Vastul program, iniţiat de americani, ce viza modernizarea şi tehnologizarea economică a

Europei, în valoare de peste 10 miliarde $, a rămas în istorie sub numele de Planul Marshall (1947).
Prin condiţia pentru acordarea acestui sprijin, de cooperare a statelor occidentale, planul a constituit
catalizatorul extern al lansării unificării europene. În scopul gestionarii în comun a ajutorului american
oferit prin Planul Marshall, s-a înfiinţat Organizaţia Europeană de Cooperare Economică1, în 1948.
Deşi oferta americanilor a fost adresată şi statelor din Centrul şi Estul Europei, URSS-ul a
refuzat-o, fiind de acum clară conturarea bipolarismului mondial, prin cele două blocuri: cel comunist
şi cel democratic/capitalist.
Secolul XX a fost un secol îndelung marcat „de multă distrugere şi de puţină construcţie”2. De
la primele bătălii cu tancuri şi atacuri cu gaze toxice, raiduri aeriene şi război submarin nelimitat, până
la Auschwitz şi Arhipelagul Gulag, „s-a întins o cale a autodistrugerii Europei”. În acest context., cu
atât mai importantă şi totodată necesară a fost unificarea Europei şi dezvoltarea acesteia într-un singur
cor.
Nu trebuie trecut cu vederea un aspect extrem de important, şi anume că unificarea europeană a
avut încă de la început o dimensiune clar pacificatoare: „Comunităţile Europene, Uniunea Europeană
constituie, înainte de toate, simbolul salvgardării păcii europene şi, măcar pentru această funcţie,
reprezintă o realizare greu de cuantificat pentru toţi aceia care trăiesc în teritoriul lor”3.
Naţiunile europene au fost pe parcursul istoriei, iniţiatoarele şi actorii principali ai diferitelor
războaie, pe care nu de puţine ori le-au exportat la nivel mondial. În prim-planul acestor confruntări,
care au măcinat resursele şi au sărăcit Europa, de cele mai multe ori s-au aflat Franţa şi Germania,
responsabile pentru declanşarea majorităţii conflictelor europene. Astfel, acestora le-a revenit misiunea
şi totodată responsabilitatea istorică de a imagina un proiect care să aducă reconcilierea şi pacea pe
bătrânul continent. Şi acest proiect a fost conturat: Planul Schuman.
În 1950, Preşedintele Organizaţiei Internaţionale a Planificării din Franţa , Jean Monnet a
iniţiat ideea punerii sub control internaţional a cărbunelui şi oţelului a Franţei şi Germaniei. Monnet a
fost vizionarul care a văzut Europa renăscând din propria cenuşa şi organizată după modelul federal
american, un model democratic, revoluţionar pentru o Europa conservatoare.
Robert Schuman, ministrul afacerilor externe din Franţa, a lansat public în 1950 planul care
privea înfiinţarea primei comunităţi europene: „Pacea mondială nu va fi salvgardată fără eforturi
creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă. Contribuţia pe care o Europa organizată şi pulsând de
viaţă o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă menţinerii relaţiilor de pace (…). Europa nu se va
făuri dintr-o dată, nici nu va fi o construcţie completă: ea se va făuri prin realizări concrete, creând mai
întâi o solidaritate de fapt”4. Robert Schuman, asemenea lui Monnet, a fost un vizionar: „Această
propunere va conduce la realizarea primei federaţii europene concrete, indispensabilă pentru
prezervarea păcii”5.
Prima comunitate, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECA, a fost una
economică şi sectorială, ce nu a generat efecte juridice. În 1951 au aderat şi Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, iar în 1952 tratatul privind instituirea acesteia – Tratatul de la Paris – a intrat în vigoare
pentru o perioadă de 50 de ani.
Scopul declarat al acestei instituţii era garantarea păcii şi a bunăstării, iar cel real, nedeclarat era
controlarea rezervelor de cărbune şi oţel ale Germaniei, ce constituiau baza pentru armament.
1
In 1960 s-a transformat în Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED).
2
Ralf Dahrendorf, După 1989, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 197.
3
Iordan Gheorghe Bărbulescu,, 2001, p. 25.
4
Declaraţia Schuman, 9 mai 1950 (ţinuta în Salonul Orologeriei de la Quai d’Orsay din Paris).
5
Idem
 Mai târziu, în 1957, politicianul belgian, Paul Henry Spaak, prezintă raportul privind înfiinţarea
a încă două comunităţi europene, cu durată nelimitată, ce urmăreau realizarea unei pieţe economice
comune şi a unei uniuni în sfera utilizării paşnice a energiei atomice. Astfel, în 1957 s-a semnat
Tratatul de la Roma, privind înfiinţarea Comunităţii Europeane a Energiei Atomice – CEEA /
EUROATOM, sectorială, fiind responsabilă de un sector aparte al economiei europene: cercetarea şi
utilizarea energiei atomice şi a Comunităţii Economice Europeane – CEE6, ce depăşeşte viziunea
sectorială a celorlalte două comunităţi, având menirea de a aduce sub o singura comunitate toate
sectoarele economice ale statelor membre.
Comunităţile Europene au o triplă convergenţa: sunt asociaţii de tip economic integrat, entităţi
interguvernamentale şi au o structură organizaţională originală7. Sunt asociaţii de tip economic integrat
întrucât reprezintă rezultatul punerii în comun de către statele membre a economiilor şi a teritoriilor
acestora, fapt ce adus la crearea unui spaţiu economico-geografic unic, ce poartă numele de piaţa
comună. Sunt entităţi interguvernamentale deoarece au fost întemeiate potrivit unui acord de voinţa
liber consimţit de către statele membre, fapt concretizat în tratatele constitutive, respectă dreptul
internaţional, posedă instituţii funcţionale, au definite metodele de colaborare şi au obiective comune.
Comunităţile Europene au o structură instituţională unică, existând o distincţie clară între instituţiile
comunitare şi organele comunitare. Dacă primele dintre acestea participa în mod direct la luarea de
decizii, adoptând legislaţie comunitară, cele din urmă au un caracter tehnic-

6
Primeşte numele de Comunitate Europeană prin Tratatul Uniunii Europene, 1993.
7
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2000, p. 37.