Sunteți pe pagina 1din 64

UNIVERSITATEA „ 1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE


SPECIALIZAREA TERAPIE OCUPAŢIONALĂ

Lect. univ. dr

FUNDAMENTELE TEORETICE, MODELELE ŞI


CADRELE DE REFERINŢĂ ALE TERAPIEI
OCUPAŢIONALE

Suport de curs

Alba Iulia
-2012-

0
CUPRINS
(conform fişei disciplinei)

1. Terapia ocupaţională şi profesia de terapeut ocupaţional. Introducere în


terapia ocupaţională. Profesia de terapeut ocupaţional. Aspecte ale identităţii
profesionale. Terapia ocupaţională în Europa. Codul de etică şi standardele de
practică internaţionale

2. Ocupaţia: determinanţi şi variabile corelate. Ocupaţia: definire, caracterizare,


delimitări conceptuale. Perspectiva istorică a conceptului de ocupaţie. Variabile
corelate cu ocupaţia. Determinanţi ai ocupaţiei: fizici, psihologici, socioculturali,
de mediu etc.

3. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (ICF-2).


Clasificarea modelelor de practică din terapia ocupaţională

4. Modelele de practică ale terapiei ocupaţionale (I). Modelul Procesual al


Performanţei Ocupaţionale (OPPM). Modelul Canadian al Performanţei
Ocupaţionale (CMOP). Modelul Canadian al Performanţei Ocupaţionale şi al
Angajării (CMOP-E)

5. Modelele de practică ale terapiei ocupaţionale (II). Modelul Ocupaţiei Umane


(MOHO), Modelul Persoană – Mediu – Ocupaţie (PEO). Aplicaţii ale modelelor de
practică

6. Cadrele de referinţă şi aplicarea lor în contextul diferitelor disfuncţii (fizice,


psihosociale etc.)

Bibliografie

1
TEMA 1

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ
ŞI PROFESIA DE TERAPEUT OCUPAŢIONAL

Rezumat: Tema 1 conţine cadrul general de familiarizare cu disciplina, fiind definit


obiectul său de studiu şi principalele domenii de interes. De asemenea este
conturată identitatea profesiei de terapeut ocupaţional, cu referire la codul de etică
şi standardele de practică internaţionale.

Termeni cheie:
Terapie ocupaţională, terapeut ocupaţional

Durată
Conţinuturi (subteme)
medie (ore)
1.
Introducere în terapia ocupaţională 1
1
1. Profesia de terapeut ocupaţional
1
2 Aspecte ale identităţii profesionale
1.
Terapia ocupaţională în Europa 1
3
1.
Codul de etică şi standardele de practică internaţionale 1
4
TOTAL 4

 Identificarea obiectului, a domeniului de studiu şi a problematicii


specifice disciplinei Terapie ocupaţională
 Identificarea rolurilor care definesc profesia de terapeut
ocupaţional şi justificarea necesităţii acestei profesii pe piaţa
Obiective
muncii
 Stabilirea identităţii profesionale a terapeutului ocupaţional
 Cunoaşterea codului deontologic şi a standardelor de practică
internaţionale caracteristice profesiei de terapeut ocupţional

1.1. Introducere în terapia ocupaţională

Terapia ocupaţională este o formă de terapie holistică care cuprinde


strategii şi metode de intervenţie menite să asigure persoanelor
independenţa în diversele zone de activitate pe care acestea le desfăşoară.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ are ca scop asistarea persoanelor de-a lungul


diverselor etape de vârstă în a efectua activiăţile pe care le doresc sau cele

2
de care au nevoie, prin intermediul utilizării terapeutice a ocupaţiilor de zi
cu zi (The American Occupational Therapy Association, www.aota.org).
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ este o profesie axată pe promovarea sănătăţii
şi a stării de bine prin implicarea într-o ocupaţie. Principalul scop al terapiei
ocupaţionale este acela de a ajuta persoanele să participe la activităţile de
zi cu zi. Terapeuţii ocupaţionali îndeplinesc acest obiectiv prin formarea
abilităţilor necesare la persoanele în cauză sau prin modificarea mediului în
care acestea îşi desfăşoară activitatea (World Federation of Occupational
Therapists, www.wfot.org).

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ utilizează activităţi de autoîngrijire, muncă şi


joc, pentru a promova sănătatea, a preveni dizabilităţile, a stimula
funcţionarea independentă şi dezvoltarea personală (Enciclopedia
Britanică, www.britanica.org).

Termenul de ocupaţie are, pe de o parte, un sens comprehensiv,


desemnând o gamă variată de activităţi cotidiene, cum ar fi munca platită
sau efectuată voluntar, jocul sau diversele modalităţi de petrecere a
timpului liber, dansul sau calătoriile, învăţatura, îngrijirea locuinţei, până la
activităţi aparent banale cum sunt conversaţiile cu prietenii, mersul,
mâncatul sau îmbracatul. Pe de altă parte, literatura de specialitate
subliniază faptul că ocupaţiile contribuie în mod decisiv la formarea
identităţii personei şi aduc scop şi semnificaţie în viaţa acesteia (Rogers,
2005).

Obiectivul general al terapiei ocupaţionale constă în promovarea sănătăţii


fizice şi mentale, asistând persoanele de diverse vârste în a se implica în
activităţi cu semnificaţie şi orientate spre scop.

 Istoricul terapiei ocupaţionale se confundă cu practicarea de către


oameni a diverselor ocupaţii, cum ar fi munca, jocul sau exerciţiul fizic,
activităţi cu scop de relaxare etc, care contribuie la asigurarea
independenţei, a adaptării la mediul fizic şi psiho-social precum şi la
asigurarea unei stări subiective de confort sau echilibru emoţional.

Valenţele terapeutice ale ocupaţiilor au fost cunoscute şi exploatate încă


din antichitatea greacă şi romană, celebrii medici ai vremii integrând în
tratamentul diverselor boli activităţi precum băile terapeutice, masajul,
mişcarea, exerciţiul fizic, calatoriile, conversaţia sau muzica.

3
P. Pinel (1755-1826), J. C. Reil (1759-1813) şi W. Tuke (1732 – 1822) sunt
amintiţi adesea ca „părinţi fondatori” ai terapiei ocupaţionale. În secolele
XVIII-XIX aceştia au contribuit substanţial la reformarea spitalelor, întâi în
Europa apoi în S.U.A. (din Franţa, Germania şi Anglia mişcarea de reformă
s-a extins în S.U.A.), integrând diverse activităţi/ocupaţii în terapia bolilor
mentale şi a celor cronice. Relaţia de interdependenţă dintre sănătate şi
ocupaţie este tot mai clar subliniată: pe de o parte, practicarea diverselor
ocupaţii este un obiectiv major al individului, fiind definitorie pentru
funcţionarea sa psihosocială şi contribuind în cele din urmă semnificativ la
statusul său social, imaginea de sine, stările emoţionale şi deciziile
acestuia, iar pe de altă parte, practicarea ocupaţiilor are importante valenţe
terapeutice.

Primul război mondial a contribuit semnificativ la consolidarea statutului


terapiei ocupaţionale în cadrul profesiilor care au ca scop reabilitarea sau
îngrijrea sănătăţii, constituind un factor de presiune pentru terapeuţi
ocupaţionali pentru a-şi defini rolurile şi pentru a-şi elabora standarde de
practică şi de formare profesională.

În 1917 în S. U. A. se înfiinţează prima asociaţie profesională a terapeuţilor


ocupaţionali: NSPOT – The National Society for the Promotion of
Occupational Therapy, care în 1923 îşi va schimba numele în AOTA – The
American Occupational Therapy Association. Aceasta va contribui de-a
lungul anilor la promovarea profesiei, stabilirea cadrului etic şi juridic de
practicare a acesteia, la constituirea programelor de studii şi formare iniţială
şi continuă a terapeuţilor ocupaţionali, la includerea acestei profesii în
cadrul profesiilor de îngrijire a sănătăţii, crearea în spitale a unor posturi
destinate terapeuţilor ocupaţionali respectiv crearea unui registru naţional
al acestora (din 1931). Astazi AOTA numără printre membrii săi peste
36000 de terapeuţi ocupaţionali, terapeuţi ocupaţionali asistenţi şi studenţi
(sursa www.aota.org).

În 1947 apare primul număr al jurnalului profesional Occupational Therapy


and Rehabilitation şi primul manual de referinţă, Willard & Spackman's
Principles of Occupational Therapy.

În 1952 se înfiinţează Federaţia Mondială a Terapeuţilor Ocupaţionali


(World Federation of Occupational Therapists) iar doi ani mai târziu, în
1954, are loc primul congres internaţional (la Edinburgh, UK).

4
În 1986 se înfiinţează Consiliul Terapeuţilor Ocupaţionali din Statele
Europene (COTEC - Council of Occupational Therapist of European
Countries) cu scopul declarat „de a coordona viziunile asociaţiilor naţionale
ale terapeuţilor ocupaţionali din statele membre ale Comunităţii Europene”
(www.cotec-europa.org).

În ultimele decenii terapia ocupaţională a devenit un domeniu ştiinţific şi


profesional serios fundamentat şi în continuă dezvoltare. Modelele teoretice
dezvoltate în utlimii ani se focalizează pe relaţiile complexe dintre motivele
şi abilităţile persoanelor, ocupaţiile care le dau sens vieţii şi mediul în care
acestea îşi desfăşoară activitatea. Au fost elaborate metode, strategii şi
modele de intervenţie şi evaluare precum şi standarde profesionale şi de
etică. Ştiinţa ocupaţiilor, din ce în ce mai bine conturată, îşi propune să
aducă un plus de cunoaştere despre funcţiile şi dinamica acestora, cadrul
de analiză fiind constituit din sistemul persoană-ocupaţie-mediu.

Terapia ocupaţională este astăzi o formă de terapie centrată pe persoană,


în sensul în care întregul demers terapeutic este structurat în funcţie de
problemele, interesele, dorinţele, nevoile de integrare socială, valorile şi
caractersiticile sale de personalitate. Implicarea clientului în demersul
terapeutic devine astfel un factor esenţial, terapeutul asumându-şi în
special rolurile de a asista, de a orienta şi de a monitoriza procesul.

Procesul terapeutic include de obicei o etapă de evaluare iniţială în cadrul


căreia clientul/ familia acestuia şi terapeutul vor stabili (de comun acord)
obiectivele terapiei. Urmează apoi etapa de intervenţie propriu-zisă, pe
baza unui plan individualizat, menit să conducă la îndeplinirea obiectivelor
propuse şi să permită individului să îşi îndeplinească (într-o cât mai bună
măsură) activităţile de zi cu zi. Activităţile de follow-up urmăresc din timp în
timp progresul intervenţei, în raport cu obiectivele propuse de client.

Metodele de intervenţie utilizate în terepia ocupaţională vizează formarea


de abilităţi şi deprinderi, învăţarea unor noi strategii de acţiune sau
proceduri, adaptarea mediului, modificarea sarcinilor, educarea clientului şi
a familiei în vederea creşterii gradului de participare a acestuia la activităţile
de zi cu zi şi îmbunătăţirea performanţelor.

5
1.2. Profesia de terapeut ocupaţional
Aspecte ale identităţii profesionale

La începutul secolului XX profesia de terapeut ocupaţional se reducea de


regulă la practicarea unor arte sau meşteşuguri menite să faciliteze
recuperarea şi/sau să îmbunătăţească starea emoţională a persoanelor
internate în spitale sau centre de reabilitare (cu boli psihice, cu boli cronice
sau cu diabilităţi înnăscute sau dobândite).

În ultimele decenii, odată cu dezvoltarea terapiei ocupaţionale ca ştiinţă şi


elaborarea unor modele de practică (cadre de referinţă) coerente, terapeuţii
ocupaţionali şi-au redefinit statutul profesional, propunându-şi ca rol/scop
general acela de a asista/îndruma persoanele să îşi îndeplinească sarcinile
pe care le consideră esenţiale pentru viaţa de zi, prin:
 redefinirea nivelului de competeneţă aşteptat sau modificarea
modului de realizare a acestora;
 formarea abilităţilor necesare şi (eventual) învăţarea unor noi strategii
şi metode de acţiune;
 modificarea mediului şi crearea unor instrumente adecvate.

Pentru îndeplinirea unui astfel de scop, terapeuţii ocupaţionali colaborează


cu alţi specialişti în reabilitare, sănătate şi educaţie: fizioterapeuţi, asistente
medicale, medici, asistenţi sociali, specialişti în medicina sportivă şi în
medicina muncii, psihologi şi psihopedagogi, ingineri specializaţi în crearea
de dispoitive de reabilitare sau compensare a funcţiilor.

Terapeuţii ocupaţionali oferă servicii de îngrijire a sănătăţii în spitale, în


ambulator, la locuinţele pacienţilor, în aziluri, cămine pentru persoane cu
nevoi speciale, centre de îngrijire a vârstnicilor, şcoli şi alte instituţii
educaţionale publice sau private, fundaţii, centre de recuperare sau
reabilitare, sau în cadrul unor programe de prevenţie adresate comunităţii.

Terapeuţii ocupaţionali lucrează cu diverse persoane vulnerabile, cum sunt


bolnavii cronici, persoanele cu insuficienţe/disfuncţii senzoriale sau motorii,
persoanele cu boli mentale, copiii sau vârstnicii, persoanele cu dificultăţi de
adaptare sau integrare socială, cum sunt cele fără adăpost sau cele
aparţinând unor grupuri dezavantajate cultural etc.

6
Printre rolurile îndeplinite de terapeuţii ocupaţionali se numără:
 identificarea activităţilor semnificative pentru individ
 modificarea modului în care sunt percepute şi efectuate acestea
 evaluarea gradului/modului de îndeplinire a ocupaţiilor
 stimularea şi faclitarea implicării în diverse ocupaţii (muncă, activităţi
cotidiene sau de timp liber)
 diversificarea sau extinderea domeniului ocupaţiilor îndeplinite
 îmbunătăţirea, dezvoltarea sau recuperarea funcţiilor motorii,
senzoriale, cognitive, psihosociale cu impact semnificativ asupra
modului în care sunt realizate diverse ocupaţii
 dezvoltarea competenţelor existente şi formarea de noi competenţe
 evaluare, intervenţie, adaptarea mediului, predare şi formare,
furnizarea de echipamente necesare desfăşurării ocupaţiilor
dezirabile într-un context dat
 intervenţii menite să permită persoanelor întoarcerea în siguranţă în
mediul familial şi îndeplinirea acitivităţilor cotidiene
 colaborarea cu familia şi cu o echipă multidisciplinară pentru a oferi
individului un plan de intervenţie complexă şi îngrijirea optimă
 proiectarea unor instrumente sau echipamente asistive
 îmbunătătţirea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi şi a familiilor
acestora
 reabilitare, facilitarea integrării sociale

Conform Asociaţiei Americane a Terapeuţilor Ocupaţionali (AOTA,


www.aota.org) terapeuţii ocupaţionali lucrează cu persoane de diverse
vârste ajutându-le să ajungă la un nivel satisfăcător de calitate a vieţii prin
implicarea în activităţi semnificative şi orientate spre scop, să câştige cât
mai multă independenţă şi competenţe cognitive, comportamentale sau
atitudinale menite să le asigure succesul în îndeplinirea unui larg domeniu
de ocupaţii. Prin activitatea lor, terapeuţii ocupaţionali contribuie la
promovarea sănătăţii, prevenirea dizabilităţilor şi a disfuncţiilor, reabilitare şi
(re)inserţie socială.

