Sunteți pe pagina 1din 47

Metabolismul proteinelor şi al

aminoacizilor
 Pentru organismul uman şi animal, proteinele reprezintă atât cantitativ, cât şi biologic,
biomolecule de importanţă primordială.
 Proteinele nu au roluri energetice în condiţii obişnuite, în schimb în inaniţie,
după epuizarea rezervelor de glucide şi lipide, catenele hidrocarbonate din
structura aminoacizilor sunt degradate până la CO2 şi H2O asigurând temporar
supravieţuirea organismului.
 Pentru sinteza celor peste 5 milioane de proteine, cât se estimează a fi existente în
organismul uman, este necesară prezenţa celor 22 de aminoacizi care intră în structura
lor.
 În decursul evoluţiei sale, organismul uman a pierdut capacitatea de sinteză pentru 8
aminoacizi, pe care nu îi poate obţine decăt prin aport exogen de proteine vegetale sau
animale. Aceştia sunt aminoacizii esenţiali: valina, leucina, izoleucina, treonina.
metionina, lisina, fenilanina şi triptofanul. Doi aminoacizi, histidina şi arginina, sunt
indispensabili organismelor în creştere, sinteza lor endogenă este insuficientă pentru a
acoperi nevoile din perioada de creştere - aminoacizi semiesenţiali. Ceilalţi aminoacizi
pot fi obţinuţi prin sinteză, fiind deci aminoacizi neesenţiali.
 Totalitatea aminoacizilor liberi existenţi la un moment dat în organism, în special în
fluidele acestuia, constituie fondul metabolic comun de aminoacizi (metabolic pool, în
limba engleză).
 Aminoacizii liberi din organism au următoarele provenienţe:
• hidroliza proteinelor alimentare (origine exogenă);
• sinteza de novo din componenţii neproteici (eliberaţi din proteinele tisulare prin
proteoliză endogenă sub acţiunea unor proteine specifice numite catepsine ).
Digestia proteinelor  Proteinele suferă acţiunea hidrolitică a enzimelor
proteolitice, elaborate de stomac, pancreas şi
intestin, până la nivelul de aminoacizi care sunt
absorbiţi prin mucoasa intestinală.
 În funcţie de modul de acţiune al peptidazelor,
acestea pot scinda legăturile peptidice situate în
inleriorul unui lanţ polipeptidic (endopeplidaze) sau
de la capetele acestuia (exopeptidaze).
Exopeptidazele sunt aminopeptidaze sau
carboxipeptidaze, după cum detaşează amoniacul
N-terminal sau C-terminal al lanţului peptidic.
 Majoritatea peptidazelor digestive cu excepţia
celor intestinale, sunt recrutate de celule
producătoare în forme inactive numite proenzime
sau zimogeni, pentru a proteja celulele şi canalele
secretoare de acţiunea lor proteolitică.
 Pepsina este o endopeptidază care atacă specific legăturile
peptidice, la care participă aminoacizii aromatici fenilalnină, tirozină
şi într-o mai mică măsură metionina şi leucina;
 Gastricsina (numită şi pepsina C) se formează alături de
pepsină prin acţiunea pepsinogenului. La sugari, gastricsina este
enzima predominantă, deoarece la aceştia sucul gastric are o
aciditate mai mică;
 Tripsina este o endopeptidază pancreatică care scindează
legăturile peptidice la care participă cu gruparea carboxil care
provine de la un aminoacid bazic, lizină sau arginină;
 Chimotripsina, endopeptidază pancreatică, are acţiune
hidrolitică asupra legăturilor peptidice, la care participă cu grupări
carboxil, fenilalnină, tirozină, triptofanul;
 Elastaza este o endopeptidază pancreatică care
hidrolizeaza elastina şi alte proteine, având specificitate pentru
legăturile peptidice la care participă aminoacizi cu caracter
hidrofob;
 Carboxipeptidaza este o exopeptidază pancreatică
secretată ca procarboxipeptidază şi este activată de tripsina.
Scindează hidrolitic aminoacizii de la capetele C terminale ale
lanţurilor peptidice;
 Aminopeptidaza este o exopeptidază secretată de celulele
mucoasei intestinale, care scindează hidrolitic aminoacizii din
capetele N-terminale ale peptidelor;
 Dipeptidazele sunt exopeptidazele care acţionează chiar la
nivelul enterocitelor, asigurând ruperea ultimei legături peptidice.
Absorbţia aminoacizilor

Aminoacizii eliberaţi prin hidroliza proteinelor, traversează membrana intestinală şi


prin vena portă ajung la ficat. Ficatul reţine o parte din aminoacizi, iar restul este
distribuit celorlalte ţesuturi, prin circulaţia sistemică.

