Sunteți pe pagina 1din 13

Kosovo, rana deschisa din inima Balcanilor

Florin Cristescu,

O scurta privire asupra hartii Uniunii Europene ne infatiseaza regiunea Balcanilor de Vest sub forma unei mari
enclave ramase in afara politicii de integrare. In cadrul acestei regiuni, Kosovo ramane un punct febril, fiind
marcat, pe de o parte, de prezenta unor forte straine si, pe de alta parte, de instabilitate politica si economica.

I. Trasaturi geopolitice

Avand o suprafata de aproximativ 10,908 km2 Kosovo reprezinta o regiune inconjurata de: Muntii Sar
la sud si sud-est, respectiv la granita cu Macedonia, in timp ce Muntii Kopaonik se afla in nord. Cel mai inalt
varf montan este Gjeravica (2656 m) si este situat in vestul provinciei. Regiunea centrala este preponderent
deluroasa, regasindu-se insa si doua regiuni de campie: Campia Kosovo si Campia Metohija.

Din punct de vedere politic, regiunea a reprezentat in ultimele secole tinta a doua tipuri de legitimari: una de tip
istoric si o alta de tip etnic. Fiecare dintre aceste teorii serveste drept motiv de disputa intre cele doua popoare
principale care locuiesc aici: sarbii si albanezii.
Argumentele de tip istoric sunt sustinute departea sarba, aceasta legitimandu-si suprematia asupra teritoriului
prin mitul bataliei de la Kosovo. Mitul are la baza inaintarea otomana in Balcani, pe fondul careia are loc
Batalia de la Kosovopolje din anul 1389. In timpul acesteia si-a pierdut viata insusi Cneazul Lazar al Serbiei.
Potrivit legendelor, moartea sa se explica prin faptul ca acesta a ales calea imparatiei ceresti in detrimentul celei
pamantene. Mitul sacrificiului este dublat in acelasi timp de legenda cavalerului Milos Obilic, cel care reuseste
sa il asasineze dupa batalie pe sultanul Murad I.

De partea cealalta a baricadei, se afla ideea originii directe a albanezilor din vechii iliri, popor antic atestat in
regiunea de est a Peninsulei Balcanice, inca din perioada Antichitatii.

In ceea ce priveste etnicitatea, argumentul albanez este reprezentat de existenta unei majoritati etnice la nivelul
regiunii, actualmente peste 90% din populatie

Potrivit partii sarbe, lucrurile nu au stat intotdeauna astfel. O mare parte dintre toponimele regiunii isi au
originea in cuvinte sarbesti sau slave. Insusi numele regiunii a fost cunoscut in cea mai mare parte a istorie drept
,,Kosovo" (,,kos"/,,â€= "= mierla in limba sarba). Alaturi de aceasta denumire, regasim si numele de
,,Metohija", de origine greaca, ce desemneaza un tinut cu o puternica traditie ortodoxa, explicatie sustinuta si de
numarul mare de centre religioase importante, aflate in patrimoniul U.N.E.S.C.O. Incarcatura religioasa este
sporita si de Patriarhia de la Pec, centru restaurat in 1557 de Marele Vizir Mehmed Sokollu, sarb bosniac la
origine, islamizat si intrat in slujba Imperiului Otoman. Toate aceste lucruri fac din Kosovo un adevarat
,,Ierusalim" al poporului sarb.[1]

Numarul etnicilor sarbi ar fi scazut insa odata cu prigonirea lor de catre populatia musulmana, in urma unor
evenimente precum: refugiul sarbilor ce au tinut partea austriecilor in luptele cu turcii din 1690, desfiintarea
Patriarhiei de la Pec si mutarea acesteia in Voievodina Habsburgica in 1766, precum si o serie de o serie de noi
exoduri atat in secolul XIX cat si in perioada celor doua razboaie mondiale. Referitor la perioada comunista,
cifrele arata ca populatia sarbeasca a scazut de la peste 20% in 1948 undeva la 10% in anul 1989.

Un alt aspect deosebit de important pentru structura demografica il reprezinta sporul natural al albanezilor din
regiune. Astfel, Kosovo este singurul stat din Europa ce are un spor natural pozitiv, avand totodata si o populatie
foarte tanara.

II. Sarbii si albanezii in lupta pentru afirmare nationala

Kosovo s-a aflat o lunga perioada de timp sub autoritatea Imperiului Otoman. Agitatiile si miscarile nationale
din secolul al XIX-lea nu puteau lasa pe dinafara Peninsula Balcanica. Aici, manifestarea acestor miscari s-a
produs concomitent cu agravarea Crizei Orientale (pierderea treptata a suprematiei Imperiului Otoman in
Europa de sud-est).

O serie de popoare s-au aliniat ideii infiintarii unor state nationale. Atat grecii, cat si popoarele slave din Balcani
au vazut in ortodoxie un sprijin in lupta antiotomana si inafirmarea lor ca state independente. Spre deosebire de
aceste popoare, albanezii aveau o serie de religii si confesiuni diferite. Fiind insa preponderent musulmani, s-au
angajat mai tarziu in lupta antiotomana si, prin urmare, in edificarea unui stat national. Principalul element al
unitatii albanezilor a fost reprezentat de o limba comuna.
Rascoalele slavilor din Balcani au beneficiat de interventia rusa in sprijinul acestora si au condus treptat la
aparitia statelor nationale. Serbia obtine autonomia interna in 1812, iar in urma Tratatului de la Adrianopol,
apare pe harta cu numele de Principatul Serbiei. Cu toate acestea, deplina independenta avea sa ii fie
recunoscuta odata cu cea a Romaniei, in 1878. Nasterea statului sarb, precum si anexarea Bosniei-Hertegovina
de catre Imperiul Austro-Ungar au determinat o serie de miscari ale musulmanilor spre Kosovo, in timp ce o
parte a populatiei ortodoxe din provincie s-a deplasat spre nord.

