Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (C.E.E.A.

) sau EuroAtom

Tratatul CEEA a foat semnat la Roma la 25 martie 1957 si a intrat in vigoare la 01 ianuarie 1958.

Scopul definit in tratat a fost acela de a contribui prin stabilirea conditiilor necesare formarii si
dezvoltarii rapide a industriilor nucleare la ridicarea nivelului de viata in statele membre si la
dezvoltarea schimburilor cu alte tari.

Dispozitiile tratatului prevedeau:

Ø realizarea unei piete comune nucleare, care a fost constituita la 01 ianuarie 1959 si completata
cu un tarif extern comun.

Ø privind nivelul aprovizionarii au fost stabilite 2 reguli;

a.) pricipiul accesului egal la resurse (interzicerea partilor destinate sa acorde o pozitie privilegiata
anumitor utilizatori),

b.) o politica comuna in domeniul aprovizionarii.

Ø pentru domeniul industrial tratatul contine 2 tipuri de dispozitii:

a.) unele referitoare la investitii,

b.) unele referitoare la intreprinderile comune.

Ø pentru cercetare si pentru difuzarea cunostintelor au fost mentionate 2 sarcini:

a.) privind cercetarea, dispozitiile nu se limiteaza numai la domeniul nuclear, ci se extind la biologie
si agricultura,

b.) in domeniul difuzarii cunostintelor, tratatul stabileste acele cunostinte asupra carora
comunitatea dispune.

EURATON mai are si alte competente:

Ø protectia sanitara prin care se stabilesc norme si prin care se exercita un fel de putere
politieneasca in domeniul sanatatii publice si securitatii

Ø controlul de securitate cu scop de a impiedica deturnarea mineralelor, materialelor fisionabile si

garantarea respectarii aprovizionarii corecte.

Comunitatea Economica Europeana (CEE)

Dintre cele trei Comunitati, care au constituit ceea ce ani de zile s-a numit Comunitatile Europene
(CE), CEE este de departe cea mai importanta si mai avansata in ceea ce priveste amploarea si
instrumentele. Tratatul CEE, prin continutul sau si, poate si mai evident, prin misiunile sale dezvaluie
combinatia preferintelor economice si a obiectivelor politice, ca, de altminteri, si balanta puterii care
a prevalat in timpul negocierilor ce au dus la semnarea sa in 1957.

Elementul central al Tratatului din 1957 a fost infiintarea unei piete comune, adica a unei zone
economice in cadrul careia sa aiba loc circulatia libera a bunurilor, serviciilor, persoanelor si
capitalului. Accentul a fost pus in principal pe eliminarea taxelor si a restrictiilor cantitative si pe
suprimarea oricarei forme de discriminare bazata pe nationalitate. Se indica o abordare economica
mai liberala decat cea din Tratatul de la Paris prin accentul pus pe abolirea barierelor comerciale,
prevederile pentru
o politica de concurenta a CEE, dupa modelul antimonopolist din SUA, si atitudinea negativa cu
privire la ajutorul de stat, in pofida restrictiilor incluse in Tratatul de la Roma. Aceasta se poate
explica in termenii unei deschideri mai mari a noului tratat. Era, de asemenea, o oglindire a increderii
mai mari a guvernelor europene in eficacitatea mecanismelor de piata, o incredere castigata treptat
prin performantele economice din anii anteriori.

De la intrarea in vigoare si pana la inglobarea sa in tratatul de la Maastricht in 1992 in cei peste 30 ani
de functionare, tratatul CE a cunoscut diverse modificari fie in interpretarea sa, fie in litera sa. Intr-un
proces complex si divers, ratiunile care au dus la completarea, adoptarea sau modificarea tratatului,
au fost si ele diverse si complexe, de la evenimente politice interne si externe pana la noutati "din
sistemul mondial".

Intre principalele adaptari ale tratatului amintim:

- evolutia sitemului institutional al comunitatii cu modificari in modul de luare a deciziilor in

consiliu, "compromisul de la Luxemburg" de la 1966. Fuzionarea executivelor celor 3 comunitati,
1967. Noi competente ale Parlamentului, noi institutii (Curtea de conturi);

- extinderea geografica a integrarii prin aderarea de noi state, fapt care a dus la adaptari tehnice
(in compozitia institutiilor sau in sistemul de vot) la noi fonduri structurale, la noi mecanisme
bugetare.

- extinderea competentei comunitare la noi domenii (mediu, moneda, pescuit);

- Actul Uni-European, 1986, care a intarit tratatul CE si a cuplat langa integrarea economica un
sistem de cooperare in politica externa a statelor membre.

Obiectivele CE au fost completate in cei 40 de ani datorita caracterului evolutiv si dinamic al

procesului de constructie comunitara.

