Sunteți pe pagina 1din 13

MINISTERUL EDUCAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI


DIMEI

REFERAT
la tema:

“Dialectica binelui și răului”

A efectuat:Porumbescu Diana

Gr. CIC-1602

A verificat:Usturoi Liuba

Profesor universitar
Cuprins:

1.Introducere ( p. 3)

2. ( p. 4-10)

-Conţinutul şi semnificaţia binelui moral

-Modele filosofice ale binelui moral

-Răul și binele

-Analiză comparată

3.Încheiere ( p. 11)

2
Introducere
Binele şi răul au fost obiect al preocupării oamenilor încă de la treptele de început a
umanităţii. Odată cu apariţia gândirii filosofice, binele a devenit obiect de cercetare şi printre
primii care au abordat acest subiect a fost Aristotel. Acesta spunea că există un bine ca
rezultat al reuşitei noastre, un bine ca reuşită în afaceri, în sănătate etc. relaţiile interumane
dau natura faptelor bune.

Trecând prin grecescul “agatos” si latinul “bonus” binele a ajuns astăzi să semnifice ceea
ce comunitatea umană recomandă oamenilor să facă şi laudă comportamentul acelora care
corespunde cerinţelor umanităţii. Binele este expresia interesului general şi rezultă din
necesitatea convieţuirii oamenilor. El presupune a da ceva din esenţa noastră umană si nu
orice, atunci când semenii noştrii au nevoie. Binele moral are câteva caractere de bază:
trebuie să fie un act conştient, să fie un act pur si dezinteresat. Între bine şi rău este o relaţie
foarte strânsă. Abordând această relaţie Democrit spunea că de unde ne vine binele de
acolo ne vine şi răul. Apa adâncă spunea Democrit este benefică pentru că ne ajută să
vâslim în ea dar in acelaşi timp şi foarte periculoasă. Omul a descoperit însă mijlocul pentru a
scăpa de rău- înotul. Există şi situaţii în care binele se poate transforma în rău. Cauzele
principale ce duc spre rău sunt: ignoranţa, prostia, egoismul, confuzia între imediat şi
important. Există confuzii în teoriile filosofice deoarece unii teoreticieni confundă răul cu
durerea şi binele cu plăcerea. Ca valoare binele a stat la temelia formării şi devenirii societăţii
umane , a oamenilor în general şi de aceea trebuie promovat şi înţeles corect, el fiind un
semn al comportamentului omului cizelat de cultură.

3
Cuprins

Ideea despre rău şi bine este că ele nu există ca entităţi , ele sunt doar două noţiuni
mentale prin care noi spargem întregul pentru al putea întelege,aşa facem cu orice lucru nou:
pentru a-l putea înţelege trebuie să-l comparăm cu opusul lui. Acestea le creem noi in mintea
noastra, ele de fapt nu există în realitatea dinafara ei şi nu există ca forţe sau entităţi în
Univers. Cu scopul de a reevalua valorile umane, Fr. Nietzsche, considera că natura „binelui”
și al „răului nu trebuie căutate nici în „prejudecata teologică” (in Biblie) și „nici dincolo de
lume”. Problema era de a ști dacă binele și răul sunt inventate de oameni, pentru a servi ca
fundament al judecăților noastre morale sau în ce măsură, identificînd natura binelui și al
răului, umanitatea evoluază pe plan moral.
„Binele inceteaza de a mai fi „bun”, din momentul în care ajunge pe buzele vecinului.
Cuvîntul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat în comun, are întotdeauna prea
puțină valoare.” Friedrich Nietzsche, „Dincolo de bine si de rău”.
Însă, nici metoda rațională a filozofiei nu ne poate releva adevarata natură a concepțiilor
de „bine” sau „rău”. Însă, o posibilă înțelegere a semnificației lor, ar putea fi explicată de
etimologia acestor două cuvinte, termeni: de pildă, în majoritatea limbilor cuvîntul „bun” se
traducea sau însemna „nobil”, „distins”, iar cuvîntul „rău” s-ar traduce „vulgar”, „josnic”,
„proscris”.
Perceput ca sens şi realizabilitate a fiinţei umane, în genere, binele reprezintă "termenul
laudativ general al judecăţilor de apreciere" aplicându-se "trecutului şi viitorului, conştientului
şi inconştientului, voluntarului şi involuntarului" , termenul cu care omul şi umanitatea exprimă
concordanţa lumii cu un criteriu propriu, raportat la o interpretare proprie despre sine . În
acelaşi timp, răul reprezintă, logic şi ontologic, opusul binelui, cu toate determinaţiile care
decurg din această opoziţie.

