Recuperare, medicină fizică şi

balneoclimatologie
Note de curs pentru o bună practică în activitatea
medicală profilactică, terapeutică şi de reabilitare

Conf. Univ. Dr. Olga SURDU – Universitatea Ovidius Constanţa,

Sanatoriul Balnear şi de Recuperare Techirghiol

Prep. Univ. Drd. Traian – Virgiliu SURDU,

1
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE Pag 3

CATEVA REPERE ISTORICE ALE BALNEOLOGIEI Pag 6
MEDICINA BALNEARA IN SECOLUL XXI Pag 11
FACTORII TERAPEUTICI NATURALI Pag14
CLIMA Pag 14
APELE MINERALE Pag 16
Crenoterapia Pag 17
Exploatarea şi comercializare a apelor minerale naturale Pag 18
Lacurile terapeutice. Cura externă cu ape minerale Pag 19
Vectorul termic Pag 20
Raporturi termice si circulaţia periferică de termoreglare Pag 21
Caracteristicile răspunsurilor fiziologice la aplicaţia factorilor Pag 22
termici
Vectorul mecanic Pag 23
Vectorul chimic Pag 24
Reactivitatea cutanată, neuro-endocrino-metabolica si imuna Pag 25
Reguli generale pentru aplicarea balneoterapiei Pag 26
Dotările necesare secţiei/departamentului de balneoterapie şi Pag 28
măsuri de supraveghere (microbiologică şi biochimică) a
resursei terapeutice
NĂMOLURILE Pag 30
Alte proceduri termoterapice folosite în serviciile de Pag 32
recuperare şi medicină fizică şi dotările specifice
Alţi vectori fizici folosiţi în reabilitare în staţiunile baneare Pag 33
CURA BALNEARA PROFILACTICA Pag 37
Cura heliomarină Pag 39
CURA BALNEARĂ TERAPEUTICĂ Pag 43
Domeniile de patologie/profilaxie potenţial beneficiare ale Pag 43
curei balneare (asistenţa de specialitate RMFB
Contraindicaţii generale pentru curele balneoclimatice la Pag 45
adulţi şi vârstnici
CURA BALNEARĂ DE REABILITARE Pag 47
BIBLIOGRAFIE Pag 50

2
 CUVÂNT ÎNAINTE

Cunoscuţi şi folosiţi încă din antichitate, factorii terapeutici naturali, par a

nu-şi fi dezvăluit încă toate valenţele şi virtuţile terapeutice. Complexitatea şi
diversitatea compoziţiei lor biochimice, inter-relaţiile dintre componentele lor,
efectele fiziologice şi terapeutice (numeroase si ele) şi mecanismele prin care sunt
produse (sistemice si nespecifice), fac aproape imposibilă demantelarea lor conform
cu cerinţele medicinii bazate pe dovezi, motiv pentru care asupra factorilor terapeutici
naturali persistă aura de mister, miracol, pe care oamenii o caută pentru vindecare,
uneori ca ultimă speranţă.
Din aceste motive (succint enumerate) definirea procedurilor de diagnostic si
terapie in conformitate cu clasele utilizate în ghidurile de practică medicală,
recomandată de către CMR în 20021 nu poate fi aplicată şi în practica balneară. Fără
indoială că unele proceduri balneo-fiziatrice sunt încadrabile:
• în clasa I – electrostimularea functionala in recuperarea suferintelor neuronului
motor central sau stimularea electrică transcutana in terapia durerii;
• în clasa II – pentru ca pot suscita divergenţe de opinii şi prin aceasta sunt
„candidate” la clasa IIa – peloidoterapia ca tratament patogenic in artroze – sau la
clasa IIb: aplicatiile curentilor de medie frecventa cu efect antiinflamator sau a
ultrasunetelor cu efect decontracturant;
• in clasa III de proceduri diagnostice/terapeutice sunt putine exemple din domeniul
balneo-fizio-terapiei pentru ca doar necunoasterea sau/si incorectitudinea
indicatiei le pot transforma in ineficiente sau chiar nocive.

