Sunteți pe pagina 1din 166

C1

EVOLUŢIA ÎNGRIJIRILOR
DE-A LUNGUL ISTORIEI

1
2
ISTORIA PROFESIEI MEDICALE

DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL PROFESIEI

~ Istoria profesiei medicale - istoria medicinii -


este însăşi istoria vieţii.
~ Istoria profesiei medicale este partea integrantă a
civilizaţiei umane cu statut de ştiinţă bine
conturată, în strânsă legătură cu toate ştiinţele:
 Biologie
 Istorie
 Religie
 Sociologie
 Arheologie
 Etnografie etc.
Şi cu toate artele:
 Muzica
 Pictura
 Sculptura
 Coregrafia etc.
Şi cu aproape toate domeniile vieţii sociale şi
culturale.

~ Istoria profesiei medicale studiază evoluţia istorică


a triadei - boală, bolnav, personal de îngrijire
(medici, asistenţi, alte categorii ale corpului
medical) - la care se adaugă:
3
 Studiul evoluţiei privind tehnica îngrijirii
bolnavului (etape de îngrijire);
 Aspecte istorice ale organizării sanitare;
 Instituţii şi unităţi spitaliceşti;
 Învăţământ de diferite grade pentru
personalul medical;
 Asociaţii profesionale;
 Publicaţii medico-sanitare;
 Şcoli şi formatori ai profesiei;
 Personalităţi ale nursingului modern;
 Muzee şi case memoriale.

ROLUL FORMATIV-EDUCATIV AL ISTORIEI


PROFESIEI

Obiectivele psihopedagogice:
~ Studiul istoriei profesiei presupune în primul rând
studiul celor 3 obiective psihopedagogice, care să
stimuleze motivaţia şi dragostea pentru cea mai
nobilă profesie.

Obiectiv afectiv - comportamental:


~ Se adresează cu imperativele etice (morale):
Să fii!
Să ştii!
Să devii! - cel mai bun profesionist
Să fii om!
~ Acest obiectiv cuprinde dublarea responsabilităţii
profesionale de cea umană, conform aforismelor:

4
 A fi om înseamnă a fi responsabil. (Antoine de
Saint Exupery)
 Prima datorie a omului este să fie uman. (J. J.
Rousseau)

Responsabilitatea cotidiană profesională:


~ Este responsabilitatea profesională a asistentelor
medicale ce poate fi exprimată mai bine prin
aforismele:
 Viaţa, acest dar preţios, Dumnezeiesc, este
adeseori cu adevărat numai în mâinile sorei.
(Florence Nightingale).
 Face cât mai mulţi oameni omul care vindecă
oameni. (Iliada - Homer).

Dragostea şi ataşamentul:
~ Se manifestă faţă de profesie şi se învaţă de la
înaintaşi:
 Acolo unde este iubire de oameni este şi
iubire faţă de profesie (Hipocratic).
 Acolo unde dragoste nu e, nimic nu e (Marin
Preda).
 Iubeşte-ţi profesia şi socoteşte-o cea mai
frumoasă dintre toate şi, astfel, izbânda va fi
deplină (Victor Babeş).

Obiectiv cognitiv:
~ Se recunoaşte prin imperativele psihopedagogice:
Să citeşti!
Să înveţi!
Să cunoşti!
5
Să ştii!
~ Acest obiectiv porneşte de la conceptul de
învăţare conştientă (capacitate caracteristică
omului) şi de la însuşirea valorilor istoriei
profesiei, istoriei îngrijirilor, cu valenţe formativ-
educative desprinse din „istoria vieţii”:
 „Historia magistrae vitae” – Herodot.
 „Să avem cultul pios al înaintaşilor” – Vasile
Pârvan.
 „Există două realităţi, a căror imensă,
zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de
care nu putem trăi: aerul şi istoria” – Lucian
Blaga.
 „Toată viaţa să aibă în grijă un şcolar: pe
tine însuţi” – Nicolae Iorga.

Obiectivul psihomotor:
~ Apelează la imperativele specifice:
Să faci!
Să practici!
Să aplici!
Să ştii ce să faci!
~ Şi acest obiectiv urmăreşte acţiunea de formare a
comportamentului profesional, pentru crearea
deprinderilor şi aptitudinilor specifice prestaţiilor
în nursing, în paralele cu pregătirea tehnică,
plecând de la atitudinea şi devotamentul
precursorilor faţă de muncă şi satisfacţiile ei:
 „Părintele gloriei şi al fericirii este lucru” –
Euripide.
 „Întăriţi trupul vostru prin munca şi mintea
6
voastră prin studiu” – Socrate.
 „Să cercetăm cele ce s-au petrecut, să
cunoaştem cele prezente, să aplicăm cele
învăţate” – Hipocrate.
 „Numai atât ai trăit: cât ai muncit” – Goethe.
 „Cine a înălţat munca până la iubire, acela a
coborât raiul pe pământ” – S. Mehedinţi.
 „Mi-am făcut din muncă o a doua natură” –
G. Marinescu.
 „Datoria – munca profesională – era o
adevărată religie pentru Edith Cavell” –
Mărturia unui contemporan despre eroina
profesiei, E. Cavell.

7
ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR DIN COMUNA
PRIMITIVĂ PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL

AUTOÎNGRIJIREA

Încă din epoca primitivă oamenii au fost


preocupaţi de evenimente legate de naştere, moarte
şi boală.
În lupta lor de supravieţuire, oamenii din
epoca primitivă au încercat, fără succes, să înţeleagă
boala pentru a se putea apăra de agresiunea agenţilor
patogeni. Practicile de sănătate se bazau în mare
măsură pe magie şi superstiţii.
Alcătuirea primelor colectivităţi umane au ca
scop asigurarea propriei supravieţuiri. În această
etapă de dezvoltare se urmărea satisfacerea unor
nevoi primare, diferite pe plan calitativ de cele de
astăzi, dar care se regăsesc în nevoile fundamentale
ale Virginiei Henderson.
Colectivităţile umane din epocă aveau în
vedere să asigure apa curată, necontaminată,
hrană suficientă pentru supravieţuire şi dezvoltare,
îmbrăcăminte pentru protecţia trupului, odihnă şi
relaxare, reducerea pericolului din mediul
înconjurător, prevenirea transmiterii unor boli,
îngrijirea oricărei vătămări, asistenţă la naştere,
8
întrajutorare umană. Pentru a asigura toate acestea,
bărbaţii erau preocupaţi să asigure menţinerea
supravieţuirii grupului, iar femeile, cu înţelepciune şi
practică transmisă de la o generaţie la alta, selectau
din natură acele elemente (seminţe, frunze, fructe,
rădăcini etc.) care puteau fi folosite nu numai ca
aliment, ci şi ca medicament – remediu.
Tot femeile au descoperit că existau şi
alimente sau plante cu conţinut toxic. Practic femeia
era cea care împărţea alimentele, alina suferinţele şi
asigura viaţa familiei pe care o conducea şi a
grupului din care făcea parte.
De atunci şi până astăzi, se poate spune că
femeia a fost mereu preocupată de îngrijirea celor
mici, slabi, suferinzi sau bătrâni, a fost alături de
familiile confruntate cu boala, traumatismul sau
naşterea.
Atunci au apărut primele proceduri simple de
îngrijire, primele deprinderi şi cunoştinţe specifice,
dar totodată, prin neputinţa înţelegerii şi explicării
unor manifestări (durerea apărută brusc, pierderea
vederii, spasmul muscular, pierderea auzului,
pierderea vorbirii) şi primele mistificări considerând
cauza acestor semne ca supranaturale.

9
ÎNGRIJIRI ACORDATE DE VINDECĂTORI,
VRACI, PREOŢI, CAVALERI, CĂLUGĂRI SI
CĂLUGĂRIŢE

Practicile empirice, odată cu evoluţia omului


de-a lungul timpului, încep să fie combinate sau
chiar înlocuite prin practici oculte.
Însăşi cauza îmbolnăvirilor, fiind deasupra
posibilităţilor de înţelegere din epocă, este explicată
prin existenţa duhurilor malefice. Aşa era explicată
apariţia unei paralizii, muţenia, instalând astfel frica
de necunoscut ce a persecutat mult timp oamenii.
Apare teoria animistă care explică orice se
produce în natură ca urmare a unor forţe invizibile,
dar cu puteri supranaturale. Spiritele bune ajută,
demonii – spiritele rele aduc necazuri, boli sau
moarte.
Teoria demonică a producerii bolii explică
pătrunderea lor în corp, de unde urmează să fie
înlăturate.
Astfel apare magia neagră ca soluţie de
rezolvare a situaţiei şi care implică sacrificii sau
suplicii (dorite sau acceptate).
Se făceau sacrificii de animale şi uneori de
oameni (copii handicapaţi fizic sau psihic, bătrâni).
Şi aşa au apărut amuletele cu scopul de a apăra
oamenii de influenţe nefaste, de magia neagră sau de
boli sau talismanele care purtau noroc.

10
VINDECĂTORUL

Este evident faptul că medicina primitivă se


află la graniţa dintre magie şi religie. În această
perioadă, când se formează primul nucleu al
medicini, pe baza simpatiei, apare vindecătorul.
Prin proceduri instinctive, care stau la baza
ştiinţei medicale de astăzi, vindecătorul (şamanul
sau vrăjitorul) vine în întâmpinarea nevoilor de
explicaţie a îmbolnăvirilor şi a necesităţii aplicării
tratamentului.
Vindecătorul, vrăjitorul sau şamanul este
chemat în situaţii de urgenţă când i se solicită să
recunoască îmbolnăvirea, să dea remedii, să
îndeplinească chiar acte chirurgicale, şi mai ales să
îndepărteze spiritele rele. Asta dovedeşte că
vindecătorul avea cunoştinţe despre anumite
remedii vegetale, cunoştea amănunţit ritualul de
însoţea tratamentul, dar apela totodată şi la metode
magice menite să îndepărteze spiritele rele folosind
măşti, îmbrăcăminte din piele de animale sau
apelând la ventrilogism etc.
Stresul emoţional indus astfel, frica,
anxietatea şi lipsa de speranţe produceau modificări
de natură chimică care adeseori agitau pacientul.
Tratamentul vindecătorului consta din:
 Îndepărtarea spiritelor rele prin folosirea
de măşti înfiorătoare, uneori emisiuni de
sânge şi zgomote îngrozitoare.
 Îndepărtarea spiritelor rele, prin recurgea
la agresiuni (lovituri) asupra persoanei
11
bolnave sau folosirea de substanţe rău
folositoare, toxice.
 Administrarea de decocturi cu conţinut
purgativ sau energizant.
 Administrarea de băi alternative reci şi
calde.
 Trecerea spiritelor rele în organismele
animalelor folosind statuete cu
înfăţişarea animalelor respective.
 Împăcarea spiritelor prin sacrificii.
 Purtarea amuletelor, fetişelor cu puterii
magice.
 Incantaţii ritmice – ceremonii prin care
vracii pretind că fac farmece şi vrăji
pentru atragerea spiritelor din corpul
bolnavilor.
 Trepanaţii (orificii) la nivelul cutiei
craniene, cu scopul ca spiritul rău
părăsească corpul. Această practică era
aplicată în cazul durerilor foarte mari de
cap, crizelor de epilepsie.
 Când apăreu halucinaţiile, delirul sau
şocul, se credea că spiritul a părăsit
corpul şi se încercau diverse tehnici
magice pentru reîntoarcerea sa.
Este evident că vindecătorii foloseau ca
remedii substanţe cu efecte sigure. Se recurgea la
purtarea la gât a unor substanţe considerate cu efecte
magice.

12
ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN CULTURILE
ANTICE

Studiul bibliei şi studiul istoriei culturii


omeneşti arată saltul făcut de societatea umană prin
apariţia unor gândiri creative. Aşa încep si pot fi
soluţionate o serie de probleme esenţiale
supravieţuirii şi dezvoltării umane şi sociale.
Potrivit etnologilor, odată cu dezvoltarea
societăţii omeneşti, începe să preocupe şi
dezvoltarea artei vindecării în societăţile respective.
Apar mereu noi descoperiri în domeniul medical.
În perioada de trecere a omenirii de la
comuna primitivă la perioada sclavagismului,
medicina empirică, aflată într-o fază intermediară,
către iatrosofie, s-a îndreptat spre medicina
sacerdotală. Sacerdotul, eliberat de munca brută, va
face ca arta de a vindeca să poarte pecetea teologică.
Deşi apar formele rudimentare de îngrijire
medicală, încă nu se poate vorbi de arta de a îngriji
care rămâne astfel un apanaj al familiei celui
suferind, al benevolilor sau persoanelor pedepsite ce
căutau prin această modalitate să-şi răscumpere
greşelile săvârşite în faţa zeilor.
Mult timp s-a crezut că Egiptul este leagănul
culturii omeneşti. Găsirea tablelor din
Mesopotamia dovedeste nivelul deosebit atins de
civilizaţia acelor vremuri privind preocuparea
societăţii pentru probleme ca suprapopularea,
criminalitatea, lipsa apei curate, răspândirea
bolilor etc. Cert este că prin tradiţii culturale, prin
13
practici de sănătate şi prin experienţe specifice,
vechile civilizaţii omeneşti au fost capabile să
elaboreze concepţii unice despre viaţă şi boală.

Medicina sacerdotală şi divinităţile medicale

~ Circa 3000 (î.Hr.) – practica medicală şi îngrijirile


calificate erau atribuţia preoţilor din temple:
invocaţii ale divinităţilor vindecătoare însoţite de
ofrande, interpretări astrologice şi magie etc.
~ Panteonul divinităţilor cu rosturi medicale şi
igienice:
 Isis (patroana fecundităţii).
 Osiris (zeu al reînvierii).
 Toth (deţinătorul cunoştinţelor medicale).
 Seth (apărătorul de molime).
 Amon (alungătorul bolilor) etc.
~ Cca. 2750 (î.Hr.). – Imhotep („el vine în pace”)
demnitar, arhitect, astrolog şi preot-medic (la
Memphis), considerat ca zeu vindecător.
~ În numeroase morminte se găsesc pereţi întregi
acoperiţi cu pictograme în care se disting practici
medico-chirurgicale, igienice şi farmaceutice.
~ Alte descoperiri – truse cu medicamente şi
cosmetice, dulapuri cu instrumente chirurgicale
etc.

14
Practicii medicale consemnate în papirus

Papirusul lui Ebers


Cele mai vechi însemnări medicale
descoperite şi descifrate până în prezent sînt cele din
Egipt, scrise în jurul anului 2500 î.Hr. şi recopiate,
de cel care l-a descoperit – Ebers, pe un papirus
datând din sec. 16 î.d.Ch. (cca. 1550). Papirusul
conţine aproximativ 700 prescripţii pentru tot felul
de îmbolnăviri clasificate după organele ce urmau a
fi tratate. Practic este o culegere de texte care descriu
amănunţite practici de îngrijire în afecţiuni
abdominale, parazitare, oftalmologice, îngrijiri
dentare şi tehnici de reconstituire, imobilizarea
fracturilor, diverse operaţii. Sunt descrise numeroase
practici terapeutice cu medicamente de origine
minerală, fitoterapeutice, multe dintre ele utilizate şi
în prezent.
Papirusul chirurgical al lui Edwin Smith
Papirusul chirurgical al lui Smith reprezintă
un text de specialitate ce cuprinde diagnosticul,
tratamentul şi prognosticul diferitelor plăgi, fracturi
– în funcţie de regiunea lezată. Aici întâlnim primele
referiri scrise în domeniul chirurgical (referiri la
tumori sau abcese tratate prin „puncte de foc”).
Papirusul medical Hearbt
Reprezintă un îndrumar pentru generalist.
Caracteristic pentru toate trei papirusuri este
nivelul înalt al observaţiei clinice.

15
PRACTICA MEDICALĂ
ÎN CIVILIZAŢIILE TIMPURII

CULTURA EGIPTEANĂ

Egiptul, considerat de Herodot un dar al


Nilului, va da culturii universale o veche şi
fascinantă civilizaţie.
Egiptenii antici care s-au stabilit de-a lungul
Nilului, în timp ce alte culturi s-au aşezat de-a lungul
râurilor Ind, Eufrat şi Tigru.
Descifrarea scrierii hieroglifice în anul 1822
de către J.F. Champollion, permite înţelegerea
civilizaţiei milenare la adevărata ei dimensiune
istorică.
Egiptul, ţară bogată întinsă pe ambele maluri
ale Nilului, era considerat hambarul de grâne al
antichităţii.
Egiptenii executau, în cadrul comunităţii,
construcţii în care se urmăreau reguli de sănătate
publică aceste reguli îi ajuta să evite problemele, în
special cele legate de boli transmise prin surse de
apă. Astfel, au construit bazine de colectare a apei
necesare irigaţiilor, iar colectarea apei a contribuit şi
la reducerea transmiterii unor îmbolnăviri.
S-a dezvoltat în mod deosebit arhitectura,
ceramica, iar inscripţiile pe cărămizile din ceramică

16
au devenit sursă de cunoaştere a obiceiurilor, dar şi
de admiraţie, deoarece conţineau hieroglife, uneori
încrustate în culori strălucitoare.
Datorită climei prin care s-au conservat o
serie de valori, prin excavaţii făcute la piramide şi
prin studiul obiceiurilor legate de înmormântare şi
păstrarea cadavrelor, Egiptul oferă numeroase date.
Sursa cea mai importantă de studiu au
reprezentat-o piramidele, locul de unde s-a aflat care
erau obiceiurile de înmormântare, credinţele
filozofice şi religioase. Egiptenii credeau că sufletul
continuă să existe pentru eternitate. Fiecare devenea
preocupat să-şi strângă bunuri pentru viaţa eternă.
De aceea se asigurau de cele necesare pentru traiul
zilnic (mâncare, băutură, haine, chiar şi servitori şi
sclavi. Cu timpul, practicile fiind costisitoare, au
recurs la picturi murale salvând astfel vieţi. Din
aceste picturi, alături de obiceiuri, reies şi condiţiile
îmbolnăvirilor. Chiar şi construirea piramidelor
ucidea multe vieţi.
Când s-a deschis camera în care se găsea
mormântul lui Tutankamon, în 1922, s-au pus multe
întrebări legate de mumia acestuia, şi nu numai de
bogăţiile sau lucrurile de artă aflate în încăpere.
Prezenţa amuletelor la faraon a fost interpretată în
ideea existenţei superstiţiilor. Astfel, descoperirea
corabiei soarelui (Keopa), permitea celui ce o
deţinea, considerat zeu pe pământ, să peregrineze
împreună cu Ra (zeul soarelui) în ceruri.
Egiptenii au stabilit, de asemenea, o "casă a
morţii" care era localizată drept un loc în afara
17
civilizaţiei.
Pregătirea mumiilor presupunea îmbălsămări
care să nu permită distrugerea trupului. Mumificarea
era făcută de specialişti după reţete necunoscute
astăzi. Utilizau substanţe pentru îmbălsămare după
ce extrăgeau organele interne. Această practică nu
avea nimic în comun cu disecţia, practica medicală
sau cu studiul anatomiei sau patologiei.
Oamenii aparţinând culturilor antice au
clasificat mai mult de 700 de medicamente şi au
dezvoltat arta îmbălsămirii.
Examinările moderne făcute asupra mumiilor
sau cadavrelor găsite în piramide au arătat leziuni pe
baza cărora s-au pus diagnosticele de tuberculoză,
arterioscleroză, infecţii parazitare, calus în urma
fracturilor, dar nici o referire privind procesul de
îngrijire.
Studiul mumiilor şi a altor corpuri
neîmbălsămate găsite în piramide, au pus în evidenţă
nu numai bolile, ci şi arta bandajării, faptul că
oamenii erau îngrijiţi de dentişti şi chirurgi. Aceşti
specialişti erau formaţi în temple şi reprezentau
partea cea mai de jos a tagmei preoţilor. Astfel,
bolnavii găseau în temple şi sprijin material şi
tratament şi îngrijiri medicale.
Templul era un serviciu ambulator din zilele
noastre, cu medici ce consultau şi studenţi ce
învăţau, dar fiecare medic trata o singură
îmbolnăvire (de dinţi, de ochi, de cap, de intestin
etc.). Cel ce trata bolile de intestin prescria clisme,
purgative, cel ce trata bolile capului efectua
18
trepanaţii, dar şi invocaţii solicitând sprijinul zeilor.
Medicul era cel ce îndeplinea şi funcţiile
dentistului şi farmacistului. Erau pricepuţi în
stomatologie, deseori obturând dinţii cu aur.
Din această cultură provine primul medic
cunoscut în istorie, Imhotep (2900-2700 î.d.Ch).El a
fost recunoscut drept arhitect, chirurg, preot în
templu, scrib şi magician. Imhotep a participat la
ridicarea marii piramide a regelui Sakkara. A fost
zeificat ca zeu al medicini.
Cele mai vechi cărţi de medicină cunoscute
provin de la această societate. Cărţile subliniau
tehnici chirurgicale şi metode de control a naşterii,
descriau procesele unor boli şi ofereau remedii.
Egiptul este recunoscut ca fiind una din
ţările antice cele mai sănătoase, probabil datorită
progresului pe care 1-a făcut în domeniile igienei şi
salubrităţii publice. Reguli foarte stricte, s-au
dezvoltat în privinţa unor lucruri ca mâncarea.
băutura, curăţenia, exerciţiul şi relaţiile sexuale.
Egiptenii se închinau unor zeităţii
reprezentate de animale – boul sacru Apis era ţinut
în Templu, iar după moarte îmbălsămat.

CULTURA SUMERIANĂ

În mileniul VII î.Hr., platoul dintre fluviile


Tigru şi Eufrat (Irakul de azi) era populat de
sumerienii care au pus bazele primei mari culturi

19
ale umanităţii – civilizaţia mesopotamiană. Era o
cultură cu sistem propriu de scriere, set de legi şi cu
o anumită cultură.
La Ninive au fost găsite înscrieri care
descriau potopul. Din acele înscrieri s-a aflat cum
trăiau, ce obiceiuri legate de viaţă şi de moarte sau
ce deprinderi cu caracter medical aveau.
S-au găsit încrustate pe o piatră de lapis
lazuli, scene privind sacrificarea animalelor, luarea
prizonierilor, purtarea poverilor sau chiar unele care.
Deschiderea unor morminte a permis aflarea
tradiţiilor legate de înmormântare – îngroparea
întregii curţi formate din doamnele de companie,
servitori, soldaţi şi muzicanţi pentru a o însoţi pe
regina Shubad care murise. Astfel s-a aflat de
sacrificiile umane care se făceau, chiar dacă
oamenilor li se administrau poate înainte unele
remedii.
Animismul era acceptat. Se ridicau temple
zeilor cu speranţa de a le face plăcere acestora pentru
a îndepărta sau măcar pentru a reduce îmbolnăvirile
şi necazurile. Acum omul vindecător a devenit
preot-medic.
Cea mai veche prescriere medicală – de peste
4000 de ani (tradusă din scrierea cuneiformă în
1950) conţine din păcate doar remediile, nu şi bolile
care erau indicate. Această scriere nu conţine nici un
element magic, deşi în medicina babiloniană erau
utilizate incantaţiile. Treptat, cultura sumeriană este
înlocuită cu cea babiloneană, chiar dacă progresele
sociale nu sunt dublate şi de progrese medicale.
20
CULTURA BABILONEANĂ

Babilonul, ca şi Egiptul, a fost aşezat într-o


zonă cunoscută sub numele de Izvorul fertilităţii sau
Leagănul civilizaţiei. Această zonă geografică a fost
numită astfel datorită solului său umed şi datorită
climei calde – o combinaţie favorabilă stabilirii de
civilizaţii. Stilul de viaţă al babilonienilor era
complet diferit de cel al egiptenilor. Fiecare
aşezământ era o comunitate completă prin ea însăşi,
guvernată de un conducător divin şi de un rege-
preot. Societatea era constituită, după un model
aproape feudal, în trei clase sociale: clasa
superioară „gentlemani” este clasa proprietarilor
bogaţi, a marilor neguţători şi preoţi care trebuiau să
plătească chirurgii mai ales cu monede de argint,
decât cu bunuri sau servicii, clasa mijlocie a
negustorilor, ţăranilor şi artizanilor şi clasa
inferioară a sclavilor.
Babilonul era în anii 3000 î.Hr. centrul
imperiului mesopotamian.
Căderea culturii sumeriene face să crească
treptat importanţa culturii babiloneană, mai ales
sub Hammurabi ((1900 î.Hr.). Hammurabi este
cunoscut pentru Codul de legi care compila o serie
de legi specifice antichităţii. Într-o oarecare măsură
codul de legi era unitar şi căuta să protejeze de
fraudă pe cei lipsiţi de ajutor şi totodată, să reducă

21
costul îngrijirilor medicale.
Religia avea în centru pe Marduc – un zeu
crud ce avea nevoie de sânge omenesc – pe
preferinţă de copil. Se făceau sacrificii (handicapaţi
sau infirmi), iar preoţii erau castraţi (eunuci). Cei
săraci erau pedepsiţi cu cruzime la cea mai mică
greşeală.
Medicul avea o poziţie preferenţială, în timp
ce chirurgul, care lucra cu mâinile, avea o poziţie
mai puţin apreciată, iar pedepsele rezervate
chirurgului erau crude. Chirurgul care cârpăcea o
operaţie unui gentleman, era presat de obligaţii
grele, deoarece i se puteau tăia mâinile facă operaţia
nu reuşea.
Tratamentul medical în Babilon era
primitiv. Se folosea termenul de boală, dar se credea
că este cauzată de păcate pentru care bolnavii erau
pedepsiţi de zei. Pentru purificarea şi vindecarea
corpului se practicau incantaţii şi se foloseau ierburi.
Templele devin centre de îngrijire medicală
unde principalul remediu pentru extragerea duhurilor
rele din corp, constă în incantaţii, aplicaţii de plante
şi decocturi din numeroase plante. Textele medicale
găsite pe tăbliţe prezentau descrierea simptomelor
bolii, prescripţii medicale şi incantaţiile pentru zei.
Se recomanda ţinerea unui animal lângă bolnav
pentru ca spiritul rău să treacă în animalul care urma
să fie sacrificat.
În afara practicilor mistice, în această
perioadă s-au făcut şi observaţii clinice ce nu pot fi
uitate. Pentru a se stabili prognosticul bolii, se
22
practicau hepatoscopii – inspecţia ficatului
animalului sacrificat – astfel, se ajunge la
cunoaşterea structurii ficatului şi vezicii biliare.
Totodată preotul-medic comunică cu zeul.
Se tratau chirurgical plăgi, se operau tumori,
cu lanţeta de bronz se vindecau boli ale ochilor, iar
plata se făcea diferenţiat. Codul stipula legi pentru
protejarea de nedreptăţi şi de practici incorecte, iar
sancţiunile erau crude – tăierea mâinilor medicului
dacă tratarea plăgii, extirparea tumorii cauza moartea
sau dacă se pierdea vederea. Pedepsele erau
conforme conceptului „ochi pentru ochi”.
Alături de medic se afla farmacistul care
prescria decocturile, iar îngrijirea urmărea nu numai
îngrijirea trupului, ci şi a spiritului. Acesta ar putea fi
primul model de echipă de îngrijire.
Babilonul se dezvoltă în toată splendoarea sa
în vremea lui Nabucodonosor (cca. 605-562 î.Hr.).
Acestuia i se atribuie construirea grădinilor
suspendate – una dintre cele şapte minuni ale
lumii. Apa care iriga plantele medicinale
recunoscute era pompată prin canale. Tot
Nabucodonosor a făcut ca Ierusalimul să dispară, iar
templul lui Solomon să se distrugă. Capturile şi
bogăţiile erau aduse în templul din Babilon.
Babilonienii erau matematicieni şi
astronomi pricepuţi. De aceea, nu este surprinzător
faptul că multe din credinţele lor se bazau pe studiul
naturii şi al puterii numerelor şi pe observaţii asupra
mişcării stelelor şi planetelor. Se alcătuiau
horoscoape în termeni legaţi de naşterea unei
23
persoane şi poziţia planetelor cu acea ocazie.
Babilonienii erau pasionaţi de numărul 7 – număr
care şi astăzi mai deţine un loc de frunte în
superstiţiile diferitelor culturi.
Darius – regele persanilor – cucereşte
Babilonul.

