Conceptul de integrare europeana

Conceptul de integrare europeana

Ideea de integrare europeana exista in studii ce dateaza de acum 50 de ani, desi atunci nu exista
o definitie clara , care sa cuprinda sensul exact al acesteia si sa prezinte intelesul tuturor opiniilor
cercetatorilor si studiilor in domeniu.

Una dintre primele definitii mai precise ale integrarii a fost data in 1968 de cercetatorul american
Ernest Haas, care considera ca integrarea europeana este procesul prin care actorii politici, adica entitati
nationale distincte isi ofera loialitatea , pretentiile si activitatile politice catre un nou centru ale carui
institutii au jurisdictie asupra acestor state.

Desi au aparut mai multe definitii care au incercat sa prezinte in esenta conceptul de integrare, din
perspectivele cercetatorilor care le elaborau, nu s-a ajuns la gasirea unei definitii general valabila si
acceptata de majoritatea cercetatorilor in domeniu. Pentru a gasi informatiile exacte care ar duce la
elaborarea acestei definitii general acceptata, trebuie cunoscuti o serie de factori care determina
procesul de integrare. În primul rand trebuie cunoscute exact evenimentele si ordinea in care acestea s-
au succedat, pentru a determina care sunt cauzele care au dus la conceperea ideei de integrare, care sa
permita extragerea unor concluzii generale De asemenea perceptiile si valorile cercetatorilor determina
elaborarea unor definitii subiective.

Rand pe rand teoriile care au explicat pana la un moment dat acest fenomen de integrare
europeana au incercat sa tina cont de evolutia evenimentelor care au avut loc pe continentul European.
Astfel incercarea explicarii conceptului integrarii europene s-a facut in mai multe etape, fiecare dintre
ele elaborand teorii diferite care au impiedicat explicarea procesului in ansamblul sau.

Pentru inceput se ia in considerare faptul ca intregul proiect nu ar fi fost posibil fara vointa
statelor de a-l initia si farar contextual international in incercarea de a preveni aparitia unor situatii care
ar fi putut capata proportii de anvergira mondiala. Ideea de integrare europeana a fost solutia
salvatoare, iar dezvoltarea institutiilor integrarii europene au intarit principiile elaborarii si aplicarii
acestui proiect.

Discutiile privind aranjamentele de formare si organizare a noii structure care urma sa

gestioneze relatiile dintre state se purtau intre reprezentantii curentului federalist pe de o parte si
reprezentantii curentului functionalist pe de alta parte. Gruparea curentului functionalist a determinat
elborarea primei mari teorii a integrarii, cea a neofunctionalismului. Aceasta teorie a influentat studiile
unor oameni politici marcanti ai vremii respective cum ar fi Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad
Adenauer sau Paul Henri Spaak. Aceste studii doreau sa demonstreze ca unirea dincolo de frontierele
statelor pe plan economic poate genera o integrare economic mai ampla, urmata de o integrare politica
si de crearea institutiilor supranationale care sa accelereze procesul efectiv de integrare europeana.

La scurt timp dupa lansarea sa , pe la mijlocul anilor 1960, teoria neofunctionalista a fost
criticata de curentul nou al interguvernamentalismului care spunea ca de fapt rolul statului si al
intereselor nationale nu erau pe cale de disparitie. Acest nou current dorea sa explice in ce mod
tendintele nationaliste pot limita sau chiar bloca experimental de integrare europeana. Acsete doua
curente se situau practice la poli diametral opusi din toate punctele de vedere.

Dupa mijlocul anilor 80 , dupa punerea in aplicare a pietei unice aceste trei curente care au
determinat inceperea procesului de integrare europeana, federalismul, neofunctionalismul si
interguvernamentalismul au fost readuse in discutie pentru revizuirea si adaptarea lor la schimbarile
survenite la nivel mondial si efectul lor asupra procesului de integrare. De asemenea au existat
tendintele de mutare a studiilor europene din sfera relatiilor internationale, in domeniul stiintelor
politice.

Interesul asupra teoretizarii procesului de integrare europeana a renascut dupa lansarea Actului
Unic European. Si astfel s-au elaborat doua abordari teoretice cu privire la Uniunea Europeana. Primele
teorii sunt cele care prezinta o viziune general asupra procesului de integrare , teorii care incearca sa
determine structura acestui process, pentru a putea fi pus in aplicare si in alte regiuni. Acestea sunt
considerate ca apartinand categoriei marilor teorii, determinate de neofunctionalism, in opozitie
cu teoriile la nivel mediu generate de interguvernamentalism, care sunt preocupate de diferitele aspect
ale integrarii si nu de imaginea de ansamblu asupra procesului. Aceste doua abordari au fost folosite in
majoritatea studiilor asupra procesului de integrare,

De asemenea se ridica problema stabilirii daca procesul de integrare este unul politic sau
economic, in ce masura influenteaza fiecare demersulrile acestui process, si se ridica
problema determinarii daca Europa este déjà integrata sau in curs de integrare, daca integrarea ete un
proces sau un rezultat. Factorii care au influentat acest process au fost cei economici, politici si sociali
din contextul sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial si dorinta de evitare a conflictelor si de
restaurare a cooperarii, desi nu se avea in vedere inca un plan precis, nu se stia forma sau directia unui
asemena demers, de constructie europeana.