Temandu-se de ofensiva slava, o prima miscare nationala albaneza se constituie in 1878, sub denumirea de
,,Liga de la Prizen", pe teritoriul actual al Kosovo. In cadrul acesteia au aparut doua directii:o parte a albanezilor
dorea un stat autonom in cadrul imperiului, in timp ce o alta dorea crearea unui stat separat, in scopul apararii
traditiilor musulmane, intrucat se temea de o posibila modernizare.[2]

Intre 1878 si 1912 putem observa dezvoltarea treptata a unui spirit national albanez, atat pe teritoriul Kosovo,
cat si al Albaniei, avand loc o serie de miscari antiotomane.

Primul Razboi Balcanic din 1912, opunea Imperiul Otoman unei aliante formate din Serbia, Muntenegru si
Grecia. Cele trei state au ocupat o mare parte din teritoriul Albaniei si al provinciei Kosovo.

Tratatul de la Londra, semnat la data de 2 decembrie 1912 prevedea: Albania devenea independenta. Grecia,
Muntenegru si Serbia erau obligate sa isi retraga trupele de pe teritoriul albanez. Fostul vilayet (provincie
otomana) Kosovo avea sa fie impartit intre Serbia, Muntenegru si Albania. In timp ce Serbia primea o mare
parte a regiunii, Muntenegru primea regiunea de Vest, aflata in jurul Patriarhiei de la Pec.

Desi Serbia primea teritoriul in jurul caruia se dezvoltase o intreaga mitologie nationala, acesta nu cuprindea in
interiorul sau mai mult de 30% populatie sarba. Acest lucru i-a determinat pe albanezi sa vada armata sarba ca
pe una de ocupatie, ceea ce a determinat organizarea unei miscari de rezistenta. Ca reactie impotriva acesteia,
armata sarba si cea muntenegreana au comis o serie de masacre asupra unor sate majoritar albaneze, incluzand
aici si populatia civila. Era doar primul episod al ostilitatii intre cele doua popoare din perioada moderna.

Albanezii kosovari aveau sa isi ia revansa in timpul Primului Razboi Mondial. Dupa ce armata sarba a fost
infranta in nord, in 1915, a urmat o retragere spre sud, prin teritoriul albanez, avand ca destinatie finala insula
Corfu ocupata de puterile Antantei. In regiunile muntoase din Kosovo, pe langa urmaritori, ger si viscol, sarbii
au avut de infruntat si ostilitatea unor grupari locale albaneze dornice de razbunare, dupa masacrele petrecute in
anii precedenti.[3]

Perioada interbelica a reprezentat pentru Kosovo, la fel ca si pentru celelalte provincii ce urmau sa constituie
statul Iugoslavia, o perioada ce a debutat cu o democratie fragila la inceputul anilor '20, culminand cu un regim
autoritar sub dictatura regelui Alexandru I Karadjordjevic. De remarcat ca noul stat era unul al sarbilor-croatilor
si slovenilor, restul populatiilor fie ele slave (macedoneni) sau neslave (albanezi, romani, maghiari etc..) fiind
private de o serie de drepturi. In acelasi timp, majoritatea functiilor importante in conducerea de stat erau
ocupate de sarbi.[4]

Cu toate acestea, s-a incercat totusi o reforma administrativa ce parea a raspunde unor cerinte ,,iugoslave",
respectiv impartirea teritoriului tarii in mai multe unitati administrative numite ,,banovine", fara a tine cont de
diviziunile etnice. Totusi sarbii aveau intaietate, ei reprezentand majoritatea in sase din cele noua banovine.[5]

In timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Iugoslavia, dupa o serie de tergiversari, a fost ocupata de trupele
Axei. In timp ce Croatia ocupa o mare parte a Bosniei, Serbia era redusa teritorial in mod simtitor, aflandu-se
sub protectorat german. O mare parte dintre fostele teritorii erau impartite vecinilor. Kosovo a fost impartit in
trei: nordul a fost ocupat de trupe germane, bulgarii au obtinut partea de est, iar Albania, aflata la randul ei sub
un protectorat italian, a ocupat restul, impreuna cu o serie de zone majoritar albaneze din Macedonia. In
regiunea din Kosovo, albanezii au dezlantuit un atac asupra satelor sarbesti, multe dintre ele fiind arse pana la
temelii. Conform statisticilor Belgradului, peste 70.000 de refugiati sarbi din Kosovo erau inregistrati in Serbia
la inceputul lunii aprilie a anului 1942.[6]

III. Kosovo in Republica Socialista Federativa Iugoslavia 1948-1992

Bazele acestei republici au fost puse inca din timpul razboiului. Ocupatia trupelor Axei a fost urmata de
ascensiunea unor formatiuni paramilitare, avand diverse orientari: cetnicii - luptatori sarbi nationalisti si
monarhisti, ustasii - formatiuni croate fidele regimului fascist al lui Ante Pavelic, partizanii - comunisti condusi
de charismaticul Tito. Acestia din urma, sprijiniti atat de puterile occidentale, cat si de U.R.S.S., in dauna
cetnicilor, luptau pentru reconstituirea unui stat iugoslav comunist si republican.Aliati ai partizanilor erau si
comunistii albanezi, acestia sperand ca, la sfarsitul razboiului, Kosovo sa faca parte in continuare din Albania.