 Absorbţia aminoacizilor este, în cea mai mare parte, mediată de proteine


transportoare specializate, numite translocaze;

 Aminoacizii sunt transportati fie printr-un sistem facilitativ, fie printr-un sistem
transportor activ.

 Există 5 sisteme de transport pentru aminoacizi, în funcţie de anumite


caracteristici structurale:
 pentru aminoacizi neutri cu moleculă mică;
 pentru aminoacizi neutri cu moleculă mare;
 pentru aminoacizi bazici;
 pentru aminoacizi cu caracter acid;
 pentru prolină şi oxiprolină;

 Se absorb preferenţial L-aminoacizii decât D-aminoacizii;


Transportul aminoacizilor

 Absorbţia aminoacizilor se face cu


consum de energie şi prezenţa obligatorie a
ionilor de Na+, din acest punct de vedere
transportul aminoacizilor fiind asemănător cu
cel al glucozei;
 În absorbţia aminoacizilor, un rol
important îl joacă vitamina B6, care
însoţeşte fluxul acestora şi intevine în
mecanismul de metabolizare al acestora;
 Aminoacizii absorbiţi sunt preluaţi de
circulaţia sangvină şi constituie „fondul
metabolic" de unde sunt dirijaţi spre procese
de degradare sau biosinteză, în funcţie de
necesităţile organismului.
 Într-o mică măsură, aminoacizii
plasmatici sunt eliminaţi în urină,
aminoaciduria, atingând nivelul cuprins între
500 - 800 mg/ 24 h.
 Au fost descrise numeroase boli
metabolice caracterizate prin eliminarea
urinară excesivă a unuia sau mai multor
aminoacizi (aminoacidurii patologice).
Transportul aminoacizilor. Patobiochimie

 Pacienţii care suferă de cisteinurie au


deficienţe în transportul cistinei, lizinei şi
argininei la nivel intestinal şi rezultatul este
apariţia lor în urină.
 Totuşi aceşti pacienţi nu manifestă o
deficienţă în sânge a acesor aminoacizi.
 Pacienţii care suferă de boala Hartnup au
deficienţe în transportul aminoacizilor la nivel
renal şi nu pot reabsorbi aminoacizii din filtratul
glomerular. În consecinţă o mare parte din
aminoacizi sunt excretaţi în urină
(hiperaminoaciduria).
 Unii din pacienţi au simptome similare cu
pelagra, ataxie şi boli neuropsihice. Tratamentul
include vitamina Niacina (acid nicotinic) care
sunt necesare pentru sinteza de NAD si NADP
(deci agenţi reducători necesari pentru
producerea de energie).
Degradarea proteinelor tisulare
Proteoliza intracelulară
 Proteinele din celule sunt supuse unor procese continue de sinteză şi degradare
(TURNOVER). Proteoliza intracelulară reprezintă unul dintre mecanismele fundamentale ale
vieţii organismelor eucariote. În cadrul proceselor de îmbătrânire, declinul progresiv şi
ireversibil al diferitelor funcţii fiziologice, se află în relaţie directă cu acumularea celulară de
proteine deteriorate. Pentru menţinerea homeostaziei celulare este necesar ca aceste
proteine să fie eliminate.
Exemplu: Eritrocitele au o viaţă medie de 120 zile. Zilnic mor 300.000 milioane eritrocite
care sunt fagocitate. În acelaşi timp sistemul reticulocitar generează noi eritrocite (turnover
celular). Hemoglobina (aprox. 3 kg/an din eritrocite este degradată în lizozomi la aminoacizi
care sunt reutilizaţi pentru sinteza hemoglobinei (Turnover proteic)
 Organismul uman dispune de două mecanisme intracelulare de degradare a acestor
proteine anormale:
 Proteoliza lizozomală. Acest proces de degradare, decurge fără consum de energie
(ATP) şi este localizat în lizozomi. Pe această cale, sunt degradate proteinele extracelulare,
proteinele membranare şi proteinele celulare cu viaţă lungă. Enzimele proteolitice localizate în
lizozomi sunt catepsinele.
 Proteoliza prin sistemul ubiquitină – proteazom. Procesul se desfăşoară în citosolul
sau nucleul celulelor eucariote şi necesită consum de energie metabolică (ATP). Ubiquitina
este un polipeptid constituit din 76 resturi de aminoacizi şi este universal răspândit.
Fiecare proteină are o secvenţă semnal de adresare şi nu va ajunge la destinaţia sa
normală asemenea unei scrisori pe care s-a uitat să se scrie adresa. Aceste proteine ca şi
cele îmbătrânite sau deteriorate sunt marcate cu o etichetă de către ubiquitină, care
condamnă definitiv proteina prin ceea ce s-a numit „kiss of death” (sărutul morţii).
Proteoliza intracelulară