Se poate afirma ca obiectivul urmarit, neexplicit acum in tratat era integrarea economiilor
statelor membre. Aceasta reiese chiar din preambulul la tratat care se refera la necesitatea de a
intari unitatea economica, de a asigura dezvoltarea armonioasa a acestora prin reducerea decalajului
dintre diferitele regiuni si sprijinirea acelora mai putin favorizate.
 Obiectivul general a fost prevazut sa se realizeze prin:

1 - crearea unei piete comune caracterizata printr-un anumit numar de libertati;

2 - apropierea progresiva a politicii economice a statelor membre prin care sa se sprijine evolutia
comunitatii cu scopul de a asigura:

- dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice in ansamblul comunitatii

- expansiunea economica continua si echilibrata;

- cresterea accelerata a nivelului de viata;

- relatii mai stranse intre tarile membre.

1.3.Aranjamentele monetare europene: Sarpele monetar si Sistemul Monetar European

Tratatul de la Roma din 1957, semnat de sase tari europene (Germania, Belgia, Franta, Italia,
Luxemburg si Olanda) marcheaza pasul principal spre integrarea monetara europeana, chiar daca
Comunitatea Economica Europeana asa cum era imaginata in acest tratat nu includea integrarea
monetara. Obligatiile monetare ale statelor membre nu treceau dincolo de coordonarea politicilor lor
monetare, iar obligatia de a liberaliza miscarile de capital era limitata la nivelul necesar pentru a
asigura buna functionare a Pietei Comune. Cu toate acestea, problema integrarii monetare, ce a
aparut la inceputul anilor 1960, nu avea sa mai dispara vreodata.

Sarpele monetar
Bazele constructiei monetare europene au fost puse la summitul de la Haye din decembrie 1969, in
cursul caruia Consiliul European adopta o directiva de relansare a constructiei comunitare. Acordul
Smithsonian (Institutul Smithsonian) de la Washington, din decembrie 1971, care a marit marja de
variatie admisa in cadrul Sistemului Monetar International de la 1% la 2,25%, a grabit crearea unui
mecanism specific al tarilor europene. Marjele de fluctuatii ale tarilor europene in raport cu dolarul
fiind largite la 2,25%, insemna implicit ca doua tari europene pot avea o marja maximala de 9% (de
4,5% intre ele). Astfel, tarile europene au decis sa stabileasca intre ele un sistem de schimb bazat pe
limitarea mai stransa a mijloacelor de fluctuatie, care ar fi dus la stabilizarea cursurilor de schimb si
protejarea impotriva variatiilor dolarului.

In aprilie 1972, cele sase tari ale Europei comunitare (Franta, Germania, Belgia, Olanda, Italia si
Luxemburg) semneaza Acordurile de la Bale care prevedeau marjele superioara si inferioara de
fluctuatie autorizate, in raport cu dolarul si anume de 2,25%, dar si marjele de fluctuatie intre ele
care era tot de 2,25%. Cu aceasta constrangere aditionala , sistemul a fost numit sarpele monetar
(banda de fluctuatie limitata intre tarile europene) in "tunel" (marja de fluctuatie in raport cu
dolarul). Sarpele monetar este constituit din evolutia fiecarui cuplu de monede europene, ale caror
cursuri de schimb nu pot sa se indeparteze unul de altul mai mult de 2,25% cu totul (latimea sarpelui
este de doua ori mai mica decat aceea a tunelului, care are ca punct de referinta dolarul). La o luna
dupa acest acord, alte trei tari au aderat la sistem si anume Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, iar
ceva mai tarziu si Norvegia. Dorinta statelor europene a fost la acea vreme de a se implica mai activ
in determinarea fundamentelor unei noi ordini monetare internationale. Trebuie precizat faptul ca
sarpele monetar s-a dezvoltat, evoluand dinspre o rigiditate excesiva a cursurilor de schimb, la
inceputurile sale, catre o maniera mai flexibila, spre finalul functionarii sale.

In scurta sa evolutie sarpele monetar s-a confruntat cu fluctuatii bruste. Chiar din prima luna de la
aderarea sa la sistem, lira sterlina iese din acesta ca urmare a unei grave crize a platilor externe; mai
apoi urmeaza si Danemarca care paraseste sistemul in iunie, dar revine in luna octombrie a aceluiasi
an (1972). Luna ianuarie 1973 debuteaza cu flotarea lirei italiene, care paraseste sarpele in februarie.
In martie 1973 Suedia se asociaza la sistem, iar marca germana se reevalueaza cu 3%. Tot in acest an
este infiintat Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM) care avea urmatoarele functii: sa
monitorizeze sistemul comunitar al cursurilor de schimb, sa asigure natura multilaterala a
interventiilornete ale bancilor centrale asupra monedelor europene. Anul 1974 este anul in care
Franta paraseste sistemul ca mai apoi sa revina in iulie 1975, dupa care in martie 1976 se retrage din
nou. Incepand cu acest an sarpele monetar european s-a redus la o zona a marcii, avand in jur marca
germana, florinul, coroana daneza, francul belgian si luxemburghez, iar realinierile devin tot mai
frecvente. Cererile unilaterale de realiniere a paritatilor pivot nu au fost semnificative in perioada
1977-1978, acesti ultimi ani de functionare a sarpelui generand masuri moderate de folosire a
cursurilor de schimb ca instrumente de ajustare economica. Esecul sarpelui monetar poate fi explicat
prin absenta coordonarii politicilor economice si prin rezultate divergente in materie de inflatie si
somaj. Cu alte cuvinte, tarile raspund socurilor prin politici economice independente.

