UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE SOCIALE

MASTER FILOSOFIE CONTEMPORANA
ANUL I

PRINCIPII METODOLOGICE IN
CERCETAREA FILOSOFICA
-referat-

Student:
Mihail PRETORIAN

CRAIOVA
2016
 Tendinta omului de a cunoaste in permanenta tot ceea ce il inconjoara este o
problema de natura fundamentala. Independenta de modul in care se solutioneaza
problema cunoasterii, are loc formarea unei imagini despre lume, adevar si
siguranta in cunostintele obtinute, locul omului in lume si capacitatea acestuia de a
cunoaste lumea. Cunostintele permit anticiparile, implicit sa actionezi – sa schimbi
omul, societatea, natura.
Dat fiind faptul ca stiinta este una dintre cele mai importante forme de
actiune umana, este important de a avea cunostinte elementare in ceea ce priveste
obtinerea raspunsului la intrebarea ce este stiinta si care sunt metodele stiintifice?
Tot mai multe persoane interesate de cunoasterea stiintifica ajung la ideea
complexitatii acestea. Constientizarea gradului inalt de complexitate al cunoasterii
stiintifice a trezit discutii despre metode stiintifice, metodologia stiintelor si
aplicarea practica a metodelor in cele mai diferite domenii.
Orice gen de activitate umana este si trebuie sa fie ghidata de anumite
principii si norme. Metodele cunoasterii stiintifice includ in sine sistemul unor
astfel de principii ale actiunii cognitive, implicate atit in activitatea de cercetare si
descoperire, cit si in expunerea noilor date. In general, cunoasterea stiintifica nu
poate pretinde la un anumit grad de obiectivitate fara a fi fundamentata pe o anume
metodologie. Aceasta este una dintre cauzele care ofera importanta problemelor de
metodologie. Importanta are, desigur, metodologia si pentru cercetarile teoretice
din cadrul dreptului.
Exista o sumedenie de probleme ale metodologiei dreptului, dar care inca nu
au formulate solutii de consens la care ar fi ajuns majoritatea specialistilor. Mai
mult ca atit, intilnim un spectru foarte larg de opinii expuse.
Unii autori tinind cont de etimologia termenului metodologie, „methodos” (
drum,cale, cercetare) si „logos” (gandire, notiune, logica) considera ca
metodologia teoriei dreptului este o teorie a metodei/metodelor cunoasterii
teoretice a dreptului. Astfel, V.M. Sirih scrie: „in sens concret metodologia este
stiinta despre metode, care are ca scop elaborarea si perfectionarea mijloacelor,
mecanismelor cunoasterii stiintifice. Metodele teoriei generale a dreptului, sunt in
afara oricarei metodologii a dreptului considera acelasi autor. Si este necesar,
afirma, V. M. Sirih, „sa facem diferenta intre asa componente ale stiintei ca metoda
si metodologie”.
Spre deosebire de acesta, alti autori practic separa metodologia teoriei
generale a dreptului de metodele acestei stiinte. Spre exemplu, M.N. Marcenco
scrie: „ Metodologia teoriei statului si dreptului reprezinta un sistem de principii,
operatii, mijloace de studiere a legitatilor aparitiei, formarii, dezvoltarii
fenomenelor de natura juridica”.
Pentru a ne clarifica in aceste opinii contrare, trebuie sa ne clarificam mai
intii ce se subintelege prin termenul metoda. A.P. Septulin defineste termenul
metoda ca „un sistem de reguli, (cerinte) formulate in baza specificului si
legitatilor domeniului cercetat si care ghideaza omul in activitatea sa de
cunoastere”.
„Metodele cunoasterii includ totalitatea actiunilor asupra obiectului
cunoasterii ce au ca scop rezolvarea problemelor stiintifice. Acestea, in mare
masura, sunt determinate de situatia care s-a creat in dezvoltarea stiintei, de scopul
cunoasterii, de specificul obiectului cunoasterii si de nivelul cunoasterii. Initial,
metodele au functia de instrumente ale cunoasterii si de dezvoltare a stiintei”.
Cuvantul metoda isi are originea in limba greaca, in cuvantul methodas, care
inseamna cale, drum, mod de expunere, mod de urmat. Gindirea, in mod special
cea stiintifica, actioneaza pe baza metodica. Metoda deci apare ca un mijloc eficace
al gindirii. Metoda te conduce la adevar.
Metoda este calea urmata spre a realiza ceva anume, mijloc de a realiza
anumite obiective, activitatea ordonata a subiectului sub orice forma. Functia de
baza a metodei este organizarea interioara si reglarea procesului de cunoastere sau
