O dată cu Tratatul Uniunii Europene1 s-a raţionalizat structura Uniunii Europene, ce este

susţinută de trei „piloni”. Primul pilon este compus din Comunităţile Europene (CE) şi politicile
acestora, în principal în domeniul economic şi social. Al doilea pilon cuprinde Politica Externă şi de
Securitate Comună (PESC), urmărind iniţierea unei politici comune de apărare. Al treilea pilon include
Justiţia şi Afacerile Interne (JAI), ce încercă să instituie reguli comune privind frontierele externe,
cooperarea judiciară precum şi lupta împotriva criminalităţii internaţionale. În contrast cu primul pilon
se găseşte in faza integrării, celelalte doua sunt incluse în cea a cooperării.
Acestea au fost cele trei comunităţi europene înfiinţate, de la care a pornit construcţia
europeană. Unificarea economică a constituit motorul proiectului european, obiectivele Comunităţilor
Europene fiind: dezvoltarea armonioasă a vieţii economice, creşterea economica stabilă şi echitabilă,
ridicarea nivelului de trai, reducerea şi eliminarea ulterioară a şomajului, stabilitatea politică,
economică şi monetară2. Asistăm astfel la naşterea unui sistem politico-juridic cu totul nou şi cu
ambiţia de a fi durabil.

1.3. Mecanismul instituţional al Uniunii Europene

Pentru ca cele trei Comunităţi să funcţioneze, fiecare dintre acestea şi-a înfiinţat propriile
instituţii în domeniul decizional, executiv, al controlului politic şi cel jurisdicţional, după cum reiese
din tabelul următor:

CECA CEE EUROATOM

Decizional Consiliul Special de Consiliul Consiliul
Miniştrii
Executiv Înalta Autoritate Comisia Comisia
Control politic Adunarea Comună Adunarea Adunarea
Jurisdicţional Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie
Structura instituţională a Comunităţilor Europene în 1958