Victoria formatiunilor comuniste a determinat cele doua state, Iugoslavia si Albania, sa semneze, inca din
timpul razboiului, respectiv la 20 februarie 1945, un tratat comercial. Totodata, au stabilit o alianta militara,
aceasta dobandind ulterior un caracter general de tratat de aparare impotriva "oricarui agresor". Mai mult decat
atat, in 1946, cele doua state au semnat un tratat de cooperare economica ce prevedea o uniune vamala si o
coordonare a politicii externe. Conform anumitor surse, se pare ca Tito urmarea anexarea de catre Iugoslavia a
Albaniei, aceasta din urma primind printre alte compensatii si teritoriul provinciei Kosovo.[7]

Constituirea statului federal iugoslav, dupa modelul Uniunii Sovietice, a inclus sase republici populare:
Slovenia, Croatia, Bosnia, Muntenegru, Macedonia, Serbia. Ultima era singura care avea in interiorul ei doua
alte regiuni autonome, respectiv Kosovo si Voievodina. De precizat ca sarbilor aflati in regiuni compacte ale
Croatiei li s-a refuzat dreptul de a avea o regiune autonoma, invocandu-se faptul ca sarbii si croatii nu sunt chiar
atat de diferiti incat sa imparta fiecare provincie.[8]

Kosovo a reprezentat insa cea mai slab dezvoltata regiune din Iugoslavia. In 1964,produsul national brut
pe cap de locuitor era de zece ori mai mic decat cel al Sloveniei. Desi beneficia de autonomie, accesul
populatiei albaneze in sectorul public era restrans. Tensiunile sociale au determinat o serie de proteste in randul
populatiei albaneze atat din Kosovo, cat si din Macedonia. Reprimarea acestora de catre fortele de ordine a avut
ca rezultat un mort si zeci de raniti.[9]

Un moment important in evolutia regiunii Kosovo a fost reprezentat de Constitutia din 1974. Aceasta acorda o
autonomie mai larga regiunii, ce obtinea statutul de provincie, iar limba albaneza era recunoscuta ca limba a
minoritatii nationale.

Anii '70 au reprezentat astfel o scurta perioada de toleranta, marcati totodata de o suspiciune reciproca intre cele
doua etnii. Edificatoare sunt marturiile jurnalistului sarb Branislav Krstic crescut in localitatea Djakovica:

,,Am crescut pe o stradaavand o populatie sarba de peste 90%, chiar si numele ei oficial era de Strada Sarba
(Srpska Ulica)....eram prieten cu albanezii si asta m-a ajutat sa le invat bine limba. Prietenii mei albanezi
obisnuiau sa ma viziteze acasa si am fost invitat si eu la ei insa acest lucru era ceva neobisnuit. De obicei
oamenii erau foarte prietenosi dar in general nu se vizitau."[10]
Lucrurile s-au schimbat odata cu moartea lui Tito. La doar un an de la acest eveniment, in primavara anului
1981, pe fondul unor tensiuni legate de proasta functionare a unei cantine, au loc o serie de miscari protestatare
in cadrul Universitatii din capitala Pristina (cu predare bilingva sarba si albaneza). Interventia fortelor de ordine
a fost urmata de o serie de manifestatii privind constituirea Albaniei Mari. In fata acestor proteste, Pristina a fost
pusa sub controlul armatei, fiind proclamata starea de necesitate in regiune. Protestelor studentesti li s-a alaturat
si o serie de miscari ale unor alte categorii socioprofesionale: muncitorimea si minerii. Represiunea fortelor de
ordine s-a soldat cu sute de morti. Reactia partii albaneze a fost reprezentata de o serie acte de sabotaj, precum
si de atentate. Avand in vedere aceste noi tensiuni, o mare parte dintre sarbi au ales sa plece din regiune.[11]

Acelasi ziarist sarb kosovar afirma:

(...) Daca lucrurile nu se schimba radical, in mai putin de zece ani nu vor mai fi sarbi ramasi in Kosovo iar
scopul unui Kosovo pur etnic albanez va fi atins. Proiectul ramane o intrebare vitala pentru intreaga natiune
sarba. Daca nu va fi rezolvat printr-o egalitate pentru toate popoarele ce traiesc in Kosovo si Metohia, aceasta
parte a Serbiei si Iugoslaviei va ajunge o problema europeana cu consecinte neprevazute.[12]

Tot pe fondul mortii liderului suprem a avut loc si o revigorare a nationalismului sarbesc. Astfel, in anul 1986,
in cadrul Academiei de Stiinte a Serbiei, a fost alcatuit un memorandum care a marcat inceputul unei adevarate
"revolutii culturale sarbe". Se condamna inclusiv gandirea lui Tito, ce facuse o mare nedreptate sarbilor
impartindu-i in mai multe republici si diminuand considerabil locul si rolul Serbiei. Erau denuntate inclusiv
"persecutiile" la care erau supusi sarbii in regiuni din Kosovo, Croatia si Bosnia. Zarurile nationalismului erau
aruncate... mai trebuia doar sa apara un lider providential pentru ca sa explodeze butoiul cu pulbere.

IV. Kosovo si razboaiele iugoslave 1991-1995

Potrivit unei zicale sarbesti: totul incepe si se termina in Kosovo.

Crescut in umbra liderului si bunului sau prieten iugoslav Ivan Stambolic, Slobodan Milosevic a ocupat pe rand
functiile de presedinte al Comitetului Ligii Comuniste din Belgrad apoi, din 1986 pe cea de Presedinte al
Partidului Comunist din Serbia. In aceasta calitate, a fost trimis in Kosovo in 1987, cu scopul de a media situatia
tensionata dintre sarbi si albanezi. Secventele televizate ni-l evidentiaza calmand un grup de sarbi ce se plangea
ca a fost atacat de albanezi. In aceste circumstante, Milosevic le adreseaza urmatoarea fraza: "Nimeni nu va mai
indrazni sa va loveasca!". Implicarea pentru cauza sarba a fost considerata de multi analisti inceputul
manifestarilor nationaliste ale viitorului dictator.