CULTURA ASIRIANĂ

Imperiu puternic, situat pe partea stângă a


fluviului Tigru, a fost populat cu semiţi originari din
Babilon. Acest imperiu extins peste secole avea
centru la Ninive. Aici se vorbea aceiaşi limbă ca în
Babilon, cu mici diferenţe.
Imperiul era menţinut prin teroare (fapt
descris şi în Biblie). În cetate cei slabi erau ucişi şi
se petreceau tot felul de violenţe.
Date despre această civilizaţie se păstrează pe
cele aproape 30.000 de table cuneiforme
descoperite de Layard în 1984. Textele nu conţin şi
date medicale, fapt ce induce presupunerea că aceste
teritorii erau dominate de un grup de persoane care
nu acordau nici o valoare vieţii fiinţelor umane. Dar
este sigur că existau numeroase îmbolnăviri fizice,
mentale şi de natură emoţională.
Decăderea a fost rapidă, imperiului fiind
distrus în 612 î.Hr.

24
CULTURA PERSANĂ

Persanii erau grupuri tribale iraniene, pe care


Cirus II (553-528 î.Hr.) i-a constituit într-o naţiune.
Astfel Cirus II a devenit conducătorul persanilor şi a
populaţiei Mezi. Totodată a cucerit teritorii întinse de
la Egipt la India. Aşa se formează marele imperiu
condus de Darius cel Mare.
Darius devine rege al perşilor în 522. Sub
acesta Imperiul persan a cunoscut apogeul puterii şi
întinderii teritoriale, devenind cel mai vast şi mai
puternic stat din Orientul apropiat şi Orientul
mijlociu. Darius mută capitala imperiului la
Persopolis. Porneşte într-o expediţie împotriva
sciţilor (513), soldată însă cu un eşec. Vrea să
cucerească Grecia, dar este învins la Marathon
(490). Moare înainte de a porni în a doua expediţie
împotriva grecilor (486).
Darius a fost urmaşul lui Cambis la tron.
Imperiul lui care s-a extins către India era compus
din 20 de provincii (satrapii) conduse de satrapi a
căror datorie era să prevină revoltele şi să ridice
taxele. Ţările supuse plăteau tributuri în aur argint
sau produse. Ţările mai mici plăteau 450 talanţi de
argint (15.120 kg) şi 100.000 oi anual. India plătea
360 talanţi de argint (8.352)
Religia imperiului se baza pe învăţăturile
profesorului Zoroastru, învăţături ce se regăsesc şi
astăzi în religiile practicate în Iran şi Indian de
urmaţii perşilor.
25
Cele mai vechi înscrieri medicale persane se
găsesc în cărţile lui Zoroastru – Codul lui
Zoroastru. Aici putem întâlni noţiuni de medicină şi
sanitaţie preluate de la popoarele vecine. În această
vreme se practicau încă teorii privitoare la
producerea îmbolnăvirilor de către zeii răi şi se
făceau invocaţii pentru a fi ajutaţi de zei.
Ansamblu de texte ale religiei Zoroastru
conţinea reguli tradiţionale conţine reguli
tradiţionale privind ritualurile ceremoniei de la
naştere şi moarte, chiar şi referiri la avort. În text se
spunea că cele mai grave pedepse se dau pentru
distrugerea formei superioare de creaţie.
Existau reguli de sănătate publică pentru a nu
fi contaminate apa, pământul, iar morţii erau urcaţi
pe acoperişurile înalte ale turnului tăcerii unde
păsările consumau carnea de pe oase, descompuneau
cadavrele.
Chirurgii, pentru a avea dreptul de practică,
trebuiau ca primele trei operaţii să le efectueze
asupra unor persoane de alte religii. De altfel, Codul
lui Zoroastru a fost constituit după modelul
Codului lui Hammurabi.

CULTURA CRETANO-MINOTICĂ

Insula Creta este cunoscută pentru cultura


minotică. Specifică perioadei 3000-1200 î.Hr.,
cultura minotică a dispărut rapid.

26
După anul 1900, ca urmare a lucrărilor
arheologice ale lui sir Arthur Evans la palatul regelui
Knosos, cultura cretană a fost recunoscută pentru
bogăţia ei reieşită din picturi, ceramică, bijuterii,
palate splendide, îmbrăcăminte şi coafură ce se
remarcă prin rafinament.
La anumite intervale de timp, tineri şi tinere,
de obicei atenieni, erau sacrificaţi Minotaurului care
se găsea în labirint şi care era hrănit de preotul şef.
Cretanii erau marinari cunoscuţi. Avea unele
deprinderi igienice recunoscute, casele lor aveau băi.
Nici la această cultură nu s-au găsit urme privind
preocuparea în domeniul medicinii sau îngrijirii
medicale.

CULTURA VECHILOR EVREI


– PALESTINA –

Cea mai importantă sursă de date despre evrei


o constituie Vechiul Testament. Locuitorii de la
început ai regiunii Ur (oraşul Babilon), au fost
chemaţi de Dumnezeu, conform legendei, ca să
părăsească această regiune politeistă, pentru a se
stabili în Canaa – Palestina de mai târziu, astăzi
Israel, zonă învecinată cu Egiptul.
O societate în principal de agricultori a fost
guvernată de regi. Abraham, unul dintre
conducătorii acestui popor, va fi înlocuit după 500
de ani de către Moise.

27
Moise obţine privilegii, dar şi necesitatea de a
circumscrie toţi băieţii coborâtori din Abraham.
Contribuţia cea mai importantă, adusă culturii
internaţionale de cultura vechilor evrei, o constituie
religia monoteistă, unică în acea perioadă.
Deoarece numeric evreii erau superiori
egiptenilor , în perioada şederii în Egipt s-au propus
mai multe metode de reducere numerică fie prin
muncă foarte grea la care erau supuşi bărbaţii, fie
cerând moaşelor să ucidă pruncii de sex masculin de
origine evreiască sau chiar să-i arunce în râu.
Legenda spune că şi Moise a fost găsit de fata
faraonului într-un coş pe apă şi a fost crescut, ca fiu
adoptiv, în cele mai bune condiţii. Deşi a primit
educaţie aleasă, doica care l-a crescut şi îngrijit i-a
transmis credinţele religioase şi tradiţiile familiei
evreieşti.
Plecarea din Egipt, după o epidemie serioasă,
către ţara promisă, i-a prilejuit primirea pe Muntele
Sinai a celor 10 porunci. Oamenii simpli însă, mai
oscilau între propria religie şi religia politeistă.
Cele zece porunci reprezintă un set de reguli
etice privind relaţiile interumane şi chiar aveau în
vedere păstrarea sănătăţii mentale.
Povestea tânărului David care îl relaxa pe
Saul prin muzică, ne face dovada recunoaşterii
efectelor muzicoterapiei.
Evreii sunt recunoscuţi ca împărtăşind mai
multe cunoştinţe democratice decât oricare alte
civilizaţii antice. Multe legi, cuprinse în Codul
Mozaic, vizau aspectele sociale, obiceiurile
28
religioase şi practicile ce vizau sănătatea şi sanitaţia.
Tot în Codul Mozaic sunt cuprinse şi date
sistematice, metode organizate de prevenire a
îmbolnăvirilor şi principii de igienă privind odihna,
somnul, orele de activitate, principii curative, reguli
pentru femei în perioada ciclului menstrual şi la
naştere. În ceea ce priveşte principiile igienei publice
şi a sanitaţiei, au fost emise reguli pentru selecţia şi
inspecţia mâncării, creşterea şi sacrificarea unor
animale pentru a fi mâncate, reguli privind dieta,
depozitarea excrementelor şi a gunoaielor,
diagnosticul şi raportarea bolilor infecţioase,
izolarea, carantina şi dezinfecţia.
În acest Cod nu au fost incluse nici o
descoperire sau contribuţie medicală a egiptenilor
sau babilonienilor, deşi lucrarea este cu adevărat
ştiinţifică.
Regulile privind prevenirea transmiterii bolii
intestinale (holera, dizenteria, febra tifoidă) obligau
la astuparea excrementelor după eliminare. Cei
bolnavi de boli transmisibile (exemplu lepră) erau
izolaţi de societate. Erau făcute delimitări între ceea
ce era considerat curat şi ceea ce nu era.
Moise dădea instrucţiuni privind modul de
spălare repetată a mâinilor şi urmată de uscarea la
soare, chiar şi asupra modului de efectuare a
circumciziei la opt zile de la naştere.
Era cunoscut rolul insectelor şi animalelor în
transmiterea bolilor. Astfel, nu numai că era descrisă
epidemia de ciumă bubonică, ci se arată şi rolul de
purtători îndeplinit de şobolani.
29
Legislaţia sanitară prevedea izolarea celor
bolnavi şi reprimirea lor în comunitate doar după
reinspecţie. Cel mai înalt preot era şi preot-medic şi
inspector sanitar la evrei, deoarece la întoarcerea
bolnavilor în comunitate trebuiau să aibă acordul
acestuia.
În Biblie se descriu bolile menţionate mai
sus, dar şi apoplexia, îmbolnăvirile mentale, iar ca
tratamente circumcizie, respiraţia artificială,
muzicoterapia în bolile mentale. Tot în Biblie se
găsesc descrieri privind alimentaţia, păstrarea
alimentelor, modul de consumare a alimentelor:
strugurii şi smochinele se vor consuma proaspete,
uscate sau ca suc şi vin după fermentaţie, măslinele
erau considerate alimente, iar uleiul extras din ele
folosit ca aliment sau medicament, vinul era
considerat aliment.
Scripturile biblice ca Leviticul – a treia carte
a lui Moise – 7 (16-19) şi 19 (5) interzicea
consumarea cărnii după trei zile de la sacrificarea
animalului. Aceste menţiuni erau scrise datorită
climatului cald şi datorită absenţei posibilităţii de
refrigerarea. Metodele de preparare a alimentelor
menţionau fierberea şi frigerea.
Evreii apreciau calităţile laptelui pentru că în
ţara promisă „va curge lapte şi miere”.
În antichitate, evreii aveau case de oaspeţi,
hanuri, hoteluri şi spitale. Erau renumiţi pentru
ospitalitate, pentru supravegherea şi îngrijirea celor
bolnavi, sarcină considerată o datorie religioasă.
Ca şi în Egipt, vocaţia femeilor o constituia
30
moşitul. Legile fundamentale ale moralei au rădăcini
în Vechiul Testament care este împărţit în cinci
părţi: legea (Geneza - Deuteronomul), istoria
(Judecătorii - Estera), literatura de înţelepciune
(Iov - Cântarea cântărilor), profeţi majori (Isaia -
Daniel) şi profeţii minori (Osea - Maleahi).
Religia evreilor este cunoscută din cărţile
Vechiului Testament = Pentateuhul sau cele cinci
cărţi ale lui Moise sau Tora (Cărţile profetice sau
Nebiim şi celelalte cărţi, istorice şi literar-religioase
sau Ketubiim).
Este accentuată semnificaţia socială şi
religioasă a familiei încă din timpul lui Moise.
În 1974, doi beduini arabi au descoperit nişte
manuscrise şi plăci de lut într-o peşteră în apropierea
mării Moarte. Unul din acestea, manuscrisul lui
Isaia, aflat la Universitatea din Jerusalim, provine
dintr-un grup monastic numit Esenne – o sectă
evreiască care a locuit în regiunea Qumran în
perioada 150-68 î.Hr. ei aveau apeducte, rezervoare
de apă pentru asigurarea necesarului de apă de băut.
Săpăturile arheologice au arătat că această aşezare
avea hale, magazii, bucătării, magazine, biblioteci
unde manuscrisele se recopiau. În anul 68 î.Hr.,
legiunile romane distrug aşezarea transformând-o în
ruine. Oamenii fug în peşteri. După aproape 19
secole, într-o singură peşteră, sunt descoperite peste
400 de manuscrise în ebraică, aramaică şi greacă,
dintre care ¼ se refereau la Biblie. A fost considerată
cea mai mare descoperire şi totodată dovada
existenţei unei civilizaţii cu credinţă monoteistă,
31
viaţă spirituală deosebită, cu concepţii fundamentale
de bacteriologie – ce este curat şi ce nu este,
tehnica izolării pentru prevenirea răspândirii bolilor,
prevenirea unor îmbolnăviri prin dietă, legi de
sănătate publică.
Cultura ebraică recunoştea un Dumnezeu
atotputernic asupra vieţii şi morţii. Din această
credinţă a emanat rolul preotului de supraveghetor al
practicilor medicale legate de curăţire şi purificare.
Preoţii-doctori au preluat funcţia de inspectori de
sănătate.
Se poate spune că este prima mare civilizaţie,
cu un grad mare de empirism, când se făceau
observaţii ştiinţifice privind rolul clinic al medicului,
preocupări pentru realizarea confortului pacienţilor.
Dar nici acum nu se găsesc referiri la îngrijire ca
atare sau la persoane care să se dedice acestei
profesiuni.

CULTURA INDIENILOR MAYA

Cultura indienilor Maya face parte din


cultura antică americană.
Se presupune că indienii Maya au ocupat
peninsula Yukatan în 2500-1600 î.Hr.
Redescoperirea oraşelor lor cele mai vechi a
început în 1839. cercetările arheologice au scos în
evidenţă existenţa unor oameni care aveau
cunoştinţe de astronomie şi matematică şi care aveau

32
un calendar excelent.
Yukatanul – centrul culturii Maya şi
Guatemala sunt bogate în ruine.
Nici în prezent nu s-a terminat descifrarea
completă a inscripţiilor în limba Maya.
Multe legende povestite despre obiceiurile
mayaşilor recomandau în caz de stres o procesiune.
Zeilor le erau oferite ca ofrande tineri şi
tinere, iar la ceremonii, fetele erau aruncate de pe
stâncile sacre, iar tinerii sacrificaţi. În această cultură
sacrificiul uman era o regulă – se extrăgea cu mâna
inima adulţilor sau se sacrificau copii.
Preoţii care efectuau aceste sacrificii dădeau
şi sfaturi în domeniul sănătăţii, erau buni cunoscători
de ierburi şi buni prezicători. Una dintre
îndeletnicirile preoţilor era aceea de a deforma
craniul la nou-născut. Cu scop medical erau
recomandate băile cu abur.

CULTURA ASTECĂ

Cultura astecă a fost localizată, în urma


săpăturilor arheologice făcute, în partea centrală a
Mexicului.
În 1519, în momentul năvălirii cuceritorilor
spanioli, aztecii (azteca) sau mexicanii (maxica)
stăpâneau, cu strălucire, cea mai mare parte a
Mexicului. Limba şi religia lor era răspândită de la
Atlantic la Pacific, de la stepele din nord până în

33
Guatemala.
Aztecii aveau reputaţia de a fi cei mai
religioşi dintre indieni. De fapt, religia lor simplă şi
total sau preponderent astrală la origine, se
îmbogăţise şi se complicase în urma contactelor cu
popoarele sedentare şi civilizate ale Mexicului
central. Din trecutul lor de barbari nordici, vânători
şi războinici, mexicanii conservaseră divinităţile
astrale.
Piramida Soarelui şi Piramida Lunii erau
temple unde se oficiau ceremonii religioase. Practica
religioasă a astecilor impunea un sacrificiu teribil:
extragerea inimilor din mii de corpuri prin tăierea
cu un cuţit obsidian – sticlă vulcanică.
Discul solar era adorat sub numele de
Tonatiuh. Astecii aveau un calendar solar cu 365 de
zile pe an, 18 luni cu 20 de zile şi 5 zile lăsate ca
nenorocoase. Tot ei credeau în efectele benefice ale
aburilor şi aveau case în care se putea produce abur.
În 1517 o expediţie, pornită din Cuba, cu trei
corăbii, sub conducerea lui Francisco Hernandez de
Cordoba, a intrat în contact cu mayaşii din Yucatan.
Respinşi, de către aceşti indieni războinici, spaniolii
au fost nevoiţi să se reîmbarce în grabă. Cincizeci şi
şapte de oameni din cei o suta zece, au pierit în
această luptă. Supravieţuitorii au descris cu uimire
oraşele mayaşe pe care le zăriseră, edificiile de piatră
şi templele, veşmintele şi bijuteriile autohtonilor,
observând o civilizaţie mult mai avansată decât în
Antile.
În anul următor, Juan de Grijalva, în fruntea a
34
patru corăbii, a descoperit insula Cozumel şi a
navigat de-a lungul coastei Yucatan-ului şi Golfului
Mexic. Continuându-şi drumul de la Tabasco la
Tuxpan, el a ieşit din ţinutul mayaş şi a luat contact
cu provinciile Imperiului Aztec. Spre deosebire de
ceea ce se întâmplase în timpul primei expediţii,
primirea indienilor a fost amicală, spaniolii primind
în dar numeroase obiecte de aur.
Prăbuşirea violentă a unui stat militar care
putea conta pe apărători atât de destoinici, a apărut
în ochii contemporanilor ca o catastrofa
inexplicabilă sau ca un miracol .

CULTURA PRECOLUMBIANĂ INDIANĂ

35
Cultura şi civilizaţia precolumbiană indiană
sau imperiul Inca datează dinaintea descoperii
Americii de către Cristofor Columb. Imperiul Inca
a fost cel mai mare imperiu din America
Precolumbiană ridicat pe înălţimile din Peru în
jurul anului 1200.
Între 1438 şi 1533 Inca a reuşit prin cuceriri
şi asimilări să încorporeze o mare parte din vestul
Americii de Sud, având centrul în jurul Anzilor şi a
inclus mare parte din teritoriul ocupat azi de
Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina şi Chile. În 1533,
Atahualpa ultimul împărat incaş (numit Sapa Inca) a
fost omorât la ordinul conchistadorului Francisco
Pizarro, marcându-se astfel începutul dominaţiei
spaniole.
Limba oficială a imperiului Inca era
Quechua, deşi erau vorbite peste şapte sute de limbi
locale. În limba Quechua numele Imperiului era
Tawantin Suyu care poate fi tradus ca Cele patru
regiuni sau Uniunea celor patru regiuni. Înainte de
reforma Quechua era scris în spaniolă ca
Tahuantinsuyo. Tawantin este un grup de patru
elemente (tawa "patru" cu sufixul -ntin care
denumeşte un grup); suyu înseamnă "regiune" sau
"provincie". Imperiu era împărţit în patru suyu, ale
căror colţuri se întâlneau în capitala Cuzco (Qosqo)
– centrul administrativ, politic şi militar incaş.
Tahuantinsuyo era organizat în “señoríos”
(dominioane) cu o societate stratificată în care
conducătorul era Inca, iar economic se baza pe
36
proprietatea comună a pământului.
De fapt Imperiul Inca a fost creat cu scopul
de a răspândii civilizaţia, o civilizaţie bazată pe
credinţe mitice în care armonia relaţiilor dintre
oameni, natură şi zei era esenţială. Se întâlneau mai
multe forme locale de venerare a zeilor, însă liderii
Inca încurajau venerarea propriilor zei, cel mai
important dintre aceştia fiind Inti, Zeul Soare.
Dovezile arheologice indică faptul că Inca era
un trib relativ neimportant până la Sinchi Roca,
numit şi Cinchi Roca, cel ce este prima figură
importantă în mitologia incaşă, existenţa lui istorică
fiind foarte probabilă.
Poporul incaş a apărut ca un trib în zona
Cuzco în secolul XII. Sub conducerea lui Manco
Capac, ei au format mica cetate-stat Cuzco
(Quechua - Qosqo). În 1438 sub conducerea lui
Sapa Inca (în traducere numele lui înseamnă
zguduitorul lumii), imperiul a început o
extraordinară campanie de expansiune, la sfârşitul
căreia aproape întreaga zonă a Anzilor a ajuns sub
controlul incaşilor. Pachacuti a reorganizat regatul
din Cuzco transformându-l în imperiu,
Tahuantinsuyu cu un sistem federal ce consta dintr-
o putere centrală cu Inca la conducerea ei şi patru
conduceri provinciale cu lideri puternici.
Tahuantinsuyu era casa unei multitudini de limbi,
culturi şi oameni, teritoriile imperiului nefiind
uniform loiale, nici culturile locale pe deplin
integrate.
Primii locuitori ai teritoriilor americane erau
37
diferiţi ca fizic, mod de trai, limbaj, cu obiceiuri
diferite – de la cele mai primitive la obiceiuri
superioare.
Incaşii au făcut o serie de descoperiri în
medicină, efectuau trepanaţii reuşite ce constau în
executarea unor găuri în craniu pentru eliberarea
presiunii cheagurilor de sânge asupra creierului. În
1953 un grup de neurochirurgi au operat cu succes
cu instrumente ce datau de aproximativ 2500 de ani
– ace din bronz flexibile, bisturiu din bronz etc.
Inca practicau şi deformarea cranială prin
înfăşurarea strânsă a capului noilor-născuţi, acest
proces necauzând însă leziuni cerebrale.
Se foloseau ca tratament masajul, emisiunea
de sânge, aplicarea ventuzelor, aspiraţia, sudaţia,
amputaţia, sutura, aplicare de cataplasme şi
prişniţe, extragerea dinţilor, bandajarea,
imobilizarea oaselor etc.
S-au descoperit efigii din ceramică sau piatră,
statuete folosite pentru a învăţa deprinderi igienice
persoana bolnavă. Se presupune că erau utilizate în
clinici medicale în care se punea şi diagnosticul.
Paturile se pare că erau individuale, ridicate de la sol
şi protejate de soare. Unele figurine ne arată poziţia
în care se năştea – ghemuit.
Frunzele de Coca erau folosite (în Anzi sunt
încă folosite) pentru a uşura foamea şi durerea.
Mesagerii obişnuiau să mestece frunze de coca
pentru energia, ce le era necesară îndeplinirii
însărcinării de a transmite mesaje în tot imperiul.
Pânza de păianjen era utilizată pentru
38
coagularea sângelui ca la egipteni. Unele plante se
administrau pentru efectul lor emetic, laxativ sau
purgativ. Alte plante erau folosite pentru efectul lor
diuretic pentru înlăturarea insuficienţei renale. Erau
cunoscute şi utilizate otrăvurile. Prin aspiraţie se
extrăgeau obiectele străine.
Se foloseau băile de aburi(turnare de apă
fierbinte sau apă turnată pe pietre fierbinţi). Uneori
se adăugau şi plante pentru stimularea circulaţiei şi
a sudaţiei. Indienii terminau baia prin cufundare în
apă rece sau zăpadă. Valoarea terapeutică a căldurii
era cunoscută , la fel ca şi valoarea luminii.
Se recurgea la pictură cu nisip de diferite
culori, se testa văzul, auzul, pipăitul, gustul, se
practica hipnoterapia.
Dieta incaşilor consta în principal din peşte,
verdeţuri şi nuci, suplimentate uneori de carne (porc
de guineea); în plus vânau diverse animale pentru
carne, blănuri şi pene. Porumbul era folosit pentru
obţinerea unei băuturi alcoolice fermentate numite
chicha.
Pacientul era considerat punctul central al
ceremoniei, iar în jurul lui participau prietenii.
Boala era considerată ca fiind produsul
neplăcerii zeilor. Şamanii erau şi mai mistici – ei
recurgeau la mitul transformării bolii la animal, ceea
ce făcea parte din tratament.
Incaşii credeau în reîncarnare. Cei care se
supuneau codului moral incaş — ama suwa, ama
llulla, ama quella (nu fura, nu minţii, nu fi leneş)
urmau să trăiască în căldura Soarelui, ceilalţi îşi
39
petreceau eternitatea pe pământul rece.
Sistemul de drumuri incaş a fost cel care a
asigurat succesul agriculturii permiţând distribuţia
alimentelor pe distanţe mari. Incaşii au construit şi
mari depozite ce le-au permis un trai normal.