O
UBIQUITINA C
O
ATP + E1-SH
ENZIMA DE
E1 ACTIVARE ♦ ubiquitina este activată prin intermediul
AMP + PPi enzimei de activare E1 şi ATP-ului;
O ♦ ubiquitina este transferată către enzima de
UBIQUITINA C
~ S-E 1
conjugare formând o nouă legătură tioester;
♦ cu ajutorul unei transferaze se realizează
E2~SH
E2 ENZIMA DE
CONJUGARE
formarea unei legături peptidice cu un rest de lisină
E1~SH
O din proteina marcată;
♦ complexul ubiquitină - proteină este
UBIQUITINA C
~ S-E
Proteina tinta - NH Lys
2
degradat prin acţiunea unui sistem multienzimatic
2
UBIQUITIN
E3 LIGAZA E3 hidrolitic CF1, CF2, CF3;
E2~SH ♦ în final ubiquitina – C – terminală este
O
UBIQUITINA C
hidrolizată eliberănd ubiquitina care este recirculată;
N Lys Proteina tinta ♦ proteina sau restul polipeptidic este
UBIQUITIN
E4 C-TERMINAL H prelucrat apoi în „proteazomul 26S” care este o
HIDROLAZA adevărată instalaţie celulară de distrucţie proteică,
O până la unităţile structurale care sunt aminoacizii.
+ Aminoacizi
UBIQUITINA C
O

Fig. 5.3 Degradarea


Degradarea proteinelor
proteinelor prinubiquitinilare
prin ubiquitinilare
Metabolismul aminoacizilor. Rolul organelor şi stării de nutriţie

După mese (fed state) predomină procesele de sinteză


Între mese (fasting state) predomină procesele degradative

 Toţi aminoacizii
participă la următoarele
procese:
 decarboxilarea;
 dezaminarea oxidativă
 transaminarea;;
Decarboxilarea
 Reacţiile de decarboxilare sunt reacţii ireversibile prin care aminoacizii sunt transformaţi în
amine sub acţiunea unor decarboxilaze ce acţionează dependent de vitamina B6 (sub formă
de piridoxal fosfat, PALPO).

Aminele formale pot fi încadrate în trei categorii:


■ amine hiogene - amine cu funcţii biologice;
■ amine structurale - devin componente ale unor substanţe de mare importanţa
biologică: fosfolipidele, acizi biliari, coenzima A;
■ amine toxice - care iau naştere în intestin sub acţiunea microorganismelor
din flora intestinală, având şi unele roluri biologice.

 Din histidină, sub acţiunea histidindecarboxilazei, localizată în rinichi, ficat şi intestin, se


obţine histamină care este implicată în reacţiile de tip alergic, fiind însă si vasodilatator.
Eliberarea histaminei din mastocite cauzează simptomele diferitelor alergii. Histamina se leagă
de receptori specifici (H1 sau H2) şi determină dilatarea vaselor de sânge, creşte
permeabilitatea capilarelor permiţând anticorpilor să treacă din capilar în ţesutul
înconjurător, determină constricţia bronhiolelor, stimulează secreţia acidă în stomac.
Decarboxilarea aminoacizilor
 Acidul glutamic este decarboxilat sub acţiunea unei glutamic decarboxilaze (din ţesutul
cerebral) cu formare de acid - aminobutiric. Acidul aminobutiric (GABA) are rol în
transmiterea impulsului nervos şi este agent de blocare al sinapselor.

Decarboxilările pot fi uneori încadrate într-o secvenţă de reacţii:


• biosinteza catecolaminelor având ca punct de plecare un aminoacid esenţial
fenilalanina;
• biosinteza serotoniei şi melatoninei având ca precursor triptofanul.
Aminele structurale, odată obţinute, devin componente ale unor substanţe de mare
importanţă biologică cum ar fi fosfolipidele, acizii biliari, coenzima A, PTA, etc.