4
Conţinutul şi semnificaţia binelui
Binele, în genere, poate fi conceput în felurite moduri.

Există un bine logic, identificat cu corectitudinea logică, cu validitatea, ca acord între


regulile logice şi actul raţional al individului. Spunem despre cineva că a rezolvat bine o
problemă, că este bine cum raţionează, că soluţia este cea bună. Binele, aici, nu se
confundă cu adevărul; el exprimă doar calificarea valorică a căii de ajungere la adevăr.

Există un bine general-uman, ca acord între determinaţiile reale ale lucrurilor, situaţiilor,
însuşirilor, faptelor şi aprecierilor şi comandamentele umane corespondente. Iată
enumerarea facută, în acest sens: "sănătate, linişte, pace, bogăţie, plăcere, mulţumire,
avantaj, succes, folos, plinătate, bunăstare, fericire; ceea ce este prielnic, potrivit, confortabil,
agreabil, convenabil, natural, frumos, apt, fidel, benign, adevărat, corect, drept/îndreptăţit
etc. Prezenţa, în această enumerare, de altfel deosebit de sugestivă, a unor expresii logice
ale binelui, precum şi a unor determinaţii epistemice, indiferente în raport cu binele, cum
este adevărul ţine, de insistenţa pe o accepţie a binelui la nivelul simţului comun şi nu pe una
riguros ştiinţifică.

Există un bine filosofic-ontologic, înteles ca determinant absolut al existenţei, ca


fundament al oricărei filosofii. Descoperim o astfel de interpretare în cazul filosofiei platonice
sau în cazul axiologilor obiectivişti, reprezentaţi îndeosebi de filosofii şcolii neokantiene de
la Baden (Windelband, Rikert).

Există, în fine, un bine moral, care exprimă moralitatea dezirabilă, ceea ce corespunde
valorilor şi normelor specifice unei morale sociale determinate. Este accepţia binelui care
face obiectul de preocupări al eticii.

În "Dictionarul limbii filosofice" - Franta - 1962, Paul Foulquié prezinta una dintre cele mai
complete si mai interesante definitii ale binelui moral:

"Ceea ce este conform normei sau idealului moralităţii şi care, prin urmare, merită aprobarea
unei conştiinţe drepte şi trebuie să fie căutat pentru el însuşi, independent de utilitatea sa,
dar a cărui posesiune poate singură procura fericirea veritabilă"

Aceasta este o definiţie care cuprinde, în esenţă, particularităţile binelui ca valoare


centrală a eticii:

- Este un deziderat universal al vieţii morale, însuşi idealul moralităţii.

- Este o valoare-scop (T. Vianu), merită a fi promovat pentru el însuşi, în afara oricărei
alte motivaţii utilitariste. (I. Kant: să nu privim niciodată omul ca mijloc, ci întotdeauna ca
scop).

- Este ordonator pentru celelalte valori morale, ca principiu diriguitor al moralităţii.