CULTURA ANTICĂ CHINEZĂ

China este ţara cu cea mai veche cultură şi cu


cea mai veche naţiune. Originea rasei rămâne un
mister în lipsa dovezilor.
Practica medicală a fost influenţată de trei
curente importante: Taoism şi Confucianism –
curente indigene şi Budism – importat din India.
Aceste religii s-au suprapus credinţelor primitive,
animismului.
Taoism (pronunţie tao-ism în chineză tao =
cale, drum) este o direcţie principală a filozofiei
antice chineze, inaugurată de Lao-dzî, în cadrul
căreia s-au manifestat două curente: unul
materialist şi altul idealist, după interpretarea dată
noţiunii de tao înţeleasă ca ordine universală, proprie
fenomenelor naturii, vieţii sociale şi gândirii
omeneşti. Este o formă de religie chineză care a
existat până în sec. XVII şi care a avut la bază
concepţia tao, constituind un amalgam al cultului
spiritelor naturii şi ale strămoşilor, al ideilor lui Lao-
dzî şi a diverselor credinţe.
Taoismul din sec. VI î.Hr., combina tehnici

40
magice şi mistice şi urmărea combaterea spiritelor
rele producătoare de boală. Astfel se administrează
bolnavilor un ceai cu cenuşă, apă fierbinte sau alte
lichide terapeutice sau se împrăştie în jurul persoanei
sau casei.
Mai târziu, această religie a urmărit
descoperirea elixirului vieţii sau alchimia (obţinerea
aurului) fapt ce va duce la apariţia chimiei în evul
mediu.
După Confucius (551-479 î.Hr.) era
importantă solidaritatea familială, respectul celor
vârstnici, veneraţia celor ce studiază. Interzicerea
disecţiei a determinat lipsa de cunoştinţe în domeniul
anatomiei, fiziologiei, patologiei şi chirurgiei.
Confucius dorea să înlăture orpimarea ţării prin
reînvierea obiceiurilor antice. Rolul femeii era văzut
ca inferior mult rolului bărbatului, valoarea ei fiind
determinată de numărul fiilor născuţi. De altfel, abia
în 1913 s-au dat primele permisii de efectuare a
autopsiilor în China.
Până în 1734 toţi medicii de la curte şi
oficialii colegiilor medicale trebuiau să fie de faţă la
sacrificii.
Budismul arată că păcatul reprezintă cauza
bolilor şi că vine de la zei.
Arta îngrijirilor cuprindea sacrificii,
superstiţii, speriatul spiritelor rele prin zgomote
de fond sau împuşcături sau diferite băuturi.
Teoria Yan Yu oferea o anume bază
ştiinţifică pentru explicarea bolilor (Yan = bărbat,
Yu = femeie). Viaţa constă în interacţiunea acestor
41
principii. Echilibrul era egal cu sănătatea, iar
dezechilibrul îl reprezenta boala.
Chinezii vechi au pus bazele filozofiei Yang
şi Yin. Yang reprezenta forţa musculară, activitatea
pozitivă a universului, Yin reprezintă forţa feminină,
pasivă, negativă. Aceste două forţe erau întotdeauna
opuse şi complementare una alteia. Practicile de
sănătate se concentrau asupra profilaxiei şi părtrării
sănătăţii rezultate din echilibrul dintre Yang şi Yin.
Poziţia socială redusă a femeii a făcut ca
numeroşi nou născuţi de sex feminin să fie
abandonaţi, o parte fiind preluaţi de misionari
creştini.
Un obicei de nedorit, la care ulterior s-a
renunţat, era deformarea picioarelor sau legarea
picioarelor femeilor.
De frica vechiului rău, sugarii băieţi, pentru
a nu fi recunoscuţi, erau îmbrăcaţi cu haine de fetiţe
şi erau botezaţi cu nume de fete.
Nici o credinţă n-a fost pusă în istoria
pacientului ca instrument de diagnosticare, iar
diagnoza se făcea pe baza unei complicate teorii a
pulsului. Chinezii au elaborat Materia medicală şi
multe din medicamentele pe care ei le foloseau – de
exemplu efedrina folosită şi în medicina modernă.
Prea puţin s-a vorbit de spitale. Wu şi Wong
au enumerat aşa numitele haluri de vindecare (stare
nespus de rea) în jurul anului 651 î.Hr. Berdol Edw
sublinia că spitalele nu au fost numeroase pentru că
era o ruşine pentru familie şi prieteni să nu aibă grijă
de bolnavi.
42
Fondatorul medicinii chineze este considerat
împăratul Shen Nung (aprox. 2698 î.Hr.) care s-a
preocupat pentru investigarea laborioasă şi
experimentarea plantelor medicinale. Se presupune
că numeroase medicamente le-a încercat pe el.
Un alt împărat care a adus contribuţii în
dezvoltarea medicinii Huang-ti (2698-2598 î.Hr.)
despre care se spune că a scris Canonul medicinii
Neiching. Acesta stipula că sunt 4 etape în stabilirea
diagnosticului: observaţia, ascultaţia, palpaţia –
priveşte, ascultă, întreabă şi simte. Palparea se
referea la puls, chinezii fiind pregătiţi să observe
chiar variaţiile sale în stadiul de sănătate şi boală.
Alţi doctori renumiţi: Tsang Kung (primul
secol î.Hr.), Chang Chung-Ching (sec II e.n.) care a
lăsat evidente impresii şi sugestii de tratament şi
Hua Tio (sec. II e.n.) un recunoscut chirurg care a
descoperit şi utilizat anestezia la operaţie.
Istoricii sunt de acord asupra ingeniozităţii
chinezilor în dezvoltarea elementelor terapeutice:
moxa, ventuze, cauterizări, masaje, acupunctură.
Moxa – o formă dureroasă a contrairitaţiei,
consta în aplicarea unui material încins (înroşit) pe
anumite puncte.
Wong şi Wu arată că Neiching spunea: când
locul suferinţei se află în muşchi, foloseşti
punctura – în vase de sânge moxa, în tendoane
foloseşti cauterizarea.
Acele, din silex la început, au fost apoi făcute
din metale începând cu epoca de bronz. Cordonul
ombilical era tăiat cu cioburi de ceramică.
43
Punctura a început să se transforme cu
timpul în acupunctură şi a devenit curând un
panaceu universal. Acul introdus era uşor rotit în
zona dureroasă. În zilele noastre, în China, asistenta
medicală are în atribuţii efectuarea acupuncturii.
Masajul a fost dezvoltat în mod deosebit.
Lepra era bine cunoscută şi tratată chiar cu
un ulei special.
În secolul al III-lea e.n., variola era
cunoscută, iar metoda vaccinării aplicată (prin
insuflarea prin suluri de bambus în nările
oamenilor a crustaceelor). Exista şi credinţa privind
rolul hotărâtor, deţinut de măştile cu aspect
înfricoşător, în prevenirea variolei.
China antică suferise numeroase epidemii de
holeră.
Plantele medicinale marine, bogate în iod
erau folosite sub formă de bulion pentru combaterea
guşei. Era folosit macul (opium), o plantă ce conţine
efedrină numită Ma Hua-ng. De altfel Gin Seng –
plantă cu valori deosebite, binecunoscută în prezent,
era utilizată şi în acele vremuri.
Cu scop terapeutic erau utilizate şi organele
animalelor – ficat, tiroidă. Organele de broască a
căror secreţii conţineau adrenalină, erau folosite ca
plasture şi indicate în muşcătura de câine,
furuncule, ulcere, inflamaţii de orice fel. Mai erau
folosite oase de tigru sau şarpe, şopârlă păstrate în
vin etc.
Pentru stabilirea prognosticului bolnavului
era folosită mingea vrăjitoarei alcătuită din 12 sfere
44
acuplate, din fildeş, introdu-se una în alta, şi care era
studiată în corelaţie cu poziţia stelelor şi a altor
influenţe astrale.
Medicul purta la curea o cutie care conţinea
medicamente.

CULTURA ANTICĂ INDIANĂ

Poziţia şi posibilitatea apărării în nordul ţării,


a permis o mare dezvoltare a culturii indiene.
În jurul anului 2000 î.Hr., un grup de arieni ce
proveneau de pe platoul iranian, s-a stabilit pe
câmpiile Indiei, în partea de sud a Orientului
Îndepărtat. Astfel India a fost izolată prin munţi de
restul lumii. Între anii 1000 şi 800 î.Hr., s-au
desfăşurat lupte numeroase pentru supremaţia între
caste.
Cele mai vechi culturi din India au fost
Hindu. Surse de informare despre practicile de
sănătate privin din
Religia brahmană – hinduismul conform
căruia spiritul se poate ridica sau poate fi pedepsit
prin regenerări sau transformări ale sufletului.
Procesul de încarnare pornea de la organismele
vegetale la cele animale sau umane sau invers.
O triadă de zei ocupa atenţia din punct de
vedere religios: brahma = sursă dătătoare de viaţă,
Vishnu = care apără şi Şiva = cel care strânge. O
altă zeitate favorită o reprezenta Zeul Soare.

45
Teritoriul Iumna şi râul Gange reprezentau
ţara sfântă şi la fiecare 12 ani, într-o anume zi
stabilită de astrologi, preoţii şi persoanele religioase
se îndreptau spre acea zonă pentru a se spăla de
păcate. Cei ce se apropiau de moarte doreau să fie
conduşi la Benares (oraş de pe Gange) ca să
participe la aceste îmbăieri religioase. După moarte
corpurile erau arse pe ruguri, iar cenuşa aruncată în
Gange.
Atâta timp cât erau respectate şi considerate
sfinte, o serie de animale nu erau consumate – vaca,
maimuţa etc. Pentru animalele bolnave erau
constituite spitale.
Cele 4 cărţi Rig-Veda, Yagur-Veda, Sama-
Veda şi Atharva-Veda descoperite în India au fost
scrise (1500 î.Hr.) în limba indiană din care se trage
sanscrita. Ultima carte conţine numeroase sugestii
privind tratamentul medical, utilizarea unor
ierburi – plante şi incantaţii.
Contemplarea şi meditaţia preocupa pe
numeroşi indieni care duceau o viaţă monahală.
Yoga reprezenta calea, educarea spiritului prin
exerciţiu – şi astfel prin care spiritul de detaşa.
Curăţenia corporală, pregătirile şi băile erau practici
dese, iar unele procedee – respiraţii Yoga – au fost
preluate şi de medicina modernă.
În jurul anului 552 î.Hr., budismul câştiga
teren deoarece brahmanismul interzicea orice dorinţă
şi culmina prin negarea existenţei.
Regele Ashoka (269-237 î.Hr.) a construit
numeroase spitale pentru pelerini. Doi medici
46
renumiţi – Charaka şi Susruta – au
reunit mai multe informaţii medicale
într-un compendiu.
Charaka s-a preocupat de
normele etice ce se cer respectate de
cei ce îngrijesc suferinzii. Persoana
care îndeplinea funcţia de asistentă
(nursă) trebuia să aibă o bună
comportare, să se distingă prin
puritate, să posede deşteptăciune şi abilităţi –
deprinderi, să dea dovadă de bunătate, să se
priceapă să îngrijească orice pacient, să frece şi să
maseze membrele, să-l ridice şi să-l ajute să se
plimbe, să ştie să facă şi să cureţe patul, şi
întotdeauna să fie dornic să facă ceea ce i se cere.
Susruta – care a trăit probabil în secolul V
e.n. – a descris boli, plante medicinale, proceduri
chirurgicale, 121 de instrumente chirurgicale (ace,
foarfeci, scalp, bisturiu, forceps, seringi, catetere).
Se amputau membre, se opreau hemoragiile
prin cauterizare cu ulei foarte fierbinte sau prin
presiune. Se făceau operaţii cezariene şi de cataractă.
Totodată se făceau şi operaţii plastice, grefe de piele,
rinoplastii. Amputaţia de nas era o metodă de
pedepsire. Odată cu descrierea acestei metode,
Susruta a descris şi operaţii pentru corectarea
deformaţiilor urechii.
Învăţământul medical era foarte bine
organizat, iar dacă medicul crea suferinţe celui
îngrijit trebuia să plătească acestuia. Erau cunoscute
şi descrise boli ca diabetul, tuberculoza, transmiterea
47
malariei prin ţânţari.
Se cunoşteau efectele narcotice ale Cannabis
indica (cânepa indiană) şi Hyoscyamus niger
(măselariţa) utilizate ca anestezice. Rawolfia care
conţine rezerpină era prescrisă pentru nervozităţi.
În 1600 India a fost cucerită de britanici care
au prescris unele tehnici. Dar multe obiceiuri, vizând
mai ales femeile, au fost păstrate. Deşi prin actul
Sarde căsătoria era posibilă de la 14 ani (coabitarea
era posibilă de la 8 ani), aruncarea copiilor în Gange,
închiderea fetelor, aveau efecte importante pe plan
somatic, moral şi social, la fel ca şi arderea văduvei
la funeraliile soţului.

CULTURA GRECIEI ANTICE

Multe din imperiile antice au dispărut. Era


nevoie de noi idei pentru a se face cristalizarea
oamenilor şi animarea lor pentru asigurarea sănătăţii.
Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul
de naştere al vieţii intelectuale occidentale. Pentru
a înţelege impactul considerabil al civilizaţiei
greceşti asupra tuturor realizărilor culturale viitoare
ale Europei, trebuie să ne întoarcem la perioada
primordială a umanităţii, cea mitologică.
Mitologia greacă reprezintă un ansamblu de
legende care provin din religia vechii civilizaţii
elene, cu zei creatori, intrigi în Eden şi eroi
civilizatori. Aceste poveşti erau cunoscute de către

48
toţi grecii din antichitate şi, în pofida
scepticismului unor gânditori, le
ofereau oamenilor atât ritualuri, cât şi
istorie.
În mitologia greacă zeii
Panteonului capătă însuşiri omeneşti,
însă rămân, înainte de toate,
personificări ale forţelor universului, cu acţiune
asupra vieţii şi destinului oamenilor, explicând ceea
ce pare inexplicabil într-un mod raţional. Ei sunt mai
mult sau mai puţin schimbători şi,
cu toate că uneori par a avea simţul
dreptăţii, sunt adesea meschini sau
răzbunători.
Lumea mitologiei greceşti
este complexă, plină de monştri,
războaie, intrigi şi zei care intervin
în permanenţă. Aceste credinţe pot fi
comparate cu modul în care unii
creaţionişti creştini din zilele noastre
echivalează literal Biblia cu istoria lor.
Grecii s-au remarcat în revitalizarea multor
aspecte ale vieţii (artă, medicină, biologie,
filozofie).
În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu
doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi a
unor poveşti fermecătoare care continuă să
fascineze. Mitologia greacă rămâne o referinţă
culturală importantă mult timp după ce religia
greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai
practice. A existat o revoltă creştină de desfigurare
49
sau distrugere a idolilor şi a altor imagini care
reflectau cultul public al zeilor.
Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie
oficială a Imperiului Roman în 391, când a fost
declarat unica religie a imperiului. Chiar şi literatura
creştină cea mai entuziastă face adesea trimiteri la
mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în scrierile
de bază ale religiei creştine regăsim înţelepciunea şi
unele dintre judecăţile filosofilor greci.
Geografia fizică a Greciei antice sau Helas-
ul, se aseamănă cu Grecia de astăzi, prin prezenţa a
numeroase insule, ce i-a făcut să fie mai mult
separaţi decât uniţi.
În cele mai vechi opere literare europene care
s-au păstrat sunt Iliada şi Odiseea, cunoscute şi sub
numele de "Imnuri Homerice", ambele scrise în
greaca veche, probabil înainte de anul 700 î.Hr. şi
atribuite lui Homer, au fost sugerate numeroase
aspecte care s-au dovedit a fi uneori reale
(confirmate cu ocazia săpăturilor vechii cetăţi Troia
– 1876).
Şi din legende reies relaţiile dintre cretani şi
spartani. Spartanii – foarte practici şi lipsiţi de
imaginaţie, preocupaţi mai mult de dezvoltarea
portului în dauna minţii, aveau o educaţia care
urmărea să le asigure putere – pentru a fi soldaţi
desăvârşiţi. La 30 de ani, bărbaţii trebuiau să se
însoare, deşi nu prea aveau timp să-şi vadă familia.
Doar cei puternici puteau depăşi programul riguros
de pregătire spartană.

50
Atenienii urmăreau să dezvolte un corp
armonios, facultăţile estetice şi mintea. Ei pregăteau
artişti istorici, oratori, filozofi sau chiar soldaţi.
Exista un Panteon de zei şi zeiţe,
pe care populaţia îi venera.
Apollo – zeul soarelui era şi zeul
sănătăţii.
Aesklepios (Asclepius –
Aesculapius) – om zeificat după moarte –
a fost considerat zeul medicinii. Atributele sale erau
un toiag pe care este încolăcit un şarpe – semnul
înţelepciunii, şi care reprezenta simbolul medicinii,
atât al medicinii civile, cât şi al celei militare. Astăzi
semnul medicinii îl reprezintă Caduceul. În
mitologia romană Aesklepios a fost preluat ca
Aesculap (Esculap). Fiicele lui Asclepius erau
Hygia – zeiţa sănătăţii şi Panaceea – zeiţa
medicaţiei.
51
Grecii credeau în zei şi de aceea, în luarea
unor decizii importante, se adresau oracolelor pentru
a se consulta cu zeii (exemplu oracolul din Delphi).
Comunicarea cu zeii se făcea prin
răspunsurile preoţilor, preoteselor, prin vise sau
unele semne, sau se făcea comunicare directă prin
spirit. Tălmăcirea era făcută în temple.

Oracolul din Delphi, loc oracular cu mult


înainte de Apollo, a primit o noua orientare
religioasa sub domnia lui Apollon. Oracolul era
săvârşit de către Pythia şi de profetul care asista
consultaţia. La început, consultările aveau loc o data
pe an (la aniversarea zeului), apoi o data pe luna, şi
în cele din urmă, de mai multe ori, cu excepţia
lunilor de iarnă, când Apollon lipsea. Operaţia
comporta sacrificiul prealabil al unei capre. În
general consultanţii puneau întrebări în formă de
alternativă: dacă să facă cutare sau cutare lucru.
Pythia dădea răspunsul trăgând la sorţi bob alb sau
negru. În cazurile mai grave, Pythia, inspirată de
Apollon, profetiza în cripta templului. S-a vorbit
52
despre "delirul pythic", dar nimic nu indică transele
isterice sau "posesiunile" de tip dionysiac. Platon
compară "delirul" Pythiei cu inspiraţia poetică dată
de Muze ori cu elanul amoros al Afroditei. După
Plutarh zeul se mulţumeşte să o umple pe Pythia de
viziunea şi lumina care clarifică viitorul. Pe
momentele figurate, Pythia este calma, senina,
concentrata, ca si zeul care o inspira.
Cele mai importante realizări în Grecia antică
sunt în filozofie, matematică, astronomie, poezie,
istorie, ştiinţe naturale şi medicină. Grecilor le
datorăm ruperea medicinii de practica mistică şi a
şamanilor, şi trecerea la baze ştiinţifice, chiar dacă
îngrijirea mai era încă o ocupaţie a sclavilor.
Cel mai important centru medical era în
oraşul Epidaur. Aici a fost construit un templu ce
avea teatru, sală de gimnastică, băi de ape minerale.
La sosire, pacientul sacrifica un animal, se purifica
prin îmbăiere, i se făcea un masaj, apoi se culca în
sunetul muzicii şi mirosurilor plăcute. Femeile
însărcinate şi bolnavii cu boli incurabile nu erau
primiţi în aceste temple de asistenţă medicală.
Artiştii reprezentau adesea trupul omenesc în
mişcare. Ei căutau şi doreau perfecţiunea, observată
în basoreliefuri de oameni sănătoşi.
În această atmosferă neştiinţifică, adânc
cufundată în mitologie, sacrificarea animalelor şi
credinţa în puterea zeilor, s-a născut pe insula Cos
(arhipelagul insulelor Sporade) în anul 460 î.Hr.,
într-o familie ce aparţinea cultului lui Esculap,
Hippocrate.
53
Cel mai vestit medic al Greciei antice,
Hipocrate, considerat
părintele medicinii, a
murit la Larissa către anul
370 î.Hr. Numele lui este
legat de Jurământul lui
Hipocrate, un adevărat
codice moral în exercitarea
profesiunii medicale,
jurământ prestat şi în zilele
noastre de absolvenţii şcolilor medicale.
Hipocrate învaţă medicina sacerdotală şi
anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăseşte insula
sa natală şi cutreieră ţinuturile Greciei antice, Tracia,
Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant, dobândind
o solidă reputaţie ca practician.
În jurul anului 420 î.Hr. se întoarce la Cos,
unde fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai
târziu va înfiinţa o altă şcoală în Tessalia, unde îşi va
sfârşi zilele.
Prin observaţiile făcute asupra manifestărilor
bolilor şi descrierea lor amănunţită, precum şi prin
încercările de a explica procesele patologice pe baze
naturale şi raţionale, Hippocrate a contribuit - în
limitele posibilităţilor din vremea sa - la eliberarea
medicinii de superstiţii şi misticism. Din cele peste
70 de lucrări care i se atribuie - cuprinse în Corpus
Hippocraticum din biblioteca renumitei şcoli de
medicină din Cos - probabil doar şase îi aparţin cu
siguranţă lui. În capitolul "Aerul, Apa şi Locurile"
nu se mai discută rolul zeilor în apariţia bolilor, ci se
54
descriu cauzele demonstrabile ştiinţific, în
"Prognostic, Prognoză şi Aforisme" expune opinia
revoluţionară pentru acel timp, după care, un medic,
prin observarea unui număr mare de cazuri, poate
prevedea evoluţia ulterioară a unei boli. Hipocrate a
subliniat rolul aerului, apei şi locului în
împrăştierea bolilor – document rămas valabil până
în secolul XIX, când apare bacteriologia şi
imunologia.
Hipocrate a înţeles rolul climei, rolul solului,
modul de viaţă şi sanitaţia. A arătat prezenţa
epidemiilor şi endemiilor. Ideea unei medicini
preventive apare pentru prima dată în "Tratamente"
şi în "Tratamentul Bolilor Acute", în care discută
influenţa unor factori ca vârsta, regimul alimentar,
modul de viaţă şi clima asupra stării de sănătate.
În lucrarea asupra epilepsiei, numită "Boala
sfântă" (lat. Morbus sacer) întâlnim informaţii
asupra anatomiei corpului omenesc; se considera că
epilepsia ar fi datorată unei lipse de aer în urma unei
incapacităţi a vaselor de a transporta aerul la creier.
În ciuda argumentaţiei considerată astăzi naivă,
important este faptul că Hipocrate vede cauza acestei
boli într-o tulburare a funcţiei creierului.
În stadiul de dezvoltare a cunoştinţelor sale,
Hippocrate nu a putut fi la adăpostul unor erori
inerente epocii în care a trăit. Astfel în concepţia sa,
pe care azi am numi-o "teorie umorală", Hipocrate
recunoştea existenţa a patru umori: sângele, flegma
sau limfa, fierea galbenă şi fierea neagră; un
dezechilibru între ele ar produce boala sau ar antrena
55
moartea. Această teorie a stăpânit gândirea medicală
multe secole.
Hipocrate, recunoscut ca bun practician, a
făcut şi o serie de inovaţii medicale. În chirurgie a
pus la punct un aparat de trepanare a craniului, în
ortopedie a construit un scaun special pentru
reducerea luxaţiilor şi fracturilor.
Cel pe care Aristotel l-a numit marele
Hipocrat sau tatăl medicinii, a arătat cauza naturală
a bolilor şi a predat studenţilor observaţia
minuţioasă a celui bolnav. Păstrarea evidenţelor în
medicina clinică, o înţelegere modernă a metodelor
de tratament, a subliniat importanţa îngrijirii
bolnavului imobilizat, modul de pregătire a
asistentelor (nurselor). A renunţat la sclavi şi a
pregătit studenţi, a demonstrat valoarea practicii
clinice şi a dovedit un comportament etic deosebit –
jurământul lui Hipocrate.
Sistemul lui de îngrijire era centrat pe pacient
şi utiliza metode ştiinţifice pentru soluţionarea
problemelor pacienţilor. Grecii, în acea vreme,
plăteau o taxă specială pentru asigurarea salariului
anual al doctorului, salariu care era suplimentat de
comunitate.
Hipocrate a privit persoana ca pe un întreg şi
a combătut ideea că zeii produc îmbolnăvirea. A
recunoscut că medicul trebuie să cunoască
îmbolnăvirile specifice. El a reunit informaţiile
despre persoane cu detalii privind mediul
înconjurător şi rezultatele unei analize complete
asupra nevoilor pacientului. Planul de îngrijire
56
prescris de Hipocrate era concis şi direct.
El a sublinit necesitatea observaţiilro exacte
şi o evidenţă atentă, fără a atribui boala unei
imixtiuni din partea zeilor, ci mai degrabă datorită
unui dezechilibru al stării de sănătate dintre minte,
corp şi mediu înconjurător. De aici a emanat teoria
umorală a bolilor.
Scrierile lui Hipocrate se adresau aproape
tuturor ramurilor medicinii. Mulţi dintre medicii
antichităţii proveneau din Grecia, deşi deseori
profesau în Roma, mai ales după Grecia a fost
cucerită de Imperiul Roman. Galen, Asklepsiades,
Pedanim Dioscorides – erau cu toţii medici greci
care au lucrat la Roma
În epocă s-au evidenţiat şi alte personalităţi:
Thales – născut la 640 î.Hr – primul filozof şi om de
ştiinţă grec care a arătat că orice soluţionare de
probleme trebuie să aibă la bază unele principii.
Aristotel – alt om de ştiinţă renumit, (n. 384
î.Hr - d. 7 martie 322î.Hr) a fost un filosof din
Grecia antică, clasic al filosofiei universale, spirit de
formaţie enciclopedică, fondator al şcolii
peripatetice şi al logicii formale ca ştiinţă.
Aesklepios – care s-a ocupat de botanică,
zoologie, fiziologie, embriologie, anatomie
comparată învăţată prin disecţii.
Homer, în descrierea războaielor, descrie
chirurgia din armată. Grecii erau recunoscuţi pentru
arta bandajării (vezi Achile care-l îngrijea pe
Patrocle).
Unele descrieri au rămas valabile peste secole
57
– difteria care se însoţea de imposibilitatea de a
înghiţi şi se senzaţia de sufocare.
Este recunoscut rolul mediului înconjurător în
împrăştierea bolilor. Tucidide descrie cu acurateţe o
epidemie în Athena în timpul războiului
peloponezian.

ROMA ANTICĂ

Progresele medicale ale romanilor antici au


rămas în urma celor ale grecilor. Practicile medicale
erau adesea împrumutate din ţările pe care romanii le
cucereau şi medicii din acele ţări erau făcuţi sclavi,
fiind obligaţi să ofere servicii medicale romanilor.
Când se confruntau cu boala romanii
renunţau la zei, superstiţii şi ierburi, deşi igiena şi
salubritatea erau destul de bine dezvoltate. Multe
locuinţe erau echipate cu băi, iar curăţenia era
preţuită.
Rolul femeilor era considerabil diferit de cel
pe care acestea îl aveau în alte culturi antice.
Femeilor li se permitea să deţină proprietate, să
apară în public şi să facă o campanie publică unor
cauze care considerau că trebuie să fie promovate.
Ele puteau să se întreţină cu musafirii şi să stea cu ei
la masă.

Scoli pe lângă biserici si ordine religioase,

58
călugări, calugariţe

Imaginea religioasă a nursei

Prima continuitate din istoria nursingului a


început cu crestinismul. Învăţăturile lui Hristos îi
povatuiau pe oameni să-i iubească si sa se
îngrijească de vecinii lor.
Odată cu înfiitnţaraa bisericilor în era
creştină, grupuri de credincioşi se organizau în
anumite ordine, a căror preocupare principala era să
le poarte de grijă bolnavilor săracilor, orfanilor,
văduvelor, bătrînilor, sclavilor şi prizonierilor, toate
acestea făcându-se în numele milei şi iubirii creştine.
Preceptele lui Hristos situau femeile şi
bărbaţii la egalitate, iar biserica veche îi făcea
diaconi pe bărbaţi şi pe femei deopotrivă, cu rang
egal. Femeile necăsătorite aveau posibilităţi de
muncă care nici nu se puteau imagina înainte.
0 semnificaţie deosebită în istoria
nursingului o reprezintă femeile diacon din biserica
răsăriteană. Aceste femei, care trebuiau să fie
necăsătorite sau văduve doar odată, erau deseori
văduvele sau fiicele oficialităţilor romane, şi astfel
ele aveau o bună educaţie, cultură, bogăţie şi poziţie.
Aceste tinere femei devotate prestau munci de
milostenie, care cuprindeau hrănirea celor flămînzi,
îmbrăcarea celor goi, vizitarea celor din închisori,
adăpostirea celor fără de cămin, îngrijirea celor
bolnavi şi înmormîntarea celor decedaţi. Atunci cînd
intrau în casele oamenilor pentru a distribui alimente
59
şi medicamente, ele purtau un coş, care va deveni
mai tîrziu trusa medicală a nursei de astăzi care
vizitează bolnavii.
Nici o discuţie despre istoria nursingului nu
poate fi completă fără a o menţiona pe
PHOEBE,care este deseori citată ca fiind prima
femeie diacon şi prima nursă care mergea în vizită.
Ea ducea scrisorile lui Paul şi l-a îngrijit pe el şi pe
mulţi alţii. În Epistola către Romani, datînd din
aproximaţiv anul 58 î.Hr.se face referire la Phoebe şi
la munca ei.
Femeile diacon nu se distingeau net de
văduve şi de virgine. Membrele Ordinului
Văduvelor nu trebuiau să fi fost în mod necesar
căsătorite. Se crede că acest titlu era folosit pentru a
desemna respect faţă de vîrstă. Dacă a fost
căsătorită, acea membră putea să rămînă văduvă
numai odată şi trebuia să depună jurămînt că nu se
va recăsători. Ordinul Fecioarelor sublinia
virginitatea ca fiind esenţială pentru puritatea vieţii,
iar virginele erau considerate egale în rang clerului
bisericesc. Aceste trei grupe femei diacon, văduve şi
fecioare, aveau multe caracteristici comune şi
îndeplineau responsabilităţi asemănătoare. Deoarece
aceste femei îi vizitau deseori pe bolnavi în casele
lor, ele sînt uneori recunoscute drept cel mai vechi
grup organizat de nurse publice.
Mişcarea a culminat în Consţantinopol,
aproximativ prin anii 4oo î.Hr. cînd un colectiv de 40
femei diacon trăia şi muncea, condus de 01YMPIA,
o femeie diacon puternică şi foarte religioasă.
60
Influenţa ordinului diaconeselor s-a diminuat în sec.
V si Vl cînd edietele bisericeşti le-a anulat femeilor
rangul şi responsabilităţile clericale.
Cu toate că poziţia de femeie diacon şi-a
avut originea în Biserica Răsăriteană aceasta s-a
răspîndit şi în vest, pînă în Galia şi Irlanda. La Roma
femeile care slujeau de pe poziţii asemănătoare erau
cunoscute sub numele de MATROANE. Foarte
active in sec. IV şi V, aceste femei deţineau poziţii
independente şi mari bogăţii, pe care le donau în
scopuri caritabile şi pentru nursing. Printre aceşti
prozeliţi creştini se găseau şi trei femei care au avut
o contribuţie semnificativă în nursing.