Terapeuţii ocupaţionali tratează persoanele cu disfuncţii, dizabilităţi sau cu


diverse boli, exploatând valenţele terapeutice ale ocupaţiilor/ activităţilor
cotidiene. Aceştia ajută respectivele persoane să îşi recupereze, să îşi
dezvolte sau să îşi îmbunătăţească abilităţile necesare pentru a-şi asigura
independenţa în cadrul acestor activităţi cotidiene.

7
Foarte simplu spus, terapeuţii ocupaţionali sunt persoane care au absolvit
un program de formare care le permite să practice terapeia ocupaţională.
În S. U. A., pentru a practica terapia ocupaţională este necesară absolvirea
unui program de licenţă într-un domeniu oarecare cum ar fi biologia,
psihologia, sociologia, antropologia, artele liberale etc., urmat în mod
obligatoriu de absolvirea unui program acreditat de Master în terapie
ocupaţională. În plus, pentru a practica terapia ocupaţională este necesară
certificarea (acreditarea profesională) obţinută printr-un examen naţional de
certificare organizat de National Board of Occupational Therapists (NBOT,
http://www.nbcot.org). În urma promovării acestui examen, terapeuţii
ocupaţionali vor fi înscrişi în Registrul terapeuţilor ocupaţionali, dobândind
titulatura de Occupational Therapist Registered (OTR). Pentru a-şi menţine
acest statut este necesară participarea la cursuri de formare continuă.

În statele europene, calitatea de terapeut ocuaţional este condiţionată fie


de absolvirea unui program de licenţă în terapie ocupaţională fie a unui
program similar de master. Practicarea profesiei este reglementată prin
standarde internaţionale impuse de World Federation of Occupational
Therapists (http://www.wfot.org), Council of Occupational Therapists for the
European Countries (http://www.cotec-europe.org) şi European Network of
Occupational Therapy in Higher Education (http://www.enothe.hva.nl).
Aceste organisme elaborază standarde pentru dezvoltarea curriculară,
norme etice şi standarde de asigurare a calităţii în formarea terapeuţilor
ocupaţionali şi practicarea profesiei.

COMPETENŢELE TERAPEUTULUI OCUPAŢIONAL

Terapeutul ocupaţional cunoaşte relaţiile de natură biopsihosocială dintre


structurile şi funcţiile corpului uman, activităţi/ocupaţii şi factorii de mediu.
Identificarea unor astfel de relaţii are la bază cunoaşterea unor principii din
ştiinţele medicale şi sociale (ex. psihologie, pedagogie, sociologie) precum
şi a modelelor teoretice, a strategiilor şi metodelor specifice terapiei
ocupaţionale.

I. Competenţe de diagnostic în terapia ocupaţională: Analiza şi evaluarea


abilităţilor funcţionale şi a determinanţilor lor

I.1. Analiza activităţii şi a ocupaţiilor: Abilitatea de a analiza viaţa de zi cu zi

8
a persoanei; analiza cerinţelor pe care viaţa de zi cu zi şi mediul le impun
asupra abilităţilor funcţionale
I.2. Analiza (fundamentată medical) a abilităţilor personale: Competenţe de
a analiza abilităţile şi deprinderile personei, care influenţează semnificativ
capacitatea acesteia de a se angaja în activitate

I.3. Cunoaşterea modelelor teoretice din terapia ocupaţională: Cunoaşterea


relaţiilor biopsihosociale dintre structurile şi funcţiile organismului, activităţi
şi factorii de mediu, implicarea în activitate şi calitatea vieţii

II. Competenţe de intervenţie în terapia ocupaţională: Metode specifice de


intervenţie pentru formarea abilităţilor, stimularea implicării în activitate şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii

II.1. Elaborarea unui program de intervenţie/formare individualizat:


Competenţe de a oferi îndrumare şi sprijin pentru antrenarea/formarea unor
abilităţi fizice, cognitive, emoţionale şi sociale importante pentru viaţa de zi
cu zi

II.2. Competenţe de asistenţă, îndrumare şi sprijin a clientului, atunci când


acesta exersează sau încearcă să efectueze activităţi importante pentru
viaţa sa cotidiană

II.3. Competenţe de a selecta şi proiecta orteze, echipament asistiv şi


diverse adaptări menite să le îmbunătăţească clienţilor abilităţile funcţionale
şi calitatea vieţii

II.4. Competenţe de a oferi îndrumare în vederea conservării şi


perfecţionării abilităţilor funcţionale, îmbunătăţirii implicării în activitate şi a
calităţii vieţii clienţilor

II.5. Competenţe de a elabora planuri de acţiune în vederea conservării şi


perfecţionării abilităţilor funcţionale, îmbunătăţirii implicării în activitate şi a
calităţii vieţii clienţilor

II.6. Competenţe de a oferi sprijin şi supervizare pe parcursul implementării


planului de acţiune

(Proiectul DACHS, www.dachs.it)

9
1.3. Terapia ocupaţională în Europa

În Europa, primul program de formare/licenţiere a terapeuţilor ocupaţionali


a fost iniţiat în 1930 în Marea Britanie. De atunci numărul acestor
profesionişti a crescut mult în ţările europene, în prezent existând peste
320 de instituţii care pregătesc specialişti în terapie ocupaţională (prin
programe de licenţă şi/sau master, desfăşurate în colegii, universităţi şi
şcoli politehnice). În ţările membre ale Uniunii Europene standardele de
formare a acestor specialişti respectă cadrul general impus de Consiliul de
Recunoaştere a Calificărilor Profesionale, Directiva 2005/36/EC, cărora li
se adaugă standarde privind calitatea academică specifice fiecărei ţări
(regelementate în majoritatea cazurilor la nivelul Ministerului Educaţiei)
(sursa www.cotec-europe.org).

În 1954, la doi ani după în înfiinţarea Federaţiei Mondiale a Terapeuţilor


Ocupaţionali (WFOT), acest organism a elaborat primele standarde de
formare profesională, publicate ulterior sub titulatura de „Standardele
Minimale privind Educaţia Terapeuţilor Ocupaţionali ale WFOT” (1958),
revizuite în 2002. Publicarea acestora are ca scop menţinerea unei viziuni
unitare asupra profesiei şi formarea de competenţe similare specialiştilor în
terapie ocupaţională din toată Europa.

Dacă începuturile sale terapia ocupaţională era considerată în Europa o


„profesie paramedicală” care se desfăşura cu precădere în spitale, aceasta
a devenit din ce în ce mai mult o profesie care se desfăşoară în
comunitate, oferind servicii de îngrijire primară comunităţii. În acord cu
schimbarea de perspectivă asupra sănătăţii şi dizabilităţii promovată de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO), terapeuţii ocupaţionali şi-au lărgit
sfera de interes în ultimii ani, de la grupurile ţintă tradiţionale alcătuite din
personane cu probleme fizice sau mentale spre grupuri aflate în situaţii de
risc sub aspectul deprivării ocupaţionale: persoane aflate în detenţie, copii
ai străzii, oameni fără adăpost, refugiaţi etc. În ţări precum Danemarca şi
Norvegia un număr tot mai mare de terapeuţi ocupaţionali sunt implicaţi în
programe de prevenţie şi promovare a sănătăţii, ergonomie, rabilitare
vocaţională, planificare sau schimbare a stilului de viaţă. Ponderea
orientării spre domeniul medical sau spre domeniul social al terapiei
ocupaţionale variază de la ţară la ţară. Profesia de terapeut ocupaţional
devine cu certitudine tot mai solid fundamentată ştiinţific de la un an la altul,

10
terapeuţilor ocupaţionali (care la începuturile profesiei lor îşi desfăşurau
activitatea sub îndrumarea unui medic) cerându-li-se astăzi din ce în ce mai
mult să aibă competenţa de a lua decizii în mod autonom, să gândească
creativ, să elaboreze planuri de intervenţie individualizate, să rezolve
probleme complexe, sau chiar să dezvolte noi servicii în beneficiul
populaţiei. În Europa (spre deosebire de Statele Unite) terapeuţii
ocupaţionali îşi pot practica profesia în mod autonom încă de la absolvirea
primului ciclu de studii universitare (ciclul de licenţă, care conform
standardelor minimale ale WFOT trebuie să aibă durata de minimum 3 ani).

Încă de la înfiinţarea sa în 1995, la iniţiativa Consiliului Terapeuţilor


Ocupaţionali din Statele Europene (COTEC) şi sub egida Uniunii Europene,
ENOTHE (European Network of Occupational Therapy in Higher
Education) contribuie semnificativ la asigurarea calităţii formării terapeuţilor
ocupaţionali în Europa.

Printre obiectivele acestei reţele tematice se numără (sursa ww.enothe.eu):


 promovarea profesiei de terapeut ocupaţional şi susţinerea
dezvoltării de noi programe educaţionale în statele europene
 asigurarea calităţii în domeniul formării profesionale a terapeuţilor
ocupaţionali
 stimularea colaborării dintre instituţiile de educaţie care oferă
programe de studiu/formare în domeniul terapei ocupaţionale în
vederea disemnării cunoştinţelor şi facilitatea accesului la acestea
 elaborarea unor standarde de calitate comune, împărtăşite de
instituţiile academice, cu scopul de a facilita recunoaşterea şi
mobilitatea profesională a specialiştilor în terapie ocupaţională între
statele europene
 introducerea şi promovarea sistemului de credite transferabile (ETS)
în cadrul programelor academice din domeniul terapiei ocupaţionale
 stimularea dezvoltării unor programe de formare continuă a
terapeuţilor ocupaţionali şi facilitarea colaborării interinstituţionale/
transnaţionale
 asistarea instituţiilor educaţionale din statele europene pe parcursul
dezvoltării unor noi programe de studii în domeniul terapiei
ocupaţionale şi semnalarea resurselor disponibile.

11
1.4. Codul de etică şi standardele de practică internaţionale

Practica terapiei ocupaţionale este guvernată încă de la începuturile ei de


următoarele valori şi atitudini fundamentale: altruism, egalitate, libertate,
dreptate, demnitate, adevăr şi prudenţă. Aceste valori stau la baza codului
de etică al Asociaţiei Americane de Terapie Ocupaţională (www.aota.org).
1. Altruismul descrie abilitatea terapeutului de a plasa trebuinţele
celorlalţi înaintea trebuinţelor proprii.
2. Egalitatea se referă la dorinţa de a adopta un comportament corect
şi echitabil în raport cu ceilalţi.
3. Libertatea şi alegerea personală sunt principii/valori conform cărora
dorinţele clientului sunt cele care ghidează intervenţia în TO.
4. Dreptatea sau echitatea se referă la faptul că terapeuţii ocupaţionali
trebuie să îi respecte şi să îi trateze corect şi imparţial pe cei cu care
interacţionează (în terapia propriu-zisă, dar şi în educaţie sau
cercetare).
5. Obligatorie în terapia ocupaţională este respectarea demnităţii
persoanei, în sensul în care evaluarea abilităţilor fiecărui client se
va face întotdeauna în cadrul unor ocupaţii care au semnificaţie
personală, independent de gradul şi natura dizabilităţilor.
6. Respectarea adevărului se referă la faptul că, terapeuţii
ocupaţionali, asistenţii şi studenţii trebuie să ofere în orice situaţie
informaţie acurată şi corectă, atât sub formă orală cât şi scrisă.
7. Prudenţa constă în utilizarea de către terapeuţii ocuaţionali a
competenţelor de raţionament clinic şi etic şi a competenţelor de
reflecţie pentru a lua decizii în domeniul lor de practică.

CODUL DE ETICĂ ŞI STANDARDELE ETICE ALE TERAPEUŢILOR


OCUPAŢIONALI conform Asociaţiei Americane de Terapie Ocupaţională
(2010; www.aota.org)

BINEFACERE
Principiul 1. Personalul care lucrează în terapia ocupaţională trebuie să
fie preocupat de sănătatea, starea de bine şi siguranţa celor care
beneficiază de serviciile sale.

12
A NU FACE RĂU
Principiul 2. Personalul care lucrează în terapia ocupaţională trebuie să
evite/să se abţină în mod voluntar de la efectuarea unor acţiuni care pot
fi dăunătoare.

AUTONOMIE ŞI CONFIDENŢIALITATE
Principiul 3. Personalul care lucrează în terapia ocupaţională trebuie să
respecte dreptul individului la autodeterminare (dreptul de a avea opinii,
de a lua decizii, de a acţiona conform propriilor valori şi convingeri).

DREPTATE/ ECHITATE SOCIALĂ


Principiul 4. Personalul care lucrează în terapia ocupaţională trebuie să
îşi ofere serviciile într-o manieră corectă şi echitabilă (pornind de la ideea
că fiecare individ sau grup dintr-o societate trebuie să beneficieze de
tratament egal şi de împărţirea imparţială a resurselor/bunurilor sociale).

DREPTATE/ ECHITATE PROCEDURALĂ


Principiul 5. Personalul care lucrează în terapia ocupaţională [pe
teritoriul S.U.A.] trebuie să îşi desfăşoare activitatea în acord cu rolurile
instituţionale, cu legile locale, statale, federale şi internaţionale şi în
acord cu documentele Asociaţiei Americane de Terapaie Ocupaţională
(A.O.T.A.) aplicabile profesiei.

VERIDICITATE
Principiul 6. Personalul care lucrează în terapia ocupaţională trebuie să
ofere informaţie completă, acurată şi obiectivă atunci când reprezintă
profesia.

FIDELITATE
Principiul 7. Personalul care lucrează în terapia ocupaţională trebuie să
îşi trateze colegii şi pe ceilalţi profesionişti cu respect, corectitudine,
discreţie şi integritate.

Consiliul Terapeuţilor Ocupaţionli din Statele Europene (C.O.T.E.C.,


www.cotec-europe.org) a elaborat o serie de REGLEMENTĂRI şi INDICAŢII
„care să permită Asociaţiilor Naţionale ale Terapeuţilor Ocupaţionali să
lucreze împreună pentru a dezvolta, armoniza şi îmbunătăţi standardele de
practică profesională şi de formare, şi să contribuie la dezvoltarea cadrului
teoretic al terapiei ocupaţionale în Europa”.

13
Aceste reglementări cuprind: calităţi şi obligaţii ale terapeuţilor ocupaţionali,
principii etice, un model de rezolvare a problemelor, studii de caz relevante.

I. Calităţi şi obligaţii

Terapeuţii ocupaţionali au obigaţii faţă de ei înşişi, faţă de alte persoane


faţă de grupuri şi faţă de societate. Aceste obligaţii sunt diferite în
fiecare caz, în funcţie de: specificul cultural, legislaţia locală,
standardele profesionale, tipul şi scopurile organizaţiei în care persoana
în cauză îşi desfăşoară activitatea, funcţiile, rolurile şi obligaţiile care îi
revin în cadrul respectivei organizaţii.