Cercetarea ştiinţifica in domeniu, deşi consistenta si de actualitate este puţin

cunoscută întrucât publicarea/comunicarea rezultatelor este puţin direcţionată către
specialităţile „beneficiare”: reumatologie, neurologie, neurochirurgie, cardiologie,
nefrologie, dermatologie, etc şi mai degrabă către cercurile restrânse ale sectoarelor
de lux: spa, wellness, body shaping, antistres, etc.

1
1.DEFINIREA CLASELOR UTILIZATE ÎN GHIDURILE DE PRACTICĂ MEDICALĂ
Clasa I - Acceptarea generală a utilităţii şi eficienţei unei proceduri diagnostice/ terapeutice
Clasa II - Divergenţe de opinie asupra utilităţii şi eficienţei unei proceduri diagnostice/ terapeutice
Clasa IIa – tendinţa opiniilor este în favoarea procedurii
Clasa II b – tendinţa opiniilor este mai puţin favorabilă procedurii
Clasa III - Acceptarea generală a inutilităţii unei proceduri diagnostice/ terapeutice care, în unele situaţii, poate fi
chiar dăunătoare

3
 Lucrările ştiinţifice trimise publicaţiilor dedicate specialităţilor medicale
consacrate (deja amintite ca beneficiare) sunt redirecţionate către medicina
alternativă, complementară. Trebuie subliniat faptul ca balneologia bazata pe dovezi
este un deziderat aproape iluzoriu datorita imposibilităţii realizării studiilor dublu-orb
placebo controlate, imposibilitate generata de unicitatea si complexitatea fiecărui
factor terapeutic natural. Se adaugă la aceasta amplasamentul staţiunilor balneare, la
distanta de universităţi si centre/instituţii de cercetare si costurile legate de aspectul
hotelier. (1)
Pe plan internaţional, în momentul actual se fac reevaluări ale studiilor
realizate in balneologie, metaanalize, pentru a demonstra pe baze statistice că există o
balneologie bazată pe dovezi (evidence based balneology) În acest scop autorii
investighează bazele standard de date medicale: Medline, Embasse, Database, Pedro,
PubMed şi Registrul studiilor controlate Cochrane, analizând lucrările şi studiile
înregistrate prin prisma cerinţelor medicinii bazate pe dovezi.
Căutând în bazele de date lucrări referitoare la efectele fiziologice ale
balneoterapiei, Pal Geher a identificat puţin peste o mie de articole în intervalul 1966-
2006, iar din acestea doar o sută treizeci şi opt conţineau rezultate originale referitoare
la diverse modalităţi terapeutice.
Studii clinice referitoare la eficacitatea balneoterapiei în suferinţele de tip
artrozic sunt şi ele foarte puţine: două metaanalize, trei studii dublu-orb controlate,
cincisprezece studii asupra eficacităţii balneoterapiei în artrozele de genunchi şi şold
şi un singur studiu cost/eficienţă.
Se mai găsesc în aceste baze de date cinci studii fundamentale referitoare la
efectele balneoterapiei asupra citokinelor proinflamatorii, nivelului plasmatic al
cisteinei, condrocitelor, nivelului plasmatic al endorfinelor şi al radicalilor liberi. (2)

Ancorarea străvechii balneologii în medicina modernă este justificată

de:
• transversalitatea, respectiv abordarea holistică bio-psiho-medicală şi
socio-economică cât şi de inter- şi multidisciplinaritatea ei, ţintind spre medicina
integrativă - deziderat actual de la Hippocrates până în zilele noastre;