SF.MARCELLA
Sf. Marcella a înfiinţat prima mămăstire
pentru femei în minunatul ei palat, care a devenit un
centru pentru studierea şi propovăduirea
creştinismului. In acest palat Sf. Jerom făcea
traduceri din Biblie în timp ce propovăduia
principiile, creştine. Marcella însăşi era considerată
o autoritate în pasajele dificile din Scriptură.
Casa ei a fost mai tîrziu prădată de
războinici, care sperau să găsească obiecte de
valoare adăpostite acolo. Cînd au constatat că n-au
găsit nimic altceva decît o clădire goală, au biciuit-o
pe Marcela sperând că le va dezvălui locurile unde
erau ascunse bogăţiile.După acest asediu, ea a fugit
la o biserică din apropiere, unde a murit.

FABIOLA
61
Despre Fabiola se spune că ar fi studiat în
casa Marcelei. Ea era o femeie de o frumuseţe
distinsă, provenind dintr-o importantă şi bogată
familie romană; cu toate acestea, ea a fost nefericită
în prima căsătorie, a divorţat şi s-a recăsfltorit. Ea
s-a convertit la creştinism şi după moartea celui
de-al doilea soţ şi-a început cariera de acte caritabile.
Devenind creştină Fabiola şi-a dat seama că noile ei
credinţe considerau căsătoria după divorţ un păcat.
După o mărturisire publică a păcatului ei, şi-a
dedicat viaţa muncii caritabile şi în anul 380 î.Hr. a
construit primul spital public din Roma. Aici ea îi
îngrijea pe bolnavii şi săracii pe care-i aduna de pe
străzi şi şosele, personat spălînd şi tratînd rănile şi
inflamaţiile care le crea altora repulsie. In scrierile
sale, Şf.Jerom (Ieronim) menţionează cîteva aspecte
ale muncii ei şi calităţile ei. A murit cam pe la 399 şi
se spune că, în semn de respect, la înmormîntarea sa
au participat sute de romani.

SF.PAULA
Sf.Paula a fost, de asemenea,un discipol al
Marcellei. Văduvă, instruită şi bogată, se spune că ea
l-ar fi ajutat pe Sf.Ieronim la traducerea scrierilor
profeţilor. Sf. Paula a călătorit în Palestina şi a donat
o avere pentru construirea de spitale şi hanuri pentru
pelerinii care călătoreau spre Ierusalim. In Bethleem
ea a organizat o mănăstire, a construit spitale pentru
bolnavi şi hanuri pentru pelerini, unde erau îngrijiţi
călătorii obosiţi şi bolnavi. Unii îi recunosc meritul
de a fi fost prima care să predea nursingul ca pe o
62
artă mai degrabă decît ca pe o muncă.

ROLUL ORDINELOR MONAHICE


În acea vreme s-au dezvoltat, de asemenea,
ordinele monarhice.prin ele tinerii, bărbaţi şi femei,
puteau să-şi urmeze cariera aleasă în timp ce duceau
o viaţă creştină.
Una din cele mai vechi organizaţii pentru
bătbaţi în nursing, frăţia PARABOLANI, a fost
creată atunci. Răspunzînd nevoilor create de ciuma
neagră, acest grup a organizat un spital şi a străbătut
întreaga Romă, îngrijind bolnavii. In această
perioadă a fost creat şi ordinul Benedictinilor, care
există şi astăzi. Nurse monahii renumite c Sf.
Brigida, Sf. Scholastica (sora geamănă a Sf.
Benedict) şi Sf Hilda au fondat şcoli, au îngrijit
bolnavi şi i-au ajutat pe săraci. Mănăstirile au jucat
un rol important în păstrarea culturii şi
învăţământului, precum şi în acordarea de refugii
celor persecutaţi, de îngrijire celor bolnavi şi de
educaţie celor neinstruiţi. Dacă n-ar fi existat
călugării şi mănăstirile, învăţătura perioadei clasice
s-ar fi pierdut odată cu căderea Imperiului. In această
perioadă (aprox. între 50-300 d.Hr. s-au înfiinţat
primele spitale. Aceste spitale, plasate în afara
pereţilor mănăstirii, există şi azi La sfîrsitul sec.
XVI, în Anglia existau mai mult de 700 spitale.
Hotelul Dieu a fost construit în 542, iar hotelul Dieu
din Paris în 650.
Hotelul Dieu din Paris era deservit de
Surorile Augustine care făceau parte din
63
primul ordin şi erau cu predilecţie dedicate
nursmgului. Spitalul Santo Spirito din Roma, cel mai
mare spital medieval, a luat fiinţa prin ordinul
papal în 717.
Cruciadele care au măturat nordul Europei,
aveau să dureze aproape 2oo de ani (1096-1291).
'Mişcarea femeilor diaconi, suprimată de bisericile
occidentale, n-a putut fi totuşi stinsă. Au apărut
ordinele militare de nursing ca rezultat al
cruciadelor. Cavalerii Ospitalieri ai Sf. Ioan a fost un
astfel de ordin. A fost organizat pentru a asigura
personalul de deservire a două spitale din Ierusalim.
Cavalerii, organizaţi într-un ordin de nursing,
trebuiau uneori să apere spitalul şi pacienţii. Din
această cauză, sub sutană purtau armuri. Pe
veşmintele lor se găsea Crucea Malteză. .Acea cruce
urma să fie folosită, mai târziu, pe o banderolă
(emblemă) destinată Scolii Nightingale. Emblema a
devenit precursoarea uniformei de nursing, aşa cum
o cunoaştem astăzi. Simbolismul uniformei datează
din secolul XVI, când privilegiul de a purta veşminte
de arme era limitat nobililor care îşi slujeau regii cu
distincţie. Peste secole, acest privilegiu s-a extins
asupra şcolilor şi breslelor meşteşugăreşti, iar
simbolurile înţelepciuni puterii, curajului şi credinţei
apăreau pe nasturi, embleme şi scuturi.
Uniformele multor şcoli de nursing sînt
modelate după un anumit fel dt cruce.
In acest timp au apărut în istorie şi ordinele
laice ale nurselor. Funcţionînd în mare măsură ca şi
ordinele monahice, membrii acestui grup puteau
64
să-şi termine meseriile oricînd şi nu erau legaţi prin
jurămînt de viaţa monahală. Exemple ale acestor
ordine laice includ Ordinul Antonini) (l095);
Beguinii din Flandra, Belgia (1184);
Misericordia(1244); fraţii Alexia fondat în timpul
epidemiei de ciumă bubonică din 1348. Unica
instruire dt nursing care li se oferea acestor oameni
devotaţi era sub forma unei ucenicii: un nou venit în
organizaţie era încredinţat unei persoane cu nai
multă experienţă şi învăţa de la aceasta.
Studentul curios este încurajat să
aprofundeze cunoştinţele despre aceste ordine despre
scopurile şi ţintele lor şi despre vieţile acelora care
şi-au consacrat toată energia îngrijirii bolnavilor şi
săracilor, consultând bibliografia.

IMAGINEA DE SLUJITOARE A NURSEI


Evul mediu a fost urmat de Renaştore (care
a durat din sec. XIV pînă 1a sfârşitul sec.XVI) şi de
Reformă.
În timpul Renaţterii,cunoscută şi sub
numele de Epoca Marilor Descoperiri, au dat un nou
impuls educaţiei, dar mai ales educaţiei medicale
care care încă se găsea prinsă în teoria umorală.
Reforma, o mişcare religioasa care a
început cu activitatea lui Martin Luther, apărut în
Germania în 1517. Aceasta a dus la o revoltă
impotriva supremaţiei papei şi la formarea de
biserici protestante pe tot cuprinsul Europei.
Mănăstirile erau închise, ordinele religioase erau
65
dizolvate, iar munca femeilor în aceste ordine a
dispărut aproape cu totul.
Asociaţia Reformei a fost o schimbare în
rolul femeilor. Biserica protestantă, care apăra
libertatea religiei şi gîndirii, nu acordă multă libertate
femeilor. Odată cinstite de către biserică şi încurajate
spre activităţi caritabile, femeile Reformei erau
considerate supuse bărbaţiilor. Roiul lor era în
limitele căminului, obligaţiile lor erau naşterea
copiilor şi îngrijirea căminului. Munca în spitale nu
mai apela la femeile o origine nobilă. Îngrijirea din
spitale era încredinţată femeilor "neobinuite",un
grup ce cuprindea deţinute,prostituate şi beţive.
Femeile nevoite să-şi cîşţige singure
existenţa erau forţate să lucreze ca servitoare şi, cu
toate că nursingul era considerat o îndeletnici
casnică, nu era una dorită. Plata era mică , orele erau
lungi, munca era istovitoare. Nursa era considerată
cea mai umilă dintre servitori. Astfel s-a manifesţat
ceea ce se poate numi "Epoca neagră a
nursingului!.
Imaginea nurselor şi a nursingului din acel
timp a fost descrisă de Charles Dickens prin
intermediul unor personaje ca Sairey Gamp şi Bet
Prig,din cartea sa "Martin Chuzzlewit".
Secolele XV1-XV11 au găsit Europa
devastată de foamete, ciumă, mizerie şi groază. In
Anglia, de ex., regele Henric VIII a eliminat efectiv
ajutorul monahie organizat acordat orfanilor şi altor
persoane surghiunite. Vagabondajui şi cerşitul
abundau pe cuprinsul europei., iar cei care erau
66
prinşi cerşind erau deseori aspru pedepsiţi, fiind
înfieraţi, bătuţi sau legaţi în lanţuri pe galere, pe care
serveau ca vîslaşi.
Cunoştinţele de igienă erau insuficiente, cei
săraci sufereau cel mai mult. Refeorma socială era
inevitabilă. Erau organizate diferite grupuri de
nursing. Aceste grupuri ofereau bani, timp şi servicii
bolnavilor fie săracilor, vizitîndu-i în casele lor şi
slujindu-le nevoile. Aceste grupuri includeau
Ordinul Vizitării lui Maria, Sf. Vincent de Paul şi, în
1633, Surorile de Caritate. Ultimul grup a devenit un
ordin de nursing laic reprezentativ. Ei au elaborat un
program educaţional pentru tinerele femei inteligenţe
pe care le recrutau, care includea atît experieţa din
spital cît şi vizitele făcute la domiciliu. Primind
ajutor, sfaturi şi încurajare din partea Sf. Vincent de
Paul, Surorile şi-au extins serviciile şi asupra
copiilor abandonaţi. In 164o Sf. Vincent a înfiinţat
Spi talul pentru copiii găsiţi.

INCEPUTUL SCHIMBĂRII
Ţările rămase catolice au scăpat de cîteva
din dezorganizările produse de Reformă. In anii
1500 spaniolii şi potughezii au început să
călătorească spre Lumea Nouă. In 1521 Cortez a
cucerit capitala civilizaţiei aztece din Mexic şi i-a
schimbat numele în Mexico City. Printre vechii
colonişti din această zonă se numărau membrii
ordinelor religioase catolice, care au devenit medicii,
nursele şi profesorii noii ţări. Primul spital de pe
continentul american, Spitalul Concepţia Imaculata,
67
a fost construit în 1524 în Mexico City. Se puneau
bazele colegiilor misionare. Prima şcoală medicală
din America a fost fondată în 1578 la Universitatea
din Mexic.
In 1535 Jacques Cartier a navigat mai
departe în nord, de-a lungul râului Sf. Laurentiu şi a
stabilit colonii franceze în Noua Scoţie. In 1639 trei
din Surorile Augustine au sosit în Quebec pentru a
deservi Hotel Dieu. Jeanne Mance, care fusese
educată la o mănăstire a Ursulinelor; a sosit la
Montreal în 1541 pentru a-i îngriji pe indieni şi pe
colonişti.
Surorile Ursuline din Quebec au meritul de
a fi organizat prima şcoală de instruire pentru
nurse.de pe acest continent. Ele le-au învăţat pe
femeile indiene din acea zonă cum să-şi îngrijească
bolnavii.
Primul spital fondat în ceea ce avea să
devină Statele Unite, a fosr început în 1751 în
Philadelphia, la îndemnul lui Benjamin Franklin.
Franklin credea că publicul avea datoria să-i
protejeze pe cei săraci, nebuni, bolnâvi , bătrîni. In
acel an el a înaintat o lege care autoriza înfiinţarea
spitalului din Pensylvania.
În Europa, oameni remarcabili ai medicinei
au început să aducă contribuţii valoroase şi vitale
ştiinţei medicale.
 William Harvey (1578-1657), care a devenit
cunoscut ca părintele medicinei moderne, a
elaborat prima teorie despre circulaţia sîngelui.
 Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) a folosit
68
microscopul pentru a descrie bacteriile şi
protozoarele.
 Mai tîrziu Rene Laennec (1781-1826) a descris
patologia tuberculozei.
 Ignatz Semmelweis (1818-1865) a explicat
relaţia dintre spălarea mîinilor şi febra
puerperală.
 Louis Pasteur (1822-1895) a descoperit
bacteriile anaerobe şi procesul pasteurizării.
 Joseph Lister (1827-1912) a desvoltat tehnica
sterilă.
Printre persoanele de bază care au
influenţat schimbarea socială din această perioadă a
fost un tînăr pastor din Kaiserswerth, Germania,
Theodore Fliedner (1800-1864). Cu ajutorul primei
sale soţii, Ftiederike, Fliedner a reînviat ordinul
diaconeselor stabilind un institut de educaţie pentru
acestea la Kaisersverth în 1836.
În timpul unui tur de colectare a fondutilor,
prin Olanda şi Anglia, pastorul Fliedner a cunoscut-o
pe d-na Elizabeth Fry din Anglia care înfăptuise
reforma la închisoarea Newgate din Anglia. Profund
impresionat de ei, familia Fliedner i-a urmat
exemplu şi pentru, prima oară au lucrat cu femei
deţinute la Kaiserswerth. Mai târziu ei au deschis un
spital pentru bolnavi şi Gertrude Raiehardt, fiica
unui medic, a fost recrutata prima diaconeasă.
Străduinţele de la Kaiserswerth cuprindeau îngrijirea
bolnavilor, vizitele şi munca parohială şi predarea de
cunoştinţe. S-a dezvoltat un curs de nursing, care

69
includea şi prelegeri ţinute da medici. Nu mic a fost
rolul jucat de Frederike Munster, care a ajutat ca
planurile vizionare ale lui Theodore să capete rod şi
care era ea însăşi dedicată mult ordinului ciacone
selor. Pe cînd era departe de casă, sprijinind
activităţile diaconeselor, a a flat că unul din copiii ei
murise. Al doilea copil a murit curînd după
înapoierea sa şi ea însăşi a murit în 1842, după ce a
dat naştere unui copil prematur. Pastorul Fiiedner a
fost ajutat în munca sa şi de cea de-a doua soţie,
Caroline Bertheau, care avusese cîtăva experienţă în
nursing înainte de căsătorie. În 1849 pastorul
Fiiedner a călătorit în Statele Unite şi a sprijinit
înfiinţarea primei maternităţi a diaconeselor din
Kaiserswerth în Pittsburgh Pennsylvania.

În Anglia, cam la aceeaşi dată,


ELIZABETH Fry (178O-1845) a organizat
Institutul de Surori de Nursing, numite adesea
Surorile Fry., un grup laic. Au fost urmate de
Surorile milosteniei, un grup romano-catolic format
de Catherine Mc Auley (1787-1841) şi un alt grup
catolic numit Surorile Irlandeze ale Carităţii, format
de Mary Aikenhead (1787-1858)

70
Florence Nightingale

INFLUENTA NIGHTINGALE
Cele trei imagini discutate mai sus au
influenţat dezvoltarea nursingului, dar în a doua
jumătate a sec. XVIII, o femeie a schimbat forma şi
direcţia nursingului şi a reuşit să-1 consacre ca pe un
domeniu de activitate respectat. Această femeie
extraordinară a fost Florence Nightingale.
Născută la 12 mai 1820, ca a doua fiică a
unei familii bogate, ea a fost numită după oraşul în
care s-a născut, Florenţa, Italia.
Datorită statutului economic şi social ridicat
al familiei sale, ea era cultivată, voiajată şi instruită.
Printre persoanele influente pe care le cunoştea era
de aşteptat ca ea să-şi găsească partenerul dorit, să se
căsătorească şi să-şi ia locul în socistate. Florence
Nightingale avea alte idei. Ea dorea să devină nursă.
Acest lucru era de neconceput pentru familia ei. Ea a
continuat să călătorească împreună cu familia şi cu
prietenii săi. În călătoriile sale i-a cunoscut pe d-1 şi
d-na Sidney Herbert, care începeau să devină
interesaţi în reforma spitalicească. Nightingale a
început să culeagă informaţii despre spitale şi
sănătatea publică, şi curând a fost recunosctă drept o
autoritate în materie.
De la prieteni a aflat despre institutul
pastorului Pliedner din Kaiserswerth. Deoarece era o
instituţie religioasă, sub auspiciile bisericii, i s-a
permis să intre acolo, deşi în spitalele englezeşti nu
71
avea acces. În 1851 şi-a petrecut 3 luni studiind Ia
Kaiserswerth. În 1853 ea a început să lucreze într-un
comitet care conducea o Instiţuţie pentru îngrijirea
femeilor nobile pe perioada îmbolnăvirii". În cele
din urmă, ea a fost numită şefa acestei instituţii. Pe
măsură ce cunoştinţele sale despre reforma
nursingului şi a spitalelor sporeau, ea era consultată
atît de către reformatori, cît şi de către medici, care
începeau să înţeleagă nevoia de nurse "instruite".
Totuşi familia dezaproba activitatea ei.
Cînd a izbucnit războiul Crimeii,
corespondenţii de război scriau despre maniera
abominabilă în care erau îngrijiţi soldaţii răniţi şi
bolnavi de către armata britanică.
Florence Nightingale, pe atunci o autoritate
recunoscută în materie de spitale şi îngrijire
medicală, i-a scris prietenului său Sir Sidney
Herbert, care era atunci secretar de război,
oferindu-se să trimită un grup de nurse în Crimeea.
În acelaş timp şi el îi scrisese o scrisoare
solicitându-i asistenţa în rezolvarea acestei crize
naţionale. Scrisorile lor s-au intersectat pe drum.
Reuşitele ei înb Crimeea erau atât de remarcabile,
deşi propria sănătate i-a fost serios afectată, încât ea
a fost recunoscută mai târziu, în 1907, de către
regina Angliei, care i-a acordat ordinul Meritul.
În 1656 s-a înapoiat în Anglia ,cu sănătatea
distrusă. S-a scris mult despre boala ei, mulţi
sugarând că era, în mare măsură o nevroză. S-a
retras în dormitorul ei şi în următorii 43 ani şi-a
condus afacerile din apartamentul ei izolat.
72
Tot timpul vieţii sale Florence Nightingale
a scris mult despre spitale, salubritate, sănătate şi
statistici de sănătate şi, în special, despre nursing şi
educaţia de nursing. Ea s-a luptat pentru a înfăptuit o
mare reformă în educaţia de nursing.
În 1860 şi-a devotat toată energia creării
unei şcoli de nursing, care a fost finanţată de
Fundaţia Nigntingale. Printre principiile de bază pe
care Nightingale şi-a creat şcoala, erau următoarele:
 Nursele trebuie aă fie educate în spitale clinice
asociate cu şcoli medicale şi organizate în acest
scop.
 Nursele vor fi selecţionate cu atenţie şi vor locui
în cămine pentru nurse, potrivite pentru
formarea disciplinei şi a caracterului.
 Intendenta şefă a şcolii va avea cuvîntul
hotărîtor asupra programei, asupra modului de
existenţă şi a tuturor celorlalte aspecte ale şcolii.
 Programa va include atît materialul teoretic cît
şi experienţa practică.
 Profesorii vor fi plătiţi.
 Se vor ţine evidenţe asupra studenţilor, care vor
trebui să frecventeze cursurile, să dea examene
orale preliminare, teste în scris şi să ţină un
jurnal zilnic.
În multe alte modalitaţi, Florence
Nightingale a promovat nursingul ca profesiune. Ea
considera că nursele trebuie să-şi petreacă timpul
îngrijind pacienţii, nu făcînd curăţenie; că nursele
73
trebuie să continue să studieze tot timpul vieţii şi să
nu "stagneze", să fie inteligente şi să foloseasc :
această inteligenţă pentru a ameliora condiţiile
pentru pacient; şi că liderii nursingului trebuie să
aibă un statut social. Ea avea o concepţie despre ceea
ce putea şi trebuia să fie nursingul.
Florence Nightingale a murit în somn la
vîrsta de 9o ani. Săptămîna naşterii sale se
sărbătoreşte în prezent sub forma Săptămînii
spitalului naţional. Alte amănunte despre această
doamnă fascinantă se pot afla din cartea Ceciliei
Woodham Sraith "Florence Nightingale".
Dupfi înfiinţarea şcolii Nightingale din
Anglia, programele de nursing au înflorit, iar
sistemul Nightingale s-a răspîndit şi în alte ţări.

Societatea de Cruce Roşie. Organizaţii si asociaţii


profesionale: OMS; ICN

OMS
Organizatie ce coordoneaza programele
destinate sa rezolve problemele de sanatate si sa
permita tuturor sa ajunga la un nivel de sanatate cat
mai ridicat. Domeniile sale de actiune sunt:
imunologia, educarea in domeniul sanatatii si
distribuirea de medicamente. Sediul central este
dislocat la Geneva.

Crucea Roşie

74
La 4 iulie 1876, se înfiinţa Societatea „Crucea
Roşie” din România, prin hotărârea Principelui
Ghica de organizare a unei societăţi de ajutor pentru
militarii răniţi în război, România fiind printre
primele ţări din lume care a aderat la Convenţiile de
la Geneva. Cu o activitate neîntreruptă de-a lungul
celor 130 de ani de existenţă, Crucea Roşie Română
a răspuns de fiecare dată provocărilor umanitare cu
care ţara s-a confruntat.
Activă în războiul de independenţă, în primul
şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în
nevoie - oameni afectaţi de marile epidemii care au
lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de
secetele din Moldova, de inundaţiile din anii 70 şi
cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare
dată, cu sprijinul oamenilor de toate categoriile, să
vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline
durerea celor loviţi de soartă.
Refugiaţi, prizionieri, văduve de război,
răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani, sunt categorii
pentru care Crucea Roşie Română a avut mereu uşa
deschisă.
Prin munca a zeci de generaţii, milioane de
oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de
organizaţie. Cantine, ceainării, spitale, ambulanţe,
colonii de vară, tabere, bucătării de campanie,
adăposturi, toate acestea au fost deservite de mii de
oameni sensibili la suferinţa altora.

ICN (CIN) - INTERNATIONALE COUNCIL of


NURSES
75
ANR
Asociatia de Nursing din Romania a fost
infiintata 1997, fiind pana in prezent singura
organizatie de acest profil afiliata la
INTERNATIONALE COUNCIL of NURSES.

Viziunea ANR - reprezinta comunitatea


asistentilor medicali cu profil clinic din Romania
militand pentru protectia drepturilor acestora dar si
pentru acordarea serviciilor nursing de calitate
pentru a permite imbunatatirea starii de sanatate a
populatiei noastre.

Misiunea ANR - trebuie sa asigure


membrilor sai leadershipul, cunostintele si
capacitatile necesare pentru o educatie si practica de
calitate in nursing.

Scopurile ANR vizeaza:


 Îmbunătăţirea calitatii serviciilor nursing
pentru protectia populatiei.
 Asigurarea protectiei nursingului ca
profesie si a profesionistilor devenind
VOCEA acestora.

Valorile promovate de ANR sunt:


 Professionalism
 Respect si demnitate
 Transparenta
 Colaborare

76
 Onestitate
 Loialitate

Beneficiile de a fi membru ANR includ:


 Educatia: programe de educatie
continua, workshopuri, seminarii si
conferinte anuale internationale;
 Informatii transmise prin revista,
suplimente si scrisori care te tin la curent
cu ceea ce este nou in profesie/domeniu,
cele oferite de biblioteca ANR sau chiar
publicate de asociatie;
 Oportunitati de a participa la comitete,
grupuri de lucru, Grupuri de Interes
Profesional si sa ai contacte cu colegii si
alti profesionisti din sanatate;
 Influenta: influentarea politicilor,
reglementarilor ce privesc sanatatea la
nivel local, judetean, national;
 Reprezentare: implicarea asistentilor
medicali membri ANR sa reprezinte
interesele dumneavoastra la nivel
guvernamental si neguvernamental;
 Comunicare cu alti profesionisti,
organizatii profesionale din tara si din
afara;
 Dezvoltare profesionala si promovarea
in consecinta.

77
Istoric

Asociatia de Nursing din Romania a fost


infiintata in martie 1990 sub denumirea de Asociatia
Asistentilor Medicali din Romania.
Din 1995, ANR, este unica asociatie
profesionala de gen din Romania, fiind
organizanizatie profesional stiintifica autonoma ce
cuprinde asistenti medicali fara nici o discriminare,
organizatie apolitica, non guvernamentala si non
profit.

Obiectivele ANR:
 Imbunatatirea practicii nursingului prin:

78
o Informatii, programe de educatie
continua.
o Grupuri de Interes Profesional,
Comitete si Forumuri.
 Desfasurarea unor proiecte, cum este cel de
etica, de exemplu.
 Organizarea intrunirilor profesionale:
conferinte, simpozioane, mese rotunde.
 Imbunatatirea leadershipului la toate nivelurile.
 Dezvoltarea filialelor, a legaturilor acestora cu
organizatii guvernamentale si non
guvernamentale.

79
Ce este

nursingul?
Profesiunea de nursing presupune:
1) Promovarea sanatatii si prevenirea aparitiei bolii
Nursa trebuie sa fie capabila sa:
- Stabileasca nevoile de sanatate si
factorii de risc pentru imbolnavire pe
plan fizic, psihologic si socio-cultural;
- Identifice si stabileasca resursele
pentru luarea masurilor impotriva
riscurilor pentru sanatate, inclusiv
resursele sociale, cat si cele personale
ale indivizilor si ale celor apropiati lor;
- Sfatuiasca si educe pacientii si
apartinatorii acestora privind
problemele de sanatate si sa indrume
80
pacientii la servicii relevante pentru
ajutor si alinarea suferintelor.