 Serina prin decarboxilare formează etanolamina (colamina) şi care, printr-o metilare


ulterioară, cu S-adenozil-metionină (SAM), se transformă în colină; cele trei substanţe fiind
alcooli cu azot, care intră în structura glicerofosfolipidelor şi sfingomielinelor.
Decarboxilarea aminoacizilor

 Cisteina prin decarboxilare formează cisteamina component al CoASH şi PTA, care prin
oxidare trece în taurină, component al acizilor biliari.

 Acidul aspartic are două moduri de a se decarboxila, rezultând α-alanina şi -alanina, sub
acţiunea aspartat decarboxilazei I si II. -alanina este component structural al unor dipeptide
(carnozina, anserina) acid pantotenic, coenzima A, PTA, etc.

 Treonina formează prin decarboxilare propanolamina, component al vitaminei B12.


Decarboxilarea aminoacizilor

 Aminele toxice iau naştere în intestin sub acţiunea enzimelor din flora intestinală.
Aminoacid decarboxilazele sunt răspândite şi la bacterii, ceea ce explică prezenţa aminelor în
flora intestinală.

Aminele toxice se formează normal în cantitate redusă şi au următoarele roluri:


• intervin în procesele de putrefacţie;
• în cantităţi mici sunt neurotransmiţători;
• spermina participă la împachetarea ADN.
Dezaminarea oxidativă
Prin acest proces, aminoacizii se transformă în cetoacizii corespunzători, eliberând
amoniac. Procesul este o dehidrogenare în care participă ca acceptori de hidrogen FMN,
FAD, NAD+, NADP+.
Sunt cunoscute mai multe sisteme enzimatice:
► L-aminoacid-oxidaza, având drept coenzimă FMN, localizată în reticulul
endoplasmatic, care acţionează asupra majorităţii aminoacizilor. Nu acţionează asupra
aminoacizilor diaminomonocarboxilici şi aminoacizilor monoaminodicarboxilici.
► D-aminoacid-oxidaza, având coenzimă FAD, cu funcţie neprecizată, deoarece
aminoacizii din organismul uman aparţin seriei L.
► L-glutamat-dehidrogenaza, având drept coenzimă NADP+ este cea mai importantă
coenzimă din această categorie, având o mare specificitate pentru acidul glutamic. Este o
enzimă allosterică, localizată prioritar în ficat, rinichi, creier, intestin.
NADPH + H +
COOH NADP+ COOH COOH
CH2 Glutamatdehidrogenaza CH2 HOH CH2
CH2 CH2 CH2 + NH3

CH NH2 C NH C O
COOH NADP+ NADPH + H + COOH COOH
Acid glutamic Acid iminoglutaric Acid alfa-cetoglutaric

Acidul α-cetoglutaric este intermediar al ciclului Krebs. Este singura reacţie prin care
organismul sintetizează α-aminoacizi prin încorporarea azotului anorganic din amoniac.
Transaminarea

 Transaminarea este procesul de transfer al grupării amino de la un - aminoacid pe


un  -cetoacid. La această reacţie participă toţi aminoacizii, excepţie treonina şi lisina.

transaminaze
R1-CH-COOH + R2-C-COOH R1 C COOH + R2-CH-COOH
NH2 O O NH2

• -cetoacizii care participă în reacţiile de transaminare sunt: acidul piruvic, acidul


oxalilacetic, acidul -ceto glutaric, ultimii doi fiind intermediari ai ciclului Krebs.
• Cele mai importante reacţii sunt catalizate de GOT (glutamic-oxalilacetic-
transaminază) şi GTP (glutamic-piruvic-transaminază).

 GPT catalizează procesul reversibil de transfer al grupării arnino de pe acidul glutamic


pe acidul piruvic, cu formarea simultană a acidului -cetoglutaric şi -alaninei.

GPT

ALT
Transaminarea

 GOT catalizează procesul reversibil de transfer a grupării amino pe acidul oxalilacetic cu


formare de acid aspartic şi acid α-ceto-glutaric.

