Sunteți pe pagina 1din 2

Culegătorul de stele căzătoare de Dimitrie Anghel

De la fereastra lui, Enric, în fiecare seară privea nemărginirile cerului, așteptînd să vadă ploaia
de artificii, jocul nebun de rachete, pulberea măruntă și impalpabilă care umple aerul și nu cade
nicăierea, firele de beteală care se urzesc ca o mreajă și apoi se desfac ; și ochii lui se umpleau de
visuri și sufletul lui veșnic avîntat se umplea de o melancolie fără de margini, vrînd să scape și el și să
se amestece mai curînd în oceanul acesta luminos, spre care rîvnea de atîta vreme.
Ușoară ca o estompă, seara întuneca vîrfurile copacilor, dezlega umbrele din ramuri și le
împrăștia pe drumuri, ștergea contururile florilor, amesteca laolaltă culorile.
Sus, întîile licăriri sfioase se arătau, mare și orbitor luceafărul apărea, scînteietoare constelațiile își
arătau punctele lor de foc în locul obișnuit, imens șerpuitorul drum al robilor se strecura printre
norodul de sori, de luceferi și de stele, brăzdînd tăria și apoi, după cele mari și scăpărătoare, sfioase se
arătau și cele mai mici, și cele mai mărunte, și toată pulberea de diamant a celor de-abia văzute, și tot
praful stelar al celor de-abia bănuite. Prăpăstii negre de catifea, oceane de întuneric, pustiuri de
cerneală se zugrăveau totuși pe alocuri, nemărginitele depărtări ce se întindeau de la planetă, la
planetă, ori de la stea la stea, căscau enigmatice și oarbe, se afirmau sfidătoare voințelor ce s-ar fi
încumetat măcar să străbată atîta drum, virgine de viață încă și străine de fericire ori de nefericire.
Tăcut se cumpănea universul cu miile-i de astre deasupra căsuței lui.
Tot mai alb și mai licăritor se arăta drumul robilor de-a lungul căruia, în fiecare noapte, se
înșiră parcă și merge spre un țel necunoscut, spre celălalt capăt al lumii, un șireag de miliarde de
pelerini cu făcliile aprinse, și iată că într-un tîrziu și feeria pe care o aștepta el cu atîta nerăbdare,
ploaia de artificii multicolore, jocul nebun de rachete pe care îl schimbă între ele bătrînele planete
începea să brăzdeze tăria...
Ca un preludiu, sau ca picurii răzleți de ploaie cînd trece un nour gonit de furtună, în
întunericul albastru alba fulguire începea.
Vii, scînteiele aprinse ale atîtor sfărîmături, ca un roi de albine de aur împrejurul stupului de
foc al soarelui, prindeau să rotească. Unele se desprindeau parcă, luate de cine știe ce vînt care străbate
acele înălțimi nebănuite ; și răzlețe de roi, tremurau o clipă, se făceau albastre, se fărîmau în pulbere
violetă și apoi dispăreau. Altele, ca niște semințe de diamant aruncate prin voința și știrea cuiva, se
apropiau tremurătoare la un loc, păreau că odrăslesc un mănunchi de viorele și dispăreau la rîndul lor.
Viu înălțimile se luminau o clipă, străluciri de ape ca pe luciul unei mătase albastre treceau ; și
universul, nepăsător de risipa asta de nestemate aruncate cu atîta dărnicie, se schimba la față, pălea, își
stingea din loc în loc înflăcăratele faruri și devenea încetul cu încetul uriașul clopot de sticlă anonim,
ce stă deasupra capetelor noastre și își ascunde tainele cît ține ziua.
În unele seri de august însă, vagabondele lumini ce brăzdează cerul păreau că se înmulțesc și
plînsul acela de foc, al cine știe cărei dureri uriașe, amestecîndu-și lacrimile, cădea parcă tot mai
aproape de pămînt. Dar inima lui Enric își avea și ea lacrimile ei și în timp ce universul își plîngea
preaplinul de lacrimi, el și le plîngea pe ale lui, sătul de puterea asta nevăzută ce-l ținea încătușat pe
pămînt, în timp ce cu privirile putea să facă ocolul lumii.
O mizantropie ciudată îl făcu să se răzlețească de toți și să trăiască închis în propriul lui suflet.
Credea că erau îndeajuns comorile pe cari le adunase în el, pentru ca să poată trăi pe socoteala lor.
Viața cărților însă e moartă, suflul ce-a palpitat în literile negre, care au fost scrise într-un moment de
inspirație, e ca o adiere ce-ar trece întîi peste un mormînt, pînă să ajungă la tine.
Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeți au fost stropite de lacrimi, gîndirile mari ce-au
chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dîre de sînge și cîntecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să
liniștească tumultul rîului roș care aleargă fără astîmpăr în noi. El însă nu vedea acestea și, urmînd să
trăiască singur, cum nu mai putea să sufere oamenii, de la o vreme nu mai putu să sufere nici pămîntul.