a modificarilor practice ale unui anume obiect.
Astfel, metoda este totalitatea anumitor norme, reguli, operatii, mijloace a
cunoasterii si actiunii. Metoda inseamna un sistem de prescriptii, principii, cerinte,
care trebuie sa-l ghideze pe cercetator in solutionarea unei probleme concrete, in
obtinerea unui rezultat scontat intr-un anumit domeniu de activitate. Metoda
disciplineaza procesul de cautare a adevarului, permite (daca corect este aleasa)
economisirea puterilor, timpului, si de a ajunge la rezultatul final pe calea cea mai
scurta.
Termenul metoda are doua sensuri: in sens larg – acesta inseamna un proces
de cunoastere care include mai multe mijloace, cum ar fi metoda analizei teoretice,
care include in continutul sau sinteza, abstractizarea, generalizarea, etc.
In sens restrins - metoda inseamna mijloace ale unei discipline, domeniu
stiintific. De exemplu in drept metoda observatiei, metoda anchetei, experimentul
s.a.
Daca recurgem la istorie vom observa ca in toate timpurile metoda a fost
apreciata si a existat un viu interes pentru cercetarea metodei si pentru probleme de
metodologie. Interesul pentru cercetarea metodei a dus la aparitia stiintei despre
metoda numita Metodologie. Metodologia este o unealta a gindirii in cadrul
cooperarii dintre subiectul cunoscator si obiectul de cunoscutmetodologiile sunt
create pentru a fi parcurse.”
Astfel, Francis Bacon compara metoda cu felinarul ce indica drumul celui
preocupat de cautarea caii spre descoperirea adevarului, si presupunea ca este
imposibil de a miza pe realizari frumoase avind la indemina cai false. F. Bacon
incerca sa gaseasca metoda care ar asigura superioritatea omului in fata naturii.
Pentru acest autor, metoda care ar realiza acest lucru este inductia, deoarece
aceasta conditioneaza analiza empirica, observarea, experimentul in cunoasterea
legilor si cauzelor fenomenelor.
Pentru Descartes, metoda inseamna „reguli simple si exacte”, care ajuta
spiritului sa faca deosebire intre adevar si falsitate.
O contributie deosebita in dezvoltarea metodologiei cunoasterii stiintifice a
avut-o filosofia clasica germana prin analiza profunda a metodei dialectice.
Atunci cind se recurge la o anumita metoda nu inseamna ca toate celelalte
vor fi neglijate, deoarece de regula o metoda este aplicata in concordanta cu altele.
Din acest considerent conteaza pluralismul metodologic, adica capacitatea de a
opera cu diverse metode si eficient aplicate in practica.
In procesul de aplicare fiecare metoda se modifica in dependenta de anumite
conditii concrete, de scopurile urmarite, caracterul problemelor de solutionat,
specificul obiectului domeniului de aplicare a metodei. In prezent este clar ca
metodele, metodologia nu poate fi limitata la activitatea stiintific, ea trebuie sa
implice si activitatea practica. Diversitatea activitatilor umane fundamenteaza,
determina existenta diverselor metode, care pot fi clasificate in baza diverselor
criterii. Chir din start trebuie sa mentionam existenta metodelor activitatii
materiale, spirituale si ideale.
In stiinta contemporana domina conceptia asupra organizarii pe nivele a
metodologiei si in dependenta de aceasta se considera ca toate metodele cunoasterii
stiintifice pot fi clasificate in urmatoarele grupuri:
1. Metode ale filosofiei in care sunt incluse in primul rind metoda dialectica
si cea metafizica, si mai apoi matoda analitica, intuitiva, fenomenologica,
hermeneutica etc. Ceea ce este specific metodelor filosofice este faptul ca acestea
doar indica directiile generale de cercetare, strategia, dar nu substituie, inlocuiesc
metodele speciale si nu determina rezultatul final al cunoasterii.
 2. Metode general - stiintifice, care se manifesta ca o metodologie
intermediara intre metodele filosofice si metodele fundamental - teoretice ale
anumitor stiinte concrete. In continutul termenului general - stiintifice se includ
asa notiuni ca informatie, model, structura, functie, sistem, element,
probabilitate,etc. In baza acestor notiuni sunt formulate metodele si principiile
corespunzatoare. In acesta categorie includem metoda sistemica, functional-
structuralista, cibernetica, formalizarea,etc.
3. Metodele particulare – care reprezinta totalitatea principiilor,