Sistemul Monetar European

Crearea Sistemului Monetar European a fost negociata in cursul anului 1978 si a intrat in vigoare in
1979. SME apartine categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitata, fiind o combinatie intre
cursurile fixe si fluctuante si rezultand un sistem de schimburi "stabile si ajustabile".

Obiectivele SME vizau:

· limitarea deprecierii sau aprecierii unei monede in raport cu altele la maximum 2,25% de
o parte si de alta a unui curs "pivot";

· facilitati de creditare pe termen scurt si asistenta financiara pe termen mediu;

· crearea unui fond comun care sa sustina aceste facilitati de creditare;

· restabilirea competitivitatii intreprinderilor, care presupune o reducere a costurilor, prin

reducerea costului salarial;

· stabilitatea preturilor, ca obiectiv final.

· crearea alaturi de propriul mecanism si a unei monedei proprii, denumita ECU (European
Currency Unit).

La momentul lansarii sale, sistemul se definea prin urmatoarele trasaturi principale:

1. unitatea monetara europeana, care era definita ca un cos in compozitia caruia intra o
suma de 12 monede; ECU era activul principal al SME, fiind un numerar abstract; valoarea sa era
egala cu suma monedelor care o compun. Ponderea monedelor participante s-a stabilit, la momentul
compunerii, pe baza unui set de criterii economice dar si subiective. Criteriul economic viza:
ponderea tarii respective in PNB-ul cumulat al CEE; ponderea tarii in comertul reciproc; ponderea
tarii in sistemul de sprijin financiar al SME. Incepand cu anul 1979, aceste criterii au servit doar ca
indicatori cadru, fiind ajustate cu alti determinanti mai putin economici.

2. sistemul cursurilor bilaterale, care era conceput pentru a functiona in mod simetric
astfel: fiecare tara isi fixa rata de schimb in raport cu ECU: "cursul pivot". Plecand de la acest curs
pivot, cursurile pivot bilaterale erau determinate intre tarile europene. Fiecare tara se angaja sa
mentina rata de schimb fata de celelalte in interiorul benzii de 2,25% (6% pentru Italia, ca si pentru
noii aderenti: Spania in iunie 1989, Marea Britanie in octombrie 1990, Portugalia in aprilie 1992).
Aceste rate de schimb bilateral erau utilizate pentru construirea ratelor de schimb centrale de
schimb in cadrul SME. Caracteristic SME este denominarea ratelor centrale in ECU.

3. indicatorul de divergenta, care este elementul de noutate al SME si care arata momentul
cand Bancile Centrale trebuie sa intervina pe piata; momentul este stabilit atunci cand 75% din marja
de 2,25% este atinsa. Indicatorul se calculeaza dupa formula:

IDi = unde, si - cursurile valutare de piata pentru valuta i

ci - cursurile centrale pentru valuta i

wi - ponderea valutei in cosul valutar

Cand o tara si-a atins cursul de sus fata de o alta (care deci atinge cursul de jos) bancile centrale ale
celor doua tari trebuie sa reactioneze pentru a mentine paritatea. Banca centrala a monedei forte
trebuie sa-si vanda moneda in schimbul celei ce apartine tarii cu moneda slaba; in acelasi timp, banca
centrala a monedei slabe trebuie sa-si cumpere propria sa moneda in schimbul rezervelor sale. In
sfarsit, cand o tara nu mai poate sa-si mentina paritatea in interiorul benzii inguste, se poate produce
o realiniere intre paritati. Ea consta in devalorizarea monedelor slabe si reevaluarea monedelor
puternice. Regulile SME lasa sa se inteleaga ca doua tari care se apropie de marjele lor de fluctuatie
trebuie amandoua sa intervina; dar nu este o regula obligatorie. In practica, tara a carei rata de
schimb se apreciaza nu intervine, in timp ce tarile cu mai multa inflatie si cu moneda slaba o fac.

4. mecanismul de creditare, care avea la baza Fondul European de Cooperare Monetara

(FECOM), infiintat in aprilie 1973; statele participante trebuiau sa transfere 20% din rezervele lor in
aur si dolari in schimbul ECU acestui fond; depozitele imbracau forma unor acorduri de swap
reinnoibile la fiecare trei luni, sumele fiind ajustate permanent in functie de fluctuatiile activelor de
rezerva, de pretul aurului si de cursul de schimb al dolarului american; depozitele oficiale in ECU
puteau fi utilizate pentru sustinerea mecanismelor de interventie in baza unor credite dar nu si
pentru interventii directe.