AST

 Sediul acestor transformări este ficatul, rinichii, inima, muşchii, creierul, etc.
 În funcţie de necesităţile organismului, procesele se îndreaptă într-un sens sau altul, cu
formarea unui anumit component.
 Determinarea activităţii celor două enzime prezintă valoare diagnostică în afecţiuni
hepatice, infarct miocardic, afecţiuni musculare, informaţiile referitoare la gravitatea bolii fiind
diferite datorită localizării diferenţiate a acestora (ALT – numai în citoplasmă, AST – localizare
mixtă şi, deci, modificare semnificativă în condiţiile unor afecţiuni ce se cronicizează.
Metabolismul amoniacului
Sursele de amoniac sunt următoarele:
• dezaminarea aminoacizilor;
• hidroliza grupărilor amidice ale glutaminei şi asparaginei sub acţiunea glutaminazei şi
asparaginazei;
• dezaminarea bazelor purinice şi pirimidinice;
• hidroliza ureei sub acţiunea bacteriilor intestinale;

• degradarea resturilor proteice;


• oxidarea aminelor sub acţiunea unor
aminoxidaze intestinale.
Amoniacul este un produs catabolic
toxic, care se formeză continuu în
organism, iar concentraţia sa în sânge
este 0,1 - 0,2 mg/ 100 mL
Pentru menţinerea între aceste limite
inofensive pentru organism, sunt
necesare procese de detoxifiere,
reprezentate de:
a) ciclul glutaminei;
b) ciclul ureogenetic.
a) Metabolismul glutaminei
 Funcţia de vehiculare a amoniacului face ca nivelul plasmatic al glutaminei să
depăşească de 2-3 ori concentraţia sanguină a oricărui aminoacid, având un nivel de 6-10 mg /
100 mL sânge. Sinteza sa este catalizată de glutamin sintetază (o ligază) prezentă în toate
celulele. Procesul necesită activarea prealabilă a acidului glutamic având ca sursă de energie
ATP.

 Glutamina astfel formată este preluată de


fluxul sanguin, ajunsă la nivelul ficatului sau
rinichilor, unde este scindată în componentele
iniţiale acid glutamic şi amoniac, sub acţiunea
enzimei glutaminază (o hidrolază).
Metabolismul glutaminei

 Glutamina îndeplineşte trei funcţii biologice esenţiale:


• detoxifierea organismului de efectul nociv al amoniacului;
• transport prin sânge al amoniacului neutralizat;
• donator de amoniac la nivelul rinichilor şi ficatului.
 La nivelul rinichilor, amoniacul rezultat prin hidroliza glutaminei generează săruri de
amoniu, care neutralizează compuşii cu caracter acid şi menajează rezervele alcaline, în
special ionii de Na+ şi K+. În prezenţa amoniacului, organismul poate economisi aceşti ioni
menţinând astfel rezerva alcalină la valoarea sa normală.
 La nivelul ficatului, glutamina participă în biosinteza bazelor purinice, cu menţiunea
că doi atomi de azot din structura scheletului purinic provin din glutamina.
Acidul glutamic liber, găsindu-se într-o cantitate limitată, mai ales la nivelul creierului, se
sintetizează intens prin transaminarea acidului α-cetoglutaric, intermediar al ciclului Krebs,
ceea ce face evidentă corelaţia dintre cele două procese metabolice.
b) Ciclul ureogenetic (ciclul KREBS-HENSELEIT)
 Amoniacul eliberat în ficat, prin dezaminarea oxidativă a acidului glutamic, la care se
adaugă amoniacul adus din sângele portal la intestin, este transformat de acest organ în uree.
Sinteza ureei are loc aproape în exclusivitate în ficat şi, într-o cantitate extrem de mică, în
creier.
 De precizat faptul că 80 - 90 % din totalul amoniacului este transformat în acest compus,
care este o substanţă solubilă în apă, fapt care-i permite să circule prin sânge, ajungând la
rinichi de unde este eliminată prin urină, fiind una din substanţele fără prag renal.
 Ureogeneza are loc cu participarea simultană a trei procese distincte:
• dezaminarea oxidativă a aminoacizilor;
• transaminarea;
• ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs).

Sinteza ureei se realizează în 5 etape:

1. Sinteza carbamil fosfatului. În etapa de debut a ciclului ureogenetic, în interiorul


mitocondriilor prin condensarea NH3, CO2 şi ATP, se formează carbamil fosfatul, un compus
instabil, sub acţiunea enzimei carbamoilfosfatsintetază I. La numele enzimei s-a adăugat
indicaţia I pentru a o deosebi de enzima similară localizată în citosol, numită carbamoilfosfat
sintetază (glutamină) care intervine în biosinteza nucleotidelor pirimidinice.
2. Sinteza citrulinei. Ornitina citosolică difuzează în mitocondrie, proces realizat de un
transportor de ornitină. Gruparea carbamil este transferată pe gruparea 5-aminică a ornitinei
rezultând citrulina. Procesul localizat tot în mitocondrie este catalizat de enzima ornitin-
carboimil-transferază (OCT). OCT este o enzimă hepato-specifică a cărei dozare este
utilizată pentru investigarea afecţiunilor hepatice.
Secvenţa ciclului ureogenetic
Ciclul ureogenetic

3. Sinteza acidului arginin succinic. Citrulina sintetizată mitocondrial difuzează în citosol


prin intermediul unei translocaze, unde se condensează cu acidul aspartic, provenit prin
transaminarea acidului oxalilacetic, intermediar al ciclului Krebs; în prealabil citrulina va
funcţiona într-o formă tautomeră.