mijloacelor cunoasterii, procedeelor, mecanismelor procesului de cercetare
utilizare in cadrul unui anumit domeniu, cum ar fi de exemplu metodele stiintelor
socio-umane.
4. Metode disciplinare (ale unei discipline) – cuprind totalitatea
mijloacelor utilizate intr-o anumita disciplina, ce face parte dintr-o anumita ramura
a stiintelor, sau un anumit domeniu ce a aparut la intersectia intre diferite stiinte.
Fiecare stiinta fundamentala reprezinta o totalitate de discipline, care au obiectul
sau de studii si metodele sale de cercetare.
5. Metode ale cercetarii interdisciplinare - totalitatea mijloacelor
cercetarii interdisciplinarecare au aparut in rezultatul procesului de unificare a
diferitor elemente ale metodologiei. O aplicabilitate larga aceste metode au in
cadrul programelor de cercetare stiintifica complexa.
Astfel, metodologia reprezinta sistemul celor mai generale principii de
investigatie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda priveste
fie un anumit principiu metodologic (metoda particulara), fie un procedeu tehnic
oarecare (metoda individuala). O metoda in sensul adevarat al cuvintului, trebuie
sa fie determinata de insasi obiectul cercetarii stiintifice, trebuie sa corespunda
legilor acestuia.
 In ceea ce priveste metodele activitatii stiintifice avem citeva considerente
pentru a clasifica metodele in anumite grupuri. In dependenta de rolul si locul in
procesul de cunoastere putem deosebi metode formale si de continut, empirice si
teoretice, fundamentale si aplicative, metode de cercetare si expunere, ect.
Continutul obiectului de cercetat devine criteriul pentru a deosebi metode ale
stiintelor exacte si metode ale stiintelor socio-umane.
In cadrul analizelor asupra rostului metodologiei exista doua opinii
diametral opuse: universalizarea si specificarea. In sens larg metodologia
reprezinta, asa cum arata chiar denumirea ei, teoria metodei. Cu alte cuvinte, ofera
o stiinta integrala a metodelor ca parte a logicii, cautind sa afle cele mai bune
moduri de a elabora problemele, independent de cercetarea directa a solutiilor
respective. Dar intr-un sens mai restrans, metodologia desemneaza ansamblul
metodelor de cercetare utilizate intr-un anumit domeniu, stiinta. Adica o
clasificare, tipologie, cu modul de intrebuintare si procedeul pentru descoperirea
metodelor particulare.
In primul caz avem studiul general al metodei in anumite domenii de
cercetare: matematica, stiinte ale naturii, psihologie, istorie etc. In al doilea caz,
sarcina modesta a metodologiei este cercetarea metodelor care sunt adoptate de
fapt in diferite stadii istorice ale cercetarii in domenii distincte. Aici scopul nu
este atit criticarea, cit sistematizarea presupozitiilor unui anumit domeniu intr-un
moment determinant. G. G. Costandache pledeaza pentru o pozitie intermediara,
in care studiul metodei are in vedere procedee si obiective ale unei discipline
particulare, angajind in cercetare modul de organizare a respectivei discipline. In
acest caz, rolul epistemologului unei discipline stiintifice este sa evidentieze
trasaturi ale metodei corecte si sa permita indepartarea contrafacerilor. Conform
opiniei acestuia, metodele constau in crearea, dinamizarea sau promovarea unor
sisteme, organizind etapele unor actiuni comparabile cu ceea ce sunt structurile in
planul existentei. Pe scurt, metoda poate fi constatativa, a posteriori, sau
normativa, a priori. Acelasi autor mentioneaza ca orice metoda are doua
dimensiuni implicite: scenariul si pariul. Afirmind ca istoria stiintelor e un bun
remediu contra dogmatismului, Lucian Blaga sublinia dimensiunea de pariu a
oricarei cercetari. Hegel admitea ca metoda este spiritul intregului, o anticipare a
obiectului de studiu, deci un scenariu pentru cercetare.
Principiile metodologice includ teze fundamentale care ii asigura cunoasterii
stiintifice continuitatea necesara pe care o parcurge stiinta de de la cunostintele
anterioare adevarate la noi cunostinte veridice. Folosirea principiilor metodologice
asigura dezvoltarii stiintei consecventa logica, precizie si claritate. Profesorul V.
Tapoc da importanta urmatoarelor principii metodologice: principiul
incomensurabilitatii teoriilor stiintifice, principiul corespondentei, simplitatii si
complementaritatii.