Din cauza organizării in trei rânduri de instituţii, multe din atribuţiile lor ajunseseră sa se
suprapună, ceea ce a condus la încetinirea procesului de funcţionare al comunităţilor. În aceste condiţii,
soluţia găsită a fost aceea a fuzionării instituţiilor similare din cadrul celor trei comunităţi europene,
tratatele institutive rămânând valabile. Au rezultat, instituţii unice, comune, care duc la îndeplinire
atribuţiile şi competenţele înscrise în tratate, după cum urmează: la nivel decizional, Consiliul de
Miniştrii (1965), la nivel executiv, Comisia Europeană (1965), la nivelul controlului politic,
Parlamentul European (1962) şi la nivel jurisdicţional, Curtea Europeană de Justiţie. Pe parcursul
evoluţiei instituţionale a Comunităţilor Europene, a mai apărut pe cale neconvenţională, datorită
întâlnirilor la vârf a şefilor de stat şi de guvern, o noua instituţie3 – Consiliul European, cu atribuţii de
1
Cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht – semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie
1993.
2
Iordan Bărbulescu, 2001, p. 25.
3
Nu este o instituţie în sensul celorlalte (Consiliul de Miniştrii, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de
Justiţie), ci o entitate politică, ce reuneşte şefii de stat şi de guvern ai statelor membre. Nu adoptă legislaţie, nu votează,
ci discută până se ajunge la un consens. Deciziile luate sunt unele de natură politică, neavând forţa juridică.
natură politică. Integrarea comunitara nu a fost una uşoara, în special din cauza „efortului de depăşire a
concepţiilor despre suveranitate şi independenţă naţională şi a armonizării intereselor statelor
implicate”4. În articolul 1 al tratatului instituind Uniunea Europeană este precizat că „Uniunea va avea
un cadru instituţional unic care va garanta coeziunea şi continuitatea acţiunii sale în scopul atingerii
obiectivelor acesteia, respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar”.
Instituţiile Uniunii Europene fac parte din primul pilon al acesteia. Fiecare instituţie a Uniunii
Europene ocupă un rol diferit în logica organizaţională a acesteia, şi anume: Consiliul Uniunii
Europene reprezintă interesele statelor membre; Parlamentul European reprezintă interesele cetăţenilor
statelor membre; Comisia Europeană apără interesele Comunităţilor; Curtea de Justiţie şi Tribunalul
de Primă Instanţă (1989) asigură respectarea normelor de drept comunitar, supremaţia acestuia în
construcţia comunitară, interpretarea şi aplicarea uniformă a acestuia, atât de către statele membre, cât
şi de către instituţiile comunitare; iar Curtea de Conturi veghează la legalitatea, regularitatea şi
fiabilitatea folosirii resurselor financiare ale UE.
Instituţiile Uniunii Europene nu reprezintă o simplă prelungire şi imitare a instituţiilor naţionale.
Acestea au atribuţii proprii, răspunzând unor necesităţi existente la nivel comunitar, au o legitimare
proprie, participă direct la luarea deciziei comunitare, îşi exercită atribuţiile pe baza tratatelor
constitutive şi modificatoare (veghează şi se asigură de punerea în aplicare a tratatelor), dar nu au
personalitate juridică. Doar Comunităţile Europene au personalitate juridică, instituţiile acţionând
pentru şi în numele acestea5.
Membrii acestora „sunt aleşi sau numiţi de către statele membre sau corpul electoral ale
acestora, dar niciodată de către membrii altei instituţii comunitare, ceea ce le garantează reciproc
independenţa şi le asigură păstrarea echilibrului de puteri”6.
Funcţiile acestora nu se suprapun schemei clasice a separării puterilor în stat a lui Montesquieu:
Consiliul deţine puterea legislativă şi executivă (în mare parte, atribuţiile executive au fost delegate
Comisiei), Parlamentul are drept de co-decizie împreună cu Consiliul şi deţine funcţia bugetară,
Comisia este instituţia cu atribuţii executive, iar Curtea de justiţie păstrează puterea judecătorească. .
În activitatea lor, instituţiile se bazează pe 3 principii esenţiale7: principiul autonomiei de
voinţă, potrivit căruia acestea au dreptul de a-şi elabora propriile reguli de organizare şi funcţionare,
principiul atribuirii de competenţe, conform căruia fiecare instituţie se ocupă numai de acele atribuţii,
care le sunt stabilite prin tratate şi principiul echilibrului instituţional, care presupune separarea
atribuţiilor şi controlul reciproc prin cooperare şi colaborare.
Vorbind de integrarea instituţională, nu putem omite cele patru metode în vederea realizării
acesteia8. Metoda parteneriatului, propusa de Jean Monnet, care presupune realizarea unui parteneriat
sistematic între reprezentanţii statelor membre, elitele socio-economice şi funcţionarii europeni, ce se
realizează în jurul tandemului Comisie – Consiliu (a funcţionat pana în 1965). Metoda negocierii
colective a lui De Gaulle, bazată pe un sistem de negociere şi dialog în cadrul unor subcomisii şi
comitete, în care ponderea deciziilor este transferată la nivel naţional9. Metoda co-opţiunii, stipulată în
Actul Unic, propune o simplificare a relaţiilor, printr-o îmbinare a primelor doua metode: parteneriatul
original este dublat de un sistem de negociere cu statele membre. În sfârşit, metoda consensuală se
4
Corina Leicu, Ioan Leicu, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 53.
5
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.37-38.
6
Iordan Gheorghe Bărbulescu, 2001, p. 120.
7
Augustin Fuerea, 2002, p.39.
8
Cezar Bîrzea, 2001, p. 48
9
Apărută în urma crizei politicii Scaunului gol, practicată de Franţa şi care a fost soluţionată prin Compromisul de la
Luxemburg: cea mai mare parte a deciziilor se vor lua, folosind majoritatea calificată, iar cele deosebite, ce privesc
interesele naţionale de primă importanţă, se or lua cu unanimitate de voturi.
bazează pe configuraţia celor trei piloni ai Uniunii Europene, fiind introdusă prin Tratatul de la
Maastricht.
Sistemul decizional al instituţiilor europene este rezultatul unei evoluţii în timp, ca şi întreg
sistemul comunitar. În momentul de faţă există patru proceduri decizionale la nivelul instituţiilor
comunitare10: consultarea – Comisia face propuneri, le trimite Consiliului, care ia decizia după ce se
consultă cu Parlamentul European11, asentimentul – subînţelege dreptul de veto al Parlamentului
European12 (procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht), cooperarea – are la bază o formulă
complexă de colaborare între Consiliu, Parlament şi Comisie şi co-decizia între Consiliu şi Parlament.