2) Responsabilitatea acordarii ingrijirilor nursing


generale

In practicarea profesiunii sale, nursa trebuie


sa urmareasca vindecarea, recuperarea si alinarea
suferintelor si sa realizeze aceasta cu respect pentru
fiinta umana, dorintele, nevoile, asteptarile si
drepturile sale. In exercitarea indatoririlor sale nursa
trebuie sa:
 Acorde ingrijiri cu profesionalism;
 Comunice si interactioneze cu pacientii si
apartinatorii acestora intr-o maniera
caracterizata pe incredere si implicare.
 Identifice si evalueze nevoile pacientului de
ingrijire prin prisma nevoilor intelectuale,
spirituale si culturale.
 Adune, coordoneze si analizeze datele
pacientului pentru a elabora planul de ingrijire al
pacientului.
 Actioneze cu competenta in orice situatie.
 Ia decizii competente si sa-si asume
responsabilitatea ca planul de ingrijire sa fie
implementat, modificat cand este nevoie si
pastrat ca document;

81
DICŢIONAR

~ Animism – este o formă primitivă a religiei


potrivit căreia obiectelor şi fenomenelor naturii li
se atribuie suflet. Este o personificare a forţelor şi
a fenomenelor naturii când oamenii cred în spirite
şi în existenţa unor duhuri ale obiectelor, plantelor,
apei etc.
~ Animism – formă primitivă a religiei, când
oamenii credeau în spirite şi în existenţa unor
duhuri ale obiectelor (plante, ape etc.), formă de
spiritualizare, personificare a forţelor şi a
fenomenelor naturii.
~ Arian – Care ţine de arianism, privitor la arianism.
Adept al arianismului.
~ Arian – Denumire mai veche dată popoarelor
indo-europene. Persoană care aparţine unuia dintre
aceste popoare. ♦ Termen folosit de rasişti spre a
denumii populaţiile albe în general şi pe strămoşii
germanilor în special.
~ Brahmanism – Religie antică indiană întemeiată
pe Vede, al cărei zeu suprem era Brahma. Vedism
~ Budism – Religie apărută în India în sec. V-VI
î.Hr. şi atribuită lui Buddha, care consideră viaţa
un izvor de suferinţe şi de iluzii, propovăduind
renunţarea la orice plăceri. Buddha propovăduia
pasivitatea şi supuşenia în faţa destinului,
scufundarea în nefiinţă (nirvana) şi renunţarea la
plăcerile vieţii.

82
~ Caduceu – Sceptrul zeului grec Hermes,
reprezentat printr-un baston cu două aripioare în
vârf, înconjurat de doi şerpi, care, în antichitatea
greco-romană, simboliza pacea şi comerţul.
~ Delphi, oraş din Phocis, socotit în Antichitate
drept centrul universului. Acolo se afla un vestit
templu al lui Apollo şi tot acolo exista şi un faimos
oracol.
~ Hinduism - Religie răspândită în India, bazată pe
principalele dogme ale brahmanismului şi ale
budismului. Religie răspândită mai ales în India,
reprezentând o îmbinare a brahmanismului cu
budismul. Religia cea mai răspândită în India,
având la bază principalele dogme brahmaniste şi
budiste, pe care le combină cu diferite practici
magice şi superstiţii.
~ Hygiea – zeiţa sănătăţii, fiica sau după o altă
versiune, soţia lui Asclepius.
~ Maya – Nume dat unei vechi populaţii indiene din
America Centrală şi limbii vorbite de această
populaţie – indiana americană. Ceva care aparţine
populaţiei maya, care se referă la această
populaţie. Maya în filozofia indiană înseamnă
latura întâmplătoare, aleatorie a realităţii; aparenţa
înşelătoare, iluziile care constituie lumea. Vălul
mayei = aparenţă care ascunde ultima esenţă a
lucrurilor sau nimicul.
~ Medicină – substantiv derivat din latină =
doctorie, leac, medicament, medicaţie, remediu,
tratament. Ştiinţă care are ca obiect păstrarea şi
restabilirea sănătăţii şi care studiază în acest scop
83
procesele fizice, chimice şi biologice ale vieţii,
structurile şi funcţiile organismului, cauzele şi
mecanismele de producere a bolilor, precum şi
mijloacele de diagnosticare, tratare şi prevenire a
lor.
~ Moxa – procedeu terapeutic, variantă a
acupuncturii, care se bazează pe utilizarea în locul
acelor a unor beţişoare din anumite plante, care,
după înfigerea în piele, sunt arse lent
(moxibustie).
~ Nurse – surori, infirmiere = asistente medicale.
~ Nursing – îngrijire, activitate, prestaţie acordată
de personalul de îngrijire medicală bolnavului.
~ Nutriţie – totalitatea proceselor fiziologice prin
care organismele îşi procură hrana necesară
creşterii şi dezvoltării, obţinerii energiei pentru
desfăşurarea proceselor vitale, refacerii ţesuturilor
etc., hrănire, alimentare, hrană.
~ Panaceu – medicament considerat atotvindecător
– despre care se credea odinioară că vindeca orice
boală, remediu contra tuturor relelor; soluţie
salvatoare în orice situaţie.
~ Peregrina - (despre credincioşi) A merge timp
îndelungat (pe jos) spre un loc considerat sfânt; a
face un peregrinaj. A călători, a hoinări prin locuri
îndepărtate sau prin ţări străine. A cutreiera lumea.

84
C2.
DEZVOLTAREA NURSINGULUI ÎN ŢARA
NOASTRĂ

Medicina se exercită în cabinete de consultaţii,


dispensare, policlinici, spitale şi sanatorii. Cercetarea
ştiinţifică în domeniul medicinii are loc în clinici şi
laboratoare universitare şi în institute de cercetare.
Organizarea sanitară şi a asistenţei medicale
a populaţiei
Aceasta este o activitate de interes public şi
cade în sarcina organelor de stat (Ministerul Sănătăţii)
în colaborare cu asociaţiile profesionale (Colegiul
Medicilor, Ordinul Asistenţilor Medicali).

Practica medicala din comuna primitiva pana la


epoca feudala:

1.1. Comuna primitiva; practici magice, îngrijiri


realizate de tămăduitori
Încercări de vindeca bolile sau de a trata
rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile
grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă
serioasă, remedii eficace însă nu existau.
Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere
magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea
85
forţelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau
aceste forţe şi se făceau sacrificii, se improvizau
dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.
Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea
luxaţiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite
deja în epoca de piatră.

Aproximativ 3000 de ani înainte de Hristos,


două grupuri umane privilegiate au devenit leagănul
primelor două civilizaţii demne de acest nume care
au lăsat o mărturie directă a existenţei lor datorită
scrierii pictografice şi hieroglifice: cea care ocupa
bazele teritoriale sau pământeşti separând Tigrul de
Eufrat şi cea care s-a stabilit în marginea cursului
mijlociu al Nilului. Aceste civilizaţii în esenţă
continentale - numite şi civilizaţii "imperiale" au
putut să se dezvolte în valea Nilului şi în
Mesopotamia căci foarte devreme s-au reunit cele
trei condiţii asigurând reuşita lor: o ţară extrem de
fertilă, o organizaţie socio-politică urbană foarte
puternică, o religie colectivă în strânsă legatură cu
puterea.
Astfel, sumerienii care s-au stabilit în valea
Eufratului şi au fost un popor de agricultori au
înscris pe table de lut principiile esenţiale ale
medicinii lor. În civilizaţia Caledo – Asiriana care i-a
succedat, medicina – puţin distinsă de sacerdot – era
se pare codificată cum o demonstrează anumite
mărturii ce au parvenit până la noi. Codul
Hammourabi gravat pe o stea de diorită descoperită
în ruinele Suse – unde se vede Dumnezeu soare
86
poruncind legile sale lui Hammourabi, monarh
caledonian – indica principiile de responsabilitate şi
onorariile medicului: acesta va lua 10 sikle pentru
îngrijirea unui ochi, dacă este vorba de un stăpân, 2
sikle dacă e vorba de un sclav, 5 sikle pentru
vindecarea maladiilor osoase şi viscerale; din contra,
dacă comite o greşeală, i se va tăia mâna. Această
noţiune de responsabilitate morală a fost în egală
măsură la mare cinste în Egipt, aceasta probabil la
începutul erei faraonice.

1.2. Sclavagismul: îngrijiri realizate de preoţi,


medici militari romani, vindecătorii rurali,
practici magice.
La vechii greci, la început, zeul artei medicale
era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit
Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub
influenţa şcolilor filozofice materialiste ca cea a lui
Empedocle (natura este formată din patru elemente:
foc, apă, pământ şi aer) - medicina capătă trăsături
ştiinţifice, în special prin persoana lui Hippocrate din
Cos, considerat părintele medicinii moderne. În
culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se
mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile
recomandate sunt rezultatul observaţiilor empirice.
În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.)
centrul cultural devine oraşul Alexandria, unde
Herofil practică primele disecţii a unor cadavre
omeneşti.
O dată cu ascensiunea imperiului roman
centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din
87
Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria
humorilor şi descrie cele patru manifestări cardinale
ale inflamaţiei: roşeaţă, căldură, umflătură şi durere
(rubor, calor, tumor, dolor), valabile şi în zilele
noastre.
În acest timp civilizaţiile imperiale în esenţă
continentale se vor substitui civilizaţiilor
mediteraneene bazate pe o economie comercială, o
societate democratică şi individualistă, şi vom asista
la declinul marilor capitale continentale (Memphis,
Theba, Babilon, Ninive, Suse) în detrimentul
oraşelor porturi (Corint, Alexandria, Antiohia,
Cartagina, Atena) .
În mileniul de dinainte de Hristos, aceste
civilizaţii mediteraneene vor atinge o dezvoltare
considerabilă, ceea ce a făcut să fie numită
"miracolul Grec".
Între secolul VII şi V înainte de Hristos
medicina greacă se desparte de caracterul sau mitic
şi sacerdot şi – contemporană construirii marilor
oraşe – se va inspira din considerente filozofice.
Lui Hipocrate îi revine meritul de a fi creat
deontologia medicală pe care şi noi o urmăm astăzi.
Într-adevăr, tot cea ce l-a precedat îi este inferior de
tot ceea ce i-a succedat în lumea antică şi de atunci
cu câteva excepţii. Hipocrate a rezumat dificultăţile
morale ale profesiunii medicale într-o formulă care
rezuma doctrina sa: "viaţa este scurtă, arta este
lungă, ocazia fugitivă, experienţa nesigură,
judecata grea".
Cea mai veche culegere de deontologie de
88
care s-au legat civilizaţiile occidentale este cea
cunoscută sub numele de Jurământul lui
Hipocrate. Acest text, elaborat cu aprox. 500 de ani
înainte de Hristos, în epoca cea mai strălucită a
Greciei antice - unde trăiau Pericle şi Philias,
Sofocle şi Euripide - prin Hipocrate şi prin discipolii
săi a formulat regulile moralităţii profesionale cu
cinste în şcolile de medicină ale lumii greceşti.
"Jur pe Apollo medic, Asklepios, Hygeia şi
Panakeia luând ca martor toţi zeii şi zeiţele ca voi
înfăptui după puterea şi judecata mea, acest
jurământ şi această angajare scrisă.
Jur de a considera egalul părinţilor mei pe
cel ce mă va învăţa arta medicinei; de a împărţi cu
el subzistenţa, greutăţile şi nevoile dacă e necesar;
de a privi pe fii săi ca pe fraţi şi daca ei vor vrea să
studieze această arta să-i învăţ fără onorariu; de a
comunica preceptele generale, lecţiile orale şi tot
restul doctrinei fiilor mei, cei ai stăpânului meu şi
discipolilor ce urmează legea medicala, dar la nici
un altul.
Voi face să servesc regimul dietetic în
avantajul bolnavului după puterea şi judecata mea;
pentru păcatul lor şi răul lor nu voi da, oricât m-ar
ruga un drog sinucigaş şi nici nu voi lua iniţiativa
unui astfel de sfat; nici nu voi da la nici o femeie
contraceptive.
Pentru castitate şi sănătate îmi pun la
dispoziţie viaţa mea şi profesiunea mea şi voi lşsa
această practică profesioniştilor. În câteva case
unde trebuie să intru, mă voi duce pentru a ajuta
89
bolnavii, evitând tot ceea ce este corupător.
Lucrurile care, în exercitarea sau în afara
exercitării artei mele voi putea să văd sau să aud
despre existenţa oamenilor şi care nu trebuie să fie
divulgate în afară, le voi ţine sub tăcere, estimând
că aceste lucruri au dreptul de a fi secrete. Dacă
îndeplinesc până la capăt acest jurământ şi îi voi
face cinste, orice mi s-ar întâmpla în această viaţă
voi fi onorat pentru totdeauna de a ajuta oamenii.
Dar dacă voi abdica de la aceste principii tot răul
să se abată asupra mea!"
Hipocrate ilustrează aceste principii în
portretul lăsat despre medic:
" Este o recomandare pentru medic de a fi
firesc, după temperamentul său, căci despre un
medic nenatural se crede de obicei ca el nu va şti să
îngrijească pe alţii. Trebuie să fie el însuşi bine
îmbrăcat şi să utilizeze parfumuri plăcute al căror
miros nu are nimic suspect. În acest sens dispune
pacientul în favoarea sa. Medicul înţelept în ceea ce
priveşte moralul trebuie să ţină cont de ceea ce
urmează: să ştie să tacă, apoi a-şi regla viaţa căci
acesta este un lucru foarte important pentru reputaţia
sa. Trebuie ca el să aibă caracterul unui om cinstit şi
cu aceasta să fie grav şi binevoitor. Căci excesul de
zel îl va face să fie respectat mai puţin. Să observe
ceea ce i se permite. Cât despre ţinuta sa, aceasta va
fi a unui om raţional, altfel el ar părea arogant şi dur.
Din contra dacă nu va râde şi nu va fi vesel, va
deveni obositor, lucru de care trebuie să se ferească.
Să fie cinstit în toate relaţiile căci cinstea îi este de
90
un mare ajutor: bolnavii au lucruri uneori dificile de
spus medicului şi i se confesează fără rezervă;
oricând el vede femei tinere obiecte de mare preţ;
trebuie să rămână stăpân pe sine tot timpul. Iată ceea
ce trebuie să fie medicul ca ţinută fizică şi morală".
Grecia nu a fost – după toată probabilitatea –
singura origine intelectuală a civilizaţiei. Civilizaţia
Hindusă s-a dezvoltat în egală măsură pe plan
material şi moral cu rară perfecţiune în cele două văi
privilegiate cea a Hindusului şi cea a Gangelui.
Dată fiind absenţă datelor relative referitoare
la nivelul atins de către medicina indiană înaintea
invaziei ariene, se presupune vecină cu cea a lui
Hipocrate la care s-au stabilit textele parvenite până
la noi. Atraja care învăţa medicina pe Taxila şi
Susruta care profesa la Benares au prezentat etica
medicală ca în "portretul medicului" care figurează
în opera lui Susruta. Susruta spune despre medic:
"Să fie din familie bună, frumos, puternic, viguros,
discret, amabil, fără pretenţii, vesel când este
ocazia, cast, rezervat, răbdător şi familiarizat cu
ştiinţele sacre. El trebuie să fie îmbrăcat în alb, să
poarte părul scurt şi unghii tăiate, să vorbească
încet, fără gesturi, cu faţă calmă". În ziua primirii, el
primea de la stăpânul sau o "instrucţie" a cărei
solemnitate aminteşte de cea a jurământului: nu va
trebui să asculte sentimentele, ura sau orgoliul; va fi
sclavul adevărului; va îngriji pe stăpânii săi şi pe
toţi ce i se vor adresa lui de o manieră politicoasă şi
rezonabilă, bogaţi şi săraci. Grija lui faţă de bolnavi
nu va avea limite, dar în interesul reputaţiei sale şi
91
pentru a salva demnitatea artei, va trebui să refuze
îngrijirile celor pe care îi recunoaşte ca incurabili.
Va trebui să acorde cea mai înaltă consideraţie
brahmanilor, stăpânilor săi şi să fie plin de
consideraţie pentru cei necăjiţi.
"Vei evita, spune stăpânul, orice companie
nepotrivită; nu vei da niciodată leac la un om
condamnat pentru crima contra regelui; nu vei
merge niciodată să îngrijeşti o femeie în absenţa
bărbatului ei sau fără consimţământul acestuia; nu
vei primi nimic de la ea altceva decât hrana ce-ţi va
fi necesară. Deci medicul nu se va duce la un bolnav
fără să fie chemat de către acesta etc.".
Cât despre tema ştiinţifică iată ce sfătuieşte
el: "cel ce a învăţat simplu principiile medicinei, dar
nu a primit instrucţiuni practice îşi va pierde
sângele rece în prezenţa unui bolnav, pe de alta
parte cel ce cu grabă se lansează în practicarea
medicinii fără a-şi lua timpul de a studia principiile
artei este nedemn vis-à-vis de oamenii instruiţi şi
merită să fie pedepsit de către lege. Ambii sunt astfel
insuficient pregătiţi şi totodată incapabili de a
deveni practicieni ca şi o pasăre care ar zbura cu o
aripă".
E probabil în faptul istoric al societăţii
indiene prin ierarhia castelor sociale - în sânul cărora
se găseau brahmani din care proveneau preoţii şi
medicii - de unde vine explicaţia despre existenţa, în
preajma medicilor a asistenţilor medicali pe care
gândirea modernă îi considera ca veritabili
infirmieri.
92
Medicul hindus Tsharaka (care a trăit la
începutul erei creştine şi a fixat prin scris tradiţia
medicală a Indiei) relatează pentru prima dată în
istoria medicinei – calităţile, funcţiile şi îndatoririle
acestor asistenţi medicali:
"Om cu sânge rece, viguros, nepurtând pică
la nimeni, atent la nevoile bolnavilor, urmărind
strict şi neobosit instrucţiunile medicului.
Cunoaşterea procedeelor de preparare a
compoziţiilor medicamentelor, inteligenţă, devotat
bolnavilor, puritatea moravurilor şi a corpului, sunt
cele patru calităţi care disting asistentul medical.
Asistenţii se disting prin curăţenia mâinilor,
ataşament faţă de persoana pentru care sunt
angajaţi; dotaţi din punct de vedere al inteligenţei şi
abilităţii; înclinaţi spre bunătate şi apţi la orice gen
de serviciu prin care un pacient poate fi revindecat;
spirit deschis, experţi în arta de a prepara hrana,
familiarizaţi cu masajul şi fricţionări ale membrelor,
să ştie să supravegheze şi să asiste bolnavul, să
dozeze medicaţia; totdeauna gata, răbdători şi abili
a veghea pe cel ce suferă; niciodată de reavoinţă
oricare ar fi actul care ar putea să fie cerut de
medic sau pacient".
Ştim că probabil în secolul VI al erei noastre
civilizaţia chineză care acordă o mare importanţă
medicilor, arată în egală măsură calităţi şi un
comportament care ne-ar părea astăzi mai
"deontologice" pe care le regăsim în principiile lui
Souen-Seu-Mo: "pentru a fi un medic bun, nu este
suficient să fii versat în literatura Confucianistă şi
93
Thaoista, cel ce nu a citit cărţile Budiste nu va
cunoaşte mare lucru, compasiunea, bucuria
renunţării. Nu va şti abordând bolnavii să fie
pătruns de milă şi simpatie, nici să-şi formeze o
voinţă de a aduce ajutor în toate durerile, fiind
animat de această dorinţă fără a se ocupa de
treburile sale personale, de bogăţia sa, de arta sa,
de frumuseţea sa, de inteligenţa sa, de calitatea sa
de chinez sau de barbar, de prieten sau duşman, nu
va reuşi să considere cu egalitate toţi bolnavii ca
prietenii săi cei mai scumpi".
Perioada de aproximativ 1000 de ani care
înconjoară originea erei Creştine este cea unde se ia
pentru prima dată cunoştinţa de deontologia
medicală, cea pe care o concepem – şi dealtfel cea pe
care o practicăm – astăzi. Într-adevăr, prin
intermediul Imperiului Roman, lumea mediteraneana
a marcat cultura noastră occidentală într-un mod
definitiv. Astfel, într-una din scrisorile pastorale se
aminteşte că obligaţia clerului este de a vizita
bolnavii şi de a observa deontologia lui Hipocrate, a
acorda respect medicului despre care se spune în
eclesiast că el este creaţia Atotputernicului:
"Acordaţi ajutor bolnavilor" se spunea, "şi
recompensa va veni de la Dumnezeu". Creştinilor
captivi în exil, de origine siriană sau bizantină care
au tradus în arabă marile opere medicale le revine
meritul de a fi asigurat difuzarea în Orient şi de a fi
asociat aici anumiţi medici islamici ca persanul Ali
Iben Rabban Al Tabari a cărui deontologie strict
hipocratică ne-a lăsat un portret al unui bun
94
practician: "va alege în fiecare lucru ce-i mai bun şi
mai drept, nu va fi uşuratic, orgolios şi denigrant
deci nu va fi niciodată obosit, infatuat, nu se va
plasa niciodată deasupra celorlalţi".
Rolul medicilor iudei – care au fost
practicieni foarte reputaţi – a fost de asemenea foarte
important în practica deontologiei medicale. Opera
lui Maimonide este o strălucită mărturie. Moise
Maimonide, medic, filozof şi talmudist eminent,
descendent al unei linii de rabini şi înalţi demnitari
iudei, pregătit pentru ascensiunea sa în crearea unei
culturi vaste, medic personal al sultanului Saladin –
care a trăit în sec. al XII-lea după Hristos, ne-a lăsat
o opera deontologică mistică cunoscută sub numele
de rugăciunea lui Maimonide: "O Doamne umple-
mi sufletul de dragoste pentru artă şi toate
creaturile, nu admite ca gloria cercetării să mă
influenţeze în exerciţiul artei mele, căci duşmanii
adevărului şi ai dragostei de oameni ar putea foarte
uşor să abuzeze şi să mă îndepărteze de nobila
datorie de a face bine copiilor tăi. Susţine-mi forţa
inimii ca ea să fie totdeauna gata să servească
bogatul şi săracul, prietenul şi duşmanul, bunul şi
răul. Fă-mă ca eu să nu văd decât omul în cel ce
suferă. Ca sufletul să-mi fie deschis aproape de
patul bolnavului, ca el să nu fie direcţionat de nici o
gândire străină, ca în final să fie prezent la tot ceea
ce experienţa şi ştiinţa l-au învăţat; căci mari şi
sublime sunt cercetările ştiinţifice care au ca scop să
conserve sănătatea şi viaţa tuturor creaturilor. Fă ca
bolnavii să aibă încredere în mine şi în arta mea, ca
95
ei să urmeze sfaturile şi prescrierile mele.
Îndepărtează de la patul lor şarlatanii, pe cei cu mii
de sfaturi şi care cunosc totul căci prin toate acestea
se poate conduce la moartea lor. Dacă neştiutorii
mă blamează fă ca dragostea pentru arta mea să mă
facă invulnerabil ca eu să pot să perseverez în
adevăr şi prestigiu. Dă-mi Dumnezeule răbdare pe
lângă bolnavi, fă ca eu sa fiu moderat în totul, dar
insaţiabil în dragostea mea pentru ştiinţă.
Îndepărtează de mine, o Dumnezeule, ideea că eu
vreau totul. Dă-mi forţa, voinţa şi ocazia de a-mi
lărgi din ce în ce mai mult cunoştinţele mele".

1.3. Evul mediu: îngrijiri acordate de preoţi,


călugări ortodocşi si catolici, medici laici;
spitalele mănăstirilor si aşezămintele medico-
sociale orăşeneşti.
În această epocă ştiinţa a cunoscut o fază de
stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând
locul observaţiei.
Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a
avut şi un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor
greceşti dar şi ai celor persane, au propagat în
Europa vechile învăţăminte ale culturii antice. Al-
Razi (secolul al X-lea p.Ch.)a descris variola şi
pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în
secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să
rămână până în vremurile moderne manualul de bază
al facultăţilor de medicină.

96
Un moment important l-a reprezentat
înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către
călugării benedictini din Monte Cassino a primei
instituţii de învăţământ medical la Salerno în Italia
(Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în
Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele
universitare din Bologna şi Padova.
Diverşi medici au acordat în cursul evului
mediu şi renaşterii o mare importanţă, ca Paracelsius
care spunea: " Medicul trebuie să fie înainte de orice
un om bun şi veridic", sau Rabelais care a scris:
"Ştiinţa fără conştiinţă, nu e decât ruina sufletului",
deci Colegiile Medicilor se arată mai grijulii de a-şi
reglementa privilegiile decât de deontologie.
Saint–Vincent - T. Paul (1576-1660) va
ilumina secolul său şi va crea veritabil vocaţia de
asistenţă religioasă care nu ezita să doteze - ca
urmare a moralei creştine – deontologia tehnică
astfel: "Asistenta va pregăti cina, o va aduce
97
bolnavului, îl va aborda cu veselie şi caritate şi va
da binecuvântarea, totul cu o dragoste pe care ar
da-o fiului ei, sau mai degrabă lui Dumnezeu, va
încerca să-l înveselească atunci când el este dezolat.
Asistenta va observa timpul şi ora când se
dau medicamentele, va avea un mare respect pentru
ordinele medicilor ce-i vor fi date referitor la
tratamentul bolnavilor.
Asistenta trebuie să ştie să administreze
perfuzie şi să recolteze sânge în cantităţi exacte".
Reglementarea legală făcând parte largă din
iniţiativa privată în organizarea îngrijirii şi
asistenţei bolnavilor, deontologia a ţinut mult timp
să se confunde cu morala individuală.
Dezvoltarea medicinei moderne a fost
influenţată de dezvoltarea tehnologiei şi de marile
descoperiri din acest domeniu. Cel mai renumit
reprezentant al acestei epoci a fost Paracelsius, care
se ocupa de alchimie, astrologie, dar şi de etica şi
psihologie, spunând: "Caracterul medicului
influenţează mai puternic starea bolnavului decât
orice medicament".
Din secolul al XVII-lea a început
urbanizarea. În oraşele aglomerate condiţiile de viaţă
şi igienă se deteriorau şi din aceasta cauză au apărut
tot mai des epidemii. Forţate de împrejurări,
autorităţile construiesc mai multe spitale, dar paralel
cu aceasta, nivelul de acordare al îngrijirilor
medicale, stagnează. Îngrijirea bolnavilor este făcută
de măicuţe şi de îngrijitoare voluntare necalificate.
Din acest motiv în Germania, în mijlocul secolului al
98
XIX-lea a fost înfiinţată prima şcoala unde pe
lângă educaţie morală se învăţa şi îngrijirea
bolnavului. Acesta a fost punctul de plecare al
şcolilor sanitare de mai târziu.
În această perioadă obligaţiile celor care
îngrijeau bolnavii s-au înmulţit – pe lângă
alimentarea şi toaleta zilnică a bolnavului aveau
obligaţia de a măsura temperatura, de a recunoaşte
anumite boli după semne şi simptome, de a aplica
diete corespunzătoare îmbolnăvirilor. Pentru aceste
noi atribuţii era nevoie şi de o pregătire teoretică.
Războaiele, în general, dar mai ales cel de la
mijlocul secolului al XIX-lea, au contribuit la
dezvoltarea medicinei concomitent cu dezvoltarea
îngrijirii. Dintre acestea un rol important l-a avut
Războiul din Crimeea, unde răniţii ruşi au fost
îngrijiţi de surori voluntare a căror instruire a fost
organizată de chirurgul Pirogov. Pe cealaltă parte
îngrijirea soldaţilor englezi şi francezi a fost
asigurată de un grup de voluntari organizaţi şi
pregătiţi de Florence Nightingale. Ea a fost cea care
după război a înfiinţat la Londra, în Spitalul St.
Thomas, prima şcoala pentru surori medicale. Ca
cerinţa pentru a urma cursurile acestei şcoli, era "o
cultură generală şi o integritate morală
ireproşabilă".
Pe exemplul ei au fost înfiinţate şi în alte
spitale şcoli pentru surori, contribuind astfel la
creşterea numărului de surori medicale calificate. În
organizarea acestor şcoli Crucea Roşie înfiinţată în
1864 a jucat un rol important.
99
La sfârşitul secolului trecut în mai multe ţări
au fost organizate sistematic cursuri pentru formare
de instructori sanitari. În 1899 la Londra s-a înfiinţat
Consiliul Internaţional al Surorilor Medicale cu
scopul uniformizării pregătirii profesionale a celor
ce voiau să practice aceasta profesie, iar la New
York în cadrul Universităţii Columbia a fost
înfiinţată o secţie separată care avea ca scop,
pregătirea teoretică şi practică a asistenţilor medicali.
Dezvoltarea rapidă a societăţii şi medicinei,
precum şi tehnologia apărută au determinat şi o
creştere calitativă a îngrijirilor medicale. Acest lucru
fiind permanent are ca efect apariţia profesiei de
asistent medical şi indispensabilitatea acestuia în
echipa medicală.