Competenţe derivate:
 A aprecia şi respecta diferenţele individuale, credinţele culturale,
obiceiurile şi tradiţiile fiecăruia şi influenţa lor asupra ocupaţiilor şi
participării
 A practica profesia în acord cu reglementările legislative şi
procedurale locale, naţionale, regionale şi europene, precum şi în
acord cu standardele profesionale aplicabile
 A practica profesia într-o manieră etică, respectând clienţii şi în
acord cu normele specifice care reglementează comportamentul
terapeuţilor ocupaţionali
 A continua formarea profesională pe tot parcursul vieţii
 A colabora cu clienţii militând pentru dreptul acestora de a le fi
satisfăcute trebuinţele ocupaţionale
 A demonstra încredere în propriile competenţe profesionale şi de
autogestionare precum şi capacitatea de a conştinetiza propriile
limte
 A lucra în parteneriat cu persoanele şi cu grupurile, ghidându-i în a
se angaja în ocupaţii pentru promovarea sănătăţii, prevenţie,
reabilitare şi tratament
 A selecta, a adapta şi a aplica teoriile, modelele de practică şi
modelele adecvate pentru a răspunde trebuinţelor ocupaţionale şi
de sănătate ale persoanelor şi grupurilor
 A utiliza eficient raţionamente profesionale şi etice pe parcursul
procesului terapeutic

14
 A căuta activ, a evalua critic şi a aplica informaţii şi rezultate
ştiinţifice relevante pentru a asigura modalităţi de practică actuale
şi adaptate clientului
 A profesa în acord cu principiile practicii centrate pe client
 A construi o relaţie terapeutică/ partenerială autentică, care să
constituie fundamentul procesului de terapie ocuaţională

 A stabili parteneriate colaborative, a te consulta şi sfătui cu clienţii,


cu personalul de îngrijire, cu membrii echipelor de intervenţie şi cu
alte persoane implicate cu scopul de a stimula participarea/
implicarea în ocupaţii
 A pregăti, a păstra şi a revizui documentele aferente procesului de
terapie ocupaţională
 A facilita crearea unor medii accesibile şi adaptabile şi a promova
echitatea ocupaţională
 A colabora cu comunităţile pentru a promova sănătatea şi starea
de bine pentru membrii acestora prin implicarea în ocupaţii

II. Principii etice

Principiile etice care guvernează activitatea terapeuţilor ocupaţionali au


la bază Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948). Acestea
sunt:

RESPECTAREA AUTONOMIEI, constând în respectarea drepturilor


persoanelor la auto-determinare şi auto-suficienţă în luarea şi
implementarea deciziilor privitoare la propria viaţă.
A NU FACE RĂU se referă la adoptarea unor precauţii rezonabile
pentru a evita consecinţele negative ale propriilor acţiuni sau pentru a
evita crearea unor condiţii în care pot să apară evinimente nedorite.
DREPTATEA se concretizează în a-i trata pe ceilalţi corect şi echitabil şi
a asigura accesul echitabil la resurse.

BINEFACEREA se referă la obligaţia de a încerca să faci ceea ce este


mai bine pentru ceilalţi.

UTILITATEA constă în a oferi cea mai bună dintre soluţiile posibile şi


acceptabile pentru cât mai multe persoane; a servi binele comun
VERIDICITATEA înseamnă a spune adevărul
15
CONFIDENŢIALITATEA înseamnă a respecta caracterul privat al
informaţiei şi al acţiunilor.

FIDELITATEA înseamnă a-ţi respecta promisiunile.

VERIDICITATEA, CONFIDENŢIALITATEA şi FIDELITATEA compun


INTEGRITATEA.

Relaţiile dintre calităţi şi obligaţii şi principiile etice


(www.cotec-europe.org)
Calităţi şi obligaţii Principii etice
Primul nivel VERIDICITATE Respectarea
Persoana în relaţie cu sine CONFIDENŢIALITATE AUTONOMIEI
FIDELITATE
(INTEGRITATE)
Al doilea nivel BINEFACERE
Persoana în relaţie cu celălalt A NU FACE RĂU
DREPTATE
INTEGRITATE
Al treilea nivel DREPTATE
Persoana în relaţie cu grupurile UTILITATE
şi cu societatea

III. Model de rezolvare a problemelor etice

1. Identificarea dilemei etice


Care sunt persoanele sau părţile implicate?
A cui este problema?
Identificarea nivelului de competenţă în soluţionarea problemei
Care îţi sunt responsabilităţile/obligaţiile în acest caz?
2. Analiza situaţiei/a problemei
Sunt necesare alte informaţii sau o mai bună cunoaştere a faptelor?
Ce responsabilităţi, obligaţii sau reguli nu au fost îndeplinite sau au fost
încălcate?
Care sunt implicaţiile ocupaţionale, medicale, legale sau economice?
Care sunt principiile etice aplicabile (la toate nivelurile de analiză)?
3. Explorarea opţiunilor sau a scenariilor rezolutive
Care sunt posibilele modalităţi de acţiune? (brainstorming)
Care sunt avantajele şi dezavantajele fiecărei acţiuni? (vizualizare)
Ce conflicte ar putea apărea în urma fiecărei acţiuni? (vizualizare)

16
4. Analiza modalităţilor de acţiune propuse (I)
Cum influenţează acestea rolurile sociale şi interesele persoanelor
implicate?
În ce măsură sunt susţinute de părţile implicate?
Care este cea mai bună soluţie în situaţia dată?
5. Analiza modalităţilor de acţiune propuse (II)
Acţiunile propuse respectă principiile etice?
Sunt acestea în accord cu mormele, reglementările şi legislaţia locală?
Sunt în acord cu Standardele de etică profesională?
6. Formularea şi implementarea acţiunilor/a soluţiei
Descrieţi secvenţele procedurale în detaliu (Cine?, Când?, Ce?, Unde?
şi Cum?)
Informaţi persoanele implicate (Cine?, Când?, Ce?, Unde? şi Cum?)
Acţionaţi
7. Reflecţie şi evaluare
Cum a fost procedura aleasă?
Ce s-a realizat?
Care au fost consecinţele?
În ce măsură procedura aleasă a răspuns la dilemma morală?
Ce se poate face pentru a evita pe viitor dilemele morale?

IV. Studii de caz reprezentative

Exemplu (preluat din “Developing Codes of Ethics – C.O.T.E.C. Policy and


Guidelines”, www.cotec-europe.org)

De câteva săptămâni, aţi oferit terapie ocupaţională domnului J. care a


devenit pacientul centrului de reabilitare după ce a suferit un accident
vascular. Rezultatele terapiei au fost foarte bune, iar în urma progresului
înregistrat, s-a decis că domnul J. va pleca acasă săptămâna viitoare.
Acasă, acesta va fi ajutat de soţia sa, iar dvs. deja aţi lucrat cu dânsa în
acest sens. Cu câteva zile înainte să plece acasă, domnul J. v-a mărturisit
că se teme că soţia sa nu va fi capabilă să îl susţină deoarece are
probleme cu consumul de alcool şi adesea bea şi devine violentă. În trecut
acesta l-a abuzat fizic de mai multe ori. Dar, cu toate acestea, domnul J.
insistă să meargă acasă. El vă cere să nu dezvăluiţi această situaţie
nimănui.
Ce ar trebui să facă terapeutul ocupaţional în acest caz?

17
TEMA 2

OCUPAŢIA
DETERMINANŢI ŞI VARIABILE CORELATE

Rezumat: Tema 2 delimitează conceptul de ocupaţie, concept central în cadrul


terapiei ocupaţionale (TO). Sunt evidenţiate valenţele terapeutice ale ocupaţiei şi
caracteristicile sale în TO: angajarea activă, orientarea spre scop, semnificaţia
personală, caracterul contextualizat şi caracterul uman. De asemenea, sunt
identificaţi factorii determinanţi ai ocupaţiei şi variabilele corelate.

Termeni cheie:
Ocupaţia, dimensiunile ocupaţiei în TO, factori determinanţi ai ocupaţiei

Durată
Conţinuturi (subteme)
medie (ore)
2. Ocupaţia: definire, caracterizare, delimitări conceptuale
2
1 Perspectiva istorică asupra conceptului de ocupaţie
2.
Dimensiunile ocupaţiei în TO 2
2
2. Variabile corelate cu ocupaţia 1
3
2. Determinanţi ai ocupaţiei: fizici, socioculturali,
1
4 psihologici, de mediu etc
TOTAL 6

 Definirea ocupaţiei
 Descrierea roului terapeutic al ocupaţiei şi a relaţiilor dintre
ocupaţie, sănătate şi starea de bine a persoanei
Obiective
 Explicarea dimensiunilor ocupaţiei în TO
 Idetificarea variabilelor corelate cu ocupaţia şi a determinanţilor
acesteia

2.1. Ocupaţia: definire, caracterizare, delimitări conceptuale


Perspectiva istorică asupra conceptului de ocupaţie

18
Ocupaţia este un concept central în terapia ocpupaţională în condiţiile în
care, pe de o parte, ocupaţia este utilizată ca un mijloc terapeutic, de
promovare a sănătăţii persoanelor, iar pe de altă parte implicarea şi
performanţa în diverse ocupaţii sunt scopuri în sine ale intervenţiei.

În limbaj cotidian, termenul „ocupaţie” este utilizat adesea într-un sens


limitativ, cum ar fi acela de „activitate plătită” sau „profesie”. Conform
Dicţionarului Explicativ al Limbii Romnâne, termenul ocupaţie desemnează
„o activitate, de durată mai mare sau mai mică, cu care se ocupă cineva”,
cuvântul fiind considerat sinonim cu „îndeletnicire; treabă; activitate;
preocupare; profesie; slujbă; post; meserie” (www.dexonline.ro).

În terapia ocupaţională, ocupaţia însemană mai mult decât o îndeletnicire,


mai mult decât o modalitate de a petrece timpul, şi mai mult decât profesia
sau cariera cuiva. Într-un sens larg, termenul de ocupaţie circumscrie tot
ceea ce oamenii fac pe parcursul vieţii, activităţi cu scop, care au sens
pentru ei şi care au de fapt un impact semnificativ asupra sănătăţii şi
asupra stării lor mentale. Astfel, pentru un copil jocul cu mingea în curtea
casei sau mersul la şcoală cu autobusul, pot constitui exemple de ocupaţii.
Iar pentru o persoană aflată într-un proces de recuperare după ce a suferit
un atac cerebral, vorbitul, scrisul cu pixul pe hârtie sau coborâtul scărilor
locuinţei pot fi în egală măsură ocupaţii.

Ocupaţiile sunt activităţi obişnuite, pe care oamenii le desfăşoară zi


de zi, cu scop şi semnificaţie personală, participarea la acestea fiind o
condiţie definitorie pentru menţinerea sănătăţii şi a stării de bine.
(Asociaţia Americană a Terapeuţilor Ocupaţionali, www.aota.org).

Conform EORTHE (2006) OCUPAŢIA reprezintă un grup de activităţi cu


semnificaţie personală şi socioculturală, prin efectarea cărora individul
contribuie la propria cultură şi îşi afirmă rolurile sociale. Ocupaţiile pot fi
împărţite în: ocupaţii de auto-îngrijire, productive sau de petrecere a
timpului liber (European Network of European Therapy in Higher Education
– OT Terminology Database).

Conform aceleiaşi surse, ACTIVITATEA reprezintă o secvenţă structurată


de acţiuni sau de sarcini, fiind parte componentă a ocupaţiei (European
Network of European Therapy in Higher Education – OT Terminology
Database).

Definiţii ale ocupaţiei în TO


(selecţie din literatură preluată din Molineux, 2009)

19
„ocupaţiile sunt comportamentele prin care oamenii, în mod
individual sau colectiv, îşi trasează locul în context fizic, temporal şi
social” (Kielhofner, 1992, Conceptual foundations of occupational
therapy, Philadelphia: FA Davis, p. 50)
„ocupaţiile sunt constituite din activităţile în care oamenii se
angajează în viaţa de zi cu zi pentru a-şi valorifica timpul şi pentru a
da sens vieţii” (AOTA, 1997)

„ocupaţiile sunt procese active de căutare a noastră şi a celorlalţi,


prin intermediul cărora ne bucurăm de viaţă şi suntem productivi
social şi economic de-a lungul etapelor de vârstă şi în diverse
contexte” (Townsend, 1997, Occupation: Potential for personal and
social transformation, Journal of Occupational Science, 4, 1, p. 19)

„ocupaţia este o experineţă specifică individului, construită personal


de acesta şi irepetabilă” (Pierce, 2001, Untangling occupation and
activity, American Journal of Ocuupational Therapy, 55, 2, p. 39)

Într-o analiză a evoluţiei istorice a conceptului de ocupaţie în cadrul TO,


Molineux (2004) subliniază faptul că terapia ocupaţională a evoluat de la
simpla identificare a relaţiilor dintre starea de sănătate a individului şi
practicarea unei ocupaţii spre reliefarea naturii ocupaţionale a omului.

Principalele asumptii ale paradigmelor din terapia ocupaţională


(după Molineux, 2004/Kielhofner, 2002)

Paradigma centrării pe ocupaţie (1900-1950)


 ocupaţia are un rol esenţial în viaţa omului şi îi influenţează starea
de sănătate
 ocupaţia constă într-o alternare a diverselor modalităţi de a exista, a
gândi şi a acţiona
 mintea şi corpul sunt intrinsec relaţionate
 deprivarea ocupaţională poate conduce la afectarea minţii şi a corpului
 valenţele terpeutice ale ocupaţiilor pot fi exploatate şi utilizate pentru
recuperarea unor funcţii
Paradigma mecanicistă (1960-1970)
 performanţele în cadrul diverselor ocupaţii depind de integritatea
organismului
 deteriorarea sau dezvoltarea insuficientă a unor sisteme/funcţii ale
corpului pot conduce la deficienţe/incapacităţi
 performanţele funcţionale pot fi recuperate prin îmbunătătaţirea sau
compensarea limitărilor organismului

20
Paradigma emergentă (1980-prezent)
 oamenii au o natură ocupaţională
 oamenii pot experimenta disfuncţii ocupaţionale
 ocupaţiile pot fi utilizate ca agenţi terapeutici
2.2. Dimensiunile ocupaţiei în TO

Ocupaţia este un concept multidimensional, caracterizat prin cel puţin cinci


dimensiuni: angajare activă, scop, semnificaţie, caracter contextual şi uman.

A. Angajarea activă

Angajarea activă este o dimensiune definitorie a implicării într-o


ocupaţie, în sensul în care un astfel de proces presupune efectuarea
unor acţiuni mentale şi/sau fizice. Majoritatea ocupaţiilor cotidiene
solicită atât angajare fizică cât şi mentală (deşi, aceasta nu este o
condiţie, există activităţi pur fizice, cum sunt deprinderile, şi activităţi pur
mentale, cum este meditaţia). De pildă, confecţionarea unei rochii sau
construcţia unei piese de mobilier sunt activităţi care presupun atât
acţiuni fizice cât şi angajare mentală (proiectare creativă, planificare,
decizie, concentrarea atenţiei, raţionament, rezolvare de probleme).

Pe de altă parte, angajarea activă rezidă din faptul că, efectuarea unei
ocupaţii nu consumă doar timp, ci şi efort fizic, energie, resurse cognitive,
concentrare, interes, solicitând abilităţile şi capacităţile persoanei.

B. Scopul

Conform unui clasic principiu behaviorsit, orice acţiune umană are un


motiv sau un scop. Wilcock (1993; A theory of the human need for
occupations, Journal of Occupational Science, 1,1, 17-24; după
Moulineux, 2009) afirmă că practicarea diverselor ocupaţii răspunde
unor trebuinţe general umane, individuale şi de grup, astfel: trebuinţe de
spuravieţuire, cum sunt obţinerea hranei şi a adăpostului; trebuinţe
de succes în viaţă, implicarea în ocupaţii contribuind la formarea
abilităţilor necesare şi la menţinerea acestora; trebuinţe de valorificare
a potenţialului uman; trebuinţe de identitate socioculturală,
practicarea ocupaţiilor în context social permiţând conturarea şi
împărtăşirea unor modele culturale comune; trebuinţe adaptative.

