Cea mai accentuata era aceea dintre Franta si Germania. Franta se opunea cu virulenta oricarui
program de dezvoltare economica pentru vecinul sau. Pe de alta parte, Marea Britanie avea
nevoie de resursele naturale ale Germaniei si forteaza cresterea productiei anuale in regiunea
Ruhr. In acest climat, George Marshall vine cu o propunere de nerefuzat.

Statele occidentale au fost in totalitate de acord cu propunerea americana.

De cealalta, oficiosul sovietic Pravda califica Planul Marshall ca un "amestec in treburile interne
ale altor state".

Molotov nu se opunea reconstructiei Germaniei, dar era interesat de despagubirile pe care

aceasta urma sa le acorde URSS.

Statele din Europa Centrala si de Sud-Est s-au aratat entuziasmate de propunerile americane.
Cehoslovacia Poloniei Ungaria isi manifesta si ea dorinta de participare la programul american
de reconstructie a Europei. Dar sefii lor au fost chemati la Moscova ; au anuntat neparticiparea...

"O Europa impartita in nenumarate mici unitati economice nu va putea prospera. Trebuie
folosite toate posibilitatile de dezvoltare ale Europei, iar piata europeana trebuie sa devina
suficient de mare, pentru a justifica metodele moderne de productie ieftina pentru un consum de
masa"