In urmatoarele zile multimea l-a privit ca pe un erou, desi a fost criticat de colegii sai din conducerea Partidului
Comunist din Serbia, ramasi fideliidealurilor federative. La doi ani dupa ce a devenit liderul Serbiei, Milosevic
organizeaza pe campia de la Kosovo o mare adunare nationala, comemorand astfel 600 de ani de la infrangerea
armatei tarului Lazar urmata de ocupatia turca. In cadrul discursului sau, nationalismul se simte din ce in ce mai
intens:

"Doar dupa ce vom triumfa ne vom permite sa asezam sabiile inapoi, in teaca. Fiindca dupa sase secole, trebuie
sa ne pregatim iarasi de lupta (...) Deocamdata, lupta nu se da cu arme, dar trebuie sa fim pregatiti sa stam cu
mana pe garda sabiei."
Lichidarea autonomiei provinciei a fost urmata de o reactie puternica a albanezilor. Astfel, la data de 23
decembrie 1989, se fonda Liga Democratica din Kosovo, avandu-l in frunte pe Ibrahim Rugova. Supranumit un
Gandhi al Balcanilor, acesta a incercat obtinerea independentei printr-o rezistenta pasnica. Mai mult decat atat,
in anii '90 putem vorbi despre aparitia unui stat paralel neoficial al kosovarilor. Sprijinit prin mijloace externe,
acesta beneficia de o conducere subterana si inclusiv de un sistem de invatamant paralel fata de cel oficial,
organizat in locuinte particulare.

Situatia din Kosovo a ramas, in prima jumatate a anilor '90, una aparent pasnica atat datorita mijloacelor
pacifiste de lupta ale liderului Ibrahim Rugova, cat si a faptului ca Milosevic era angajat in razboaiele din
Croatia si Bosnia. Era de fapt linistea dinaintea furtunii.

Intre timp, o serie de sarbi parasea in continuare provincia. Au luat amploare activitatile unei formatiuni
paramilitare cu numele de UCK (Ushtria Clirimtare e Kosoves = Armata de eliberare din Kosovo). Avandu-si
originea in diverse grupari marxiste ce isi facusera aparitia in regiune dupa anul 1981, UCK a aparut oficial pe
scena in 1993, cu un comunicat in care isi revendica o actiune de tip terorist. In anii urmatori a intreprins o serie
de atentate atat asupra fortelor de ordine, cat si asupra unor civili sarbi sau albanezi, considerati colaborationisti
ai regimului.[13] Organizatia era sustinuta masiv de fonduri din exteriorul provinciei,fiind cunoscute finantarea
traficul de carne vie si de stupefiante de catre structuri mafiote.

Acordurile de la Dayton din 1995, prin care se punea capat oficial razboaielor iugoslave, nu precizau nimic
despre teritoriul Kosovo, aflat in afara zonei de conflict. Mai mult decat atat, inca din 1992, comunitatea
internationala recunostea independenta Republicii Federale Iugoslavia, formata din Serbia (cuprinzand in
granitele ei si Kosovo) si Muntenegru.

V. Razboiul civil

Un catalizator important al viitorului conflict a fost reprezentat de colapsul economiei din Albania din anul
1997. Acesta a avut loc mai ales pe fondul unui joc piramidal de tip ,,Caritas" si a fost urmat de o criza politica
majora. Treptat, o serie de arme din arsenalul armatei albaneze au ajuns sa fie vandutepe piata neagra, uneori
pentru preturi derizorii. Spre exemplu, au existat situatii cand un Kalasnikov se putea vinde la pretul de doar 5
dolari.[14]

Scanteia care a aprins butoiul cu pulbere a fost reprezentata de moartea in confruntarile cu autoritatile sarbe a
liderului albanez Adrian Krasniq. Astfel, in octombrie 1997, au participat peste 13.000 de persoane la
inmormantarea acestuia. Ulterior, la 28 noiembrie, cand avea loc sarbatorirea zilei nationale a Albaniei, membrii
UCK au declarat in public: "Serbia masacreaza albanezii, UCK este singura forta care lupta pentru eliberarea si
unitatea nationala a Kosovo!"[15]

Formatiunea paramilitara trece la fapte, iar in lunile ianuarie februarie 1998, parti din regiunea localitatii
Drenica au fostdeclarate ,,eliberate". Astfel, UCK controla 30% din teritoriul provinciei.

Reactia sarba nu a intarziat sa apara. Armata iugoslava intervine pentru a reprima sangeros actiunile albanezilor,
iar in lunile aprilie-mai conflictul ia amploare.

La trei ani dupa acordurile de la Dayton, comunitatea internationala era alarmata. Ministrul Marii Britanii,
Robin Cook, a amenintat regimul lui Milosevic cu o interventie armata. Pe de alta parte, presedintele fostei
republici iugoslave Slovenia, Milan Kucan afirma ca provincia a fost dintotdeauna o parte a Serbiei, parte
constitutiva la randul ei a Iugoslaviei si ca, prin urmare, nu avea dreptul de autodeterminare precum celelalte
republici.[16]

Intre timp, o serie de lupte importante au loc la Malisevo, capitala neoficiala a U.C.K. La data de 28 iulie 1998,
aceasta este reocupata de fortele sarbe. Localitatea a fost insa distrusa intr-o proportie insemnata, fapt ce il face
pe corespondentul de presa la fata locului, Raico Cornea sa o compare cu distrugerea orasului Vukovar din
timpul razboiului croat.[17] Totodata, la granita cu Albania sunt confiscate numeroase arme, munitie si
materiale explozive.