Îngrijirea bolnavilor in sec. XIV – XVIII

Îngrijiri efectuate de medici, bărbieri-


chirurgi, moaşe, băieşi, călugări, vraci
Se exprimă primele critici asupra concepţiei
lui Galenus şi ale şcolii arabe, considerate până
atunci intangibile, şi se redescoperă învăţătura lui
Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în
direcţia anatomiei şi în 1543 apare opera
monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani
Corporis Fabrica (Cu privire la construcţia corpului
omenesc), moment crucial în istoria medicinii.
Tot din această perioadă trebuiesc menţionate

100
lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în
Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie
sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive
Morbus Gallicus), şi ale lui Philippus Aureolus
Paracelsus (1493 - 1541), medic şi alchimist în
Elveţia, asupra substanţelor cu acţiune vindecătoare.
A fost meritul chirurgului francez Ambroise
Paré prin succesele sale terapeutice să aducă
chirurgia în cadrul medicinei, considerată până
atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispoziţia
bărbierilor.
În 1628 apare lucrarea anatomistului englez
William Harvey Essay on the Motion of the Hearth
and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca
o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă a
sângelui.
Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la
Universitatea din Bologna (Italia) descoperă
capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul
Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza
creierului.
Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic
englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei,
recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi
face observaţii epidemiologice.
În anul 1632 a fost introdusă Chinina în
tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat
eficace în tratarea bolilor.
În Italia, către sfârşitul secolului al XVIII-lea,
apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista
Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani
101
(1729 - 1799) infirmă teoria generaţiei spontane.
În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749
– 1823) introduce metoda vaccinării antivariolice.

Asistenta publică, marile epidemii, prima


şcoală pentru moaşe.

Progrese in îngrijirea bolnavilor in sec. XIX si


pana in prezent, evoluţia medicinei si pregătirea
cadrelor medii sanitare, personalităţii
reprezentative.

Numeroase descoperiri au condus la progrese


importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor
precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.
În jurul anului 1819, în Franţa, René Laennec
(1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel
mai utilizat instrument în examinarea medicală.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în
Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele istologiei, în
timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în
Berlin (Germania)studiază substraturile anatomo-
patologice ale bolilor şi emite cumoscuta teorie a
patolgiei celulare.
Descoperirile fundamentale în lumea
microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 -
1895) şi ale lui Robert Koch (1843 - 1910)
contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil

102
von Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 -
1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste
descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz
Semmelweis (1819 - 1865) introduce asepsia iar
Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte
pentru prima dată fenolul ca substanţă antiseptică.

Claude Bernard în mijlocul elevilor săi


pictură de Léon Lhermitte, 1889

Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat


lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878)
asupra funcţionării glandei tiroide, ficatului şi asupra
sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan Petrovici
Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la
reflexele condiţionate.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 -
1934) a contribuit la cunoaşterea structurii
103
sistemului nervos.
Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 -
1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplică în
investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America în
de către americanul William Thomas Morton în
1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de
austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898
de către August Bier în Germania contribuie la
dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
Caracteristică este combaterea efectivă a
bolilor infecţioase prin vaccinări în massă,
întroducerea antibioticelor prin măsuri sanitare şi
îmbunătăţirea condţiilor de viaţă.
Tratamentul medicamentos specific cu
substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în
Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915).
În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă
sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming
(1881 - 1955) constată acţiunea bacteriostatică a
ciupercei Penicillium, din care biochimistul Howard
Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă
pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor.
Progrese importante au fost făcute în
domeniul geneticii, descoperindu-se modul de
transmitere a caracterelor, structura cromosomilor şi
rolul genelor precum şi structura chimică a acidului
dezoxiribonucleic (DNA), suportul fizic al
informaţiei genetice.
După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca
factori esenţiali în mecanismele de apărare ale
104
organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-
lea se pune în evidenţă rolul diverselor limfocite în
imunitatea celulară şi producerea de anticorpi.
În domeniul chirurgiei, transplantele de
organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian
Barnard efectuează prima transplantare de inimă)
dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi altfel
incurabili.
După ce Charles Sherrington (1857 - 1952)
efectuase studii fundamentale asupra funcţionării
sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891
- 1976) cercetează funcţiile scoarţei cerebrale prin
stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul
unor intervenţii chirurgcale. Dezvoltarea
Neurochirurgiei se datorează în special americanilor
Harvey Cushing (1869 - 1939) şi Walter Dandy
(1886 - 1946).
Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin
aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul
cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de
pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile
coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare,
medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea
şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de
risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul,
hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de
colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă
dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în
unele forme, ca leucemia şi altele.
Din toate aceste progrese rezultă însă şi o
serie de probleme de etică medicală, cele mai multe
105
controversate.
Avem dreptul să prelungim suferinţa unui
bolnav incurabil când el îşi doreşte un sfârşit cu
ajutor medical (moartea asistată) sau să menţinem
într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul aparatelor
un bolnav cu excluderea funcţională a scoarţei
cerebrale (sindrom apallic) ?
Este morală întreruperea sarcinii la cerere,
sau numai în caz de boli grave ale mamei sau
fătului? Avortul ar trebui complet interzis din motive
morale sau religioase ?
Este morală utilizarea pentru cercetare sau în
terapeutică a ţesuturilor recoltate de la embrioni
umani ?
La nici una din aceste întrebări nu se poate da
un răspuns cu şanse reale de a fi unanim acceptat.
În ultimul mileniu, o serie de descoperiri
monumentale au revolutionat practica medicala.
Datorita lor au putut fi salvate milioane de vieti.
La începutul secolului al XIX-lea, durata
medie de viata în Europa era de 30 de ani. La o suta
de nasteri, 40 de nou-nascuti mureau înainte de
primul an de viata. Maladiile si infectiile, în
majoritate cauzate de conditiile improprii, mizere de
trai, duceau la o pierdere masiva si incomensurabila
de vieti omenesti. În comparatie cu media de viata a
oamenilor anului 1000, astazi, în Occidentul
industrializat, aceasta a cunoscut o crestere de peste
doua ori – de pâna la 76,5 ani pentru copiii nascuti în
1997, în Statele Unite. Rata mortalitatii infantile s-a
diminuat substantial fata de acum o mie de ani. Si în
106
mod cert, în urmatorul mileniu descoperirile din
medicina vor contribui la asigurarea unei vieti si mai
lungi si mai sanatoase. Bunaoara, ultimele realizari
ale geneticii ofera speranta unor noi tratamente care
sa vindece maladii necrutatoare precum cancerul, sa
înlature tarele ereditare din familii si pe cât posibil
chiar sa încetineasca procesul îmbatrânirii. Iar
recentele solutii datorate tehnologiei transplantului
sugereaza ca deja s-au facut primii pasi în
dezvoltarea în mediu de laborator a organelor
necesare înlocuirii celor vatamate. Dar oare toate
aceste solutii salvatoare ar fi fost posibile fara
descoperirile medicale de pionierat ale ultimului
mileniu? Câtusi de putin.
Sa încerci sa alegi dintre mii de descoperiri
medicale numai pe cele zece considerate a fi cele
mai importante este cu siguranta o provocare. Cu ce
instrument sa masori semnificatia unei
descoperiri…? Un factor este preeminenta: cele mai
importante descoperiri au condus la nenumarate
altele, care în final au remodelat medicina si au
afectat milioane, chiar miliarde de oameni. Mai
precis, schimbarile din practica medicala au lasat
mult în urma descoperirea initiala; uneori, au putut fi
puse la punct terapii clare numai dupa multi ani.
Aceste descoperiri au câstigat acest statut de
importanta milenara nu doar pentru ca i-au ajutat pe
medici sa salveze vieti, ci pentru ca practic au
schimbat fundamental modul în care oamenii de
stiinta considerau sanatatea umana. Procedând astfel,
aceste descoperiri au deschis noi terenuri vaste de
107
cercetare care au revolutionat medicina si au salvat
nenumarati oameni. În ordinea descoperirii lor aceste
etape care au revolutionat stiintele medicale sunt:
anatomia umana, circulatia sanguina, bacteriile,
vaccinul, anestezia chirurgicala, razele X, tipurile
sanguine, culturile de tesuturi, antibioticele si
structura acidului dezoxiribonucleic (ADN).

Începutul
Practicarea medicinii este la fel de veche ca si
civilizatia. Cu toate acestea, grecilor li se atribuie
inventarea stiintelor medicale, prin folosirea mai
curând a observatiei si experimentului, decât prin
invocarea unor forte supranaturale care sa vindece
bolile. Desi mai târziu cunostintele medicale ale
grecilor au fost preluate de catre cuceritorii romani,
în momentul în care Imperiul Roman a colapsat la
începutul Evului Mediu, acestea au cazut în
obscuritate. Ca o consecinta generala, Europa
medievala a fost marcata de o perioada de stagnare
în stiinte, combinata cu epidemii sporadice de ciuma
bubonica, sifilis, lepra, holera, variola si alte boli, iar
singura solutie pentru vindecare în acea vreme a fost
apelarea la practici stravechi, magico-religioase si
tratamente, care astazi sunt numite cu un termen
generic, neconventionale. Din medicina antica au
supravietuit atunci numai fragmente din tratate. În
general în Evul Mediu oamenii întelegeau boala doar
ca o pedeapsa pentru pacatele savârsite sau ca un
rezultat al actiunii fortelor demonice. Din aceste
motive, rugaciunea si incantatiile erau cel mai
108
adesea forma standard de tratament.
Totusi, medicina occidentala a cunoscut chiar
si în aceste conditii un reviriment formidabil în
momentul în care la universitatile italiene din
Salerno, Bologna si Padova au fost puse bazele
facultatilor medicale, în secolele al IX-lea si al X-
lea. Si pâna în secolul al XII-lea au aparut asemenea
facultati si la universitatea franceza din Paris si la
Oxford în Anglia. În aceste lacase ale stiintei a fost
stimulata cercetarea, au fost stabilite cerintele pentru
examinarea absolventilor, viitori medici – toate
elemente decisive pentru extraordinarul avânt al
medicinii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea,
avânt care a continuat pâna în zilele noastre.

Anatomia umana
Înainte sa se puna bazele stiintei medicale
moderne, medicii practicieni aveau nevoie de o
întelegere cât mai corecta a anatomiei umane. Fara
descrieri clare ale structurii
corpului uman era imposibil
sa se priceapa care sunt
functiile diferitelor parti ale
organismului. O data ce
savantii ar fi înteles acestea,
ei puteau sa sugereze terapii
medicale propice pentru
refacerea functiilor vitale.
În mod surprinzator,
nimeni nu stia prea multe
despre anatomia umana pâna
109
în 1543 când anatomistul belgian Andreas Vesalius a
scris De Humani Corporis Fabrica, Libri Septem (Cu
privire la structura corpului uman, în sapte carti).
Momentul crucial în descoperirea corpului
uman l-a reprezentat apariţia cărţii lui Andreas
Vesalius -"De Humani Corporis Fabrica" ("Cu
privire la structura corpului uman"), în anul 1543.
Lucrarea, considerată o adevărată capodoperă,
cuprinde numeroase planşe, însoţite de un text clar.
Unele dintre aceste planşe au fost realizate de
pictorul Calcar, elev al lui Titian. În Europa
Medievală, cunoştinţele de anatomie se bazau în
principal pe învăţăturile medicului roman Galenus.
Descrierile anatomice făcute de acesta se întemeiau
pe disecţii de animale. Se ştie acum însă cât de mult
diferă corpul uman de cel animal. Tânărul Vesalius a
avut curajul să prezinte peste 200 de erori ale lui
Galenus, într-o perioadă în care erau strict interzise
criticile la adresa unor maeştri veneraţi ai medicinii.
În 1537, la vârsta de 23 de ani, Andreas
Vesalius a obţinut diploma în medicină la
Universitatea din Padova. La scurt timp după
absolvire, a fost numit şeful disciplinei de anatomie
şi chirurgie din cadrul aceleiaşi universităţi. În
timpul studenţiei, el obişnuia să meargă noaptea prin
cimitire şi să dezgroape cadavre, pe care le aducea
apoi în propriul său dormitor. Vesalius i-a angajat pe
cei mai mari artişti italieni pentru a desena anatomia
corpului uman. În 1543, la numai 29 de ani, a
terminat celebra sa operă în şapte volume, una dintre
cele mai mari cărţi de medicină scrise vreodată.
110
De secole cercetarea anatomiei cadavrelor
umane (disectia) era interzisa. În Europa medievala
cunostintele de anatomie se bazau predominant pe
învataturile medicului roman Galen (129-199?).
Descrierile anatomice realizate de acesta se
întemeiau pe disectii pe cadavre de animale care, de
fapt, difera mult de cele umane. Dar a-l contrazice pe
Galen era extrem de periculos, deoarece puternica
Biserica Romano-Catolica lua concluziile sale drept
litera de Evanghelie. Cu toate ca au existat câtiva
temerari care sa corecteze unele dintre erorile lui
Galen, oamenii bisericii au facut în asa fel încât
lucrarile lor au fost pierdute pentru secole.
Multi o considera drept cea mai mare carte de
medicina publicata vreodata. Aceasta lucrare
monumentala a adus medicinii un dar pretios: pentru
prima data anatomia umana se baza pe o disectie
minutioasa si pe observatii fata de maniera
anterioara, limitata de textele rigide, ortodoxe, cu
radacini în antichitate.

Circulatia sângelui
Descoperirea medicului englez William
Harvey cu privire la functia inimii si felul în care
circula sângele este considerata de catre majoritatea
specialistilor drept cea mai mare realizare medicala a
tuturor timpurilor: aceasta stabilea principiul
cercetarii prin experimente în medicina pentru a
putea învata cum functioneaza organele si tesuturile
corpului. Publicata în 1628, cartea de referinta a lui
Harvey, Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et
111
Sanguinis in Animalibus (Eseu anatomic referitor la
miscarea inimii si sângelui în animale), a încurajat
cercetarea functiilor mecanice ale multor procese
corporale, incluzând respiratia, digestia,
metabolismul si reproducerea.
Harvey a obtinut diploma medicala la
Universitatea din Padova, unde a învatat un lucru
foarte important: venele au valve care permit
sângelui sa circule într-o singura directie. Cu toate
acestea, rolul exact al valvelor era incert. Realizând
ca înca era periculos sa-l contrazica pe Galen, care
pretinsese ca ficatul nu numai ca fabrica sângele
corpului, ci si ca acesta îl pompeaza prin trup,
Harvey s-a hotarât sa studieze fluxul sanguin facând
vivisectii pe animale. Timp de 12 ani Harvey a
condus experimente în fata membrilor influentului
Colegiu Regal al Medicilor din Londra, Anglia.
Procedând astfel, el avea nevoie de sustinerea
acestora pentru cartea sa care, sub aparenta slavirii
lui Galen, schimba multe dintre teoriile acestuia. De
pilda, în capitolul opt din cartea sa, Harvey a
introdus cu foarte multa prudenta ideea revolutionara
ca sângele se misca într-un fel de circuit prin corp,
pornind de la inima catre artera, apoi catre vene si
întorcându-se la inima. În capitolul urmator autorul
explica într-o engleza cât se poate de limpede ca are
dreptate. Într-o serie de experimente stralucite pe
animale si oameni, Harvey a demonstrat cum circula
sângele prin corp. Când o artera e blocata, venele
care o dreneaza nu mai functioneaza. Când o vena se
blocheaza, ea se umfla sub locul blocajului si se
112
distruge deasupra lui, dar umflatura dispare când
blocajul este îndepartat. Medicul a mai aratat ca
valvele în vene permit sângelui sa circule numai în
directia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit ca
sângele se misca într-un circuit prin corp, deci exista
o “circulatie sanguina”.

Bacteriile
Dupa aceste doua momente majore din istoria
stiintelor medicale, reprezentate de Vesalius si
Harvey, în secolul al XVII-lea a fost descoperit unul
dintre cei mai mari dusmani ai corpului uman:
bacteria. Aceasta a dus în final la concluzia ca
expunerea la anumite microorganisme ar putea fi
generatoare de boli. Mai mult, a avansat noi teorii cu
privire la antiseptice, care au scazut drastic rata
mortalitatii provocata de chirurgie.
Antoni van

Leeuwenhoek, care pe atunci îsi câstiga traiul în


Delft, Olanda, facând pe de-o parte munca menajera
si pe de alta parte mic comert cu accesorii pentru
îmbracaminte, a descoperit bacteriile si alte
microorganisme folosind un microscop construit de
113
el însusi. Datorita influentei unui prieten medic
olandez, a fost invitat sa scrie scrisori Societatii
Regale din Londra – un grup dedicat progresului în
stiinta. Aceste scrisori au fost traduse din olandeza în
engleza si publicate în jurnalul societatii,
Philosophical Transactions.
Cea mai faimoasa dintre ele a fost publicata
pe 16 martie 1677. Autorul descria ceea ce vede
privind prin microscopul sau o picatura de apa de
ploaie. Picatura fusese recoltata dintr-un tub unde
statuse mai multe zile. Spre surprinderea lui
Leeuwenhoek, el a vazut prin microscop o multime
de “animale” de dimensiuni invizibile cu ochiul
liber, cunoscute astazi ca protozoare, care înotau în
apa de ploaie. Cercetatorul a mai observat si alte
mici animale care nu se miscau deloc, cunoscute în
zilele noastre sub numele de bacterii. Nici unul
dintre membrii Societatii Regale nu avea habar de
aceste mici creaturi pe care olandezul le-a numit
“animalculi”. La solicitarea reprezentantilor uluiti ai
Societatii Regale, mai multi dintre cei mai respectati
cetateni din Delft au fost rugati sa verifice personal
descoperirile microscopice ale lui Leeuwenhoek.
Dupa confirmarea acestora, în 1680, cercetatorul
autodidact a fost ales membru în prestigioasa
Societate londoneza.
Descoperiri de mai târziu au extins
semnificatia lucrarii lui Leeuwenhoek, mai ales
aceea exceptionala din 1876 a omului de stiinta
german Robert Koch. Acesta a constatat ca bacilul
microscopic al antrax-ului putea cauza omului o
114
maladie fatala. Pâna atunci multi savanti considerau
o absurditate ideea ca fiinte microscopice ar putea
vatama animale mai mari, precum omul. În 1882
Koch a aratat ca o alta de bacterie, bacilul tuberculei,
era la originea tuberculozei. Pentru aceasta
descoperire el a primit în 1905 Premiul Nobel.
Spre deosebire de Koch, care era un medic de
tara când a facut descoperirea sa epocala, chimistul
si biologul francez Louis Pasteur detesta medicii în
asemenea masura încât nu îi suporta lucrând în
laboratorul sau. În ciuda acestui dispret, el era
profund fascinat de bolile de toate felurile. Pasteur a
descoperit ca putrefactia (descompunerea
substantelor organice) este cauzata de
microorganisme care plutesc în aer. Pasteur a aflat ca
putea preveni putrefactia supunând substantele
organice unei încalziri moderate, proces cunoscut azi
sub numele de pasteurizare.
În 1865 Joseph Lister, un chirurg englez, a
citit despre cercetarea lui Pasteur legata de
putrefactie. El si-a amintit ca în timp ce o fractura
osoasa simpla se vindeca invariabil, fracturile
compuse (oase fracturate care ies prin stratul de
piele) aproape întotdeauna încep sa putrezeasca.
Lister a fost convins ca acest proces periculos de
infectare era cauzat de microorganismele descrise de
Pasteur. Pentru a-si verifica teoria Lister a acoperit
fracturile compuse ale pacientilor sai, care anterior
erau expuse la aer, cu fese de pânza îmbibate în acid
carbonic. El credea ca acidul carbolic ar putea
extermina microorganismele din aer. Drept urmare,
115
timp de noua luni trata fracturile compuse si ranile
deschise cu acid carbolic si nu observa nici o infectie
în urma operatiei chirurgicale. Rezultatele
experimentelor sale, publicate în 1867, au dat nastere
chirurgiei antiseptice. Desi initial tehnicile sale
antiseptice au întâmpinat rezistenta altor medici,
totusi au devenit curând larg acceptate, iar numarul
mortilor provocate de infectii în sala operatorie încep
sa se diminueze.

Vaccinarea
Variola, cândva o infectie virala obisnuita
care secera milioane de vieti în cursul epidemiilor
periodice care explodau peste tot în lume, este
considerata astazi complet eradicata. Reusita se
datoreaza îndeosebi medicului englez Edward
Jenner, care în 1796 a realizat primul vaccin
împotriva acestei maladii. Descoperirea lui Jenner a
pus bazele stiintei imunologice. În clipa de fata
vaccinurile sunt folosite pentru a controla si preveni
difteria, hepatita, gripa, meningita, poliomielita,
tetanosul, febra tifoida, tusea convulsiva si multe alte
boli care cândva erau considerate adevarate plagi. Pe
timpul lui Jenner se practica o procedura numita
“variolare”, care avea rolul de a proteja oamenii
împotriva maladiei omonime. Aceasta tehnica
presupunea colectarea unei cantitati infime de
substanta dintr-o pustula variolica de la o persoana
cu o forma usoara si trecerea ei în bratul unei
persoane sanatoase. La cea din urma se producea o
forma foarte usoara de variola care se vindeca rapid,
116
dar procedura era adesea mortala.
Jenner, ramas orfan de la cinci ani, se nascuse
în satucul englez Berkeley, lânga Bristol. La 13 ani
devenise învatacelul unui chirurg de tara. La scurt
timp dupa aceea, satencele care se îndeletniceau cu
mulsul vacilor îi povestisera ca dupa ce contractau
variola vacilor (o infectie virala contagioasa la vaci,
caracterizata prin aparitia unor pustule pe piele, mai
ales în zona ugerului), o boala necrutatoare care le
afecta mâinile si bratele, deveneau imune la variola
umana.
Jenner îsi continua apoi practica medicala cu
renumitul chirurg John Hunter, la Londra. Ulterior se
întoarce în Berkeley si initiaza un experiment pentru
a afla cum variola vacilor poate proteja împotriva
variolei umane. Pe 14 mai 1796 el face doua incizii
mici în bratul baietelului de opt ani James Phipps.
Peste acestea el aplica lichid colectat dintr-o pustula
a unei mulgatoare bolnava de variola vacii. Pe 1
iulie, el îl infecteaza pe Phipps cu lichid dintr-o
pustula variolica umana. Rezultatul: Phipps devine
imun la variola umana. Prin urmare, Jenner a facut
doua descoperiri importante: cea dintâi, variola vacii
protejeaza împotriva variolei umane; a doua, variola
vacii se poate transmite de la o fiinta la alta. În
consecinta, el a vaccinat alti opt copii, inclusiv pe
fiul sau, experimentându-si mai departe noua sa
tehnica. În 1798 Jenner si-a trimis descoperirile
jurnalului Philosophical Transactions, dar lucrarea i-
a fost respinsa.
Dupa mai multe experimente el si-a publicat
117
singur rezultatele, platind tiparirea acestora.
La început vaccinarea era considerata o
practica neobisnuita, nenaturala, zeci de ani tehnica
întâmpinând o opozitie dura. Au trebuit sa treaca mai
bine de 80 de ani pâna când Pasteur, ghidându-se
dupa lucrarea lui Jenner, sa deschida drumul
dezvoltarii vaccinurilor preventive. Totusi, în cele
din urma, Jenner a primit o diploma onorifica de la
Universitatea Oxford pentru lucrarea sa de capatâi.

Anestezia chirurgicala
Pâna la descoperirea anesteziei de catre
Crawford Williamson Long, în 1842, chirurgia era o
experienta cumplita, o adevarata tortura fizica, în
general folosita numai în cazurile extreme de raniri
grave sau boli severe. Unii pacienti foloseau alcool
sau opium pentru a le fi alinata suferinta. Altii
recitau versuri… În asemenea cazuri, moartea era
considerata o binecuvântare. Chirurgii operau cu o
viteza periculoasa si excesiva, “rezolvând” pacientul
cât se poate de rapid. Anestezia a schimbat toate
acestea, permitând chirurgilor sa lucreze mai încet si
cu mult mai multa precautie.
Spaniolul Lullius a descoperit în 1275 eterul,
un solvent organic, dar proprietatile sale anestezice
erau necunoscute. La începutul anilor 1800, oamenii
inhalau eter la petreceri, pe post de drog euforizant.
Long, un medic american din Jefferson,
Georgia, le prepara în mod constant eter prietenilor
sai. Într-o seara, l-a folosit el însusi la o petrecere
“eterica”, provocându-si arsuri cumplite în starea de
118
extaz. Cu toate acestea, dupa cum a remarcat Long,
nu a simtit nici o durere.
Pe 30 martie 1842, Long l-a convins pe
James Venable, care avea doua vezicule purulente în
gât si era îngrozit de perspectiva operatiei
chirurgicale, sa încerce înlaturarea durerii cu eter.
Venable a acceptat, iar eterul l-a facut inconstient.
Operatia a fost un succes si pacientul nu a simtit
durerea. În urmatorii patru ani, Long a folosit cu
acelasi succes eterul ca anestezic pe alti opt pacienti.
Dar în 1842 medicul Charles Jackson
împreuna cu un dentist, William Morton, au aflat ce
facea Long si i-au furat secretul, foarte probabil dupa
ce au facut o vizita în Jefferson. Morton a folosit
eterul pentru a anestezia doi pacienti la Spitalul
General din Boston, Massachusetts, pe 16 octombrie
1846, în fata unei audiente formata din chirurgi
renumiti. Rezultatele au fost publicate si anestezia a
fost curând folosita peste tot în lume. Lui Long, în
schimb, nu i-a fost atribuita descoperirea…
Pretentiile si rivalitatile dintre Jackson,
Morton, Long si altii au produs conflicte despre
întâietatea inventarii anesteziei chirurgicale.
Congresul Statelor Unite chiar a luat în discutie
problema timp de 16 ani, fara însa sa stabileasca cine
a introdus eterul pentru prima data ca procedura
anestezica. Cu toate acestea, folosirea anesteziei s-a
dezvoltat rapid. Mai târziu, oamenii de stiinta au
gasit noi agenti anestezici si au dezvoltat metode mai
bune de administrare a gazelor anestezice, în cele din
urma descoperind utilizarea anesteziei locale.
119
puteau diagnostica repede fracturile, tumorile si alte
malformatii, putând stabili operatii adecvate. Ca un
rezultat, chirurgia s-a dezvoltat si sofisticat.
În 1895 fizicianul german Wilhelm Conrad
Roentgen a experimentat cu un tub Crookes — un
tub din sticla, în forma de para, golit de aer cu
electrozi la extremitatile tubului. Când un electrod
negativ (catodul) primea curent electric de mare
tensiune, el stralucea alb-incandescent si emitea un
val de particule invizibile încarcate electric, raze
catodice. Acestea se miscau catre electrodul pozitiv
(anodul) tubului. Daca exista numai putin aer în
tubul Crookes, razele catodice spargeau sticla,
producând la celalalt capat o incandescenta galben-
verzuie.
Experimentele lui Roentgen au confirmat
observatiile altui medic ca aceste raze catodice
puteau trece printr-o fereastra acoperita cu aluminiu
în peretele tubului Crookes. Pentru a afla daca
acestea puteau trece peretele de sticla al tubului, el a
asezat o bucata de hârtie acoperita cu sare de bariu în
apropierea anodului tubului. Se stia ca aceasta
straluceste când e încalzita cu raze catodice. El a
facut întuneric în laborator si a acoperit si tubul cu o
placa neagra, pentru a vedea mai bine stralucirea.
Roentgen a semnalat o stralucire ciudata la
oarecare distanta, care venea de la 1 m distanta de
tubul Crookes. Era o singura explicatie: tubul
Crookes producea tipuri de valuri electromagnetice
pâna atunci necunoscute, care mai târziu s-au numit
razele X. În ziua de 28 martie 1895, cercetătorul a

120
comunicat rezultatele sale Societăţii Fizico-
Medicale din Wurzburg. După numai câteva
săptămâni au fost făcute primele încercări de a
utiliza razele X în medicină. Dezvoltarea fotografiei
cu raze X a dat medicilor posibilitatea de a vedea în
interiorul corpului uman fără a-l deschide. În
decembrie 1895 el si-a radiografiat propriile degete
si spre uimirea sa imaginile developate au aratat nu
numai umbra tubului tinut între ele, ci si oasele
degetelor.