1.4. Ordinea juridică a Uniunii Europene

In ceea ce priveşte ordinea juridică a Uniunii Europene, aceasta se refera la un ansamblu de
norme care guvernează raporturile dintre Comunităţile Europene şi statele membre, statele asociate,
statele candidate, state terţe, alte organizaţii internaţionale şi cu persoane fizice şi juridice din statele
membre sau nu, de la un moment dat. În ansamblu, ordinea juridică este formată din două mari
categorii de norme: norme cu valoare de legi fundamentale, constituţionale, de la care nu se poate
deroga (tratatele institutive şi modificatoare) şi norme cu valoare de legi ordinale, formulate şi adoptate
de către instituţii, în existenţa şi funcţionarea lor. Există două principii esenţiale ce guvernează ordinea
juridică comunitară: al asimilării dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre şi cel al
priorităţii dreptului comunitar în raport cu dreptul naţional al statelor.
Dreptul comunitar a apărut în baza tratatelor internaţionale de instituire a Comunităţilor
Europene, ce au fost completate de tratatele modificatoare şi de alte norme convenţionale.
Dreptul comunitar şi dreptul internaţional „îşi unesc eforturile într-o anume complementaritate
de ambiţii, amândouă urmărind sustragerea progresivă a relaţiilor internaţionale din regatul politicii
pentru a se plasa în regatul dreptului”13.
Uniunea Europeană nu are personalitate juridică14, ci numai cele trei Comunităţi care fac parte
din primul pilon al entităţii supranaţionale. Cele trei comunităţi, cu toate particularităţile lor, sunt
organizaţii internaţionale regionale, ce se definesc drept „grupări de state caracterizate prin relaţii
strânse de solidaritate şi investite cu reguli proprii”15.
Dreptul comunitar se compune din cinci mari categorii. Izvoarele primare, ce cuprind tratatele
institutive şi tratatele modificatoare, fiind formulate şi adoptate de Comunităţi în temeiul suveranităţii
cu care au fost delegate de la statele membre şi având forţă juridică asemănătoare Constituţiilor de la
nivel naţional, de la care nu se poate deroga. Izvoarele derivate (secundare) ce cuprind ansamblul
actelor normative adoptate de către instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor atribuite
acestora prin tratatele institutive şi modificatoare; acestea sunt: regulamentul, directiva, decizia,
recomandarea şi avizul. Al treilea tip de izvoare sunt normele ce provin din angajamentele externe ale
Comunităţilor Europene, edictate şi adoptate de către Comunităţi în temeiul calităţii lor de subiecte de

10
Cezar Bîrzea, 2001, p. 48-52.
11
Funcţionează încă în cazul Politicii Comerciale Comune.
12
Parlamentul European trebuie să-şi dea acordul în cazuri precum: drepturile cetăţenilor, funcţionarea Băncii Centrale
Europene, a Sistemului European al Băncilor Centrale, a Fondurilor Structurale, a procedurii electorale a Parlamentului,
a acordurilor de asociere.
13
Ibidem, p. 82
14
Personalitatea juridică a Uniunii Europene este prevăzută în Proiectul de tratat instituind o Constituţie pentru Europa.
15
Iordan Gheorghe Bărbulescu, 2001, p. 86
drept internaţional, acestea îmbrăcând forma acordurilor şi convenţiilor internaţionale ce generează o
serie de drepturi şi de obligaţii pentru statele membre. Izvoarele complementare, se găsesc în câmpul şi
în prelungirea izvoarelor primare. Ultimele, izvoarele nescrise sau jurisprudenţa Uniunii Europene
constituie o sursă fundamentală a dreptului comunitar; Curtea de Justiţie comple

Vastul program, iniţiat de americani, ce viza modernizarea şi tehnologizarea economică a

Europei, în valoare de peste 10 miliarde $, a rămas în istorie sub numele de Planul Marshall (1947).
Prin condiţia pentru acordarea acestui sprijin, de cooperare a statelor occidentale, planul a constituit
catalizatorul extern al lansării unificării europene. În scopul gestionarii în comun a ajutorului american
oferit prin Planul Marshall, s-a înfiinţat Organizaţia Europeană de Cooperare Economică16, în 1948.
Deşi oferta americanilor a fost adresată şi statelor din Centrul şi Estul Europei, URSS-ul a
refuzat-o, fiind de acum clară conturarea bipolarismului mondial, prin cele două blocuri: cel comunist
şi cel democratic/capitalist.
Secolul XX a fost un secol îndelung marcat „de multă distrugere şi de puţină construcţie”17. De
la primele bătălii cu tancuri şi atacuri cu gaze toxice, raiduri aeriene şi război submarin nelimitat, până
la Auschwitz şi Arhipelagul Gulag, „s-a întins o cale a autodistrugerii Europei”. În acest context., cu
atât mai importantă şi totodată necesară a fost unificarea Europei şi dezvoltarea acesteia într-un singur
cor.
Nu trebuie trecut cu vederea un aspect extrem de important, şi anume că unificarea europeană a
avut încă de la început o dimensiune clar pacificatoare: „Comunităţile Europene, Uniunea Europeană
constituie, înainte de toate, simbolul salvgardării păcii europene şi, măcar pentru această funcţie,
reprezintă o realizare greu de cuantificat pentru toţi aceia care trăiesc în teritoriul lor”18.
Naţiunile europene au fost pe parcursul istoriei, iniţiatoarele şi actorii principali ai diferitelor
războaie, pe care nu de puţine ori le-au exportat la nivel mondial. În prim-planul acestor confruntări,
care au măcinat resursele şi au sărăcit Europa, de cele mai multe ori s-au aflat Franţa şi Germania,
responsabile pentru declanşarea majorităţii conflictelor europene. Astfel, acestora le-a revenit misiunea
şi totodată responsabilitatea istorică de a imagina un proiect care să aducă reconcilierea şi pacea pe