- Pentru înfăptuirea binelui, normativitatea morală cuprinde trei sensuri complementare:

5
- Să faci binele

- Să nu faci răul

- Să repari răul comis din diferite cauze

- Se instituie în viaţa morală ca gradualitate . Citându-l pe Hegel ("cel mai mare inamic al
binelui este mai binele), se observă importanţa acestei particularităţi, promovând ideea că
binele se instituie autentic numai prin "aspiraţii mereu superioare". Există în acest sens, şi
un "principiu superior al binelui: Principiul celui mai bun lucru de facut".

6
Modele filosofice ale binelui moral
În istoria filosofiei există numeroase modalităţi de a concepe binele moral.

- Binele - cunoaştere - identificat în filosofia lui Socrate ("ajunge să cunoaştem binele pentru
a-l înfăptui"), a lui Protagoras ("virtutea poate fi învăţată"), iar mai târziu a lui Spinoza (care
tratează binele şi răul în raport cu exigenţele raţiunii)

- Binele - fericire / eudaimonia , considerat, astfel, de Aristotel, şi de reprezentanţii şcolii


cinice (Antistene, Diogene).

- Binele - plăcere, (hedone) promovat de reprezentanţii şcolii cireniace (Aristip din Cirene),
şi într-o variantă intermediară între hedonism şi eudemonism, de Epicureism ( plăcerea
înseamnă întelepciunea şi prietenia, temperanţa, justiţia, curajul)

- Binele moral ca bine suprem Am vazut, deja, că unul dintre primii teoreticieni ai binelui,
Platon, identifica binele moral cu fapta savârşită în conformitate cu un criteriu extrasensibil,
care este "Binele suprem"; ideea este preluată de stoici, care considera binele suprem ca
fiind conformitatea cu ordinea naturii, iar mai târziu de Kant, pentru care binele suveran este
"obiectul ce ar satisface întreaga facultate de a dori a fiinţelor raţionale"

- Binele absolut , identificat cu divinitatea de Plotin, sfinţii parinţi, Toma d'Aquino, iar mai
târziu pus de Hegel în corespondenţă cu libertatea. El considera ca binele este "libertatea
realizată, scopul final absolut al lumii". Ideea este reluată şi în filosofia contemporană: Alsdair
MacIntyre se pronunţă pentru un "bine suprem ce transcende formele particulare de viaţă, în
sensul autorităţii unui drept natural universal sau divin".

- Binele -interes, folos, utilitate promovat de J. Locke, Th. Hobbes, J. Bentham, J.S. Mill,
d'Holbach., reprezentantii pragmatismului (W. James, J. Dewey).

- Un model aparte este cel promovat de scoala intenţionalistă (Brentano), care considera
binele ca "realitate intenţională", sau de şcoala fenomenologică (Huserl, Scheler, Hartmann)
care absolutizează rolul sentimentelor în determinarea binelui moral.

7
Răul și binele
Răul poate fi interpretat în mai multe feluri: răul generic, răul ca răutate umană, răul moral.

Răul generic semnifică "tot ceea ce dăunează, insatisface, crează suferinţă, tulbură ori
frânează (împiedică) evoluţia normală a vieţii şi activităţii individuale sau colective a
oamenilor".

Răul ca răutate umană este însuşirea omului care urăşte. Există oameni răi din fire şi oameni
răi de la natură. Adesea oamenii răi de la natură sunt produsul unor malformaţii
psihofiziologice, genetice (criminali, tâlhari, violatori, pedofili etc), ei fiind nerecuperabili pe
calea educaţiei. Dimpotrivă, răutatea "din fire" are, totuşi, teoretic lecuire, ea constând în
recuperare morala pe calea educaţiei, drept pentru care răutatea din fire este vinovată.

Răul moral este, dupa Leibnitz, o specie a răului generic, alături de răul metafizic şi cel
fizic. ("Răul metafizic constă în simpla imperfecţiune, răul fizic în suferinţă, iar răul moral în
păcat").

Răul moral este expresia opoziţiei, în atitudini şi fapte, faţă de valorile şi normele morale
ale unei colectivităţi. Ca şi binele, răul se manifestă prin trei modalităţi:

- Sa faci rău

- Să nu faci binele

-Să nu repari răul comis din diferite cauze.