21
Conform COTEC/EORTHE ocupaţiile pot fi împărţite în funcţie de
scopul lor, în: ocupaţii de autoîngrijire, având ca obiectiv principal
menţinerea integrităţii funcţionale a persoanei prin grija faţă de sine;
ocupaţii productive, în plan economic sau social; sau ocupaţii de
petrecere a timpului liber, mijloace prin care omenii se bucură de viaţă.
C. Semnificaţia

Ocupaţia nu serveşte doar unor scopuri generale ci are o semnifciaţie


particulară, unică şi dinamică, pentru fiecare persoană în parte.
Angajarea într-o ocupaţie este de fiecare dată o experienţă subiectivă,
unică datorită modului particular în care fiecare dintre noi dă sens
circumstanţelor vieţii şi decide să orienteze cursul acesteia, şi dinamică
datorită caracterui schimbător al propriilor stări psihice şi a variatelor
contexte fizice şi sociale cu care ne aflăm în permanentă interacţiune.

Semnificaţia subiectivă (reală, uneori diferită de semnificaţia aparentă)


pe care persoanele o atribuie ocupaţiei este factorul decisiv care le
motivează în a se implica şi a atinge performanţa.

D. Caracterul contextualizat

Relaţiile dintre individ, ocupaţie şi context sunt complexe şi adesea


dificil de surprins. Pe de o parte, prin activităţile/ocupaţiile pe care le
desfăşoară oamenii răspund provocărilor mediului, încercând să se
adapteze acestora. Pe de altă parte, caracteristicile contextului
modelează ocupaţiile, exercitând efecte de facilitare/stimulare a unor
aspecte şi de limitare/inhibare a altora. De pildă, mersul cu bicileta
răspunde unor nevoi de exerciţiu fizic şi deplasare mai rapidă, iar
desfăşurarea activităţii respective poate fi facilitată de disponibilitatea
unei bicilete bune sau de istoricul practicării acesteia (dacă am mai
mers cu bicicleta în trecut ne va fi mai uşor), sau poate fi limitată de
existenţa unui teren accidentat.

Ocupaţiile se desfăşoară într-o multitudine de contexte, de natură


individuală, fizică, socială, culturală, temporală, istorică, economică,
instuţională, legală, etc., ale căror caracteristici exercită o influenţă
definitorie asupra desfăşurării acestora. Astfel, desfăşurarea aceleiaşi
ocupaţii generice (cum ar fi mersul cu bicicleta) poate fi foarte diferită
(având şi o semnificaţie personală diferită) în cazul unui copil care se
concurează cu partenerii de joacă sau, în cazul unui adult cu uşoare

22
dizabilităţi motorii care utilizează bicicleta în scop de recuperare.
Conform majorităţii autorilor din TO, înţelegerea contextului în care se
desfăşoară ocupaţiile este esenţială pentru înţelegerea acestora.
Precizarea contextului în care aceasta se desfăşoară devine astfel
o compoentă importantă a definirii unei ocupaţii.
E. Caracterul uman

Oamenii, spre deosebire de alte specii, se angajează în ocupaţii care le


satisfac şi alte trebuinţe în afara celor bazale de hrană şi adăpst (cum
ar fi trebuinţele de cuonaştere sau de petrecere plăcută a timpului liber).
Ocupaţiile pe care oamenii le practică au o profundă semnificaţie
personală şi contribuie la formarea identităţii. Dat fiind caracterul
complex al ocupaţiei, cercetători din TO aduc argumente antropologice
în favoarea ideii că aceasta este o caracteristică unic umană, în timp ce
în cazul altor specii se poate vorbi doar de implicare în acţiuni cu scop,
care asigură supravieţuirea, în nici un caz de practicarea unor ocupaţii.
Caracterul uman al ocupaţiei este subliniat prin sintagma „homo
occupacio” (după Molineux, 2009).

2.3. Variabile corelate cu ocupaţia

Terapia ocupaţională a devenit astazi o ştiinţă, iar terapeuţii ocupaţionali


promovează prin practica lor modelul scientist-practitioner, fundamentându-
şi acţiunile pe rezultatele relevante din cercetarea ştiinţifică.

La începutul secolului XX, relaţia dintre practicarea unor ocupaţii şi sănătate,


utilizată ca fundament justificativ pentru promovarea Terapiei ocupaţionale,
era argumentată pe baza unor experienţe personale sau, cel mult, pe baza
unor exemple sau studii de caz.

În 1918, W. Dunton [The Principles of Occupational Therapy] a enunţat o


serie de atribute ale ocupaţiei, care constituie şi astăzi fundamentul teoretic
al TO:
 ocupaţia are un efect pozitiv asupra sănătăţii şi stării de bine
 ocupaţia structurează mediul şi organizează timpul
 ocupaţia dă sens vieţii, în sens cultural şi personal
 ocupaţia are un caracter individual

Astăzi, există suficiente argumente ştiinţifice în literatura din domeniul TO


care atestă existenţa unor corelaţii semnificative între practicarea unor
ocupaţii, pe de o parte, şi: sănătatea (fizică sau mentală) a persoanei,

23
starea sa de bine, autonomie, recuperarea funcţiilor organismului,
dezvoltarea abilităţilor personale, motivare, adaptare/integrare socială şi
culturală, trărea unor stări afective pozitive (încredere în propriile
competenţe, sentimente de autoeficieţă, adecvare, stimă de sine, etc) [o
sinteză în Christiansen, Baum & Bass-Haugen, 2004].
2.4. Determinanţi ai ocupaţiei

Oamenii se implică în mod cotidian într-un set interdependent de ocupaţii,


care se desfăşoară într-o multitudine de contexte (de natură fizică, socială,
culturală, istorică, geografică, temporală, economică, instituţională etc).

Caracteristicile individuale şi caracteristicile multidimensionale ale contextului


extern sunt definitorii pentru angajarea într-o ocupaţie, iar relaţia dintre
ocupaţie şi context este una bidirecţională, complexă şi dinamică.
Pe de o parte, ocupaţia în sine răspunde provocărilor contextului servind
unor scopuri adaptative, iar pe pe de altă parte, desfăşurarea acesteia este
modelată de caracteristicile contextuale, generatoare de oportunităţi şi limite.
Prin urmare, orice acţiune sau proces în TO debutează cu definirea
ocupaţiei şi cu o analiză a contextului ocupaţional. Procesul TO fiind unul
centrat pe client, acestuia îi va reveni rolul principal în selectarea şi definirea
ocupaţiei.

CADRU DE ANALIZĂ AL DETERMINANŢILOR OCUPAŢIONALI


Caractersistici  Trebuinţe ocupaţionale
individuale  Motive, interese, aspiraţii, dorinţe
 Percepţia despre sine (cunoaştere de sine, stimă de
sine, încrederea în propriile competeneţe sau
capacităţi)
 Abilităţi şi competenţe
 Disfuncţii, dizabilităţi, limite
 Experienţa anterioară, istoricul practicării ocupaţiei
 Caracteristici cognitive, afective şi comportamentale
relevante
 Valori personale
Caracteristici Contextul social
contextuale  Familia: istoric şi valori, ritm, activităţi cotidiene,
relaţii, resurse
 Comunitatea: relaţii sociale, persoane
semnificative, grupuri de apartenenţă integrare,
statut, roluri şi funcţii, trebuinţe sociale, norme şi
valori, resurse
Contextul fizic/spaţial

24
 Caracteristici geografice, mediul natural
 Spaţii construite, obiecte relevante
 Resurse de spaţiu, instrumente/unelte, dispozitive,
facilităţi
 Posibilităţi de adaptare
Contextul cultural
 Caracteristici socio-culturale
 Norme şi valori culturale care prescriu ocupaţiile
acceptabile
 Norme, cutume şi valori culturale care prescriu
nivelul de performanţă acceptabil într-o ocupaţie
şi angajarea
 Nrome, cutume şi valori culturale care prescriu
modul în care se desfăşoară o ocupaţie
Contextul temporal
 Istoricul ocupaţiei şi istoricul personal al efectuării
acesteia
 Încadrarea temporală a ocupaţiei
 Ritmul de desfăşurare al activităţii
Contextul instituţional
 Armonizarea cu obiectivele şi politica instituţională
 Respectarea regulilor şi a standardelor instituţionale
 Cultura organizaţională din cadrul instituţiei
Contextul legislativ, politic şi economic
 Legislaţia aplicabilă
 Politicile sociale relevante
 Status economic
 Resurse materiale disponibile
 Anticipări şi predicţii, modalităţi de identificare/
obţinere a unor noi resurse

25
TEMA 3

CLASIFICAREA INTERNAŢIONALĂ
A FUNCŢIONĂRII, DIZABILITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII (ICF)
CLASIFICAREA MODELELOR DE PRACTICĂ DIN T. O.

Rezumat: Tema 3 cuprinde două secţiuni: clasificarea internaţională a funcţionării,


dizabilităţii şi sănătăţii, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS, 2001),
respectiv o clasificare a modelelor de practică din T.O.

Termeni cheie:
Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii; modele de practică
în terapia ocupaţională

Durată
Conţinuturi (subteme)
medie (ore)
Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi
3.1 2
sănătăţii

3.2 Clasificarea modelelor de practică din terapia ocupaţională 2


TOTAL 4

 Cunoaşterea utilităţii şi a cadrului general al ICF


 Cunoaşterea semnificaţiei încadrărilor ICF-2
Obiective  Capacitatea de a utiliza ICF-2 în diagnostic şi compatibilizarea
cu terminologia specifică din TO
 Familiarizarea cu diversele modele de practică din TO

3.1. CLASIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A FUNCŢIONĂRII,


DIZABILITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII (ICF-2)

Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (ICF-2) este


un document/manual elaborat sub coordonarea Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS), publicat în 2001, cu scopul de a oferi un cadru de
referinţă unitar şi standardizat de descriere s stării de sănătate şi a
stărilor asociate cu starea de sănătate.

26
ICF-2 completează „Clasificarea internaţională a bolilor” (ICD-10 th Revision)
elaborată tot de OMS, care conţine informaţii diagnostice despre starea de
sănătate, dar nu include aspectele funcţionale.
Obiectivele ICF-2 (OMS, Geneva, 2001)
 Asigurarea unei baze ştiinţifice pentru înţelegerea şi studierea stării
de sănătate şi a stărilor asociate acesteia, a rezultatelor/consecinţelor
şi a factorilor determinanţi
 Stabilirea unui limbaj comun pentru a descrie starea de sănătate şi
stările asociate acesteia cu scopul de a îmbunătăţi comunicarea
dintre diferiţi utilizatori, cum ar fi lucrători ai serviciilor de sănătate,
cercetători, persoane care stabilesc politicile în domeniul sănătăţii şi
populaţia generală, inclusiv persoanele cu dizabilităţi
 Realizarea unor comparaţii între state a datelor de sănătate, a
disciplinelor şi serviciilor de îngrijiri medicale într-o anumită perioadă
 Asigurarea unei scheme de codificare sistematice privind sistemele
de informaţii din sănătate

Utilitatea ICF-2 (OMS, Geneva, 2001)


 ca instrument statistic: pentru colectarea şi înregistrarea de date (de
exemplu în studiile şi în sondajele demografice sau în managementul
sistemelor informaţionale
 ca instrument de cercetare: pentru a evalua şi a măsura rezultate,
calitatea vieţii sau factorii de mediu
 ca instrument de investigaţie clinică: în evaluarea trebuinţelor,
adecvarea tratamentelor la anumite condiţii, evaluarea profesională,
reabilitare şi evaluare a rezultatelor
 ca instrument de politică socială: pentru planificarea securităţii
sociale, a sistemelor de compensaţie, în conceperea şi
implementarea politicilor
 ca instrument de educaţie: în conceperea curriculum-ului, în
sensibilizarea opiniei publice şi în adoptarea unor acţiuni

ICF-2 promovează o nouă perspectivă asupra funcţionării şi dizabilităţii,


privite ca rezultat al interacţiunilor complexe dintre structurile şi
funcţiile organismului, activităţi şi participare - şi factorii contextuali
(individuali şi de mediu). Astfel, este recunoscut impactul mediului asupra

27
persoanei iar aspectele sociale ale dizabilităţilor şi disfuncţiilor, vor fi
integrate alături de cele medicale sau biologice. Sănătatea şi domeniile
asociate sănătăţii sunt descrise în raport cu criteriile: organism, persoană şi
mediu social.
În acelaşi timp, dizabilitatea este considerată o experienţă general
umană, care transcede categoriile de vârstă, categoriile de gen, sau
barierele culturale: orice persoană, de-a lungul vieţii, poate suferi o
deteriorare a stării de sănătate şi poate trăi experineţa unor forme/grade de
dizabilitate.

Spre deosebire de abordările anterioare, etiologiei şi categoriei sau


condiţiei de boală nu li se mai acordă prea multă atenţie, sfera de interes
fiind comuntată dinspre cauze spre impactul factorilor etiologici, spre
aspectele funcţionale specifice, ceea ce permite analiza prin prisma
aceleiaşi scale de măsură a diverselor condiţii de sănătate sau boală, din
punct de vedere al dizabilităţilor. Prin urmare, ICF-2 nu mai este doar „o
clasificare a consecinţelor bolilor [aşa cum apărea în versiunea sa anterioară
din 1980 cunoasută sub denumirea de „Clasificarea Internaţională a
deficienţelor, dizabilităţilor şi formelor de handicap”] ci devine o clasificare
a componentelor sănătăţii” (www.who.int/classifications/icf).

Structura ICF-2 (după OMS, Geneva, 2001)

Componentele ICF-2

Partea 1. Funcţionare şi dizabilitate


1.1). Funcţiile şi structurile corpului
1.2). Activităţi şi participare
Partea 2. Factori contextuali
2.1). Factori ambientali (de mediu)
2.2.). Factori personali (individuali)

ICF-2 are două părţi (1 şi 2), fiecare cu două componente (1.1 şi 1.2,
respectiv 2.1 şi 2.2). La rândul ei, fiecare componentă cuprinde mai multe
domenii, iar fiecare domeniu include mai multe categorii, care sunt unităţi
de clasificare. Astfel, componenta 1.1). Funcţiile şi structurile corpului
cuprinde două clasificări, una referitoare la funcţiile sistemelor corpului şi
una referitoare la structurile corpului. Componenta 1.2). Activităţi şi

28
participare cuprinde domenii care exprimă aspecte ale funcţionării, atât din
punct de vedere individual cât şi din punct de vedere social. Componenta
2.1). Factori ambientali sau de mediu este o listă a factorilor de mediu,
organizaţi succesiv, începând de la mediul din imediată apropiere a
individului, până la mediul general. Aceşti factori de mediu au impact
asupra tuturor componentelor funcţionării şi dizabilităţii (exercitând efecte
facilitatoare sau de limitare). Componenta 2.2). Factori personali nu
cuprinde o listă detaliată a acestora, datorită importantei lor variablităţi
sociale şi culturale. Factorii personali reflectă contextul particular al vieţii
individului, incluzând o multitudine de caracteristici cum ar fi sexul, vârsta,
rasa, forma fizică, stilul de viaţă, educaţia, profesia, experienţa prezentă
sau anterioară, caracterul, modelul general de comportament etc.

Componentele 1.1). şi 1.2). din Partea 1. Funcţionare şi dizabilitate pot fi


utilizate pentru a exprima aspecte obişnuite (neutre) legate de sănătate sau
de stările asociate acesteia, aspecte descrise prin termenul de funcţionare
– sau, pot fi utilizate pentru a semnala anumite probleme (cum ar fi
afectarea activităţii sau limitarea participării), aspecte descrise prin
termenul de dizabilitate.