Aşadar, acidul aspartic este furnizorul celei de a doua grupări aminice, din molecula
virtuală de uree.

4. Sinteza argininei. Acidul arginin succinic suferă o scindare în urma căreia se formează
arginina şi acid fumaric (reacţie reversibilă). Enzima arginin-succinat-liaza (ASL) care
catalizează această reacţie prin specificitate stereochimică, exclude formarea acidului maleic
izomerul geometric al acidului fumaric. Acidul fumaric, intermediar al ciclului acizilor tricarboxilici,
poate fi convertit în acidul oxalilacetic, care va genera prin transaminare acidul aspartic.

5. Hidroliza argininei. Arginina este precursorul imediat al ureei; prin hidroliza ei sub
acţiunea arginazei se obţine ureea şi ornitina care reîncepe întregul proces. Activitatea arginazei
este dependentă de prezenţa Co2+ şi Mn2+ şi inhibată competitiv de ornitina şi lizină.
Ciclul ureogenetic

 O transformare rapidă a amoniacului în uree este indispensabilă pentru buna desfăşurare


a ciclului Krebs şi în general a proceselor oxidative.

 Dacă amoniacul nu este suficient de rapid transformat în uree, el blochează acidul -


cetoglutaric pe care-1 transformă în acid glutamic, proces care va perturba buna desfăşurare a
ciclului acizilor tricarboxilici.

 Formarea unei molecule de uree necesită, din punct de vedere energetic, scindarea a
patru legături macroergice. Acest consum ridicat de ATP este compensat prin transformarea
amoniacului, într-un compus netoxic care prezintă o mare solubilitate în apă şi poate fi
transportat în formă liberă la rinichi.

 Etapele ureogenezei I, II, III, IV nu sunt specifice acestei căi metabolice. Astfel, etapa I
de formare a carbamilfosfatului apare şi în biosinteza bazelor pirimidinice. Împreună, etapele I,
II, III, IV, reprezintă calea de biosinteză a aminoacidului arginină.

 Singura etapă specifică ureogenezei este etapa V, catalizată de arginază. Arginaza


este specifică organismelor care excretă azotul proteic sub formă de uree (animale ureotelice)
şi se află localizată numai în ficat. S-a constatat că ureea se poate forma în cantităţi
nesemnificative şi în alte organe, cum ar fi creier şi rinichi.
Ciclul ureogenetic

Interrelaţia dintre ciclul ureogenetic şi ciclul acizilor tricarboxilici:

În concluzie:
 acidul glutamic, colectorul grupărilor aminice în relaţia de transaminare cu acidul oxalil
acetic (GOT) formează acidul aspartic;
 acidul aspartic, care joacă rol de vehicul al grupărilor aminice, cedează ciclului
ureogenetic gruparea aminică;
 acidul fumaric, rezultat prin clivajul acidului arginin succinic, urmând succesiunea
reacţiilor ciclului Krebs, devine din nou acid oxalilacetic, putând transporta o nouă cantitate
de grupări aminice.
Ciclul ureogenetic
Formarea ureei în condiţii de „fasting”

 Azotul este „colectat “ de la ceilalţi


aminoacizi de către glutamat prin reacţia de
transaminare. Ionul de amoniu este apoi
eliberat din glutamat sub acţiunea enzimei
glutamat dehidrogenazei (GDH) şi intră
ulterior împreună cu încă un atom de azot
din acid aspartic în compoziţia ureei.