In anul 1998, atacurile U.C.K. atat asupra militarilor sarbi, cat si a civililor se intensifica. Comunitatea
internationala intervine si decide sa il trimita in regiune pe emisarul SUA, Richard Holdbrooke. La data de 12
octombrie acesta semneaza impreuna cu Slobodan Milosevic un acord prin care se aveau in vedere prezenta a
2000 de supraveghetori ai O.S.C.E. in regiune, alaturi de o supraveghere aeriana a NATO, precum si negocierea
gasirii unei solutii pasnice a conflictului. Cu toate acestea, in zilele urmatoare au loc incalcari flagrante ale
acordului de incetare a focului de catre ambele parti.[18]

Punctul culminant a fost reprezentat de descoperirea cadavrelor a 45 de albanezi in localitatea Racak. De


mentionat ca intre barbatii maturi ucisi se aflau si corpurile unui copil de 12 ani si al unei femei. Seful misiunii
O.S.C.E., Wiliam Wolker, acuza fortele sarbe de comiterea acestuimasacru. Atat sarbii, cat si o serie de surse
externe, dintre care putem mentiona prestigiosul cotidian francez ,"Le Figaro" au acuzat U.C.K. de inscenare.
[19]

Drept urmare, NATO a dat un ultimatum adresat atat fortelor sarbe, cat si rebelilor albanezi,iar in caz de
nerespectare urmand sa recurga la actiuni militare impotriva ambelor parti.

La 6 februarie 1999, au inceput negocierile de pace de la Rambouillet, in apropiere de Paris. In cadrul acestora,
sarbii au refuzat sa discute direct cu albanezii motivand ca, din delegatie, pe langa Ibrahim Rugova, fac parte si
o serie de ,,teroristi ai UCK". Pe de alta parte, se refuza orice negociere ce nu mentiona explicit integritatea
teritoriala a Iugoslaviei si suveranitatea Serbiei asupra provinciei Kosovo.

Intre timp, potrivit surselor occidentale, sarbii declanseaza asa-numita operatiune de purificarea etnica, purtand
numele de cod ,,Potcoava". Un fapt interesant este ca sursele ce argumentau acest lucru foloseau ca nume
traducerea in croata (ceea ce, putem fi siguri, sarbii nu ar fi acceptat niciodata in realitate)[20].

Nici albanezii ar fi fost favorabili semnarii tratatului de incetare a agresiunilor intr-o prima faza, insa in cele din
urma l-au acceptat. Cu toate acestea, acordul a fost refuzat de partea sarba. Ultimele negocieri cu Milosevic au
fost incercate prin trimiterea la Belgrad a emisarului american Richard Holbrooke. Esecul acestora a determinat
inceperea campaniei de bombardamente asupra Iugoslaviei.

VI. Bombardamentele americane asupra Iugoslaviei

La 24 martie 1999, fortele NATO, fara a avea un mandat din partea ONU intrucat au intampinat opozitiei
Rusiei, au declansat operatiunea aeriana "Allied Force". Aceasta avea ca scop bombardarea unor obiective din
Serbia, Kosovo si chiar Muntenegru. Timp de 78 de zile, avioanele NATO au organizat 10.484 de misiuni de
lupta impotriva Armatei Iugoslave.

Luptatorii sarbi, beneficiind in special de armament rusesc, au organizat la randul lor o serie de misiuni de lupta
cu avioane de tip Mig 29. Un succes important a fost, asa cum vom vedea in continuare, doborarea cu o racheta
dirijabila a unui avion US-F117 Nighthawk Stealth,considerat a fi invizibil.
Paradoxal sau nu, scenariul campaniei impotriva Iugoslaviei a avut ca antecedent aparitia filmului de succes
"Wag the dog". Subiectul il are ca protagonist pe un presedinte american ce disimuleaza un scandal sexual in
care este implicat prin regizarea unui razboi impotriva unui stat oarecare cu numele de "Albania". Subiectul se
plia perfect pe scandalul sexgate in care a fost implicat presedintele american Bill Clinton cu stagiara Monica
Lewinski. De mentionat ca filmul a avut un mare succes fiind transmis in mai multe randuri pe perioada
bombardamentelor de catre televiziunea iugoslava Studio B.

Pe langa Bill Clinton, un rol important in decizia de bombardare a Iugoslaviei l-a avut secretarul de stat
Madeline K. Albright, avand origine evreiasca. Aceasta era vazuta ca o fiinta malefica de catre sarbi, in special
pe fondul salvarii sale de catre o familie din Belgrad ce i-ar fi oferit adapost in fata nazistilor, in timpul celui de-
Al Doilea Razboi Mondial.

Un alt aspect important poate fi reprezentat de opozitia unui mare numar de personalitati ale vietii politice si
culturale fata de organizarea acestor bombardamente. Printre cei care s-au opus se numara scriitorul rus
Alexandr Soljenitin si actualul presedinte al SUA Donald Trump.
Nu trebuie ignorata nici pozitia Romaniei din aceasta perioada. Autoritatile de la Bucuresti au permis folosirea
spatiului terestru si aerian de catre trupele NATO, impotriva Iugoslaviei. Evident, miza era reprezentata de
admiterea tarii inalianta Nord-Atlantica. O mare parte a populatiei s-a opus vehement bombardamentelor, lucru
ce s-a reflectat si in randul oamenilor de presa. Printre ziaristii care au luat act impotriva bombardamentelor s-au
numarat: Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu si Ion Cristoiu.

O importanta sursa asupra vietii cotidiene din timpul bombardamentelor in capitala sarba aflata sub bombe o
reprezinta jurnalul corespondentului ProTV de la Belgrad, Sorin Bogdan (acesta poate fi descarcat aici).