Afectările pot viza elemente ale componentei 1.1). Funcţiile şi structurile


corpului, constând în devieri de la anumite standarde general acceptate cu
privire la statutul biomedical al corpului şi al funcţiilor sale. Acestea pot fi
uşoare sau severe; temporare sau permanente; evolutive, regresive sau
staţionare; intermitente sau continue. Afectările sunt considerate forme
de expresie ale staării de sănătate (şi nu expresii ale unor boli). Sub
aspectul sferei de aplicabilitate, afectările sunt mai largi şi mai incluzive
decât tulburările şi decât bolile, iar existenţa unei afectări nu implică în mod
necesar prezenţa unei boli. Afectările sunt cauzate de intervenţia unor
factori, însă identificarea etiologiei nu este suficientă pentru a explica
afectarea, care nu este contingentă etiologiei. De exemplu, pierderea unui
picior în urma unui accident este doar o afectare a anatomiei, nu
presupune în mod obligatoriu existenţa unei tulburări sau a unei boli (deşi
disfuncţiile organismului consecutive evanimentului ar putea favoriza
apariţia unor boli). Iar într-un astfel de caz, etiologia nu este prea
importantă pentru descrierea afectării, mai importante fiind descrierea
disfuncţiilor asociate, înţelegerea consecinţele şi a impactul acestora în
plan individual şi social. Conform ICF-2, afectările structurilor şi funcţiilor
corpului sunt clasificate în categorii adecvate pe baza unor criterii de
identificare bine definite şi, în funcţie de severitatea lor sunt încadrate pe o

29
scală, folosind următoarele calificative generice: (a). pierderea sau lipsa,
(b). reducerea, (c). adăugare sau exces, (d). deviere.

Limitarea activităţii şi restricţiile de participare pot viza elemente ale


componentei 1.2). Activităţi şi participare, exprimând dificultăţile întâmpinate
de individ în a executa diverse activităţi, respectiv problemele pe care le
poate întâmpina un individ prin implicarea în anumite situaţii de viaţă. În
ICF-2, limitările şi restricţiile sunt evaluate pe baza unui standard general
acceptat, fiind exprimate prin discordanţa dintre performanţa înregistrată şi
cea aşteptată. Performanţa aşteptată este definită ca performanţa înregistrată,
în aceleaşi condiţii de mediu, de persoanele care nu au o stare de sănptate
similară (în sensul că nu au aceeaşi boală, tulburare, vătămare etc).
Limitări ale activităţii sau restricţii de participare pot să apară chiar şi în
cazul persoanelor fără afectări: de exemplu, persoanele infectate cu HIV, în
condiţiile în care nu prezintă nici un simptom al bolii, sau persoanele cu
handicap, se pot afla în aituaţia de a nu-şi putea valorifica competenţele şi
capacitatea de muncă de care dispun, fiindu-le limitat accesul la servicii
datorită stigmatizării şi discriminării.

Factorii contextuali, individuali şi de mediu (2.1, 2.2), interacţionează cu


componenta 1.1). Funcţii şi structuri ale corpului şi cu componenta 1.2)
Activităţi şi participare. Prin urmare, dizabilitatea trebuie privită ca
rezultat al relaţiilor complexe dintre starea de sănătate a individului,
factorii personali şi factorii de mediu sau circumstanţele sale de viaţă.
Mediul extern, îndeosebi cel social, poate facilita performanţa unei
persoane oferindu-i oportunităţi şi mijloace de sprijin, sau, la fel de bine
poate obstrucţiona performanţa acesteia, punându-i bariere sau
neoferindu-i resursele necesare. De pildă, în cazul persoanelor cu
handicap fizic, accesul la dispozitive asistive adecvate impune reevaluarea
gradului de dizabilitate.

Domeniile componentei 1.1). Funcţii şi structuri ale corpului sunt


reprezentate prin: Funcţii ale corpului, respectiv Structuri ale corpului.
Domeniile componentei 1.2). Activităţi şi particiăpare sunt indicate printr-o
listă exhaustivă care încearcă să surprindă întreaga diversitate a domeniilor
vieţii: de la învăţarea şi aplicarea cunoştinţelor, comunicare, autoîngrijire,
viaţă de familie, până la relaţii interpersonale, relaţii de muncă sau
comunitate, viaţă socială şi civilă. Domeniile celor două componente ale
factorilor contextuali, componenta 2.1) Factori de mediu şi componenta 2.2)

30
Factori individuali sunt reprezentate de Influenţe externe asupra funcţionării
şi dizabilităţii, respectiv Influenţe interne asupra funcţionării şi dizabilităţii.

Componentele 1.1). şi 1.2). ale funcţionării şi dizabilităţii sunt interpretate


prin intermediul a patru constructe distincte dar intercorelate: schimbări ale
funcţiilor corpului, şi schimbări ale structurilor corpului (în cazul
componentei 1.1), respectiv capacitate şi performanţă (în cazul
componentei 1.2). Pe baza acestor constructe, componentele menţionate
vor fi operaţionalizate prin utilizarea de calificative.

STRUCTURA ICF-2

Partea 1. Funcţionare şi dizabilitate Partea 2. Factori contextuali


Componente Funcţii şi structuri Activităţi Factori Factori
ale corpului şi participare de mediu personali
Domenii Funcţiile corpului Arii de viaţă Influenţe Influenţe
(sarcini, externe asupra interne asupra
Structurile
acţiuni) funcţionării şi funcţionării şi
corpului
dizabilităţii dizabilităţii
Constructe Schimbări ale Capacitate Facilitarea Impactul
funcţiilor corpului sau prevenirea caracteristicilor
Executarea de
(fiziologice) impactului personale
sarcini într-un
caracteristicilor
Schimbări ale mediu standard
realităţii fizice,
structurilor
Performanţă sociale şi
corpului
atitudinale
(anatomice) Executarea de
sarcini în
mediul curent
Aspect Integritate Activităţi Elemente de Nu este cazul
pozitiv funcţională şi facilitare
Participare
structurală
Funcţionare

31
Aspect Afectare Limitare de Bariere/ Nu este cazul
negativ activitate obsatacole

Restricţie de
participare
Dizabilitate

Utilizarea ICF-2 (după OMS, Geneva, 2001)

ICF-2 este o clasificare a funcţionării şi dizabilităţii. În cadrul acesteia,


stările de sănătate şi domeniile asociate stărilor de sănătate sunt grupate
sistematic pe mai multe nivele: componente, domenii, categorii (cu două
nivele ale categoriilor în versiunea prescurtată şi patru nivele în versiunea
standard).

ICF-2 utilizează un sistem alfanumeric de notare, starea de sănătate a unui


individ fiind notată printr-o literă (b, s, d, sau e) urmată de un cod numeric
unde prima cifră reprezintă numărul capitolului (al domeniului), iar
următorele cifre reprezintă nivelele ierarhice ale categoriilor.

Literele au următoarea semnificaţie:


b = Funcţionarea corpului
s = Structura corpului
d = Activităţi şi participare
e = Factori de mediu

ICF-2: LISTA CAPITOLELOR


(clasficarea pe un nivel)

b. Funcţiile organismului
b1. Funcţiile mentale
b2. Funcţiile senzoriale şi durerea
b3. Vocea şi funcţiile vorbirii
b4. Funcţiile sistemelor cardiovascular, hematologic, imunitar şi
respirator
b5. Funcţii ale sistemelor digestiv, metablic şi endocrin
b6. Funcţii urogenitale şi de reproducere
b7. Funcţiile neuromusculoscheletice şi ale mişcărilor aferente

32
b8. Funcţiile pielii şi structurilor aferente pielii

s. Structurile organismului
s1. Structurile sitemului nervos
s2. Ochiul, urechea şi structurile aferente
s3. Structurile care intervin în voce şi vorbire
s4. Structurile sistemelor cardiovascular, imunitar şi respirator
s5. Structurile legate de sistemele digestiv, metabolic şi endocrin
s6. Structurile legate de sistemele genito-urinar şi reproductiv
s7. Structurile legate de mişcare
s8. Pielea şi structurile aferente pielii

d. Activităţile şi participarea
d1. Învăţarea şi aplicarea cunoştinţelor
d2. Sarcini şi solicitări generale
d3. Comunicarea
d4. Mobilitatea
d5. Autoîngrijirea
d6. Viaţa domestică
d7. Interacţiunile şi relaţiile interpersonale
d8. Ariile majore ale vieţii
d9. Comunitatea, viaţa civică şi socială

e. Factorii ambientali
e1. Produse şi tehnologii
e2. Mediul natural şi schimbările făcute de om asupra mediului
e3. Sprijin şi relaţii
e4. Atitudini
e5. Servicii, sisteme şi politici

ICF-2 Secvenţă din CLASIFICAREA DETALIATĂ CU DEFINIŢII

b. Funcţiile organismului
b1. Funcţiile mentale
Acest capitol este despre funcţiile creierului: atât funcţiile mentale
globale, cum sunt funcţiile conştiinţei, energiei şi mişcării, cât şi
funcţiile mentale specifice, precum memoria, limbajul şi calculul.
b110. Funcţiile conştiinţei

33
Funcţiile mentale generale ale stării de conştiinţă şi vigilitate
incluzând calitatea şi continuitatea stării de veghe.
Includ: funcţiile stării de conştiinţă, continuitatea şi claritatea
conţtiinţei; pierderea conştiinţei, starea de comă, stările
vegetative, fugile, stările de transă, stările de posesie,
modificări ale conştiinţei induse de consumul de droguri,
delirul, suporul
Exclud. funcţiile de orientare (b114), funcţiile energiei şi
impulsului (b130), funcţiile somnului (b134)
b1100. Starea de conştiinţă
Funcţiile mentale care atunci când sunt modificate
generează stări cum sunt înceţoşarea conştiinţei,
stupoare sau comă
b1101. Continuitatea conştiinţei
Funcţiile mentale care susţin starea de conştiinţă, de
vigilitate şi de veghe, şi care, dacă sunt întrerupte, pot
genera stări de fugă, transă sau alte stări similare
b1102. Calitatea conştiinţei
Funcţiile mentale care dacă se modifică induc
modificări ale stării de veghe, de vigilitate şi de
receptivitate conştientă, cum sunt stările modificate
induse de consumul de droguri sau de delirum
b1108. Alte funcţii specificate ale conştiinţei
b1109. Funcţii nespecificate ale conştiinţei
b114. Funcţiile de orientare
Funcţii mentale generale de cunoaştere şi stabilirea relaţiei în
raport cu sine, cu alţii, cu timpul şi cu mediul înconjurător.
Includ: funcţii de orientare în timp, spaţiu şi la persoană;
orientare în raport cu sine şi cu ceilalţi; dezorientare în timp,
spaţiu şi la persoană
Exclud. funcţiile conştiinţei (b110), funcţiile atenţiei (b140),
funcţiile memoriei (b144)
b1140. Orientarea în timp
Funcţiile mentale care generează conştientizarea de
către o personană a succesiunii zi/noapte, a datei,
lunii şi anului
b1141. Orientarea în spaţiu
Funcţiile mentale care generează conştientizarea de
către o persoană a locului în care se află, cum sunt
mediul din imediata apropiere, oraşul sau ţara

34
b1142. Orientarea la persoană
Funcţiile mentale care generează conştientizarea de
către o persoană a propriei identităţi şi a celorlalte
persoane din jurul său
b11420. Orientarea faţă de propria persoană
Funcţiile mentale care generază conştiinţa
propriei identităţi
b11421. Orientarea în raport cu ceilalţi
Funcţiile mentale care generează conştiinţa
identităţii celorlalţi indivizi din ambianţa
imediată
b11428. Alte funcţii specificate ale orientării la persoană
b11429. Funcţii nespecificate ale orientării la persoană
b1148. Alte funcţii specificate ale orientării
b1149. Alte funcţii nespecificate ale orientării

Conform ICF-2, starea de sănătate a unei persoane poate fi descrisă


prin alegerea corespunzătoare a codului sau a codurilor categoriei, la
care se adaugă calificativele. Codurile nu au nici o semnificaţie fără
asocierea cu calificative. Calificativele sunt coduri numerice care specifică
amplitudinea sau dimensiunile funcţionării sau dizabilităţii din respectiva
categorie, sau măsura în care un factor ambiental este un element facilitant
sau o barieră în calea funcţionării. Calificativele sunt notate prin cifre (una,
două, sa mai multe) care urmează după punct (sau după un separator).
Fiecare componentă pote fi exprimată în termeni pozitivi sau negativi.

ICF-2 ÎN TERAPIA OCUPAŢIONALĂ

Utilizarea ICF-2 este adecvată în terapia ocupaţională din mai multe


motive. Astfel, relaţiile complexe dintre structurile şi funcţiile organismului,
abilităţi, participare, activitate şi sănătate sunt evidente atât filosofia ICF cât
şi în TO. Mai mult, domeniile Activităţi şi Participare, precum şi categoriile
afiliate, coincid cu categoriile Domenii de ocupare, Abilităţi de performanţă
şi Modele/modalităţi de performanţă din TO.

ICF-2 defineşte funcţionarea şi dizabilitatea ca interacţiune a persoanei cu


factorii de mediu. Aceastea nu mai sunt categorii pur „biologice” sau
„medicale”, fiind definite din perspectiva individului şi din perspectivă
socială. Clasificarea ICF-2 îşi propune să ia în calcul toate aspectele

35
importante din viaţa persoanei (dezvoltare, activităţi, participare,
caracteristici individuale şi factori de mediu). O astfel de perspectivă
coincide cu cea adoptată în TO, unde ocupaţia este de asemenea definită
în context şi este considerată o experienţă cu semnifcaţie personală. Orice
intervenţie în TO este structurată în raport cu factorii individuali, ambientali
şi ocupaţionali relevanţi. Atât ICF-2 cât şi TO recunosc impactul
semnificativ al caracteristicilor culturale asupra activităţilor, participării şi
asupra ocupaţiilor.
ICF-2 adoptă o viziune asupra dizabilităţii care depăşeşte categoriile
diagnostice şi identificarea factorilor etiologici, considerând că acesta este
o experienţă general umană. Diagnosticul pe baza ICF-2 evidenţiază în
temeni pozitivi abilităţile, capacităţile şi disponibilităţile persoanei, o astfel
de abordare fiind adoptată şi în TO. În diagnosticul specific, în loc de a se
focaliza pe deficite şi dizabilităţi, terapeuţii ocuaţionali observă activitatea
şi ocupaţiile persoanei evaluându-i competenţele, abilităţile şi potenţialul.
Un diagnostic în sensul încadrării într-o categorie de boală, tulburare sau
dizabilitate ar fi util pentru stabilirea etiologiei şi a prognosticului, însă
identificarea limitărilor şi a barierelor în funcţionarea organismului (conform
ICF-2) oferă informaţii relevante pentru planificarea şi implementarea unor
intervenţii eficiente. De pildă, în cazul bolilor cronice, cunoaşterea modului
în care condiţia de boală afectează funcţionarea persoanei, va permite un o
mai bună planificare a intervenţiilor şi a tratamentului dar şi un management
mai bun al serviciilor ofertie, al facilităţilor, metodelor şi mijloacelor de
reabilitare.