 În condiţii de fasting ficatul menţine


nivelul glucozei în sânge pe seama
aminoacizilor (în special Ala) eliberaţi
prin degradarea proteinelor din muşchi
(gluconeogeneză). Azotul din Ala este
convertit în final în uree.
Ciclul ureogenetic
Patobiochimie

 Amoniacul este toxic pentru organism, în special pentru sistemul nervos. Din acest
motiv amoniacul este imediat îndepartat. În ficat, amoniacul este „fixat“ de enzima CPSI
în carbamoil fosfat şi apoi în uree. Defecte în enzimele din ciclul ureei duc la acumularea
de glutamină şi apoi amoniac în sânge. Pentru remediere există medicamente care ajută
la îndepartarea amoniacului din sânge.
Metabolismul creatinei

 O altă parte din azotul amoniacal rezultat prin dezaminarea oxidativă a aminoacizilor,
este utilizat sub formă de arginină (rezultată în ciclul ureogenetic), în formarea a trei compuşi
azotaţi: creatină, creatinfosfat şi creatinină.
 Creatinfosfatul este un compus macroergic, cu rol important în biochimia contracţiei
musculare. Precursorii creatinfosfatului sunt doi aminoacizi, arginină şi glicina, iar sinteza sa
are loc în trei etape distincte, localizate în trei organe diferite.

 Prima etapă de biosinteza are loc în rinichi şi constă în transferul grupării amidinice de pe
arginină pe glicină, sub acţiunea enzimei arginin-glicin-transamidinaza, cu formarea acidului
guanidinacetic şi ornitinei.
Metabolismul creatinei

 Acidul guanido acetic (glicocianina) este transportat pe cale sanguină la ficat, unde este
metilat sub acţiunea S-adenozil-metioninei (SAM), având ca rezultat creatină (acid metil
guanidin acetic).

 Creatina astfel sintetizată este eliberată în sânge, care o transportă la muşchi, unde sub
acţiunea ATP şi a enzimei creatinkinaza (creatinfosfokinaza) (CK) formează fosfocreatina.
Reacţia este dependentă de intensitatea procesului de contracţie musculară, fiind corelată cu
procesele energogeneratoare.

 Energia pe care o înmagazinează nu este utilizată direct în procesul contracţiei


musculare, ci prin intermediul ATP. Prin urmare, fosfocreatina constituie în muşchi, o sursă
indirectă a energiei consumate în contracţia musculară.
Metabolismul creatinei

 O mică fracţiune din fosfocreatină, constantă pentru aceeaşi masă musculară, pierde
grupa fosfat şi formează creatina liberă. Creatina, fiind deosebit de instabilă la pH bazic sau
acid, se transformă în anhidrida sa, creatinina, care trece în sânge şi apoi este eliminată pe
cale renală.

 Deoarece toată cantitatea de creatinină este generată în muşchi, nivelul creatininei urinare
este proporţional cu masa musculară. Scăderea eliminării urinare de creatinină reflectă stări de
distrofie musculară.

 Eliminarea creatininei se face prin filtrare glomerulară şi, din acest motiv, este folosită
pentru măsurarea vitezei de filtrare glomerulară prin determinarea clearance-ului de
creatinină.

 Dozarea activităţii creatinkinazei serice se efectuează curent în laboratoarele clinice,


fiind utilizată pentru diagnosticul infarctului miocardic şi distrofiile musculare.
Metabolismul aminoacizilor

Sinteza aminoacizilor

12 din cei 20 de aminoacizi uzuali pot fi sintetizaţi în organism (non-essential)


În general aceşti aminoacizi sunt utilizaţi şi în alte sinteze:
Gly pentru sinteza de porfirine şi baze purinice; Glu pentru sinteza de neurotransmiţători şi
sinteza bazelor purinice; Asp pentru sinteza de baze purinice şi pirimidinice; 8 din cei 20 de
aminoacizi uzuali nu pot fi sintetizaţi în organism şi trebuie să fie obtinuţi din hrană (esenţiali)
Metabolismul aminoacizilor

Aminoacizi derivati din intermediari ai glicolizei


Metabolismul aminoacizilor

Degradarea aminoacizilor

 Căile de degradare ale


aminoacizilor sunt în general
distincte de căile sintetice.
Aminoacizii care produc acetil-CoA
sau corpi cetonici se numesc
cetogenici
Metabolismul aminoacizilor

 Căile de degradare ale aminoacizilor sunt în general distincte de căile


sintetice. Aminoacizii care produc piruvat sau produşi intermediari ai ciclului
Krebs sunt consideraţi glucogenici pentru că în ficat se poate obţine glucoză din
aceşti aminoacizi.
Metabolismul aminoacizilor
Menţinerea rezervelor de aminoacizi în sânge