Principiul incomensurabilitatii

Existenta mai multor teorii pune in fata cercetatorului problema alegerii,

aderarii la una sau alta dintre teorii. Aceasta alegere pormeste de la presupozitia ca
teoriile stiintifice sunt comparabile. Oricare dintre acestea poate fi evaluata in baza
unor criterii neutre. Existenta criteriului neutralitatii explica necesitatea substiturii
unei teorii cu alta in timp. M. Flonta mentioneaza citeva conditii ale
comparabilitatii teoriilor: - „obiectul de studii al acestor teorii sa fie acelasi sau sa
se acopere in masura insemnata; - sa explice aceleasi date de observatie si
experimentale: ceea ce inseamna ca oamenii de stiinta care impartatesc teorii
diferite vor cadea de cord asupra descrierii datelor de observatie sie xperimentale
ce urmeaza sa fie explicate; oamenii de stiinta ce sustin teorii concurente sa
recunoasca si sa aplice aceleasi criterii fundamentale de evaluare comparativa a
teoriilor stiintifice. Aceste conditii, insa nu pot fi respectate deoarece limbajul
utilizat pentru a reda esenta cercetarilor este determinat de o anumita teorie. Acest
este si motivul care va impiedica si exclude posibilitatea compararii teoriilor.
Partasi a acestei opinii sunt Th. Kuhn si P. Feyerabent, afirmind ca savantii
din domenii diferite activeaza in cadrul diverselor paradigme stiintifice, ceea ce
semnifica lumi teoretice diferite. Acest gen de opinii au determinat necesitatea
aparitiei analizelor detaliate a premiselor care fac comparabile teoriile stiintifice.
Anume astfel pot fi considerate conceptiile lui K. R. Popper care elaboreaza citeva
criterii de comparare a teoriilor stiintifice:
1. Capacitatea teoriilor de a unifica faptele stiintifice deja cunoscute;
2. Continutul empiric sau testabilitatea independenta, care include
capacitatea teoriilor de a formula predictii asupra unor fenomene si corelatii care
nu au fost pina atunci observate;
3. Confirmarea teoriilor, capacitatea lor de a trece cu succes teste
experimentale severe si de a rezista in timp.
In felul acesta se clarifica problema metodei stiintifice si odata cu aceasta
problema progresului stiintific. Progresul consta in miscarea spre teorii cu un
continut tot mai mare. Dar cu cit spune mai multe o teorie, cu atit mai mari sunt
ocaziile de a o falsifica. O teorie cu un continut mai mare este o teorie care poate
fi testata mai sever.aceasta consideratie conduce la o conceptie in cadrul careia
progresul stiintific se vadestea consta nu in acumularea de observatii, ci in
rasturnarea unor teorii mai putin bune in inlocuirea lor cu teorii mai bune. Intre
teorii exista competitie”.
Principiul incomensurabilitatii este completat de cel al corespondentei, care
sustine ca sunt considerate stiintifice toate teoriile anterioare care pot fi inglobate
total sau partial in teoria care le-a luat locul. Acest principiu arata continutul
cresterii, progresului cunoasterii stiintifice, ori de cite ori in stiinta empirica o noua
teorie de un nivel mai inalt de universalitate explica cu succes o teorie mai veche,
corectind-o, atunci acesta este un semn sigur ca noua teorie este mai patrunzatoare
decit cea veche, pentru valorile corespunzatoare ale parametrilot noii teorii, poate
fi numita principiul corespondentei.
Principiul simplitatii la fel se inscrie in lista criteriilor de acceptabilitate,
evaluare si alegere in metodologia stiintei. Aceasta ar insemna ca din mai multe
ipoteze sau teorii explicative sau descriptive referitoare la acelasi domeniu de
fenomene va trebui aleasa cea care este mai simpla, atunci cind celelalte trasaturi
vor fi la fel. Aceasta opinie este impartatita de o serie de savanti contemporani. Ca
principiu metodologic, ideea simplitatii a functionat in antichitate. Formularea
acestui principiu se considera apartinind filosofului si teologului englez William
Ockham.
Dar daca acceptam afirmatia ca realitatea nu este nici absolut simpla nici
absolut complexa, atunci distinctia simplu/complex e relativa si depinde de
organizarea anumitor niveluri diferite de organizare a lumii. Referitor la acest
aspect se exprima H. Poincare in Stiinta si ipoteza, citat de V. Tapoc: „Daca
studiem istoria stiintei, vedem ca se produc doua fenomeneinverse: uneori sub
aparentele complexe se ascunde simplitatea, alteori, dimpotriva, simplitatea este
aparenta si disimuleaza realitati extrem de complexe”.
 BIBLIOGRAFIE

Valerius CIUCA, Lectii introductive de hermeneutica juridica, Editura Fundatiei

AXIS, Iasi, 2005;

George CONSTANDACHE, Filosofie si stiinte cognitive, Editura Matrix ROM,

Bucuresti, 2002;

Mircea FLONTA, coord. Ilie Parvu, Despre comparabilitatea si

incomensurabilitatea teoriilor stiintifice, Editura Politica, Bucuresti, 1978;

Karl POPPER, Filosofia sociala si filosofia stiintei. Antologie editata de David

Miller, Editura Trei, Bucuresti, 2000;

Vasile TAPOC, Teoria si metodologia stiintei contemporane, Editura CEP USM,

Chisinau, 2005.