Nu în ultimul rând, conform scopului declarat, ICF-2 oferă posibilitatea


utilizării - şi de către terapeuţii ocupaţionali - a unui limbaj diagnostic
specializat, standardizat şi unitar. Acest lucru contribuie la promovarea
profesiei în comunitatea ştiinţifică şi a statutului acesteia în rândul celorlalte
profesii de îngrijire a sănătăţii, şi facilitează comunicarea dintre terapeuţii
ocupaţionali şi ceilalţi profesionişti din cadrul echipelor multidisciplinare de
intervenţie (kinetoterapeuţi, medici, psihologi, asistenţi sociali etc).
Adoptarea unui vocabular specific şi unitar va contribui fără îndoială la
diminuarea erorilor de comunicare, facilitând înţelegerea şi precizia
transmiterii de cunoştinţe şi utilizarea corectă a conceptelor din domeniu.
Cu toate acestea, trebuie menţionat faptul că, există categorii şi concepte
care fac parte din corpul de cunoştinţe specific terapiei ocupaţionale şi la
care nu se face referire în ICF, tot aşa cum există concepte ale căror
semnificaţie în TO este diferită de accea a terminologiei corespunzătoare
din ICF-2. Vocabularul diagnostic al ICF-2 nu este menit să se substituie

36
modelelor teoretice şi modalităţilor specifice de conceptualizare/descriere a
cazurilor din TO. Prin urmare, recomandarea adresată terapeuţilor
ocupaţionali de către forurile profesionale este să utilizeze ICF-2 ca
instrument de lucru complementar, alături de vocabularul specific terapiei
ocupaţionale.

3.1. CLASIFICAREA MODELELOR DE PRACTICĂ DIN T. O.

În terapia ocupaţională există două tipuri de modele:


(după Cole & Tufano, 2007)

I. Modele conceptuale sau modele ocupaţionale: explică „de ce”


terapia ocupaţională funcţionează, descriu procesele aferente
TO şi explică mecanismele subiacente, afirmă princiipile TO şi
fundamentarea lor ştiinţifică, trasează cadrul teoretic/conceptual
al TO; dezavantajul este că tind să aibă un caracter prea general
şi nu abordează domenii specifice de practică

II. Modele de practică sau cadre de referinţă: explică „cum”


funcţionează terapia ocupaţională, oferă îndrumare/recomandări
pentru evaluare şi intervenţie

Organizarea teoretică a OT
(Cole & Tufano, 2007)

PARADIGMA
(Principiul organizator al cunoştinţelor din TO; o viziune comună,
împărtăşită în comunitatea ştiinţifică care defineşte scopul practic al
profesiei)

MODELE OCUPAŢIONALE
(Modele teoretice de ansamblu)

37
MODELE DE PRACTICĂ
(Cadre de referinţă care orientează/îndrumă activitatea practică
în domenii specifice; secvenţe de concepte, definiţii sau postulate
interrelaţionate care oferă o descriere sistematică şi recomandări
concrete pentru activitatea practicienilor într-un anumit domeniu)

STRUCTURA UNUI MODEL DE PRACTICĂ

Domeniul căruia i se adresează, aria de aplicabilitate


Asumpţii fundamentale: concepte, postulate şi principii interrelaţionate,
având coerenţă logică
Continuumul funcţie-dizabilitate: domeniul de atuuri (funcţii) şi probleme
(dizabilităţi) din aria specifică de aplicabilitate
Postulate ale schimbării: explică cum se produc schimbările din domeniul
de aplicabilitate; aceste cunoştinţe stau la baza selectării strategiilor de
motivare pentru schimbare şi planificării intervenţiei
Evaluare: instrumente specifice de evaluare a funcţiilor şi disfuncţiilor
Intervenţie: strategii specifice de intervenţie
Cercetare: dovezi, rezultate, urmărire

MODELE DE PRACTICĂ ÎN T.O.

 Modelul Persoană – Mediu – Ocupaţie – Performanţă (PEOP):


evidenţiază relaţiile dinamice, tranzacţionale între individ, mediu şi
ocupaţie şi impactul asupra performanţei
 Modelul procesului de intervenţie în terapia ocupaţională (OTIP):
descrie secvenţele pe care terapeuţii ocupaţionali trebui să le urmeze
în practică, de la indicaţie şi până la reevaluare, în cadrul unui proces
terapeutic descendent, centrat pe client şi fundamentat pe ocupaţie
 Modelul performanţei ocupaţionale (OPM): ilustrează complexitatea
performanţei umane şi importanţa acesteia pentru individ
 Modelul ocupaţiei umane (MOHO): explică modul în care oamenii
selectează, organizează şi se implică în diverse ocupaţii în context, în
strânsă interacţiune cu mediul

38
 Modelul canadian al performanţei şi angajării (CMOP-E): descrie
influenţele mutuale şi relaţiile tranzacţionale dintre factorii/dimensiunile
performanţei ocupaţionale.
 Modelul biomecanic: are ca centru de interes mişcările corpului pe
care oamenii le execută pe parcursul practicării diverselor ocupaţii
 Modelul Kawa: integrează dimensiunea culturală în practica terapiei
ocupaţionale

 Modelul prelucrări funcţionale a informaţiei (FIPM): evidenţiază


infleunţa proceselor cognitive şi a atributelor acestora asupra acţiunilor
şi activităţilor persoanei
 Modelul reabilitării (compensării)
 Modelul neurofuncţional
 Modelul dizabilităţilor cognitive
 Teoria sistemelor dinamice
 Modelul integrării senzoriale
 Modelul centrări pe client
 Modelul cognitiv-comportamental
 Modelul psihodinamic

39
TEMA 4

MODELE DE PRACTICĂ ALE TERAPIEI OCUPAŢIONALE (I)

MODELUL PROCESUAL AL PERFORMANŢEI OCUPAŢIONALE


(O.P.P.M.)
MODELUL CANADIAN AL PERFORMANŢEI OCUPAŢIONALE
(C.M.O.P.)
MODELUL CANADIAN AL PERFORMANŢEI OCUPAŢIONALE
ŞI AL ANGAJĂRII (C.M.O.P.)

Rezumat: Tema 4 prezintă un prim model care descrie desfăşurarea procesului de


terapie ocupaţională, Modelul Procesual al Performanţei Ocupaţionale (OPPM),
alături de unul dintre cele mai influente modele de practică, Modelul Canadian al
Performanţei Ocupaţionale (CMOP), cu dezvoltarea sa ulterioară Modelul Canadian
al Performanţei Ocupaţionale şi al Angajării (CMOP-E). Toate aceste modele
ilustrează modul în care interacţiunile complexe persoană-ocupaţie-mediu pot fi
utilizate pentru facilitarea ocupaţională.

Termeni cheie:
Modelul Procesual al Performanţei Ocupaţionale (OPPM); Modelul Canadian al
Performanţei Ocupaţionale (CMOP); Modelul Canadian al Performanţei
Ocupaţionale şi al Angajării (CMOP-E); facilitarea ocupaţiei

Durată
Conţinuturi (subteme)
medie (ore)
4.1 Modelul Procesual al Performanţei Ocupaţionale (OPPM) 1

4.2 Modelul Canadian al Performanţei Ocupaţionale (CMOP) 2


Dezvoltări ulterioare: Modelul Canadian al Performanţei
4.3 1
Ocupaţionale şi al Angajării (CMOP-E)
TOTAL 4

40
 Descrierea modelelor specificate (OPPM, CMOP, CMOP-E)
 Analiza critică a acestora
Obiective  Aplicaţii: delimitarea ariei de aplicabilitate, conceptualizarea
cazurilor, proiectarea evaluării şi a programului de intervenţie
utilizând modelele specificate

4.1. MODELUL PROCESUAL AL PERFORMANŢEI OCUPAŢIONALE


(O.P.P.M)

Modelul procesual al performanţei ocupaţionale [Occupaţional Process of


Performance Model, O.P.P.M.] a fost elaborat în 1997 de o echipă de
terapueţi ocupaţionali din Canada [Fearing, G., Law, M., & Clark, J. (1997).
An occupational performance process model: Fostering client and therapist
alliances. Canadian Journal of Occupational Therapy, 64(1), 7-15].

Pricipiile O.P.P.M.:

 Fiecare persoană are competenţa de a-şi identifica problemele


de viaţă, de a le ierarhiza în funcţie de priorităţi şi de a decide
dacă doreşte sprijin în rezolvarea acestora.

 Terapeutul va forma o alianţă cu clientul, prin intermediul căreia îl


va ajuta pe acesta să-şi îndeplinească obiectivele, exploatându-
i şi dezvoltându-i abilităţile, competenţele şi potenţialul.

 Performanţa ocupaţională este rezultatul relaţiilor dinamice


dintre persoană, cu ocupaţiile şi rolurile sale, şi mediul în care
aceasta trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.

 Performanţa ocupaţională este un proces dinamic şi complex,


cu dimesniuni spaţiale şi temporale, rezultat al negocierii şi al
armonizării ocupaţiei cu perspectiva individului şi cu cerinţele
mediului.

 Intervenţiile terapeutice se adresează: persoanei (stimulându-i


participarea), mediului (schimbarea/adaptarea mediului pentru
a facilita participarea), ocupaţiei (modificarea sarcinilor sau a
modalităţilor de îndeplinire acestora în sensul unei adaptări
optime la caracteristicile individuale).

41
 Succesul terapeutic este dat de performanţele ocupaţionale
maxime care pot fi atinse în condiţiile individuale şi ambientale
date (valorificarea deplină a potenţialului persoanei, în context).

Performanţa ocupaţională este rezultatul tranzacţiilor complexe dintre


personă, mediu şi ocupaţie.

Perfomanţa ocupaţională este experienţa dinamică a persoanei angajate


în rezolvarea unor sarcini sau în efectuarea unor activităţi cu sens, într-un
anumit context.

Definiţii operaţionale:

Activitate: o singură acţiune cu scop pe care individul o efectuează în


cadrul unei ocupaţii
Exemple: a rade un măr sau a decupa colţurile unei bucăţi de carton

Sarcină: un set de activităţi care servesc aceluiaşi scop


Exemple: a face o salată de fructe sau a face un coif de hârtie

Ocupaţie: grup de sarcini şi activităţi funcţionale, auto-direcţionate, în care


persoana se angajează de-a lungul vieţii; secvenţă de activităţi
efectuate în timp şi în contexte multiple, care dau sens vieţii
individului
Exemple: a găti pentru familie, a te juca cu copiii, a preda un curs
sau a face contabilitatea unei firme

DIMENSIUNILE PERFORMANŢEI OCUPAŢIONALE:

PERSOANA se află în centrul tuturor proceselor in T. O., este agent


activ, dinamic, într-o continuă scimbare, are iniţiativă şi un important
grad de intenţionalitate şi control asupra propriilor procese, îşi asumă
multiple roluri în multiple contexte, posedă o serie de atribute şi
experienţe de viaţă cu impact semnificativ asupra performanţei
ocupaţionle (istoric cultural, valori, concept despre sine, stiluri
personale de acţiune, competenţe şi abilităţi senzorio-motorii,
cognitive, afective, sociale, trăaături de caracter, atitudini şi apitudini,
interese, motive şi scopuri etc).

42
MEDIUL sau contextul în care se desfăşoară activitatea/ocupaţia,
personal, fizic, social, cultural, economic, instituţional, legislativ, politic,
influenţează comportamentul persoanei şi este influenţat la rândul
său de acesta; în general, mediul este considerat a fi mai vulnerabil la
schimbare decât persoana.

OCUPAŢIA satisface trebuinţele intrinseci ale persoanei de autonomie,


exprimare şi auto-împlinire în diversele contexte pe care aceasta le
traversează de-a lungul vieţii.

CELE 7 ETAPE ALE O.P.P.M.


(după www.caot.ca)

Schema stadială de mai sus a fost elaborată în scop didactic, cu scopul de


a facilita deciziile clinice şi de a orienta activitatea practică a terapeuţilor
ocupaţionali şi a studenţilor atunci când utilizează O.P.P.M. Acesta nu este

43
un model conceptual prpriu-zis, ci un model care descrie secvenţial
desfăşurarea procesului de terapie ocupaţională, find compatibil cu alte
modele conceptuale (ex.: Modelul Canadian al Performanţei Ocupaţionale
C.M.O.P., Modelul Persoană-Mediu-Ocupaţie P.E.O., Modelul Ocupaţiei
Umane M.O.H.O. etc) (www.caot.ca). Practic, în funcţie de problemele
individuale şi în funcţie de context, fiecare terapeut ocupaţional va decide
asupra modelului conceptual pe care în va aplica (Etapa 2).
1. Numeşte, evaluează şi stabileşte priorităţile problemelor/
aspectelor performanţei ocupaţionale.
 Identifică care sunt – din perspectiva clientului şi/sau a
familiei sale - problemele care vor face obiectul intervenţiei
 Culege informaţii relevante despre client şi despre familia
sa, despre ocupaţiile acestuia şi despre dificultăţile pe care le
întâmpină atunci când încearcă să se implice în ocupaţiile pe
care trebuie, pe care doreşte să le îndeplinească, sau pe care
ceilalţi se aşteaptă/doresc ca el să le îndeplinească
 Utilizează metode de culegere a datelor: analiza narativă,
interviul, observaţia, instrumente specifice de evaluare (COPM,
OPHI etc), focalizează-te pe colaborarea cu clientul şi pe
stabilirea unei relaţii/alianţe terapeutice
 Decide dacă pentru problemele identificate este indicată
terapia ocupaţională, anticipează dificultăţile care pot să apară
sau care sunt dificultăţile din perspectiva clientului
 Formulează primele ipoteze privind posibilele cauze ale
problemelor clientului
 Ierarhizează problemele identificate în funcţie de importanţa
acordată de client şi/sau de familia acestuia

2. Selectează modelul (modelele) conceptual(e) potenţial


aplicabil(e) în evaluare şi intervenţie
 Identifică modelele teoretice şi modelele de practică care pot fi
utilizate pentru evaluarea altor domenii ocupaţionale relevante,
a componentelor performanţei ocupaţionale şi a factorilor
contextuali, precum şi pentru planificarea intervenţiei/ selectarea
strategiilor de intervenţie
 Analizează avantajele/dezavantajele, costurile/beneficiile şi
selectează modelul teoretic considerat a fi cel mai adecvat
situaţiei date, selectează apoi un model de practică congruent
cu acesta, care va constiui cadru de referinţă pentru evaluare şi
intervenţie

44
 În selecţia modelului conceptual ia în calcul toată informaţia
disponibilă furnizată de instrumentele de evaluare standardizate,
observaţiile clinice şi evaluările dinamice, precum şi aspectele
relevante ale coniţiilor de lucru
 Formulează ipoteze de lucru privind cauzele problemelor
identificate
 Stabileşte obiectivele evaluării şi metodele de evaluare
 Proiectează strategiile de intervenţie
 Analizează experienţa anterioară şi datele din literatură privind
utilizarea modelului selectat
 Justifică utilitatea acestuia

3. Identifică componentele performanţei ocupaţionale şi condiţiile


contextuale
 Evaluează performanţele în domenii specifice cum sunt auto-
îngrijirea, munca productivă sau activităţile de timp liber
 Identifică şi evaluează componentele performanţei ocupaţionale
şi condiţiile contextuale, care constituie variabile subiacente,
facilitând sau limitând performanţele într-o anume ocupaţie
 Culege date privind nivelul actual de performanţă, care vor
putea fi utilizate pe parcurs pentru monitorizarea progresului şi
al rezultatelor intervenţiei
 Identifică cauzele dificultăţilor actuale în atingerea performanţei
dorite, remedierea acestora constituind obiective ale intervenţiei
 Stabileşte un profil al clientului, utilizând metode standardizate
de evaluare, observaţii clinice, evaluare dinamică, analiza
performanţei ocupaţionale
 Identifică variabilele personale (fizice, cognitive, afective)
relaţionate cu dificultăţile ocupaţionale
 Identifică variablilele ambientale (sociale, culturale, instituţionale,
economice, legislative) relaţioate cu dificultăţile ocupaţionale
 Identifică factorii individuali şi ambientali care pot fi modificaţi

4. Identifică atuurile şi resursele


 Identifică punctele tari şi resursele disponibile la nivelul
persoanei, ocupaţiei şi contextului, pe baza informaţiilor
colectate prin metode de evaluare standardizate, observaţii
clinice, interviuri etc

45
 Identifică punctele tari şi resursele terapeutului
 Utilizează aceste puncte tari şi resurse, unice pentru fiecare
client aflat într-un context dat, ca suport al intervenţiei, pe
parcursul planificării acesteia
 Conturează un „profil ocupaţional” al clientului
5. Negociază rezultatele şi dezvoltă planuri de acţiune

 Formulează obiectivele intervenţiei


 Justifică obiectivele intervenţiei, pe baza trebuinţelor clientului şi
prin prisma modelului de practică stabilit
 Planifică intervenţia în colaborare cu clientul (etape, strategii,
metode, acţiuni, planificare temporală, rezultate aşteptate)
 Intercalează pe parcursul intervenţiei „punţi de legătură” cu
clientul, prin care acesta îşi poate autoevalua progresul,
renegocia priorităţile, poate explora noile posibilităţi şi îşi poate
exprima opiniile
 Planurile de acţiune dezvoltate trebuie să includă ocupaţii care
au semnificaţie pentru client, motivându-l să se implice
 Studiază literatura din domeniu pentru a identifica metode de
intervenţie eficiente

6. Implementează planul de acţiune prin angajarea în ocupaţii


 Descrie/notează cadrul general al intervenţiei
 Organizează materialele şi resursele necesare pe parcursul
intervenţiei
 Implementează planul de intervenţie
 Adaptează planul de intervenţie dacă acest lucru se impune în
urma evaluărilor de pe parcurs

7. Evaluează rezultatele performanţei ocupaţionale


 Re-evaluează performanţele ocupaţionale ale clientului
 Re-evaluează obiectivele intervenţiei împreună cu clientul şi
evidenţiază rezultatele obţinute
 Compară rezultatele obţinute cu rezultatele aşteptate
 Finalizează intervenţia sau, dacă este cazul, stabileşte
obiectivele unui nou plan de acţiune

46
4.2. MODELUL CANADIAN AL PERFORMANŢEI OCUPAŢIONALE
(C.M.O.P.)