Frumoasa natură ce se preschimbă veșnic, bogată în decoruri și în priveliști, pe care cei patru
mari pictori, ce sînt anotimpurile, vin pe rînd s-o zugrăvească cu penelele lor înmuiate în aur și
purpură, în lumină și întuneric, lui nu-i mai spunea nimic. O ură împotriva orînduielii acestea veșnice,
care pune același verde pe copaci primăvara și amestecă același albastru spălăcit în fundul izvoarelor,
îi umplea inima și-l făcea să-și oblonească fereastra cît ținea ziua. Noaptea formele se pierdeau și
marginea realului nu mai putea să-i arate pînă unde poate merge. Noaptea el devenea un fel de locuitor
universal, un fel de ființă vagabondă prin lumi astrale, un suflet ce nu aștepta decît marele suflu al
morții ca să se dezrobească și să-și poată lua drumul ca un fulg în nemărginire.
De la fereastra lui, el nu vedea ce misterioase forme luaseră copacii în grădină, nu simțea ce
puternic miroseau florile împrospătate de rouă, nu arunca o privire mișcătorului covor ce-l fac umbrele
pe drumuri ca să pășească misteriosul pas al ființelor aeriene cu care legendele au împoporat lumea.
Dincolo de vîrful copacilor era scăparea, dincolo de mireasma florilor era hodina, mai departe de
marginea orizontului era dezrobirea.
Și în liniștea aceea în care el visa cu fruntea răzemată de fereastră, deodată, din înălțimile
tăriei, un fulg luminos se dezlipi, străbătu vertiginos spațiul, se mări din ce în ce și apoi, ca un buchet
căruia îi tai ața ce-l leagă, se desfăcu într-o ploaie de flori viorii, care căzură cu zgomot peste grădina
unde sta pe gînduri visătorul.
Viu crengile arborilor se mișcară, un susur sperios porni, cîteva păsări deșteptate din somn își
întinseră aripele fărîmînd armonia umbrelor și apoi totul se liniști din nou. Copacii tăcură, reluîndu-și
somnul întrerupt, păsările făcură cîteva ocoluri și reveniră la loc, florile amirosiră și mai tare.
Impasibila natură își încremeni din nou variatele contururi pe orizont, ca și cum nimic nu s-ar fi
petrecut și n-ar fi venit un oaspe străin din cine știe ce depărtări insondabile să povestească de alte
lumi, de alte întîmplări, de altă viață. Nepăsătoare, natura își reluă somnul, ca și cum cerul n-ar fi
rămas văduv de un astru de foc, ca și cum o nestemată n-ar fi căzut din uriașa salbă ce-o poartă la gît
universul.
Enric alergă însă și în locul lacrimilor de foc află niște simple scorii calde încă, vreo cîteva
pietre sfărîmate, cîteva biete și infime țăndări de astru.
Pietre, scorii ori țăndări, pentru dînsul erau totuși bucăți de cer căzute pe pămînt. Visul lui se
înfiripa și prindea, în sfîrșit, ființă. Mînele lui pipăiau fărîmiturile acestea de univers, iar lutul din care
era făcut prinse să vibreze ca niciodată la atingerea acestor fărîmituri venite de aiurea, ca și cum și-ar
fi adus aminte că făcuse și el parte cîndva din alt tărîm și că poate miliarde de ani străbătuse o altă
orbită, rotind împrejurul cine știe cărui soare, prefăcut acum în cenușă și împrăștiat în nemărginire.
Și mai străin și răzlețit de lume trăi de atunci cu bizara lui comoară o bucată de timp și apoi,
într-o zi, dispăru cu desăvîrșire. Enigmatică îi rămase casa cu obloanele și ușile zăvorite, pînă ce, într-
o dimineață, îmbătrînît și purtînd ca o lumină lunară pe față, apăru aducînd, spre mirarea vecinilor, un
șir nesfîrșit de bolovani, de pietroaie de toate formele și în toate culorile.
Visul lui prinsese acum o formă și începuse a sa concretiza. Neputînd să urce la cer, după cum
îl îmbia tainicul dor născut într-însul, hotărî să înfăptuiască cerul pe pămînt. Din materialul acesta
căzut din toate astrele și adunat pretutindeni, visă să-și dureze o casă, să-și înalțe o tebaidă cu
sfărîmături de univers, să-și clădească o citadelă de uranoliți, un mausoleu planetar în care să se
izoleze și să se îngroape ca un faraon sub o piramidă.
Un singur lucru însă îl abătu din graba care îl zorea să-și înfăptuiască visul. În nebunia lui și
ura pentru tot ce era pămîntesc, se gîndi cum ar face să poată clădi tot materialul acesta, fără a-l
cimenta.
Și atunci, cu o răbdare neînchipuită, zicîndu-și că atracția moleculară ar înlătura ușor și piedica
aceasta, începu, una cîte una, să șlefuiască toate pietrele, tot excedentul acesta planetar căzut spre
nenorocirea lui pe pămînt...
Casă nu a ridicat, căci o viață omenească nu ar fi fost îndeajuns pentru a înfăptui un asemenea
vis fantastic : și moartea l-a găsit între sfărîmăturile lui de astre, împrejurul cărora, vîntul, jucîndu-se,
purta de ici-colo pulberea fină a atîtor universuri dispărute.