Scris cu minutiozitate, jurnalul prezinta atat aspecte de politica externa de la nivel inalt, cat si elemente de viata
cotidiana: daunele provocate de bombardamente, victimele civile si tragediile razboiului, plecarea masiva a
albanezilor din provincie, precum si atitudinea generala a sarbilor fata de razboi. Un aspect demn de mentionat
il reprezinta concertele pentru pace organizate in piata centrala din Belgrad (Trg Republike). Populatia Serbiei a
ales calea unor manifestari pasnice ignorand bombardamentele americane.Drept simbol al protestelor a fost
aleasa o tinta, alaturi de cuvantul in engleza ,,target". Astfel, in Belgrad a explodat o adevarata industrie a
suvenirurilor de acest tip. Concerte si manifestatii pentru pace incep sa aiba loc si in alte orase importante ale
Serbiei.

Punctul culminant al protestelor anti-NATO a fost reprezentat de doborarea unui avion american F 117
considerat pana in acel moment invincibil. Epava avionului fiind purtata cu mandrie in piata publica insotita de
un celebru afis cu lozinca: ,,Ne pare rau, dar nu stiam ca e invizibil! Salutari din Serbia!"

Redau mai jos un paragraf de jurnal din care reiese atat atitudinea generala a sarbilor fata de razboi cat si pozitia
pro-americana a unei parti a presei de la Bucuresti:

"Nu-mi venea sa cred ce vedeam. In timp ce, la orizont, se observau tirurile antiaerienei, pe pod, sarbii au adus
boxe si statii, pe care le-au urcat pe remorca unui camion, au adus un grup electrogen si au pornit editia de seara
a concertelor de protest impotriva atacurilor NATO. Erau cam 2.000 de oameni, cu lumanari in maini, care
cantau alaturi de formatiile de pe scena improvizata. Am sunat, imediat, la Bucuresti si ne-am hotarat sa
transmit in direct chiar de pe pod, o relatare despre ce se intampla. Am stat ca pe ace, pentru ca jurnalul de stiri
incepea abia la 22.30 (ora Iugoslaviei) si imi era teama ca se va termina concertul pana atunci. Am avut, totusi,
noroc. Am intrat in direct in dialog cu Lucian Mindruta, dupa ce ma indepartasem putin de mijlocul podului,
unde avea loc concertul, pentru ca muzica sa nu-mi acopere vocea.

Imi amintesc ca elanul de exaltare al sarbilor ma cuprinsese si pe mine si cred ca se simtea in voce, pentru ca
Lucian mi-a administrat un dus rece. Dupa ce am povestit ce se intampla la Belgrad, accentuand asupra
curajului vecin cu nebunia al celor de pe pod, el m-a intrebat daca oamenii aceia stiu ca, in acest timp, in
Kosovo, compatriotii lor omoara barbati nevinovati si violeaza femei. Intrebarea mi s-a parut (si mi se pare si
acum) ca nuca in perete, asa ca replica mi-a venit imediat pe buze. I-am explicat ca oamenii acestia au venit
spontan, din dorinta sincera de a-si apara podul cu pretul vietii, ca stiu foarte bine ce se petrece in Kosovo, iar
restul e propaganda. Ca sarbii nu baga in seama nici propaganda NATO, care spune ca militarii sarbi ii
masacreaza pe albanezi, nici propaganda iugoslava, care vorbeste de teroristii si separatistii albanezi. Pur si
simplu, intrebarea lui mi s-a parut din alt film si realizam cat de putin inteleg cei din tara din ceea ce se intampla
la Belgrad. Mile Carpenisan, care auzise ce spuneam in direct, m-a intrebat cine era in studio la Bucuresti. Nu
vreti sa stiti ce a fost la gura lui, cand a aflat..." [21](Mile Carpenisan, corespondentul de origine sarba al
televiziunii Antena 1 n.a.)
O atitudine si mai transanta o avea televiziunea oficiala de la Bucuresti. Dupa ce Adelin Petrisor a reusit sa
realizeze, prin intermediul lui Cornel Dinu, un interviu la Belgrad cu temutul interlop Arkan, TVR a refuzat sa il
difuzeze. Desi televiziunile occidentale plateau sume fabuloase pentru orice interviu cu acesta, TVR a motivat
atunci necesitatea unei politici pro-NATO in vederea integrarii europene.[22]

Bombardamentele americane au continuat insa cu intensitate si, nu de putine ori, printre tintele atinse s-au
numarat si obiective civile. La data de 12 aprilie a avut loc bombardarea unui tren de calatori ce se deplasa pe
ruta Belgrad-Salonic, in care si-au pierdut viata 10 persoane (intre care doi copii). Un alt incident a avut loc
doua zile mai tarziu, cand o coloana de refugiati albanezi a fost bombardata in apropiere de localitatea
Djakovica. La data de 7 mai a fost bombardata o piata din Nis, explozia producand 10 morti si peste 60 de raniti.

Un eveniment ce a atras atentia opiniei internationale a fost reprezentat de bombardarea la data de 23 aprilie a
televiziunii nationale sarbe RTS. Cu aceasta ocazie si-au pierdut viata 16 ziaristi, in timp ce mai multi au fost
raniti printre daramaturi. In fata acuzelor aduse depresa internationala si de ONG-uri, NATO a declarat ca
televiziunea reprezenta un obiectiv militar deoarece slujea propagandei lui Milosevic.[23]

Alt moment ce a intarit imaginea de victime a sarbilor si putea determina un scandal diplomatic a fost
reprezentat de bombardarea ambasadei Chinei.In mod evident, acest act a fost o eroare, recunoscuta ulterior de
NATO.

Totusi, nu toate tintele civile au fost lovite fara temei. Au existat si cazuri in care populatia civila a cazut
victima unei diversiuni a sarbilor. Astfel, la data de 14 mai, armata sarba si-a retras efectivele din interiorul unei
ferme situate in localitatea Korisa. Peste noapte, in acelasi loc, au fost adusi refugiati albanezi. Bombardati de
aviatia americana, albanezii au fost prezentati apoi de propaganda sarba drept victime colaterale.