Modelul Canadian al Performanţei Ocupaţionale (C.M.O.P.) a apărut în 1980


sub egida Asociaţiei Canadiene de Terapie Ocupaţională, fiind revizuit în
1997. Prima versiune se numea doar Modelul Performanţei Ocupaţionale
(M.O.P.), ulterior fiindu-i acordată titulatura de Model Candian al Performanţei
Ocupaţionale (C.M.O.P.) (Canadian Association of Occupational Therapy,
C.A.O.T., www.caot.ca).

Acesta completează Modelul Procesual al Performanţei Ocupaţionale


(O.P.P.M.), care descrie etapele procesului terapeutic. C.M.O.P. a fost
elaborat în contextul perspectivei centrării pe client din T.O., fiind evidenţiată
relaţia colaborativă/alianţa terapeutică dintre client şi terapeutul său.
Clientul este perceput holistic, ca organism (corp) – minte (psihic) – spirit,
fiindu-i respectate individualitatea, autonomia, valorile şi dreptul de a lua
propriile decizii.

C.M.O.P. ilustrează relaţiile/interacţiunile dinamice dintre PERSOANĂ,


OCUPAŢIE şi MEDIU. A patra dimensiune importantă, SPIRITUALITATEA
este plasată în centrul acestei triade şi reflectă perspectiva centrării pe client.

Componentele C.M.O.P. (CAOT Publications ACE)

47
Persoana este situată în centrul modelului şi este reprezentată printr-un
triunghi ale cărui colţuri sunt componentele performanţei
ocupaţionale: fizice, cognitive, afective. Spiritualitatea este
reprezentată în centrul triunghiului (în centrul persoanei), fiind definită
ca sinteză a valorilor personale, a experienţelor semnificative, a
sentimentelor de speranţă şi demnitate. Spiritualitatea este un atribut
personal, modelat de mediu şi care dă sens ocupaţiilor.

Mediul este reprezentat printr-un cerc exterior, persoana existând şi


desfăşurându-şi ocupaţiile în interiorul acestuia. În cadrul modelului
sunt evidenţiate patru componente/dimensiuni ale mediului: mediul
fizic, cultural, instituţional şi social. Caracteristicile mediului
influenţează semnificativ, în multiple moduri, persoana şi ocupaţiile,
uneori impunând limite iar alteori stimulând, facilitând şi ofeind
opurtunităţi.

Ocupaţia este reprezentată printr-un cerc interior care în secţiune apare în


faţă, indicând faptul că aceasta constituie domeniul major de interes în
terapia ocupaţională. Ocupaţia devine un domeniu de legătură între
persoană şi context, persoana interacţionând cu mediul prin intermediul
ocupaţiei. În funcţie de scopul lor, ocupaţiile sunt clasificate în: ocupaţii de
auto-îngrijire, productive sau de petrecere a timpului liber.

Structura tridimensională a C.M.O.P. ilustrează interdependenţa dintre


persoană, mediu şi ocupaţie: orice schimbare survenită la nivelul unuia
dintre aceste domenii, antrenează schimbări la nivelul celorlalte.

C.M.O.P. are o largă aplicabilitate în practica T.O., fiind indicat pentru


persoane cu diverse diagnostice (de la dizabilităţi fizice simple până la boli
cronice sau mentale), aparţinând diverselor grupe de vârstă şi diverselor
culturi.

Asociaţia Canadiană a Terapeuţilor Ocupaţionali (C.A.O.T.) a elaborat pe


baza C.M.O.P. un instrument de evaluare specializat: The Canadian
Ocupational Performance Measure (C.O.P.M.). Acesta măsoară peformanţa
ocupaţională din perspectiva clientului şi constă într-un interviu
semnistructurat căruia i s-a asociat o scală de auto-evaluare. Clientul
explorează/analizează întreaga gamă a activităţilor zilnice (de auto-îngrijire,

48
productive sau de petrecere a timpului liber), evaluând în fiecare caz
importanţa activităţii, performanţa pe care o poate atinge şi nivelul de
satisfacţie oferit de activitatea respectivă, pe o scală cu zece trepte (de la 1
la 10). Aplicarea C.O.P.M. permite monitorizarea progresului şi a
rezultatelor intervenţiei, din perspeciva clientului. Cu toate acestea,
C.M.O.P. este suficient de flexibil încât să permită utilizarea cu succes şi a
altor instrumente de evaluare (www.caot.ca).
C.M.O.P. este compatibil cu Clasificarea internaţională a Funcţionării,
Dizabilităţii şi Sănătăţii (ICF), ceea ce îi permite să depăşească cadrul T.O.,
devenind dintr-un model focalizat pe ocupaţie, un model al sănătăţii care
are în centru ocupaţia (Law et al., 1996).

4.3. MODELUL CANADIAN AL PERFORMANŢEI OCUPAŢIONALE ŞI AL


ANGAJĂRII (C.M.O.P.–E.)

În 2007, odată cu publicarea unor noi standarde de practică profesională,


Asociaţia Canadiană a Terapeuţilor Ocupaţionali extinde Modelul Canadian
al Performanţei Ocupaţionale (C.M.O.P.), adăugându-i o nouă dimensiune:
ANGAJAREA, acesta devenind astfel Modelul Canadian al Performanţei
Ocupaţionale şi al Angajării (C.M.O.P.-E).

Astfel, domeniul central de interes din practica terapiei ocupaţionale


depăşeşte conceptul de performanţă ocupaţională, îanintând spre un nou
construnct, care reflectă la rândul lui perspectiva centrării pe client:
angajarea în ocupaţie.

Angajarea este privită ca şi construct bidimensional, care include atât


performanţa ocupaţională cât şi experienţa supbiectivă. Angajarea activă
presupune un act de voinţă, implicare şi experienţa propriei implicări, fiind
strând legată de motivaţia de a acţiona. Agajarea în ocupaţie corelează
cu starea de bine a persoanei.

În C.M.O.P.-E sunt descrise 6 perspective/dimensiuni/funcţii ale angajării:


reabilitare fizică, psiho-emoţională, socio-adaptativă, neuro-integrativă,
ambientală sau de dezvoltare. Calitatea unei funcţii este dată de existenţa
unor relaţii armonioase de interdependenţă între persoană, ocupaţie şi
mediu, aceasta fiind evaluată atât în termeni de performanţă cât şi în
termeni de satisfacţie personală. Disfuncţia poate fi datorată unor probleme/
dizabilităţi ale persoanei sau limitărilor mediului, care se vor reflecta asupra
performanţei ocupaţionale şi asupra angajării. Intervenţia terapeutică are

49
ca scop principal optimizarea tranzacţiilor dintre persoană, mediu şi
ocupaţie, prin facilitarea angajării şi a autonomiei.

TEMA 5

MODELE DE PRACTICĂ ALE TERAPIEI OCUPAŢIONALE (II)

MODELUL OCUPAŢIEI UMANE (M.O.H.O.)

MODELUL PERSOANĂ-MEDIU-OCUPAŢIE (P.E.O.)

Rezumat: Tema 5 prezintă alte două modele de practică din terapia ocupaţională,
Modelul Ocupaţiei Umane (M.O.H.O.), respectiv Modelul Persoană-Mediu-Ocupaţie
(P.E.O.), ilustrând modalităţile prin care acestea promovează facilitarea ocupaţiei.

Termeni cheie:
Modelul Ocupaţiei Umane (MOHO); Modelul Persoană-Mediu-Ocupaţie (P.E.O)
facilitarea ocupaţiei

Durată
Conţinuturi (subteme)
medie (ore)
5.1 Modelul Ocupaţiei Umane (M.O.H.O.) 3

52 Modelul Persoană-Mediu-Ocupaţie (P.E.O.) 3


TOTAL 6

 Descrierea modelelor specificate (MOHO, PEO)


 Analiza critică
Obiective  Aplicaţii: delimitarea ariei de aplicabilitate, conceptualizarea
cazurilor, proiectarea evaluării şi a programului de intervenţie,
utilizând aceste modele

5.1. MODELUL OCUPAŢIEI UMANE (M.O.H.O.)

Modelul ocupaţiei umane (MOHO) a fost publicat pentru prima dată în 1980
în American Journal of Occupational Therapy, autorii fiind trei practicieni
din domeniul terapiei ocupaţionale: G. Kielhofner, J. Burke şi I. C. Heard.

50
Modelul a cunoscut unele dezvoltări în ultimele trei decenii şi este apreciat
a fi cel mai frecvent utilizat model de practică din terapia ocupaţională la
nivel internaţional (www.ota.org, după Kielhofner, 2007).

Diagrama Modelului Ocupaţiei Umane (M.O.H.O.)

Principii/Avantaje ale MOHO:


 promovează practica focalizată pe ocupaţie
 promovează practica centrată pe client
 promovează practica bazată pe evidenţe

51
 promovează o viziune holistică asupra persoanei umane (clientului)
 permite utilizarea complementară a altor modele de practică din T.O.
 pe baza acestui model au fost elaborate peste 20 de instrumente de
evaluare

Modelul ocupaţiei umane (MOHO) oferă o perspectivă integrativă asupra


ocupaţiei, încercând să explice cum sunt oamenii motivaţi să participe,
planificarea şi desfăşurarea acesteia, precum şi eventualele probleme care
pot să apară datorită dizabilităţilor, limitărilor sau factorilor aversivi din mediu.

MOHO evidenţiază trei dimensiuni (sisteme) inter-relaţionate ale


PERSOANEI:
VOINŢA: motivaţia pentru ocupaţie, care orientează persoana în a
anticipa, a alege, a experimenta şi a-şi interpreta acţiunile; gândurile
şi sentimentele referitoare la practicarea unor ocupaţii, implicând
sentimente de competenţă, plăcere şi judecăţi de valoare; include:
Sentimentul propriei determinări: percepţia propriilor
competenţe şi sentimenul eficienţei personale;
conştientizarea abilităţilor de care persoana dispune,
percepţia unui anumit grad de control asupra
comportamentului, asupra gândurilor, sentimentelor şi
asupra rezultatelor activităţii (exemple: am o bună inteligeţă
practică şi pot să devin mecanic auto sau pot să repar cu
succes robotul de bucătărie care s-a defectat)
Valori: credinţe şi convingeri despre ceea ce este just,
corect, important sau valoros, exercitând o influenţă
remarcabilă asupra obiectivelor propuse şi asupra selecţiei
şi implicării în ocupaţii; include principii de viaţă şi
sentimentul datoriei (exemple: cred în justiţie şi în
respectarea drepturilor celorlalţi, deci îmi propun să devin
judecător; sau, merg să îmi vizitez la spital prietena
bolnavă deoarece pentru mine prietenia şi compasiunea
sunt importante)
Interese: sursele de satisfacţie ale persoanei (dintr-o
perspectivă cognitiv-afectivă) (exemplu: mi-am propus să
devin asistent social deoarece imi place să îi ajut pe ceilalţi)

52
HABITUAREA: comportamentele şi rolurile care structurează viaţa
de zi cu zi; organizarea ocupaţiei în scenarii şi rutine; include:
Obiceiuri şi deprinderi: comportamente repetitive şi
automatizate care influenţează modul în care oamenii
realizează activităţi de rutină, utilizează timpul sau se
comportă în mod cotidian
Roluri internalizate: componente ale identităţii, cu obligaţii
şi aşteptări inerente; scenarii şi convingeri despre aştetările
sociale în situaţii perticulare; mijloace prin care individul îşi
satisface anumite trebuinţe personale şi răspunde
trebuinţelor societăţiii
CAPACITATEA DE PERFORMANŢĂ: abilităţile fizice şi mentale
subiacente performanţei, având la bază:
Subsistemul Minte – Creier - Organism alcătuit din patru
componente:
Musculo-scheletală: oase, muşchi, articulaţii,
formând structura biomecanică a organismului
Neurologică: sistemul nervos central şi periferic
Cardio-pulmonară: sistemele cardovascular şi
pulmonar
Simbolică: imaginile abstracte care deservesc
funcţia semiotică, conferind semnificaţii
OUTPUT-urile sistemului uman deschis (vezi diagrama anterioară) sunt
reprezentate de constructele prin care se obţine performanţa ocupaţională
sau de componentele acesteia:
Acţiuni intenţionale (orientate spre scop)
Abilităţi
Motorii: utilizate pentru deplasarea obiectelor sau a
propriului corp
Procesuale: gândirea, raţionamentul, rezolvarea de
probleme, planificarea sarcinilor, organizare şi adaptare
Comunicare şi interacţiune: operaţii observabile utilizate
pentru verbalizarea propriilor trebuinţe şi intenţii, parte
integrantă a comportamentului social

53
Toate aceste dimensiuni constituie un sistem deschis, aflat în permanentă
interacţiune cu MEDIUL. Relaţia persoanei cu mediul determină
motivaţia acesteia de a se implica în diverse ocupaţii, modelele de
comportament şi performanţa în ocupaţiile desfăşurate.

Ocupaţia este definită prin verbele „a face” sau „a acţiona”, referindu-se la


activităţi cotidiene, de munca productivă, joc, petrecere a timpului liber,
desfăşurate într-un anumit context fizic, temporal şi socio-cultural.

Dimensiunile persoanei (voinţa, habituarea şi capacitatea de performanţă)


precum şi performanţa realizată într-o anumită ocupaţie (sau într-un
domeniu ocupaţional mai mult sau mai puţin extins) contribuie la
dezvoltarea propriei identităţi ocupaţionale, a competenţei şi a
adaptării ocupaţionale.

