„Odă(în metru antic)”

de Mihai Eminescu

Poezia apare în 1883, în prima ediţie a volumului „Poesii” a lui Mihai Eminescu şi reprezintă
„oda închinată iubirii, morţii, singurătăţii şi indiferenţei trufaşe şi salvatoare”. Romantismul
este un curent literar apărut in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, întăi în Anglia, de
unde s-a extins în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europa. Printre scriitorii romantici se
recunosc: Victor Hugo, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Alexandru Macedonski,
Mihai Eminescu fiind cel mai mare romancier al Europei. Prin această poezie, Mihai
Eminescu dă măsura perfecţiunii clasice, discursul liric conturând weltanchauung-ul filosofic
asupra iubirii şi morţii în substanţa clasică, dar materializată prin elemente romantice. În ciuda
titlului iniţial „Odă pentru Napoleon” şi a celor 7 variante pe care le-a cunoscut, „oda” este
departe de ce ar trebui să însemne ea: nu are nimic retoric, nu este animată de avânturi
admirative, nu pare a fi dedicată cuiva. Subtitlul „în metru antic” poate fi explicat prin aceea
că poezia este construită din strofe clasice safice formate din trei hendecasilabi si un
pentametru. Dincolo de toate acestea, poezia este „un superb cântec de dragoste sublimat într-
un cântec de moarte”, poetul reuşind să demonstreze prin el că „geniul odei este măsura
întregului suflet poetic”.

Romantismul eminescian a cunoscut trei mari etape: poezia de tinerete, în care limbajul poetic
eminescian nu este bine precizat, epoca ieşeană care marchează faza romantică şi etapa
reclazicizării expresiei poetice într-o manieră proprie, aceasta din urmă cuprinzând şi poezia
„Odă(în metru antic). Prin trăirile interioare profunde, poezia aparţine romantismului, ca şi
tema abordată. Discursul liric sintetizează şi sublimează filosofic mari probleme existenţiale:
cunoaşterea, iubirea, moartea, relaţia individ-timp, individ-univers, ciclul vieţii fiind
incomplet în absenţa iubirii ca unică poartă spre cunoaştere si autocunoaştere.

Prima strofă conturează un superb autoportret desprins din apele autocontemplării

retrospective. Verbul „nu credeam” din cadrul primului vers „Nu credeam să-nvăţ a muri
vreodată” exprima un imperfect calm ce sugerează dorinţa de permanenţă, de continuitate a
stării de armonie dintre erou si cosmos. Sinapelsa „să-nvăţ” este realizată pentru susţinerea
muzicalităţii interne a versului. Adverbul de timp „vreodată” evidenţiază modul cum eul liric
trăieşte în ideea imposibilităţii timpului şi a inexistenţei morţii. Acest prim vers reprezintă
versul nucleu din care se propagă şi în jurul căruia se organizează întreg discursul liric. Cel
de-al doilea vers „pururi tânăr înfăşurat în manta-mi” sugerează aceeaşi stare de aşezare
veşnică a lucrurilor, aceeaşi armonie dintre eu si univers. Aliteraţiile vibrantei „r” asociate
asonanţelor lui „u” şi „â” preferate de poet susţin muzicalitatea textului. Prin dativul posestiv
„-mi” si verbele de persoana I se evidenţiază prezenţa clară a unui eu liric de tip subiectiv.
Ultimele două versuri ale primei strofe „Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii”
vizează o stare de echilibru şi atitudinea contemplativă a eului liric ce accede spre absolut.
Este evidenţiată condiţia omului de geniu prin intermediul „ochilor” ce reprezintă un simbol
al cunoaşterii, „steaua” înfăţişând absolutul împreună cu epitetul „visători” ce întăreşte
capacitatea de contemplaţie a eului liric.

Cea de-a doua strofă conturează stadiul de muritor al eului liric, criza erotica şi marea patimă
a iubirii. Inversiunea realizată prin antepunerea adverbului „deodată” din cadrul primului vers
al strofei întrerupe starea de armonie interioară a eului liric. Prin intermediul pronumelui de
persoana a II-a „tu” se conturează iubirea ce va tulbura liniştea eului liric, fiind o putere
negativă ce va pune capăt fericitei stări de armonie: „răsărişi în cale-mi”. Ce de-al doilea vers
al strofei concentrează o definiţie poetică a iubirii, relevându-se atât fericirea cât şi
dezamăgirea. Structura oximoronică „Suferinţă [...]dureros de dulce” are în centru asocierea
unor cuvinte opuse semantic ce înalţă trăirea la nivel cosmic. Punctele de suspensie din finalul
versului marchează momentul de meditaţie al eului liric îndurerat, poetul operând la nivelul
metagrafelor. Ultimele două versuri ale strofei evidenţiază consumarea fiinţei poetului,
suferind în faţa destinului de muritor. Acestea prezintă iubirea ucigătoare: „voluptatea morţii”
şi puternica la care este supus sufletul eului liric: „Neîndurătoare”.

Cea de-a treia strofă evidenţiază limita epuizării eului liric, declarând imposibilitatea sa de a
stinge focul ce-i mistuie sufletul. Este surprinsă hiperbolizarea realizată pe baza a două
comparaţii mitologige care evidenţiază maleficitatea focului ce-l consuma pe eul liric prin
prezentarea legendei lui Nesus şi Hercule care s-au îndrăgostit de Deianeira. Dramatismul
stării în care se zbate eraul este dat de epitetul antepus „jalnic ard” ce subliniază chinul
devastator, interior în care se află eul liric.

Strofa a patra are în centru doua anafore ale adjectivului posesiv de persoana I ce sugerează
trăirea intensă a stării de chin si dislocare sufletească: „propriu vis”, „propriu rug”. Prin
substantivul „rug” se reliefează apogeul atins de eroul căzut în patima erotică. Finalul strofei
înfăţişează o interogaţie retorică ce marchează gândul învierii, al refacerii precum mitica
pasăre Pheonix: „Pot să mai reînviu luminos din el ca/ Pasărea Pheonix?”.

Ce-a de a cincea strofă sugerează încercarea poetului de ascăpa de chinul nesfârşit în care se
afundă, fapt reliefat prin imprecaţia „Piară-mi”. Sintagma „nepăsare tristă” evidenţiază ieşirea
din lumea arzătoare a patimilor. Singurul mod prin care eul liric poate scăpa de durerea
mistuitoare este optând pentru trista despărţire, regăsindu-se: „Ca să pot muri liniştit, pe mine/
Mie redă-ma!”.

În opinia mea, „Odă(în metru antic)” de Mihai Eminescu este un text care, susţinut prin
muzicalitatea versurilor , conturează cursul vieţii înainte, în timpul şi dupa apariţia dragostei
în peisaj. Aceasta reprezintă pentru eul liric un chin de care poate să scape doar într-un singur
mod: trista despărţire, care îl eliberează în final, eroul redescoperindu-se.