16
In 1960 s-a transformat în Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED).
17
Ralf Dahrendorf, După 1989, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 197.
18
Iordan Gheorghe Bărbulescu,, 2001, p. 25.
bătrânul continent. Şi acest proiect a fost conturat: Planul Schuman.
În 1950, Preşedintele Organizaţiei Internaţionale a Planificării din Franţa , Jean Monnet a
iniţiat ideea punerii sub control internaţional a cărbunelui şi oţelului a Franţei şi Germaniei. Monnet a
fost vizionarul care a văzut Europa renăscând din propria cenuşa şi organizată după modelul federal
american, un model democratic, revoluţionar pentru o Europa conservatoare.
Robert Schuman, ministrul afacerilor externe din Franţa, a lansat public în 1950 planul care
privea înfiinţarea primei comunităţi europene: „Pacea mondială nu va fi salvgardată fără eforturi
creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă. Contribuţia pe care o Europa organizată şi pulsând de
viaţă o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă menţinerii relaţiilor de pace (…). Europa nu se va
făuri dintr-o dată, nici nu va fi o construcţie completă: ea se va făuri prin realizări concrete, creând mai
întâi o solidaritate de fapt”19. Robert Schuman, asemenea lui Monnet, a fost un vizionar: „Această
propunere va conduce la realizarea primei federaţii europene concrete, indispensabilă pentru
prezervarea păcii”20.
Prima comunitate, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECA, a fost una
economică şi sectorială, ce nu a generat efecte juridice. În 1951 au aderat şi Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, iar în 1952 tratatul privind instituirea acesteia – Tratatul de la Paris – a intrat în vigoare
pentru o perioadă de 50 de ani.
Scopul declarat al acestei instituţii era garantarea păcii şi a bunăstării, iar cel real, nedeclarat era
controlarea rezervelor de cărbune şi oţel ale Germaniei, ce constituiau baza pentru armament.
Mai târziu, în 1957, politicianul belgian, Paul Henry Spaak, prezintă raportul privind înfiinţarea
a încă două comunităţi europene, cu durată nelimitată, ce urmăreau realizarea unei pieţe economice
comune şi a unei uniuni în sfera utilizării paşnice a energiei atomice. Astfel, în 1957 s-a semnat
Tratatul de la Roma, privind înfiinţarea Comunităţii Europeane a Energiei Atomice – CEEA /
EUROATOM, sectorială, fiind responsabilă de un sector aparte al economiei europene: cercetarea şi
utilizarea energiei atomice şi a Comunităţii Economice Europeane – CEE21, ce depăşeşte viziunea
sectorială a celorlalte două comunităţi, având menirea de a aduce sub o singura comunitate toate
sectoarele economice ale statelor membre.
Comunităţile Europene au o triplă convergenţa: sunt asociaţii de tip economic integrat, entităţi
interguvernamentale şi au o structură organizaţională originală22. Sunt asociaţii de tip economic
integrat întrucât reprezintă rezultatul punerii în comun de către statele membre a economiilor şi a
teritoriilor acestora, fapt ce adus la crearea unui spaţiu economico-geografic unic, ce poartă numele de
piaţa comună. Sunt entităţi interguvernamentale deoarece au fost întemeiate potrivit unui acord de
voinţa liber consimţit de către statele membre, fapt concretizat în tratatele constitutive, respectă dreptul
internaţional, posedă instituţii funcţionale, au definite metodele de colaborare şi au obiective comune.
Comunităţile Europene au o structură instituţională unică, existând o distincţie clară între instituţiile
comunitare şi organele comunitare. Dacă primele dintre acestea participa în mod direct la luarea de
decizii, adoptând legislaţie comunitară, cele din urmă au un caracter tehnic-

19
Declaraţia Schuman, 9 mai 1950 (ţinuta în Salonul Orologeriei de la Quai d’Orsay din Paris).
20
Idem
21
Primeşte numele de Comunitate Europeană prin Tratatul Uniunii Europene, 1993.
22
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2000, p. 37.