Grupele sanguine
Prima transfuzie de sânge la om a fost
efectuată în anul 1668, de către medicul regelui
Ludovic al XIV-lea, Jean Baptiste Denis. Bolnavul,
care primise sânge de la o oaie, a murit, iar
transfuziile au fost interzise în Franţa şi Anglia. Deşi
efectul a fost unul catastrofal, medicina a avut de
profitat de pe seama acestuia. S-a ajuns la concluzia
că omul nu poate primi sânge decât de la un seamăn
de-al său.
La începutul secolului XX, medical austriac
Karl Landsteiner a descoperit ca sângele uman putea
fi grupat în mai multe tipuri distincte. Aceasta
descoperire a facut posibila transfuzia de sânge de la
o persoana la alta – o descoperire exceptionala care a
salvat vieti nenumarate.
Dar chiar cu câteva secole înainte, în 1668,
Jean Baptiste Denis, medical francez al regelui
Ludovic XIV, a îndraznit sa faca unui om o
transfuzie cu sânge de la o oaie. Omul a murit, iar
121
Denis a fost arestat pentru crima. Ca urmare,
transfuziile au fost
prohibite în Franta si
Anglia.
În 1900,
Landsteiner a facut
stralucita observatie ca
sângele omenesc
contine ceea ce el a
numit isoaglutinine.
Aceste proteine sunt capabile sa aglutineze celule
rosii din mostrele de sânge care le contin si sunt
diferite de ale noastre. Astfel el a fost capabil sa
divida sângele în trei tipuri: A, B si 0. Un al patrulea
si mai rar tip, AB, a fost mai târziu descoperit.
Landsteiner a aratat ca serul din doua tipuri de sânge
continând aceleasi isoaglutinine nu aglutina celulele
rosii din fiecare sânge, fapt ce a permis dezvoltarea
unui sistem de transfuzii sanguine mai sigur.

Landsteiner a primit Premiul


Nobel în fiziologie în 1930.

Culturile de tesuturi
În 1907, biologul American
Ross Granville Harrison a ramas
uimit când a descoperit ca
tesuturile vii ar putea fi cultivate
sau crescute în afara corpului.
Desi Harrison nu avea atunci cum sa stie,
descoperirea sa a devenit una dintre cele mai
122
valoroase tehnici din medicina. Culturile de tesuturi
au deschis noi cai pentru studierea dezvoltarii
genelor, embrionilor, tumorilor, toxinelor si altor
agenti patogeni care cauzeaza boli. Tehnica mai este
folosita pentru a produce medicamente, vaccinuri si
înlocuirea tesuturilor, ca si pentru a clona animale,
ca Dolly, celebra oaie.
În vara anului 1906, Harrison, expert în
embriologie, voia sa rezolve o problema importanta
în biologie – daca fibrele nervoase cresc în tesuturile
locale ale corpului sau îsi au originea în celulele
nervoase din creier. El a decis sa studieze nervii vii
în absenta oricarui alt tesut înconjurator. Pentru
aceasta el a izolat o portiune din romboencefalul
unui embrion viu de broasca. Pentru a-l tine în viata,
el l-a scufundat în limfa proaspata de broasca si l-a
acoperit pentru a-l examina la microscop. Limfa s-a
coagulat ca sângele, iar savantul l-a sigilat pentru a
preveni evaporarea sau contaminarea. Folosind un
microscop, Harrison a descoperit ca fibra nervoasa
vine din creier, nu din tesutul înconjurator. Mai mult,
celulele creierului broastei se mareau, chiar daca nu
mai erau în corpul acesteia. De la descoperirea lui
Harrison, culturile de tesuturi le-au permis
cercetatorilor sa afle mai multe despre mecanismele
de baza ale bolilor.

Antibioticele
Descoperirea antibioticelor a deschis un front
nou în razboiul împotriva bolilor. Acestea, actionând
prin uciderea bacteriilor sau oprindu-le cresterea,
123
savantii au vindecat holera, pneumonia, tetanosul,
tuberculoza. Descoperirea penicilinei, cel mai
raspândit antibiotic din lume, este cel mai bun
exemplu.
Bacteriologul britanic Sir Alexander Fleming
a facut aceasta descoperire, chiar daca si alti
cercetatori înaintea lui observasera ca mucegaiul de
Penicillium notatum prevenea cresterea unor tipuri
de bacterii.
În septembrie 1928, Fleming, înaintea unei
vacante cu familia, s-a hotarât sa cultive stafilococi
pentru a-i studia la întoarcere. S-a întâmplat sa
aleaga bacteria susceptibila pentru penicilina.
Când Fleming a deschis un container pentru a
introduce stafilococi, spori de la mucegaiul de
Penicillium notatum, dintr-un alt laborator, au
patruns în recipient. Preocupat de vacanta, Fleming a
uitat containerul pe bancuta laboratorului si nu în
incubator. Stafilococii se multiplica la temperaturi
înalte, dar Penicillium la cele joase. Si de data
aceasta s-a întâmplat ca temperatura sa fie propice
pentru Penicillium. Mucegaiul a crescut si a secretat
penicilina, împiedicând cresterea stafilococilor si
lasând mucegaiul de Penicillium izolat de micile
colonii de bacterii din interior.
La întoarcere, Fleming a realizat imediat ce s-
a întâmplat si a încercat sa produca penicilina pura,
dar n-a reusit. Dar întelese deja ca mucegaiul numit
penicilina poate preveni infectiile. Totusi peste
câtiva ani a renuntat sa-l mai studieze. Penicilina a
fost uitata pâna catre Al Doilea Razboi Mondial,
124
când savanti de la Oxford University din Anglia au
aratat ca aceasta poate preveni infectiile bactericide
la animale si oameni si au dezvoltat o tehnica de
producere a penicilinei pure în masa. În 1945
Fleming si alti doi savanti de la Oxford, Sir Howard
Florey si Ernst B. Chain, au primit Premiul Nobel în
fiziologie.

ADN-ul
Dar cea mai mare descoperire a secolului XX
este cea a structurii acidului dezoxiribonucleic
(ADN – baza moleculara a ereditatii). Cunoasterea
structurii chimice a ADN-ului le-a permis savantilor
sa înteleaga pentru prima data cum acesta se
multiplica si trece informatia de la o generatie la
alta.
În 1869 medicul elvetian Friedrich Miescher
a izolat pentru prima data ADN-ul, dar nu se
cunostea functia chimica, aflata numai în nucleul de
celule. Peste ani, cercetatorii au aflat ca ADN-ul
contine fosfat, un zahar numit dezoxiriboza si patru
compusi diferiti, numiti baze nucleotide.
În 1944,
americanul de origine
canadiana Oswald T.
Avery si colegii sai au
aratat într-o serie de
experimente pe bacterii
ca ADN-ul transmitea
informatie genetica.
Pâna în 1950
125
doua echipe de cercetatori au cautat structura ADN-
ului.
Una era la Cavendish Laboratory din
Cambridge, Anglia.
Cealalta, la King’s College, Londra, alcatuita
din Maurice Wilkins, medic si Raymond Gosling,
absolvent al facultatii.
Lor li s-a alaturat în 1951 Rosalind Franklin,
expert în cristalografie cu raze X.
Franklin a parasit echipa în 1952 si i-a dat
toate fotografiile lui Wilkins. Una dintre ele arata ca
molecula de ADN avea forma dublu helicoidala si o
structura care semana cu o scara contorsionata. În
1950, Wilkins a primit de la un medic elveţian un
eşantion pur de ADN. El a reuşit să selecteze fibre
de ADN pe o bucată de sticlă şi, împreună cu
Gosling, le-a radiografiat. Molecula de ADN avea
forma unei spirale duble. Un alt biolog american,
James Watson, a vazut una dintre fotografiile lui
Wilkins si s-a gândit imediat ca molecula poate fi
dublu helicoidala.
În 1951 el l-a convins pe biofizicianul
britanic Francis Crick că folosind bile din plastic,
fire si placute metalice si cristalografie cu raze X îi
poate conduce la structura ADN-ului.
Teza lor, "O structură pentru acidul
dezoxiribonucleic", a fost publicată pe 25 aprilie
1953. La scurt timp, munca depusă de Crick şi
coechipierii săi a dus la descifrarea codului genetic.
Aceste descoperiri reprezintă naşterea
biologiei moleculare. Watson si Crick au dedus
126
corect ca cele doua rânduri dublu helicoidale
separate înaintea diviziunii celulare ofera modele
pentru crearea a doua noi molecule de AND identice
cu cea originala.

127
C3.
PRINCIPALELE TEORIEI ŞTIINŢIFICE ALE
NURSINGULUI

Teoria V. Henderson

Modelul conceptual (cadrul conceptual):


~ Este o imagine mentală, un ansamblu de
concepte care permite reprezentarea
realităţii.
~ Este dimensiunea esenţială de bază ce
permite aplicarea propriei imagini privind
îngrijirea.
~ Se stabileşte pe bază de valori şi postulate
care sunt suportul teoretic al modelului
conceptual recunoscute şi acceptate şi care
nu trebuie demonstrate.

Postulate:
→ Orice individ tinde spre independenţă şi o
doreşte.
→ Individul formează un tot caracterizat prin
nevoi fundamentale.
→ Când una dintre nevoi rămâne nesatisfăcută,
individul nu este „întreg”, „complet”,
„independent”.
128
Valori (credinţe):
→ Asistenta are funcţii proprii.
→ Când asistenta preia din funcţiile medicului,
cedează o parte din funcţiile sale unui
personal necalificat.
→ Societatea aşteaptă un anume serviciu din
partea asistentei pe care nu-l poate primi de
la nici o altă persoană.

Concepte cheie:
~ Individul sănătos sau bolnav este un tot
complet, cu 14 nevoi fundamentale, ce
trebuie satisfăcute.
~ Acordarea îngrijirilor cu scopul de a păstra
sau a restabili independenţa individului prin
satisfacerea nevoilor.
~ Rolul asistentei medicale în practica
îngrijirilor este de suplinire.
~ Porneşte de la ideea nevoii fundamentale
umane.

Elementele care definesc profesia de asistent


medical:
~ Scopul (idealul) profesional:
 De a ajuta pacientul.
 De a favoriza vindecarea.
 De a asista muribundul.
~ Obiectivul activităţii:
129
 Pacientul – sănătos sau bolnav.
~ Rolul profesiei:
 Suplinirea stării de dependenţă a
pacientului.
~ Sursa de dificultate – pacientul nu poate
răspunde la una din nevoi din cauza lipsei
voinţei, forţei, cunoştinţelor.
~ Intervenţii
~ Rezultat.

Intervenţiile asistentei au în vedere:


~ Sursa de dificultate.
~ Manifestările de dependenţă.
~ Dependenţa potenţială → evaluează
pacientul şi planifică intervenţia.
~ Dependenţa actuală → evaluează pacientul
şi elaborează plan de îngrijire pentru
aplicarea intervenţiilor.
~ Dependenţă crescândă → continuă îngrijirea
pacientului, iar după reevaluarea se
elaborează un nou plan de îngrijire.
~ Dependenţă permanentă → asistenta are rol
de suplinire a funcţiilor pacientului şi
educarea lui în scopul adaptării la starea sa.

Fiecare nevoie este caracterizată prin


dimensiuni:

~ Dimensiune biologică.
130
~ Dimensiune psihologică.
~ Dimensiune sociologică.
~ Dimensiune culturală.
~ Dimensiune spirituală.

Satisfacerea sau nesatisfacerea unei nevoi are


consecinţe asupra satisfacerii sau nesatisfacerii
celorlalte nevoi. O nevoie nesatisfăcută poate să aibă
una sau mai multe dimensiuni afectate.

Teorii

Plecând de la concepţia despre om şi a


credinţelor sale fundamentale, conceptul de
sănătate poate fi redefinit ca "o stare de
armonie, rezultată din echilibrul tendinţelor
fundamentale ale fiinţei umane". în acest mod de
a vedea lucrurile, sănătatea ia în calcul fiinţa
umană în toată complexitatea, inclusiv cu
capacităţile ei de a face faţă situaţiilor
existenţiale. Această concepţie despre persoană
şi sănătatea ei permite redefinirea obiectivelor şi
metodelor de intervenţie ale asistentelor
medicale/nurselor, care se vor adresa atât
individului şi grupului său de apartenenţă, cât şi
societăţii.
Dacă iniţial cunoştinţele de nursing s-au
131
dezvoltat neoficial, în 'jurul anului 1950
asistentele medicale/nursele erudite au început să
dezvolte teorii cu privire la conceptul de sănătate
şi de îngrijiri capabile să menţină sănătatea sau
sa o redea atunci când intervine starea de boală.
Treptat s-a reuşit definirea nursingului ca o
profesie separată, distinctă de medicină. Astfel,
cercetătorii în nursing au început să descrie
modele conceptuale referitoare la situaţiile în
care o persoană sănătoasă, devine dependentă de
acordarea îngrijirilor de sănătate. Dintre
modelele cu cea mai mare aplicabilitate, mai ales
în nursingul comunitar, amintim pe cele ale lui
Roy, Rogers, Johnson, Neuman, Orem, King.
În anul 1968, Imogene King va descrie un
sistem conceptual de lucru, bazat pe trei
subsisteme:
1. sistemul personal, alcătuit din
conceptele: percepţie, şinele, creşterea,
dezvoltarea, imaginea corpului, spaţiul,
timpul;
2. sistemul interpersonal, compus din
conceptele: interacţiune umană,
comunicare, tranziţie, rolul şi stressul;
3. sistemul social, format din conceptele:
organizare, autoritate, putere, statul, luarea
deciziilor.
Cele trei sisteme sunt dinamice şi
interacţioneaza între ele. De aici King va enunţa
132
obiectivele nursingului: "interacţiunea dintre
fiinţele umane şi mediul lor sa ducă la o stare de
sănătate pentru indivizi, astfel încât ei să aibă
capacitatea de a-şi asuma roluri sociale". Un
punct forte al acestui model este accentul pus pe
participarea clientului la alegerea obiectivului şi
atingerea lui.

TEORII
D. Orem
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
* Modelul de nursing impus de Orem a
început odată cu descrierea rnlului asistentei
medicale/nurse de a ajuta persoanele care au
probleme de .nilnmgrijire.
Dezvoltat de Colegiul de Nursing al
Universităţii Catolice din SUA, acest concept în
care nursingul era preocupat de autoîngrijire a
fost lansat în anul 1985. Termeni importanţi ai
acestui model sunt: autoîngrijirea, mijloace ale
auto îngrijirii, deficitul de autoîngrijire.
Autoîngrijirea consta în acele activităţi pe
care un individ le face pentru sine, pentru a-şi
menţine viaţa, sănătatea şi starea de bine. Ori de
câte ori cerinţa de autoîngrijire terapeutică este
mai mare decât mijloacele de autoîngrijire, atunci
133
se considera că există un deficit de autoîngrijire
şi e nevoie de intervenţia nursingului. Pentru
aplicarea sistemului de autoîngrijire în nursing,
asistenta medicală/nursa întreprinde unul din
următoarele lucruri: acţionează, îndrumă,
sprijină, furnizează, instruieşte.
Aceste idei, în care nursa dobândeşte
cunoştinţe pentru a-i ajuta pe oameni să se
îngrijească singuri şi împreună cu alţi membrii
ai comunităţii să stabilească infrastructura
necesară îngrijirilor de sănătate esenţiale pentru
fiecare, vor sta Ia baza strategiei îngrijirilor
Primare de Sănătate (IPS).
Mişcarea IPS a apărut oficial în anul
1977, odată cu rezoluţia OMS în care se
prevedea "atingerea unui nivel de sănătate care
să permită tuturor locuitorilor globului să adopte
o viaţă productivă din punct de vedere social şi
economic. "Un an mai târziu, cu ocazia
Conferinţei Internaţionale de la Alma-Ata
(1978), s-a stabilit ca acest obiectiv să fie atins
prin intermediul îngrijirilor primare de sănătate
(IPS). Această rezoluţie a devenit cunoscută sub
numele de "Sănătate pentru toţi până în anul
2000". în anul 1981 au fost stabilite de către
OMS obiectivele şi strategiile pentru realizarea
acestui proiect. în anuarul statistic al OMS
privind sănătatea lumii, se găsesc indicatorii
globali pentru urmărirea şi evoluţia rezultatelor
134
(1986J. Aceştia sunt grupaţi în patru categorii:
- politici de sănătate
- dezvoltare socială şi economică
- furnizarea îngrijirilor de sănătate
- starea de sănătate

M. Rogers
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
Influenţat de modelul "sistemelor
contemporane" descrise de Dorothy Johnson
în anul 1968 la Universitatea din Vanderllit SUA,
Rogers va susţine în anul 1980 un model în care
fiinţa umană este considerată un sistem adaptativ.
In acest sens, rolul asistentei medicale/nursei este
să menţină şi să întărească comportamentul
adaptării, schimbând, dacă este cazul, com-
portamentele ineficiente.
• Ştiinţa "omului unitar", enunţată de
Martha Rogers în anul 1970, a fost folosită în
special pentru elaborarea practicilor de cercetare
în nursing. Ea va descrie aşa numitele "câmpuri
de energie" ca model conceptual al fiinţei
umane şi al mediului în care aceasta habitează.
Rogers conturează câmpul de energie ca parte a
întregii persoane. "Câmpul uman reprezintă mai
mult decât corpul şi este diferit de suma
135
părţilor sale". Cvadridimensionalitatea,
descrisă ca "transcendenţa interacţiunii timp-
spaţiu", este una din caracteristicile câmpurilor
de energie. O persoană clarvăzătoare poate
vedea viitorul, transcedentând instantaneu
timpul.
Martha Rogers are meritul de a fi
limpezit obiectivele nursingului, "atingerea de
către individ a potenţialului său maxim de
sănătate". Ea a mai subliniat faptul că îngrijirile
de sănătate/nursing se vor aplica atât indivizilor
sănătoşi, cât şi celor bolnavi, bogaţilor şi
săracilor, în orice mediu: spital, domiciliu,
şcoală, loc de muncă, joacă etc.

B. Neuman
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
În anul 1972 Betty Newman de la
Colegiul de Nursing al Universităţii
California din Los Angeles enunţă aşa-numitul
"model al sistemelor în îngrijirile de sănătate".
El reprezintă un sistem deschis, compus din
cinci variabile care interacţioneaza între ele:
fiziologică, psihică, socioculturală, de
dezvoltare şi spirituală. Modelul are o

136
reprezentare grafică sub forma unor inele
concentrice. Inelul interior reprezintă barierele
de rezistenţă împotriva agresiunilor, cum ai- ii
sistemul imunitar şi mecanismele de apărare
specifice. Inelul mijlociu reprezintă starea
normală de sănătate a clientului. Inelul exterior
este o linie flexibilă, ondulata, care acţionează ca
o zonă tampon pentru a proteja clientul
împotriva stressurilor de orice natură. Agenţii
stressanţi sunt definiţi ca fiind de natură
interpersonală, intraperso-naîă, extrapersonală.
Obiectivul major al nursingului în teoria
Newman se referă la "stabilitatea sistemului".
Astfel, prevenţia primara întăreşte linia
flexibilă de apărare. Prevenţia secundară reduce
gradul de reacţie la ageritul stressant, iar
prevenţia terţiară ajută la restabilire pentru
obţinerea unei stări de sănătate maximă.
Procesul de nursing, în modelul sistemelor lui
Newman consta în trei etape: diagnosticul de
nursing, obiectivele nursingului şi rezultatele
nursingului.

 Callista Roy – Nursingul este cerut atunci când


o persoană cheltuieşte mai multă energie în
depăşirea situaţiilor actuale, rămânându-i mai
puţină energie pentru satisfacerea nevoilor de
creştere, supravieţuire, reproducere şi

137
perfecţionare. Conform teoriei sale, îngrijirile
trebuie să fie centrate pe individ şi pe sistemul
său adaptativ. În 1976 propune 6 etape în
procesul de îngrijire: aprecierea
comportamentului bolnavului, influenţa
factorilor, identificarea problemei, stabilirea
obiectivelor, intervenţii şi evaluare. Totodată
pledează pentru utilizarea termenului de
diagnostic de îngrijire.

138
C4.
ROLURILE ŞI FUNCŢIILE ASISTENTULUI
MEDICAL ŞI STATUTUL SĂU ÎN CADRUL
ECHIPEI MEDICALE

Definiţia asistentului medical

 Asistentă - nursă = doică, mamă adoptivă.


 Cea mai simplă definiţie – Asistenta este
persoana care hrăneşte încurajează şi
protejează individul, persoana pregătită pentru
a îngriji bolnavi, răniţi şi bătrâni.
 Florence Nightingale (1820-1910) – Nursa are
rolul de a aduce pacientul în cea mai bună
condiţie pentru ca natura să acţioneze asupra
lui.

 Virginia Henderson (1897-1996) – Să ajuţi


individul, bolnav sau sănătos, să-şi afle calea
spre sănătate sau recuperare, să ajuţi individul
să-şi folosească fiecare acţiune pentru a
promova sau recuperarea sănătatea, cu condiţia
ca acesta să aibă tăria, voinţa sau cunoştinţele
necesare pentru a o face şi să acţioneze în aşa
fel încât acesta să-şi poarte singur de grijă, cât
mai curând posibil.

139
 CIN – Consiliul Internaţional al Nurselor –
Nursa este o persoană care a parcurs un
program de formare complet aprobat de CIN, a
trecut cu succes examenele stabilite de CIN,
îndeplineşte standardele stabilite de CIN şi este
autorizată să practice această profesie conform
pregătirii şi experienţei sale.
 Asistenta medicală generalistă – este
autorizată să îndeplinească acele funcţii şi
proceduri care sunt impuse de îngrijirea sănătăţii
în orice situaţie şi care sunt în concordanţă cu
calificarea sa.
 Sora medicală este definită ca ajutor al
asistentei medicale în ţările cu mai multe nivele
de personal sanitar mediu.

 A fi asistentă înseamnă:

1. Să nu fii niciodată plictisită.


2. Să fii deseori frustrată.
3. Să fii înconjurată de probleme.
4. Să ai multe de făcut şi foarte puţin timp.
5. Să ai responsabilitate foarte mare şi
autoritate foarte puţină.
6. Să faci diferenţă când intri în viaţa
oamenilor.
7. Unii te vor binecuvânta, alţii te vor blestema.
8. Să vezi oamenii în starea lor cea mai proastă
şi în starea lor cea mai bună.
9. Să fii întotdeauna uluită de capacitatea

140
oamenilor de a iubi, de a îndura, de curajul
lor.
10. Să vezi viţa începând şi sfârşind.
11. Să ai victorii triumfătoare şi eşecuri
devastatoare.
12. Să plângi mult.
13. Să râzi mult.
14. Să ştii ce înseamnă să fii om şi să fii uman.

Rolul şi funcţiile asistentului medical conform


legislaţiei în vigoare, normelor europene, ICN,
ANA, OMS.

In anul 1988, la Riga, a avut loc o sesiune


tehnică a OMS în care obiectivul "Sănătate
pentru toţi până în anul 2000" a fost reînnoit. în
anul 1990, directorul general al OMS, dr.
Hiroschi Nagajima, a reafirmat acest obiectiv ca
fiind o problemă de justiţie sanitară şi socială
(Who Press NHA/4).
Definiţiile date de OMS schiţează cel
puţin opt elemente de sănătate esenţiale furnizate
de IPS:
1. Instruirea privind problemele prevalente
de sănătate şi metodele de
a preveni şi controla.
2. Restructurarea învăţământului pentru a
forma asistentele medi

141
cale/nurse capabile sa practice atât în spitale, cât
şi în serviciile comunitare
şi să ofere îngrijiri primare de sănătate.
3. Promovarea unei alimentaţii corecte şi
rezervele de apă.
4. îngrijiri de sănătate pentru mamă şi
copil, inclusiv planificarea
familială.
5. Imunizarea împotriva principalelor boli
infecţioase.
6. Prevenirea şi controlul bolilor
endemice.
7. Tratamentul bolilor curente şi a
traumatismelor.
8. Furnizarea pentru comunitate a
medicamentelor de bază, folosite
în gospodărie.

Promotorul progresului în nursing îl


constituie Consiliul Internaţional al Nurselor
(ICN), al cărui obiectiv major este de a întări
activitatea nurselor din asociaţiile naţionale
(ANN). Din momentul în care îngrijirile primare
de sănătate (IPS) au fost considerate ca având o
semnificaţie mondială, este important să fie
înţelese ca o strategie aplicată pentru
îmbunătăţirea sănătăţii tuturor oamenilor de pe
globul pământesc.

142
Rolul esenţial al asistentei medicale constă în a
ajuta individul să-şi menţină sau recâştige sănătatea,
să-l asiste în ultimele sale clipe, prin îndeplinirea
sarcinilor pe care le-ar fi efectuat singur dacă ar fi
avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare.
Asistenta medicală trebuie să îndeplinească aceste
funcţii astfel încât pacientul să-şi recâştige
independenţa cât mai repede posibil. (V. Henderson
– februarie 1991).
În prezent activitatea asistentei nu este
totdeauna clară – pentru unii asistenta ajută medicul,
pentru alţii asistenta practică o meserie autonomă.
Acest fapt face ca rolul ei să fie perceput diferit.