O problemă viu disputată în etică este aceea a responsabilităţii omului pentru faptele sale
rele. Din punctul de vedere al moralei laice, problema este disputata în strânsă legatură cu
acceptarea sau respingerea ideii de destin, necesitate, întâmplare, noroc etc.

Punctele de vedere ale moralei religioase au determinat o vie disputa. Ea este legata de cel
puţin două probleme doctrinare religioase:

- Atotputernicia lui Dumnezeu

- Bunătatea sau răutatea lui Dumnezeu

- Libertatea şi responsabilitatea omului în faţa lui Dumnezeu (liberul arbitru).

Conceptual şi practic, binele stă întotdeauna alături de rău. Conceptual, în sensul polarităţii
enunţate a categoriilor eticii, astfel încât oricărei valori etice îi putem determina antivaloarea
corespondentă, cu statut axiologic, nu numai logic. Binelui îi corespunde răul, în toate
determinaţiile sale derivate : onoare-dezonoare, demn-nedemn, cinste-necinste etc.

Practic, urmărind binele, adesea omul face răul, uneori chiar conştient. Explicaţia constă
în natura duală a fiinţei umane: biologică şi morală. Biologicul nu se opune, cu necesitate,
moralului, dar adesea biologicul dictează faptele noastre împotriva binelui. S-au dat mai
multe explicaţii asupra antinomiei "între conştiinţa binelui şi fapta rea".

8
Anticii adepţi ai binelui-cunoaştere acuzau ignoranţa, faptul necunoaşterii diferenţei dintre
bine şi rău (Socrate). Ei nu pot explica, însă, de ce facem uneori rău, ştiind ce e binele şi
chiar dorindu-l. Explicaţia constă tocmai în slăbiciunea morală a fiinţei umane, care ispiteşte
pe om spre satisfacerea plăcerilor refuzate moral, dar dorite biologic. I. Grigoras citeaza, în
acest sens, din "Metamorfozele " lui Ovidiu, ca model al triumfului slăbiciunii de caracter
asupra inteligenţei şi simţului moral sau pe Sf. Ap. Pavel, ca model al antinomiei dintre voinţă
şi faptă.

Ca şi binele, răul este gradual. Nu orice rău este rău în mod absolut. Gradualitatea răului
este de aceeaşi natură cu gradualitatea binelui, iar după unii filosofi, chiar în unitate
dialectică cu binele. Astfel, mai puţin binele poate fi interpretat ca rău, după cum mai puţin
răul poate fi interpretat ca bine, după împrejurări.

Considerăm, interesant punctul de vedere al Mariettei C. Moraru cu privire la


problema devalorizării morale. Termenul este actualizat de autoare după punctul de vedere
al lui Max Scheler cu privire la resentiment. "resentimentul este o autointoxicatie psihică, care
are cauze şi consecinţe bine determinate. El este o atutidine psihică posibilă, care se naşte
datorită unei nerealizări sistematice a unor descărcări ale anumitor emoţii şi afecte, care în
sine sunt normale şi aparţin naturii umane şi care au drept consecinţă o anumită atitudine de
durată faţă de tipuri determinate de false valori şi faţă de judecăţile de valoare care le
corespund"

Pornind de pe această bază explicativă, se explică devalorizarea morală ca produs


negativ al concurenţei dintre "dorinţele, trebuinţele şi sentimentele unui prezent valoric
subiectiv imperfect dar comod prin echilibrul autoestimativ al forului sau interior ce este, în
general structurat şi pe legea minimului efort şi nevoia de a depăşi prezentul dat a ceea ce
este subiectul" . Se invocă, aici, una dintre cele mai frecvente şi aparent "nevinovate""cauze
ale devalorizării morale ca menţinere în mediocritate şi suficienţă: tendinţa omului cu slaba
educaţie morală de a abdica de la comandamentele morale înalte ca efect al instinctului
biologic de conservare.