Sarbatorirea Pastelui Ortodox nu a reprezentat un motiv de incetare a bombardamentelor. Astfel, noaptea de


Inviere din data de 11-12 aprilie a fost sarbatorita de locuitorii Belgradului sub bombardament. In paralel cu
manifestarile religioase, concertele au continuat sa se desfasoare, pe scena fiind proiectata o imagine a
manastirii Rakovica, avariata de bombardamente cu mesajul: ,,Nu atingeti locurile sfinte! Dumnezeu e inca
deasupra noastra!". In ciuda ploii, peste 15.000 de persoane au participat la un recital de rock si muzica
populara.[24]

Concertele au continuat cu intensitate si in zilele urmatoare, la ele participand atat populatia belgradeana cat si o
serie de organizatii pacifiste:

Dupa 78 de zile de bombardamente, Milosevic a luat insa decizia reinceperii negocierilor de pace cu NATO,
prin intermediul unor generali trimisi in localitatea Kumanovo, din Macedonia. Decizia i-a surprins pe multi
sarbi atat din randul civililor, cat si din fortele armate. De precizat ca o mare parte a arsenalului armatei
ramasese intact, intrucat de multe ori aviatorii americani erau indusi in eroare prin utilizarea de false tancuri sau
masini de razboi din materiale usoare.

Negocierile nu au fost lipsite de dificultati. In timp ce sarbii insistau pentru o interventie a ONU in procesul de
pacificare, obiectivele NATO erau complet diferite, respectiv obtinerea unor dovezi concrete care sa ateste ca
armata sarba se va retrage din provincie.

La data de 9 iunie 1999 a fost semnat un acord de incetare a focului prin care se aveau in vedere: retragerea
fortelor sarbe din provincie, revenirea refugiatilor albanezi, suspendarea campaniei aeriene a NATO, stabilirea
in Kosovo a unei forte internationale (KFOR), din care faceau parte atat militari ai NATO cat si ai Rusiei.

VII. Kosovo dupa razboi


Transferul de autoritate intre trupele sarbe si KFOR a fost extrem de dificil. Dificila inaintare a fortei
multinationale in provincie a fost provocata, pe de-o parte, de existenta unor zone minate si, pe de alta parte, de
blocarea multor rutele de transport de coloanele de refugiati albanezi ce se intorceau acasa.

Ulterior, cu ajutorul albanezilor,fortele NATO au descoperit o serie de gropi comune precum si centre de tortura
folosite de autoritatile sarbe. Acestea ilustreaza ferocitatea conflictului, precum si numarul foarte mare de
victime din rand populatiei kosovare.

Pe de alta parte, nici populatia sarba nu a fost crutata de suferinte, o mare parte dintre sarbi parasind provincia si
ingrosand randurile refugiatilor din Serbia, din timpul celorlalte razboaie iugoslave. Sursele abunda de
numeroase distrugeri, crime si rapiri ale populatie sarbesti. Localitati precum Urosevac, avand inainte de razboi
peste 20.000 de locuitori de origine sarba raman pustii. Adeseori convoaiele de refugiati sarbi sunt atacate cu
pietre de populatia civila albaneza. Multi barbati sarbi sunt scosi din coloane si executati pe loc de membri ai
UCK.

Un fapt demn de mentionat a fost reprezentat de rapirea unor etnici sarbi transportati in Albania cu scopul
prelevarii de organe, edificatoare in acest sens sunt si marturiile fostului procuror la Haga Carla del Ponte.[25]

In continuare relatia dintre cele doua populatii a ramas tensionata, populatia sarba s-a deplasat spre nordul
provinciei, fiind dispusa in localitatile de aici, cat si in partea sarbeasca a orasului Mitrovica. O serie de alti
etnici sarbi au ales sa nu isi paraseasca casele traind in mici enclave din restul provinciei sub protectia KFOR.

Relatiile ostile s-au concretizat printr-o serie de ciocniri intre sarbi si albanezi din luna martie a anul 2004.
Incepute initial ca o miscare de protest a unor lideri UCK impotriva deciziei autoritatilor de a aresta patru fosti
lideri condamnati pentru crime de razboi, evenimentele au luat amploare odata cu descoperirea a trei copii
inecati in localitatea Cagllavica. Desi albanezii argumentau ca acestia au fost speriati de sarbi, investigatiile
autoritatilor nu au gasit nimic in acest sens. Cu toate acestea, intre cele doua comunitati a reizbucnit flacara
razboiului. Populatiile sarba si rroma au fost prigonite, o serie de scoli, case, centre de sanatate si indeosebi
biserici ortodoxe au fost distruse. Violentele s-au soldat cu noua sute de raniti de ambele parti si 19 morti (11
albanezi si 8 sarbi). O serie de imagini care au socat opinia publica prezinta distrugerea unor biserici ortodoxe
de catre albanezii infuriati:

VIII. Kosovo pe calea independentei

Declararea independentei Kosovo, la data de 17 februarie 2008 ridica multe controverse, in pofida Avizului
consultativ al Curtii internationale de justitie privind conformitatea acestei declaratii cu dreptul international,
din data de 22 iulie 2010.

Pe de-o parte, se invoca ,,principiul autodeterminarii popoarelor", valabil in Europa inca de la sfarsitul Primului
Razboi Mondial si, ulterior, mentionat in Carta ONU (articolul 73). Este important de precizat faptul ca dreptul
la autodeterminare apartine unei populatii si nu unei minoritati nationale. O prima viziune asupra dreptului la
autodeterminare rezulta din Rezolutia 1514 (XV) a Adunarii Generale ONU privind acordarea independentei
fata de fostele tari si populatii coloniale. Cat priveste Rezolutia 1541 (XV) a Adunarii Generale, aceasta se
refera la populatiile care nu sunt asociate la guvernare si defineste cele trei optiuni pe care aceste populatii le au
pentru autoguvernare: (1) formarea unui nou stat; (2) libera asociere cu un stat independent; (3) integrarea intr-
un stat independent.