Rolul asistenţei medicale generale conform


Conferinţei de la Viena – 1988:
a.Nevoia de a dezvolta servicii novatoare
pentru asistenţa medicală care să pună accent pe
sănătate şi nu pe boală, ceea ce impune o revizuire a
normelor profesionale.
b.Restructurarea, reorganizarea şi
revizuirea programelor de formare a asistentului
medical pentru a produce la nivel de bază un cadru
capabil să lucreze în spital sau comunitate.
c.Nevoia de a fundamenta activitatea
medicală pe nevoi de sănătate, pe participarea
populaţiei, funcţie de caracterul epidemiologic, de
mediul fizic şi social, funcţie de tipul de viaţă, de
143
valorile culturale, de consideraţiile etnice ale
populaţiei respective.

Rolul propriu al asistentei medicale:


~ Vizează compensarea parţială sau totală a
lipsei sau diminuării autonomiei.
~ Protejarea, menţinerea, restaurarea şi
promovarea sănătăţii sau autonomiei individului.
~ Uşurarea suferinţei şi asistarea individului
în ultimele momente de viaţă.
~ Stabilirea procesului de îngrijire.
~ Favorizarea integrării şi reintegrării în
familie sau societate.
~ Îndeplinirea rolului necesită deprinderi şi
capacităţi profesionale.
~ Din punct de vedere al procesului de
îngrijire, intervenţiile aplicate sunt de natură tehnică,
relaţională şi educativă, în funcţie de informaţiile
fizice, psihice, sociale, economice, culturale sau
spirituale ce privesc individul.

Rolul delegat al asistentei medicale:


~ Vizează abilitatea asistentei de a îndeplini
sarcinii şi de a aplica îngrijiri medicale sub
prescripţie medicală.
~ Supravegherea clinică a bolnavului şi a
efectelor terapeutice.
~ Participarea şi colaborarea la aplicarea
144
diverselor tehnici invazive de îngrijire.
~ Aplicarea prescripţiilor medicale.
~ În absenţa medicului asistenta poate aplica
intervenţii şi îngrijiri care au ca scop menţinerea
vieţii până la sosirea medicului.

Medicului îi revine responsabilitatea în


executarea următoarelor tehnicii:
~ Injecţii şi perfuzii cu produse de origine
animală – ce necesită control de compatibilitate
obligatoriu.
~ Prima injectare în cazul alergiei.
~ Recoltarea sângelui arterial pentru
gazometrie.
~ Primul sondaj la bărbat.
~ Tehnici specifice blocului operator.
~ Anestezie generală, reanimare şi
supravegherea pacienţilor în sala de trezire.

Funcţiile asistentei derivă direct din rolul


îngrijirilor medicale în societate. Sunt funcţii
universale şi constante, indiferent de locul sau
timpul acordării îngrijirilor, indiferent de statutul
pacientului sau de resursele disponibile.

Funcţiile asistentei medicale sunt:


1. Funcţii de natură independentă (autonome).
2. Funcţii de natură dependentă (delegate).
3. Funcţii de natură interdependentă.
145
1. Funcţiile de natură independentă:
a. Asistenta asistă pacientul temporar
sau definitiv în îngrijiri de confort funcţie de vârstă,
boală, deficienţe fizice, psihice sau intelectuale,
sociale.
b. Stabileşte relaţii de încredere cu
pacientul, familia şi/sau anturajul.
c. Transmite informaţii, ascultă şi susţine
pacientul.
d. Participă activ la promovarea unor
condiţii mai bune de viaţă şi sănătate.
e. Planifică, organizează şi aplică
îngrijiri persoanelor bolnave sau
sănătoase.

2) Funcţii de natură dependentă de


recomandările medicului:
a. Aplică metode de tratament.
b. Aplică metode de investigare.
c. Observă modificările provocate
pacientului de boală sau tratament şi le
transmite medicului.
d. Aplică metode de readaptare specifice.

3) Funcţii de natură interdependentă:


a. Activitatea se desfăşoară în contextul
echipei interdisciplinare complexe în
domeniul sanitar, social, educativ.
b. Acţiuni de depistare a tulburărilor de
ordin fizic, psihic, social.
146
c. Acţiuni de educaţie pentru sănătate.
d. Acţiuni de rezolvare a problemelor
psihosociale.
e. Acţiuni de organizare şi gestionare a
centrelor şi unităţilor de îngrijire.
f. Acţiuni de cercetare şi învăţământ.

Pentru exercitarea funcţiilor, asistenta medicală


trebuie să utilizeze:
~ Cunoştinţe teoretice şi practice
medicale.
~ Cunoştinţe de economie.
~ Cunoştinţe de informatică.
~ Cunoştinţe de psihologie.
~ Cunoştinţe de pedagogie etc.
Alte funcţii specifice asistentei medicale:
a. Funcţie profesională (rolul
asistentei):
- Funcţie tehnică.
- Funcţie de umanizare a tehnicii.
- Funcţie de psiholog.
- Funcţie de promovare şi menţinere a
sănătăţii.
- Funcţie de prevenire a îmbolnăvirilor.
- Funcţie de îngrijire şi recuperare.

Funcţia profesională presupune din partea


asistentei:
1. Să acorde îngrijiri directe.
147
2. Să educe pacienţii.
3. Să educe alţi profesionişti din sistemul de
sănătate.
4. Să participe plenar la activitatea echipei de
asistenţă medicală.
5. Să dezvolte îngrijiri medicale pe baza gândirii
critice şi a cercetării.

b. Funcţie educativă – asistenta face


educaţie pentru sănătate:
- Pacienţilor.
- Personalului din subordine.
- Studenţilor.
- Elevilor.

c. Funcţie economică
- Gestionarea serviciului.
- Organizarea timpului.
- Precizarea priorităţilor.
- Aprovizionarea materială.

d. Funcţie de cercetare
- Se dezvoltă pe fondul unei pregătiri
profesionale şi morale superioare.

148
Strategia Sănătate 21.

Politica Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii,


pentru următorii 20 de ani, în vederea asigurării
condiţiilor necesare tuturor oamenilor de a Obţine şi
Menţine cel mai înalt nivel posibil de Sănătate de-a
lungul pe toata Viaţa.
Politica Sănătate21 a Departamentului
European al OMS conţine următoarele elemente
principale:

1 Scop Unic şi Constant este atingerea


Potenţialului Maxim de Sănătate pentru toţi
Europenii. Cursul Managementul Stresului folosind
Tehnica Radiantã® oferă Cunoştinţele şi un Set de
Instrument Eficiente ( Accesarea, Directarea şi
Cocreerea Energiei de Homeostazie folosind
Tehnica Radiantă®) la dispoziţia fiecărui absolvent
pentru Recuperarea, Conservarea şi Creşterea
( indiferent de Vârstă ) a Sănătăţii şi
Performanţelor, atât pentru el cât şi pentru cei din
comunitate ( Familie, Loc de Muncă, Prieteni ).
Folosirea Tehnica Radiantã® se face în deplină
Siguranţă şi în Sinergie cu orice Tratament,
Procedură sau Intervenţie Medicală, amplificând
efectul benefic al acestora, reducând efectele
secundare şi înlăturând riscul apariţiei unor efecte
paradoxale.

2 Căi Principale pentru atingerea Obiectivului:


149
1. Promovarea şi Protejarea Sănătăţii Oamenilor
pe tot cursul Vieţii. Cursul Managementul
Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite
prin cei 4R ( accesarea Radianţei interioare,
Răspunderea personală, Reţeaua de Suport şi
resursele naturale ) restaurarea Zilnică a
Vitalităţii consumate de Agenţii Stresori;
2. Reducerea Incidenţei şi Suferinţelor provocate
de Bolile şi Accidentele grave. Cursul
Managementul Stresului folosind Tehnica
Radiantã®, permite ca prin refacerea Energiei
de Homeostazie să reducă Incidenţa Bolilor şi
Accidentelor Grave concomitent cu Reducerea
Timpului şi Efortului necesar Recuperării
când acestea totuşi au apărut.

3 Valori de Bază care formează fundamentul etic al


Politicii de Sănătate:
1) Sănătatea ca Drept Fundamental al fiecărui OM.
Cursul Managementul Stresului folosind
Tehnica Radiantã® oferă posibilitatea practică
de obţinere directă a acestui drept, fără a mai
aştepta acel timp în care el va fi oferit, fără
discriminare fiecărei persoane, de cei care ne
conduc;
2) Echitatea în Sănătate şi Solidaritatea în Acţiune
între Ţări, Grupuri de oameni din fiecare Ţară şi
între Sexe în cadrul Grupului. Cursul
Managementul Stresului folosind Tehnica
Radiantã® pe lângă faptul că nu face nici o
discriminare între Cursanţi, el oferă
150
posibilitatea ( prin Sesiunile de Punere în
Formă, Directări şi Cocreere ) realizarea unei
Solidarităţi Reale şi Eficiente între Oameni;
3) Participarea ( cu gestionarea contribuţiilor şi
costurilor ) a tuturor oamenilor, grupurilor,
comunităţilor, instituţiilor, organizaţiilor şi
sectoarelor la dezvoltarea serviciilor de sănătate.
Cursul Managementul Stresului folosind
Tehnica Radiantã® permite ( prin refacerea
Energiei de Autoreglare şi Regenerare )
reducerea Costurilor şi implicit a
Contribuţiilor Personale ale Persoanei,
Familiei şi Comunităţii destinate Sănătăţii.

4 Strategii Principale de Acţiune pentru a asigura


Susţinerea Ştiinţifică, Economică, Socială şi Politică
a Implementării programului Sănatate21:
1) Strategii Multisectoriale pentru a implica toţi
Factorii care afectează Sănătatea. Cursul
Managementul Stresului folosind Tehnica
Radiantã® oferă Cunoştinţele şi Instrumentele
necesare adoptări în Viaţa Personală, a
Familiei şi la Locul de Muncă a unei Strategii
Multisectoriale Simple şi Eficiente de
diminuare a Riscului Îmbolnăvirilor;
2) Programe şi Investiţii pentru Promovarea
Sănătăţi şi Îngrijirea Clinică bazate pe Eficienţă
dovedită a acestora. Cursul Managementul
Stresului folosind Tehnica Radiantã® este un
Curs de Promovare a Sănătăţii Eficient,
Simplu şi Accesibil tuturor Oamenilor.
151
Folosirea Cunoştinţelor şi Instrumentelor
oferite de acest curs, va permite o Creştere a
Eficienţei Îngrijirilor Clinice şi o Reducere
semnificativă a timpilor de Recuperare şi
Reintegrare Profesională şi Socială a
Bolnavilor sau Accidentaţilor;
3) Asistenţă Primara de Sănătate Integrată la nivel
Familiar şi Orientată Comunitar alături de un
Sistem Spitalicesc Flexibil. Cursul
Managementul Stresului folosind Tehnica
Radiantã® oferă Medicului de Familie şi celor
înscrişi pe listele lui o tehnologie Simplă şi
Eficientă de Promovarea Sănătăţii, Prevenirea
Îmbolnăvirilor şi Recuperarea Sănătăţii,
permiţând Medicului de familie să asigure
Asistenţa Medicală unui număr mult mai mare
de Asiguraţi Mulţumiţi şi Loiali cu avantajele
Economice şi Profesionale corespunzătoare.
Refacerea Energiei de Homeostazie,
Armonizarea, Directarea şi Cocreerea vor
reduce Durata şi Costurile Spitalizării urmată
de o Recuperare Rapidă, Durabilă şi
Eficientă;
4) Un Partenariat Extins (Familie, Şcoală, Loc de
Muncă, Comunitate Locală şi Ţară) în
Participarea la toate Procesele de Promovarea şi
Îngrijirea Sănătăţii atât la Stabilirea Deciziilor
cât şi la Implementarea şi Gestionarea
Costurilor acestora. Cursul Managementul
Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite
absolvenţilor ( prin Cunoştinţele şi
152
Instrumentele obţinute ) să devină Parteneri
Reali, Eficienţi, Siguri şi Integraţi cu uşurinţă
tuturor Programelor de Promovare şi Îngrijire
a Sănătăţii la toate cele 3 nivele ( Personal,
Familial, Locul de Muncă sau Comunitate
Locală ).

21 Obiective care stau la baza Politicilor de


Sănătate în toate Ţările Europei pe următorii 20 de
Ani şi vor fi folosite la Evaluarea Anuală a
Progreselor realizate de fiecare Ţară în
Îmbunătăţirea şi Protejarea Sănătăţii tuturor
Cetăţenilor alături de Reducerea Riscurilor de
Îmbolnăvire:
1) Solidaritate pentru sănătate între toate Ţările
din Europa prin Partajarea Viziunii, Resurselor,
Cunoaşterii şi Expertizei la nivel European.
Cursul Managementul Stresului folosind
Tehnica Radiantã® permite realizarea unei
Solidarităţi Reale la Nivel European şi
Mondial în domeniul Sănătăţii prin folosirea
unor Instrumente Simple dar Sigure şi
Eficiente ale Tehnicii Radiante® ( Directarea
Individuală şi de Grup pentru Evenimente,
Proiecte şi Îngrijorări alături de Cocreerea
Energiei de Homeostazie );
2) Echitate în Sănătate prin Reducerea
Inechităţilor între diferitele Grupuri Umane
folosind Politici, Legislaţie şi Activităţi
specifice. Cursul Managementul Stresului
folosind Tehnica Radiantã® este o Activitate
153
Simplă dar Eficientă destinată Reducerii
Inechităţii în Accesul la Serviciile de Sănătate
atât prin Reducerea Costurilor de Îngrijirea
Sănătăţii a absolvenţilor, cât şi prin Creşterea
Continuă a Performanţi Umane a acestora.
Resursele Financiare Economisite ( prin
Reducerea Costurilor ), alături de
Contribuţiile Suplimentare destinate CNAS şi
Bugetului de Stat ( cotă parte din Retribuirea
Performanţelor Umane ) vor putea fi folosite
pentru a reduce Marile Inechităţi existente azi
în domeniile Sănătăţii şi Educaţiei;
3) Un Început Sănătos în Viaţă prin Investiţii
Sociale şi Economice în Viaţa Părinţilor şi
Familiilor, acces la Servicii de Reproducere şi
Sănătatea Copilului. Cursul Managementul
Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite
Refacerea Stării de Sănătate a viitorilor
Părinţi Înainte de Concepţie, asigurarea unui
Optim Fizic, Psihic, Social şi Material al
Mamei pe Timpul Sarcinii, Asistarea de la
Distanţă ( în Timp şi Spaţiu prin Directări şi
Cocreeri ) a mamei şi Copilului pe Timpul
Naşterii, alături de asigurarea unui Confort
Material, Psihic, Social şi Educaţional al
Copilului şi Familiei ( Armonizări, Directări şi
Cocreeri );
4) Sănătatea Tinerilor prin Asigurarea unui mediu
Fizic, Social şi Economic Sigur şi Susţinător
folosind Cooperarea dintre Serviciile de
Sănătate, Educative şi Sociale. Acestea trebuie
154
să lucreze împreună pentru a contracara
cauzele unei Imagini de Sine proastă a
Tinerilor, îmbunătăţirea capacităţii lor de a
Coopera cu Situaţiile Stresante din viaţa lor şi
pentru a construii şi menţine relaţii sociale,
răspunzând la cerinţele lor psihosociale. Este
necesară o Evaluare periodică a Stării de
Sănătate a Copiilor şi Adolescenţilor, inclusiv a
Sănătăţii lor Emoţionale. Cursul Managementul
Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă
Tinerilor Cunoaşterea şi un Set de
Instrumente Simple dar foarte Eficiente
pentru Redescoperirea Sinelui şi a
Adevăratului Drum în Viaţă, Creşterea
Capacităţii de a Coopera cu Situaţiile
Stresante, Construirea şi Menţinerea unor
Relaţii Sociale Optime, Creşterea Continuă a
Capacităţilor de Asimilare, Creativitate,
Adaptabilitate şi Performanţă;
5) Îmbătrânire Sănătoasă prin asigurarea
Locuinţei, Venitului şi altor necesităţi destinate
Îmbunătăţirii Autonomiei şi Productivităţii
Sociale folosind Promovarea şi Protecţia
Sănătăţii pe tot timpul Vieţii. Serviciile de
Sănătate şi Sociale la nivel comunitar trebuie
să-i ajute persoanele în vârstă să devine mai
Active şi să se Ajute Singure; Cursul
Managementul Stresului folosind Tehnica
Radiantã® oferă fiecărui Cursant Cunoştinţele
şi Instrumentele necesare Recuperării şi
Conservării Sănătăţii alături de Creşterea
155
Performanţelor Fizice, Intelectuale şi Sociale
pe tot timpul vieţii. Prin îmbunătăţirea
Continuă a Autonomiei şi Productivităţii
Economice şi Sociale Cursanţii îşi pot asigura
Locuinţa, Venitul şi celelalte condiţii necesare
unei Vieţi Fericite şi pline de Satisfacţii. În
cazul persoanelor afectate deja de Boli
Cronice specifice, Instrumentele Tehnica
Radiantã® însuşite în cadrul Cursului
( Armonizarea, Accesarea, Directarea şi
Cocreerea ) permit ( alături de Tratamentele şi
Regimul Alimentar recomandat de Medic )
încetinirea Evoluţiei Afecţiunii, Stabilizarea şi
ulterior Reversarea ei;
6) Îmbunătăţirea Sănătăţii Mentale prin
Adaptarea Condiţiilor de Lucru şi Viaţă pentru a
obţine şi întării un Sens al Coerenţei şi al
Relaţiilor Sociale, concomitent cu creşterea
Capacităţii de a Coopera cu Situaţiile şi
Evenimentele Stresante Pentru cei care au
Afecţiuni Mentale se propun creşterea
Calităţilor Serviciilor de Sănătate Mentală.
Cursul Managementul Stresului folosind
Tehnica Radiantã® permite (prin
Instrumentele şi Cunoştinţele oferite ) o mai
mare Adaptare la Condiţiile de Lucru şi Viaţă
Reale, o Eficientă Cooperare cu Agenţii
stresori, o Clarificare a Relaţiilor Sociale şi o
Reducere a Timpului şi Costurilor de
Recuperare din Afecţiunile Mentale;
7) Reducerea Bolilor Transmisibile prin
156
Eradicarea sau Eliminarea Poliomelitei, Pojar şi
Tetanos Neonatal folosind Monitorizarea
agreată Internaţional, Imunizare şi Strategii de
Control;
8) Reducerea Bolilor Netransmisibile prin
Prevenirea şi Controlul Factorilor de Risc al
acestora folosind noi Politici de Sănătate
Publică inclusiv noua Mişcare Europeană pentru
un Stil de Viaţă Sănătos ( Reversarea Globală a
celor 5 Pandemici Majori );
9) Reducerea Vătămărilor provocate de Violenţă
şi Accidente prin acordarea unei atenţii
deosebite Siguranţei şi Coeziunii Sociale la
Locul de Muncă şi în Comunităţile Umane;
10) Un Mediu Fizic Sănătos şi Sigur prin Planuri
Naţionale şi Regionale referitoare la Mediu şi
Sănătate folosind Instrumente Legale şi
Economice pentru reducerea Deşeurilor şi
Poluării;
11) Viaţă Sănătoasă prin activităţi de sprijinire a
Opţiunilor Sănătoase în Nutriţie, Exerciţii Fizice
şi Sexualitate + Cooperare cu Stresul. Oamenii
trebuie să poată să-şi dezvolte şi utilizeze
întregul potenţial pentru avea o viaţă
economică, socială şi mentală mulţumitoare.
Este necesară realizarea unei Infrastructuri
Eficiente prin care cele mai noi Informaţii
despre Sănătate să fie puse la dispoziţia
oamenilor prin Cursuri şi Informare
Continuă.
12) Reducerea Răului provocat de Alcool, Droguri
157
şi Tutun prin Strategii de Prevenire a
Dependenţelor şi Tratare a celor Dependenţi.
Sunt necesare Strategii Educaţionale destinate
îmbunătăţirii Stilului de Viaţă şi a Stării de
Bine, ajutându-i pe oameni să-şi Gestioneze
mai bine Viaţa şi să aibă Opţiuni Sănătoase.
13) Stabilimente pentru Sănătate prin Mecanisme
Multisectoriale de a face Locuinţele, Şcolile,
Locurile de Muncă şi Oraşele mult mai
Sănătoase;
14) Responsabilitate Multisectorială pentru
Sănătate prin Evaluarea Impactului asupra
Sănătăţii a tuturor Sectoarelor din Viaţa şi
Activitatea Umană;
15) Un Sistem de Sănătate care Integrează
Serviciile de Sănătate Primară a Familiilor şi
Comunităţilor cu un Sistem Spitalicesc
Flexibil;
16) Gestionarea Calităţii Îngrijirilor Medicale prin
folosirea Eficienţei Dovedite a Îngrijirilor
Medicale în Programele de Dezvoltare a
Serviciilor de Sănătate;
17) Finanţarea Serviciilor de Sănătate şi Alocarea
Resurselor prin Creşterea Acoperirii Universale,
Solidarităţii Naţionale şi Sustenabilităţii, alături
de o Alocare a unor Resurse Financiare
Suficiente Nevoilor de Sănătate Prioritare;
18) Dezvoltarea Resurselor Umane pentru
Promovarea şi Îngrijirea Sănătăţii prin punerea
la Baza Educaţiei pentru Sănătate a acestor
principii, iar Profesioniştii din Sănătatea Publică
158
să acţioneze ca Iniţiatori cheie şi Avocaţi ai
Sănătăţii de la Comunitatea Locală până la nivel
Naţional;
19) Cercetarea şi Cunoaşterea din Sănătate să fie
orientată către nevoile Prioritare ale acestor
Obiective, oferind Mecanismele Practicii
Medicale folosind Cercetarea Ştiinţifică;
20) Mobilizarea Partenerilor din Sănătate prin
realizarea unor Coaliţii şi Acţiuni reunite in
Promovarea şi Refacerea Sănătăţii, cu
Identificarea şi Evaluarea beneficiilor mutuale
ale Investiţiilor în acest domeniu;
21) Politici şi Strategii destinate Sănătăţii pentru
Toţi să fie Formulate şi Implementate de la
Nivel Naţional la Nivel Local implicând
Sectoare şi Organizaţii Semnificative având la
bază aceste 21 Obiective.

159
C5.
SINTEZA COMPETENTELE PROFESIONALE,
CALITATILE SI ABILITATILE PERSONALE
SECIFICE ASISTENTULUI MEDICAL

Competente profesionale conform legislaţiei

Practicarea îngrijirilor medicale presupune


elemente de competenţă:

1. Cunoaşterea unui model - cadru


conceptual – definit prin:
 Scopul profesiei.
 Beneficiarul activităţii.
 Rolul propriu.
 Dificultăţi întâlnite la nivelul
pacientului.
 Natura intervenţiilor.
 Consecinţele intervenţiilor.
2. Cunoştinţe acumulate.
 Cunoştinţe profesionale.
 Cunoştinţe ştiinţifice – pentru
înţelegerea fiinţei umane în dimensiunile
sale fizice, intelectuale, afective, sociale.
 Cunoştinţe tehnice – noţiuni de
abilitate tehnică, procedee şi metode

160
ştiinţifice ce servesc la promovarea sănătăţii
şi combaterea bolilor.
 Cunoştinţe relaţionale –
capacitatea de a crea un climat adecvat de
muncă şi de colaborare cu pacientul,
anturajul pacientului, echipa de îngrijire,
comunitatea.
 Cunoştinţe etice – norme şi
principii referitoare la valorile morale ale
persoanei şi profesiei şi care reglează buna
conduită a asistentei.
 Cunoştinţe legislative –
reglementări şi directive incluse în legi care
guvernează activitatea medicală şi
protejează pacientul.
3. Cunoaşterea demersului ştiinţific al
îngrijirilor.
 Demersul ştiinţific este un
instrument de investigaţie, analiză,
interpretare, planificare şi evaluare a
îngrijirilor.
 Se aplică individual.
 Este ştiinţific prin derularea logică
şi sistematică.
4. Aplicarea îngrijirilor ţinând cont de
nivele de îngrijire (primară, secundară sau
terţiară) şi de specificul îngrijirilor de sănătate
primară.
5. Relaţia asistentă – pacient – permite
stabilirea unei comunicări eficiente:

161
 Comunicare funcţională – clară,
eficace, cotidiană.
 Comunicare pedagogică –
transmiterea informaţiilor despre boală,
tratament, îngrijiri, recuperare.
 Comunicare terapeutică – relaţie
de ajutor, de respect, acceptare, înţelegere şi
empatie.

~ Tipuri de acţiuni:
▪ Acţiuni de susţinere şi ajutor oferind
pacientului confort, tratament, îngrijiri,
vindecare.
▪ Acţiuni de suplinire care ajută
pacientul să găsească mijloace pentru rezolvarea
problemelor.
▪ Acţiuni de protecţie pentru promovarea
sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor.

Calităţi si abilităţi

Calităţi asistentei medicale:

~ Calităţi morale.
~ Calităţi fizice.
~ Calităţi profesionale – tehnice.

Asistenta medicală îşi desfăşoară activitatea în


162
diferite medii, domenii sau locuri, cu scopul de a
preveni sau trata bolile → pentru îngrijirea celui
suferind sau potenţial suferind.
Pentru exercitarea profesiei sunt necesare
anumite înclinaţii şi aptitudini, dublate de o bună
pregătire profesională → traduse prin trăsături
morale ce vor influenţa pozitiv conduita
profesională.

O conduită corespunzătoare contribuie la:


~ Alinarea suferinţelor.
~ Reducerea perioadei de îmbolnăvire.
~ Reintegrarea rapidă în societate.
Calităţi morale:
~ Empatie – capacitatea de a înţelege ce simt
ceilalţi.
~ Altruism.
~ Amabilitate.
~ Atenţie.
~ Atitudine principială.
~ Bună gospodină.
~ Bunăvoinţă.
~ Calm.
~ Comunicativă.
~ Conştiinciozitate.
~ Colegialitate.
~ Fermitate.
163
~ Moderaţie.
~ Demnitate.
~ Devotament până la abnegaţie.
~ Ingeniozitate.
~ Iniţiativă.
~ Interes pentru noutate.
~ Luciditate.
~ Omenie.
~ Optimism.
~ Păstrarea secretului profesional.
~ Promptitudine în luarea deciziilor.
~ Punctualitate.
~ Răbdare.
~ Respectarea pudorii şi sensibilităţii
pacientului.
~ Seninătate.
~ Spirit critic şi autocritic.
~ Spirit de echipă.
~ Stăpânire de sine.

Calităţi fizice:
~ Forţă fizică → pentru transportul
materialelor, mobilizarea bolnavilor.
~ Rezistenţă fizică → serviciu în ture,
ortostatism prelungit.
~ Mişcări sigure, coordonate.

164
Calităţi profesionale:
~ Pregătire pluridisciplinară – socială,
tehnică, practică.
~ Însuşirea competenţelor de bază.
~ Cunoaşterea corectă a tehnicilor generale
şi specifice de îngrijire.
~ Cunoaşterea aparatelor şi instrumentelor
folosite în practica medicală.
~ Cunoaşterea metodelor de profilaxie a
infecţiilor.
~ Dorinţă de perfecţionare continuă a
pregătirii profesionale.
~ Cunoaşterea fişelor de execuţie a tehnicilor
de îngrijire generală şi specială.
~ Adoptarea unui stil de muncă corect:
o Îşi organizează şi sistematizează
activitatea → planifică îngrijiri
medicale, elaborează plan de
îngrijire.
o Cultivă spiritul de observaţie.
o Verifică periodic efectul activităţii
prestate.
o Previne infecţiile intraspitaliceşti,
autocontaminarea / autoinfectarea.
o Asigură predarea şi preluarea
serviciului.

165
166