Totodata, definiţia resentimentului oferită de Max Scheler deschide o problema de mare


importanţă psihopedagogică: acumularea de tensiuni şi eşecuri determină o dramatică
schimbare de roluri între bine şi rău: binele devine rău, iar răul, deşi iniţial este recunoscut, i
se deturnează sensul, pentru a echilibra lipsa de satisfacţie.

Rezultă, indubitabil, că binele şi răul sunt, în ultimă instanţă, coexistente în om ca


potenţialitate. Depinde de mediul educaţional moral ca omul să prefere binele autentic, să
prefere mai binele, să prefere cel mai mare bine posibil, sau să cadă în "păcatul
" resentimentului, metamorfozând răul în bine şi actul imoral în fapta morală autentică.

9
Analiză comparată
- Ca şi binele, răul este gradual.

- Nu orice rău este rău în mod absolut.

- Gradualitatea răului este de aceeaşi natură cu gradualitatea binelui, iar după unii filosofi,
chiar în unitate dialectică cu binele.

- Mai puţin binele poate fi interpretat ca rău, după cum mai puţin răul poate fi interpretat
ca bine, după împrejurări.

- Conceptual şi practic, binele stă întotdeauna alături de rău. Conceptual, în sensul


polarităţii enunţate a categoriilor eticii, astfel încât oricărei valori etice îi putem determina
antivaloarea corespondentă, cu statut axiologic, nu numai logic. Binelui îi corespunde răul, în
toate determinaţiile sale derivate : onoare-dezonoare, demn-nedemn, cinste-necinste etc.

- Binele şi răul sunt, în ultimă instanţă, coexistente în om ca potenţialitate.

10
Încheiere
Binele și răul sunt categorii fundamentale ale moralei pentru că binele și răul, dreptatea și
nedreptatea sunt valori, acest lucru mai înseamă și că omul este o ființă axiologică, este
homo valens , adică o ființă valorizatoare, un subiect axiologic, capabil să prețuiască binele
și răul , și să-l creeze, în general să creeze valorile morale,politice, economice, estetice,
științifice, filosofice. Omul, fiinta limitata inclinata mai degraba sa faca rau, se manifesta
totusi ca fiinta morala daca respecta legile divine: il iubeste pe D-zeu si se iubeste pe sine,
iubindu-si semenii.
Binele și răul, în funcție de contextul în care acești doi termeni sunt folosiți, acționează sau
reactionează asupra noastra cu un impact mai mare sau mai mic. Ca să fie mai ușor de
acceptat acești termeni, religia le-a "oferit contur și chip", le-a oferit și o "poveste" ca omul
să ințeleagă semnificația lor. Astfel a apărut și lupta dintre bine și rău, balanța sau echilibrul
universal care trebuie menținut pentru ca ciclul naștere-dezvoltare-moarte să poată
continua. Răul în religie este reprezentat de demoni, diavoli, îngeri căzuți pe cînd binele
este reprezentat de Dumnezeu, îngeri etc. Un asamblu de cuvinte, definiții, entități, care
intră in categoria de bine sau rău, dar în fond, "CE ESTE BINELE? DAR RĂUL?".
"Nu există demoni sau diavoli, ci pur și simplu, omul este rău prin firea lui.” George Carlin.

11
Cuprins:

1.Introducere

2.

-Conţinutul şi semnificaţia binelui moral

-Modele filosofice ale binelui moral

-Răul și binele

-Analiză comparată

3.Încheiere

12
Bibliografie:

1.https://cuvantultinerilor.ro/didactic/filosofie/binele-si-raul-teorii-morale/

2. http://mythologica.ro/mitul-luptei-dintre-bine-si-rau/

3. https://ru.scribd.com/doc/71157287/binele-si-raul#logout

4. http://mythologica.ro/dualism-intre-bine-si-rau

13