Totodata, exista asa-numita clauza de salvgardare, afirmata prin Rezolutia 2625 (XXV) a Adunarii Generale,
conform careia "Nicio dispozitie nu va fi interpretata ca autorizand sau incurajand o actiune, oricare ar fi ea,
care ar dezmembra sau ameninta, in tot sau in parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a oricarui stat
suveran sau independent, care se conduce conform principiului egalitatii in drepturi si a dreptului popoarelor de
a dispune de ele insele si avand un guvern care reprezinta ansamblul poporului apartinand teritoriului, fara
distinctie de rasa, credinta, culoare". Doua concluzii rezulta de aici: (1) Orice stat al carui guvern reprezinta
intregul popor, fara discriminare, pe baza de egalitate se bucura de protectia integritatii sale teritoriale; (2)
Autodeterminarea popoarelor, pe plan intern, se manifesta prin participarea la guvernarea statului.

Pe de alta parte, o regiune, pentru a fi parte a comunitatii internationale, trebuie sa fie recunoscuta de un numar
suficient de state. In principiu, orice stat are puterea discretionara de a recunoaste sau nu un alt stat. Exista o
singura limita, respectiv cea impusa de doctrina Stimson: obligatia de a nu recunoaste acele modificari
teritoriale sau acele state care s-au creat cu incalcarea principiului interzicerii folosirii fortei sau a amenintarii cu
forta.

Or, in cazul Kosovo ne putem pune o serie de intrebari: albanezii din Kosovo erau o populatie sau o minoritate a
fostului stat Republica Federala Iugoslaviaa Daca erau o populatie, erau ei asociati la guvernare inainte de
izbucnirea conflictuluih (Aparent, aveau chiar autonomie inainte de regimul Milosevic). S-a creat statul Kosovo
prin mijloace pasnice, fara a se recurge la fortai (Dupa cum am explicat mai sus, raspunsul este, evident, nu.)

Pe de alta parte, Kosovo poate fi un precedent pentru o serie de situatii similare. Aceste este in fond si motivul
nerecunoasterii noului stat de catre o serie de tari ale Uniunii Europene, care se tem de un eventual efect de
domino in ceea ce priveste propriile lor teritorii: Spania, Slovacia, Romania, Grecia si Cipru.

La 10 ani de la independenta Kosovo, inca putem vorbi despre un conflict inghetat in aceasta zona, relatiile
dintre cele doua comunitati (sarba si albaneza) fiind in continuare tensionate. In orasul Mitrovica pe care raul
Ibar il imparte in doua zone, una sarbeasca si una albaneza, cele doua comunitati, despartite de un pod controlat
de forte KFOR, se afla intr-o tensiune continua. Chiar anul acesta un om politic sarb, bun cunoscator al limbii
albaneze si cu vederi moderate a fost asasinat in Mitrovica:.

Totusi, putem spera sa perspectivele Serbiei de a adera la Uniunea Europeana vor determina acest stat sa ajunga
la o conciliere cu Kosovo, in ciuda ranilor inca deschise de pe urma conflictului de la sfarsitul mileniului trecut.

Dincolo relatiile bilaterale Kosovo-Serbia, nu putem ignora implicarea unor puteri externe, relatiile dintre SUA
si Rusia reprezentand si in aceasta privinta un impas. Ar putea ajunge cele doua comunitati la o intelegere fara o
prezenta militara internationala pe teritoriul provincieis Raspunsul la aceasta intrebare este cu atat mai urgent cu
cat el blocheaza aderarea acestor state la Uniunea Europeana. Conflictul inghetat din Kosovo reprezinta una
dintre cele mai importante bariere pentru extinderea UE in regiunea Balcanilor de Vest.

[1] Tim Judah, "Kosovo - what everyone needs to know", Oxford University Press, 2008, p.33 [2] Ibidem, p. 36
[3] Ibidem, p. 41 [4] Gheorghe Zbuchea, ,,Istoria Iugoslaviei", Editura Corint, Bucuresti, 2001, p.43 [5]
Stefano Bianchini, ,,Problema Iugoslava", Editura All, Bucuresti, 2003, p. 40 [6] Tim Judah, op. cit., p.47 [7]
Stefano Bianchini, op. cit., p.81 [8] C.I.Cristian, ,,Sangeroasa destramare", Editura Sylvi, Bucuresti, 1994, p.191
[9] Stefano Bianchini, op. cit., p.115 [10] Apud Tim Judah, op. cit., p. 60 [11] Gheorghe Zbuchea, op. cit., p.143
[12] Ibidem, p.62 [13] Raico Cornea, ,,Kosovo-Cantecul trist al mierlei 1998-2000 reportaje de razboi", Editura
Agora-Iasi/ Sapientia Bucuresti, 2001, p. 30 [14] Tim Judah, op. cit., p.80 [15] Ibidem, p.81 [16] Ioan Popoiu,
,,Statele din Sud-Estul Europei 1804-1999", p. 501
[17] Raico Cornea, op. cit., p. 51 [18] Ion Popoiu, op. cit., p.502 [19] Raico Cornea, op. cit., p.66-68 [20]
Sorin Bogdan, ,,Target, jurnal de razboi" [21] Sorin Bogdan, op. cit., p.98 [22] Adelin Petrisor, Razboaiele mele
Editura Polirom, Bucuresti 2013-p.70 [23] Sorin Bogdan, op. cit., p.192 [24] Ibidem, p.116 [25]
https://www.theguardian.com/world/2008/apr/12/warcrimes.kosovo