Principii şi implicaţii (direcţii de acţiune în TO) (după Kielhofner, 2007):

 Oamenii sunt determinaţi biologic să fie activi. Trebuinţa bazală


de acţiune de care oamenii dispun va fi exploatată în TO ca
principal factor motivaţional pentru implicarea acestora în
ocupaţii.

 Motivaţia, gândirea, emoţiile şi comportamentul persoanei sunt


determinate de interacţiunile dinamice dintre caracteristicile
sale interne şi mediul extern. Prin urmare, orice modificare (în
sens pozitiv sau negativ) a uneia dintre aceste varibile va
influenţa motivaţia şi comportamentul individului şi în cele din
urmă performanţa sa ocupaţională.

 Omul este un sistem deschis care se dezvoltă în cadrul


interacţiunilor cu mediul. În T.O., clienţii vor învăţa (vor evolua)
prin implicare în activităţi şi în urma feed-back-ului primit.

 Caracteristicile/cerinţele contextului vor determina modul în


care variabilele umane (voinţa, habituarea, capacitatea de
performanţă) vor interacţiona şi se vor organiza pentru a crea
un sentiment de coerenţă/ordine (principiul heteroierarhiei).

54
 Caracteristicile personale şi participarea în ocupaţii stau la baza
constituirii unui concept subiectiv: identitatea ocupaţională.
Formarea identităţii ocupaţionale începe odată cu constituirea
capacităţii de auto-evaluare şi se dezvoltă prin implicare,
angajare, asumarea unor roluri şi responsabilităţi, constituirea
unui statut ocupaţional, cunoaşterea scopurilor şi a intereselor.

 Competenţa ocupaţională se referă la capacitatea persoanei de


a pune în practică ceea ce consideră a fi important, capacitatea
de a acţiona conform intereselor, obiectivelor şi valorilor sale;
capacitatea persoanei de a participa în ocupaţii astfel încât să-
şi susţină propria identitate ocupaţională. În T.O., clienţii îşi vor
demonstra competenţa ocupaţională prin capacitatea de a-şi
asuma responsabilităţile generate de nevoia de a-şi satisface
propriile trebuinţe şi prin capacitatea de a răspunde obligaţiilor
asociate rolurilor sociale.

 Adaptarea ocupaţională este rezultatul (consecinţa) dobândiirii


unei identităţi ocupaţionale pozitive şi a competenţei ocupaţionale.
Adaptarea ocupaţionlă este un concept dinamic, dependent de
contex şi constituie obiectivul final al terapiei ocupaţionale.

 Intervenţiile terapeutice pot viza atât schimbarea mediului


(astfel încât acesta să devină unul suportiv) cât şi
îmbunătăţirea performanţelor ocupaţionale ale persoanei. În
general se consideră că structurile interne ale persoanei sunt
dificil de schimbat, astfel încât strategiile de intervenţie se
adresează cu precădere dezvoltării competenţelor specifice
unei anumite ocupaţii, motivării, formării de deprinderi prin
repetarea unor comportamente sau acţiuni, dezvolătării
capactăţii de a utiliza feed-back-ul etc.

MOHO a fost aplicat într-o mare varietate de contexte: spitale, centre de zi,
centre rezidenţiale, în îngrijirea la domiciliu, închisori şi instituţii corecţionale,
în cadrul unor programe de reabilitare, comunitare, de intervenţie terapeutică
sau intervenţie în câmpul muncii etc. În ceea ce priveşte grupurile ţintă,
MOHO a fost aplicat cu succes în cazul adulţilor cu durere cronică, cu leziuni
cerebrale posttraumatice sau post-AVC, în cazul copiilor cu paralizie
cerebrală, cu tulburări de dezvoltare, cu ADHD, în cazul vârstnicilor cu
demenţă, în cazul persoanelor cu boli mentale, precum şi în cazul unor

55
grupuri vulnerabile cum sunt persoanele infectate cu HIV, persoanele fără
domiciliu, victimele războiului, ale discriminării şi injustiţiei sociale. De fapt,
MOHO este considerat a fi un cadru de referinţă adecvat pentru abordarea
„oricărei persoane, care se confruntă de-a lungul vieţii cu probleme”
(www.uic.edu/depts/moho).

5.2. MODELUL PERSOANĂ-MEDIU-OCUPAŢIE (P.E.O.)

Modelul Persoană – Mediu - Ocupaţie (Person Environment Occupation


Model: P.E.O) a fost elaborat de Law şi colaboratorii (1996) evidenţiind
relaţiile complexe dintre persoană, mediu şi ocupaţie [Law, M., Cooper, B,.
Strong, S., Stewart, D., Rigby, P. & Letts, L. 1996. The Person-Environment-
Occupation Model: A transactive approach to occupational performance.
Canadian Journal of Occupational Therapy. 63(1):9-23].

Din perspectiva P.E.O., relaţiile persoanei cu mediul sunt de natură


tranzacţională, în sensul în care acestea nu se rezumă doar la existenţa
unor interacţiuni, fiind descrisă o interdependenţă între individ şi mediu;
comportamentul nu poate fi separat de contextul său fizic, temporal, socio-
cultural sau de caracteristicile bio-psihice ale persoanei. Performanţa
ocupaţională este rezultatul tranzacţiilor complexe dintre persoană,
mediul şi ocupaţie.

Reprezentarea grafică a modelului Persoană-Mediu-Ocupaţie (P.E.O.)

56
PERSOANA este definită 1). printr-o configuraţie unică de factori intrinseci
(de natură fiziologică, cognitivă, psihoafectivă, neurocomportamentală sau
spirituală) care generează o serie de deprinderi şi abilităţi - şi 2). prinr-un
set de roluri, a căror importanţă şi ierarhie variază în funcţie de context şi în
funcţie de etapa de vârstă.

Sub aspect tranzacţional, persoana aduce în context propriile atribute,


abilităţi, cunoştinţe, experienţa sa, iar contextul defineşte rolurile pe care
aceasta şi le asumă.

La nivelul persoanei, analiza tranzacţională vizează:


 Motivaţia: considerată a fi intrinsecă; interese, relevanţa culturală
a activităţii
 Condiţiile/ factorii situaţionali care declanşează răspunsuri
emoţionale: eşec, stres, distragere
 Gradul de autonomie

MEDIUL este reprezentat de factorii externi, condiţiile ambientale în care


se desfăşoară ocupaţiile. Acestea sunt descrise/analizate din punctul de
vedere al persoanei, a familiei/locuinţei, a vecinătăţii/cartierului şi din punct
de vedere al comunităţii.

Sub aspect tranzacţional, mediul extern impune/ transmite în permanenţă


persoanei norme, condiţii, cerinţe sau aşteptări prinvind rolurile şi modelele
adecvate de comportamente.

Mediul extern este clasificat în cinci categorii, cărora le este asociată


aceeaşi pondere în cadrul modelului:
 Mediul fizic
 Mediul social
 Mediul cultural
 Mediul socioeconomic
 Mediul instituţional

57
OCUPAŢIA constă în activităţile şi sarcinile cu sens pe care persoana la
îndeplineşte în viaţa de zi cu zi, organizate în raport cu diversele roluri pe
care aceasta şi le asumă de-a lungul vieţii. Ocupaţiile satisfac trebuinţele
bazale ale persoanei, cum sunt cele de auto-conservare, exprimare şi
satisfacţie în viaţă.

Ocupaţiile sunt clasificate în următoarele categorii:


 Ocupaţii de auto-îngrijire
 Ocupaţii productive
 Ocupaţii de petrecere a timpului liber

În dezvoltarea unei ocupaţii, este parcursă următoarea scală, având drept


criteriu gradul de complexitate:

Abilităţi

Acţiuni

Sarcini

Ocupaţii

Roluri sociale şi ocupaţionale

La nivelul ocupaţiei, analiza tranzacţională vizează:


 Caracteristicile ocupaţiei
 Gradul de structură
 Durata activtiăţii
 Complexitatea sarcinilor
 Cerinţele sarcinilor

58
PARTICIPAREA în ocupaţia aleasă, FUNCŢIONAREA optimă şi
PERFORMANŢA ocupaţională sunt rezultatul tranzacţiilor optime dintre
factorii personali, caracteristicile contextuale şi ocupaţie.

Funcţionarea optimă se concretizează în performanţa ocupaţională, în


abilitatea persoanei de a îndeplini cu succes şi eficienţă sarcinile aferente
ocupaţiilor cu semnificaţie personală, realizând un echilibru între trebuinţele/
caracteristicile interne (personale) şi cerinţele mediului (externe).
Persoanele care funcţionează optim îşi asumă roluri care corespund
aşteptărilor personale şi sociale şi sunt sunt apte să îşi auto-gestioneze
activitatea şi competenţele, să aibă grijă de ceilalţi, să muncească şi să se
bucure de viaţă, să se implice deplin în viaţa familiei şi a comunităţii.

Disfuncţia este considerată a fi rezultatul dezechilibrului, al inadvertenţelor


dintre trebuinţele/caracteristicile personale şi cerinţele/caracteristicile mediului.
Dizabilitatea este considerată a fi mai degrabă consecinţa tranzacţiilor
defectuoase dintre persoană şi mediu decât rezultatul unor deficienţe
propriu-zise.

Principii şi implicaţii (direcţii de acţiune în T.O.)


(după Cole & Tufano, 2007)

 Oamenii se nasc cu trebuinţa de a explora mediul şi de a-l gestiona,


fiind capabili să îşi utilizeze resursele (bio-psihice, materiale şi
sociale) în cadrul tranzacţiilor cu mediul. Această trebuinţă
înnăscută va fi stimulată în terapie, pentru a creşte motivaţia.

 Participarea în ocupaţii cu sens le conferă persoanelor un


semntiment de auto-împlinire, consolidându-le identitatea. Un astfel
de sentiment poate constitui debutul unui ciclu motivaţional, în
cadrul căruia clientul va fi motivat atât intrinsec cât şi extrinsec (prin
recompensele venite din mediul extern, ca urmare a îndeplinirii cu
succes a ocupaţiilor).

 În cadrul T.O. terapeutul va încerca să optimizeze tranzacţiile


persoanei cu mediul extern prin: 1). modificarea sarcinilor şi a
activităţilor, restructurarea şi redefinirea ocupaţiilor, adaptarea
mediului astfel încât să corespundă caracteristicilor clientului; 2).
Stimularea motivaţiei, dezvoltarea abilităţilor, formarea unor noi
competenţe, predarea/învăţarea unor tehnici compensatorii,
managementul rolurilor sociale, clarificarea aşteptărilor interne şi
externe asociate diverselor roluri etc.

59
TEMA 6

CADRELE DE REFERINŢĂ
ŞI APLICAREA LOR ÎN CONTEXTUL DIFERITELOR DISFUNCŢII

Rezumat: Terapia ocupaţională are numeroase aplicaţii, vizând optimizarea şi


reabilitarea funcţiilor mentale şi fizice ale persoaelor care se confruntă cu diverse
probleme de adaptare, dizabilităţi sau disfuncţii. Tema 6 constă într-o prezentare a
domeniilor de aplicabilitate a T.O., urmând ca aplicarea diverselor cadre de
referinţă în domeniile specificate să fie realizată în cadrul activităţilor practice şi
aplicative.

Termeni cheie:
Aplicaţii ale terapiei ocupaţionale

 Delimitarea ariei de aplicabilitate a terapiei ocupaţionale


 Identificarea beneficiilor terapiei ocupaţionale şi a particularităţilor
Obiective
acesteia în cadrul diverselor disfuncţii sau etape de vârstă
 Aplicarea cadrelor de referinţă în practica T.O.

6.1. Domenii de aplicabilitate ale cadrelor de referinţă din T.O.

I. Tulburări survenite în copilărie


 Sindroame genetice
 Tulburări consecutive accindentelor perinatale
 Disfuncţii/retard de dezvoltare fizică
 Disfuncţii/retard de dezvoltare mentală
 Disfuncţii senzoriale
 Dizabilităţi asociate bolilor cronice
 Dizabilităţi loco-motorii

60
 Dizabilităţi neuro-funcţionale
 Tulburări de comportament/comportament dezadaptativ
(violenţă, lipsa asertivităţii, comportament dezorganizat,
tulburări de adaptare etc)
 Tulburări mentale specifice copilăriei (ADHD, sindrom
Tourette etc)

II. Tulburări asociate vârstei adulte


 Dizabilităţi complexe asociate bolilor cronice
 Dizabilităţi loco-motorii şi neuro-funcţionale consecutive
accidentelor
 Recuperarea postAVC
 Tulburări mentale (anxietate, depresie, consum de
substanţe, psihoze etc)
 Tulburări ale comportamentului interpersonal sau la locul
de muncă, dificultăţi de adaptare
 Optimizarea funcţiilor şi creşterea calităţii vieţii
promovarea sănătăţii şi a stării de bine
 Grupuri vulnerabile
 Prevenţie
 Dezvoltarea unor noi tehnologii pentru reabilitare

III. Tulburări asociate vârstei a treia


 Boli cronice
 Dizabilităţi fizice specifice
 Boli mentale (depresie, Altzheimer, demenţe asociate
distrofiei cerebrale etc)
 Promovarea unei îmbătrâniri productive

61
BIBLIOGRAFIE

1. Bruggen, H., Carnduff, A., Muntean, A., Raveica, G., Popa, D.


(2003), Introduction to the foundatons of occupational therapy –
Course for OT students, Joint Action Project, ENOTHE
2. Buşneag, I. C. (2010), Terapia ocupaţională, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
3. Cole, M. B. & Tufano, R. (2007). Applied theories in occupational therapy:
a practical approach. Thorofare, NJ: Slack Incorporated.
4. Christiansen C, Baum CM, Bass-Haugen J, eds. (2004) Occupational
therapy: performance, participation, and well-being (3rd edition). Thorofare,
NJ: Slack Incorporated.
5. Kielhofner, G. (2007). Model of Human Occupation – theory and
application (4rd edition), Baltimore: Lippincot Williams & Williams.
6. Law, M., Cooper, B., Strong, S., Stewart, D., Rigby, P., Letts, L. (1996). The
person-environment-occupation model: A transactive approach to
occupational Performance, Canadian Journal of Occupational Therapy, 63,
1, 9-23.
7. Molineux, M. (2004). Occupation in occupational therapy: A labour in vain? In M.
Molineux (Ed.), Occupation for Occupational Therapists (pp. 1-14). Oxford:
Blackwell Publishing.
8. Molnieux, M. (2009). The nature of occupation. In Curtin, M., Molineux, M.,
Supyk-Mellson, J. (Eds.), Occupational Therapy and Physical Dysfunction.
Enabling Occupation (6th ed.), London: Elsevier.
9. Reed, K., Sanderson, S. (1999). Concepts of occupational therapy,
Baltimore: Lippincot Williams & Williams.
10. Rogers, S. (2005). Portrait of occupational therapy. Journal of
Interprofessional Care, 19(1), 70-79.
11. Whiteford, E. G. (2009). Occupation in context. In Curtin, M., Molineux, M.,
Supyk-Mellson, J. (Eds.), Occupational Therapy and Physical Dysfunction.
Enabling Occupation (6th ed.), London: Elsevier.

Pagini web:

American Occupational Therapy Association: www.aota.org


Council of Occupational Therpists for the European Countries: www.cotec-
europe.org

62
World Federation of Occupational Therapists: www.wfot.org
European Network of Occupational Therapy in Higher Education: www.enothe.eu
DACHS Project: www.dachs.it
International Classification of Functioning, Disability and Health:
http://www.who.int/classifications/icf/en/
Occupational Therapy Now: www.caot.ca
Canadian Association of Occupational Therapy: www.caot.ca

63