În urma cu 50 de ani Europa era divizata intre est si vest, estul sub dominatie sovietica, iar vestul
sub protectie americana. Statele occidentale au optat pentru creearea unor structure noi de coopperare
internationala care sa functioneze in parallel cu cele ale statelor nationale. Cand au proiectat noile
structure de cooperare europene si euro-atlantice, s-a tinut cont si de rolul cheie pe care il ocupau
 resursele de carbune si otel pentru industria acestor tari, de importanta cailor ferate, de necesitatea
dezvoltarii infrastructurii navale si portuare pentru comertul international, de eficienta transmisiunilor
radio internationale pentru propagarea informatiilor si impactul acestora asupra populatiei.

O jumatate de secol mai tarziu, demersurile de inceput de colaborare, urmate de tehnologiile

aparute la nivel international, fac ca telecomunicatiile sa permit derularea celei mai mari parti a
comertului cu servicii si traffic de capital. Transporturile aeriene ocupa o proportie insemnata in
optiunile transportului de pasageri, iar aceste evolutii au permis companiilor sa produca si sa
comercializeze cu usurinta produsele la nivel global.

Desi procesul de integrare a inceput fara nici un plan sau o forma bine stabilite, a existat
intotdeauna increderea ca si celelalte state de pe continentul European vor sori integrarea in aceasta
structura. Si totusi dupa 50 de ani de dezvoltare a acestui process, acesta nu a atins inca forma sa finala,
iar structurile si nici forma viitoare a Uniunii nu pot fi inca definitiv conturate. Pentru ca prin aderarea
de noi state membre au afectat in mod constant structura si dinamica integrarii europene.

S-au stabilit sase perioade distincte in evolutia procesului de integrare europeana.

1. perioada de dinainte de 1950 – in cautarea unei noi structuri europene, prin crearea unor organizatii
de Cooperare Economice Europene si succesul care da startul integrarii europene o reprezinta planul
Schuman-Monnet, prin Declaratia lui Schuman din 9 mai 1950.

2. Perioada 1950-1957 – crearea organizatiilor functionaliste,

Prin Declaratia lui Schuman s-a oferit o baza pentru reconstructia Europei, iar semnarea Tratatului de la
Paris din 1951 de instituire a CECO, a pus bazele viitoarei comunitati europene. Prevederile tratatului
de la Paris contineau toate principiile central si institutiile care vor forma sase ani mai tarziu structura
viitoarei Comunitati Economice Europene. Astfel in 1957 la Roma se semneaza tratatele de creare a
CEE si Euratom.

3. Perioada anilor 60 – afirmarea interguvernamentalismului

Este o perioada marcata de conducerea Frantei de generalul Charles de Gaulle care s-a opus oricarei
incercari de extindere a competentelor Comunitatii si a determinat marea criza constitutionala din
1965-1966, care a dorit sa protejeze interesele statelor suverane, inaintea intereselor statelor Unite ale
Europei.

4. Perioada 1970-1979 – progresul neofunctionalist

 Este momentul in care proiectul comunitar s-a relansat cu ocazia Summitului de la Haga din 1969, cand
s-a hotarat acordarea de resurse financiare comunitatii europene, inceperea negocierilor de aderare
pentru noi membrii si extinderea puterilor Parlamentului.

5. Perioada 1979-1984 – de cotitura

Dominata de asa numita problema britanica privind contrributia Marii Britanii la bugetul comunitar,
problema care pentru unii a parut ca fiind un moment de colaps pentru structura europeana. Punctul de
cotitura l-a reprezentat rezlovarea acestei probleme in 1984.

6. Perioada 1985 pana in prezent – crearea Uniunii Economice si Monetare

Numirea lui Jacques Delors la conducerea Comisiei Europene, considerat aparatorul Europei lui
Monnet, si rezolvarea problemei britanice au adus in cadrul Uniunii un avant, care a dus la revizuirea
cadrului institutional existent.

Adoptarea Actului Unic European din 1986 a modificat procesul de luare a deciziilor in sensul
extinderii votului majoritar, a creat procedura co-deciziei, a fixat un termen pentru realizarea
obiectivului Pietei Comune.

Tratatul de la Maastricht din 1991 a fixat un nou obiectiv, acela de creare a Uniunii Economice si
Monetare si un calendar pentru realizarea acestuia, asezand intreaga constructie europeana pe un nou
fundament.

Apoi au urmat Tratatul de la Amsterdam din 1997 si Tratatul de la Nisa, care si-au propus si au reusit
partial sa flexibilizeze cadrul institutional al Uniunii Europene din perspective admiterii unui val farar
precedent de noi membrii.