 Organismul uman în stare normală şi în condiţiile unei alimentaţii echilibrate, îşi procură
cel mult 10% din necesarul de energie, prin degradarea scheletului hidrocarbonat al
aminoacizilor.
Scheletul de atomi de carbon al aminoacizilor este degradat oxidativ la CO2 şi H2O, având
ca rezultat energie. Studii efectuate cu aminoacizi având atomi de carbon marcaţi au scos în
evidenţă că atomii de carbon din scheletul lor se regăsesc nu numai în CO2, dar şi în structura
glucozei şi lipidelor sintetizate endogen.
Metabolismul aminoacizilor

 Majoritatea aminoacizilor,
prezintă etape de degradare
prin intermediari ai ciclului
acizilor tricarboxilici, evidenţiind
încă o dată interrelaţia dintre
cele trei metabolisme.
Metabolismul aminoacizilor

 Glicocolul este unul dintre aminoacizii cu


funcţii anabolice deosebit de importante. Este
precursorul creatinei, hemului, glutationului,
acizilor biliari, bazelor purinice; se
condensează cu acidul benzoic cu formare de
acid hipuric, reacţia reprezentând un test al
funcţiei de detoxifiere a ficatului.

 Glutamina îndeplineşte un rol important


în procesele de detoxifiere, deoarece se
conjugă cu acid fenil acetic formând fenil-
acetil-glutamina.
Metabolismul aminoacizilor
Utilizarea aminoacizilor în unele organe

Fluxul de aminoacizii după o hrană bogată în proteine

1. Glu şi Asp sunt utilizaţi ca sursă


de energie pentru intestin şi nu intră
în vena portală.
2. Ficatul preia 60-70% din
aminoacizi prin vena portală. Cei
mai mulţi fiind convertiţi în glucoză.
3. Aminoacizii stimulează secreţia de
glucagon care stimulează
gluconeogeneza.

 După mese insulina determină


sinteza de proteine (rol anabolic). În
timp de fast are loc hidroliza
proteinelor promovată de
glucocorticoizi.
Metabolismul aminoacizilor

Fluxul de aminoacizi în traume şi septicemie

 Organismul are chiar şi în condiţii de


fasting un rezervă de aminoacizi în sânge
care poate fi utilizată pentru nevoi
esenţiale cum ar fi:
• sinteza proteică
• sinteza de neurotransmitători
• gluconeogeneza (ficat)
Contribuţii la mentinerea acestui pool:
 hrana
 degradarea proteinelor din muşchi
scheletici
Metabolismul aminoacizilor

Schimbul de aminoacizi între organe în fasting


Metabolismul aminoacizilor
Utilizarea aminoacizilor în unele organe
Rinichi

 În tubulii renali glutamina este oxidată  Excreţia amoniacului din rinichi. Pe masură ce
preferenţial pentru a obţine energie. sângele este filtrat în patul capilar glomerular o
Ionul de amoniu rezultat este utilizat serie de compu , aminoacizi, ioni, apă (filtrat
pentru a regla pH-ul urinei. glomerular) intră în sistemul de tubuli.
Metabolismul aminoacizilor
Utilizarea aminoacizilor în unele organe Muşchi scheletici
 După mese insulina determină sinteza de
proteine (rol anabolic). În timp de fast are loc
hidroliza proteinelor promovată de
glucocorticoizi.
În muşchi sunt produşi BCAA care sunt
convertiţi în glutamina.

 BCAA din muşchii scheletici participă la


sinteza bazelor purinice
Metabolismul aminoacizilor

Utilizarea aminoacizilor în unele organe

Muşchi scheletici

Transferul grupării amino din BCAA în ficat (uree) formează ciclul Glucoză-Ala
Metabolismul aminoacizilor

Utilizarea aminoacizilor în unele organe

Ficat

Ficatul este principalul organ metabolic al aminoacizilor

Converteşte aminoacizii în compuşi intermediari care intră în:


1. TCA
2. Calea glicolitică
3. Acetil-CoA
4. Corpi cetonici
5. Uree
6. Proteinele plasmatice
7. Proteinele de coagulare
8. Sinteza bazelor purinice şi pirimidinice
Metabolismul aminoacizilor

Utilizarea aminoacizilor în unele organe

Sistem nervos
Aminoacizii sunt o sursă sintetică pentru neurotransmiţători sau sunt neurotransmiţători ca
atare (Gly; Glu)

Metabolismul glutaminei în creier. Sursa esenţială de sinteza pentru GABA (gama


aminobutiric acid); BCKA (branched chain keto acids)
Metabolismul aminoacizilor

Patobiochimie

 Cistinuria este cauzată de un defect în gena


care codifică o proteină de transport a cistinei

 Fenilcetonuria (PKU): deficienţă în enzima


fenilalanin hidroxilaza