4
 • contribuţia calificată, profesionistă la asigurarea/creşterea calităţii
vieţii pacienţilor noşti prin mijloace specifice, adresate unor obiective precise,
identificate prin evaluare;
Transversalitatea, legată şi de calitatea vieţii, dimensiunea psiho-socială şi
economică şi, mai ales, vârsta in continuă creştere a potenţialilor beneficiari ai
curei balneare, apropie in prezent, două specialităţi medicale prin care ţara noastră
a cunoscut pe plan internaţional remarcabile performanţe: recuperarea, medicina fizică
şi balneoclimatologia si respectiv geronto-geriatria. Trebuie subliniat, şi nu in ultimul
rând faptul că România este ţara care - cu remarcabilul său potenţial balnear - a
fost in a doua jumătate a secolului trecut una dintre principalele promotoare şi
totodată destinaţii pentru turismul de sănătate balneogeriatric. În privinţa geronto-
geriatriei amintim doar faptul că prin persoana Acad. Prof. Dr. Ana Aslan şi a
echipei sale, România este tara care a fondat (1952) primul institut de specialitate
şi prima ţară care a produs medicamente biotrofice/gerontoprotectoare cu rezultate
recunoscute internaţional. (3)

Modul de viaţa contemporan solicită aproape imperios păstrarea tezaurului

balnear constituit din aproximativ 30% din resursele terapeutice naturale din Europa.

5
 CATEVA REPERE ISTORICE ALE BALNEOLOGIEI

Bolile au apărut odată cu omul, care instinctiv şi-a alinat suferinţele cu

elementele care îl înconjurau: apa, mineralele, plantele. Natura a fost prima care a
oferit ajutor omului aflat in suferinţă, fiind primul medic si primul remediu terapeutic.
Este greu de apreciat de când datează balneoterapia pentru că dovezi arheologice din
epoca bronzului au fost descoperite lângă izvoare calde în Franţa şi în spaţiul fostei
Cehoslovacii. Legendele celtice atribuie descoperirea izvoarelor de la Bath primilor
regi.
În credinţa multor popoare din antichitate: perşi, babilonieni, egipteni, greci,
romani, scăldatul în izvoare sau râuri avea rol purificator spiritual şi protector sau
vindecător al trupului.
In arsenalul medical oferit de natură, apa şi-a câştigat, prin tradiţie un
binemeritat loc pentru că:
•este cel mai vechi remediu, nici un altul nu a avut o viaţă mai lungă;
•se poate administra pe cale digestivă (ingestie, clisme), respiratorie (inhalaţii
şi aerosoli), genitală (irigaţii vaginale), cutanată (băi);
•este folosit atât pentru satisfacerea unor nevoi fiziologice, de igienă dar şi ca
mijloc terapeutic şi de relaxare;
•este cel mai ieftin şi uşor de găsit;
•există în toate modalităţile de agregare a materiei: solidă, gazoasă lichidă;
•nici un medicament nu a fost sursă de inspiraţie pentru artişti: poeţi, pictori,
muzicieni, atât de mult timp şi în atâtea ipostaze.

Una dintre cele mai timpurii descrieri ale practicării băilor provine din Grecia
antică. In mitologia greacă se găsesc referiri la binecuvântarea dată de zei unor
izvoare naturale sau bazine alimentate cu apă de mare. In jurul lor au fost edificate
clădiri, numite asklepion2, pentru cei care doreau să aducă ofrande zeilor în scopul
vindecării şi să practice îmbăierea în aceste ape. În oraşele greceşti existau complexe
pentru relaxare şi igienă personală, numite gymnasium – băi publice - în care existau
săli de baie alături de săli pentru masaj, relaxare.

2
Asklepios, fiul lui Appolo era zeul tămăduirii şi patronul medicinei.

6
 Date despre climatologie, balneologie, helio- şi talassoterapie, masaj,
gimnastică şi dietetică se găsesc în „Corpus Hippocraticum”, opera în şaptezeci şi
două de volume a părintelui medicinii, Hippocrates din Kos (460 – 375 I.C.).
Romanii i-au depăşit pe greci în ceea ce priveşte mărimea şi complexitatea
edificiilor pentru băi şi au extins ideea băii publice în tot Imperiul. Construcţia
apeductelor a asigurat apa pentru agricultură, meşteşugărie dar şi pentru necesităţile
citadine domestice inclusiv recreerea. In teritoriile cucerite au folosit sursele de ape
minerale naturale şi au construit therme la: Aix, Vichy, Bath, Achen, Wiesbaden,
multe dintre ele fiind în circuitul turistic şi balnear şi în zilele noastre. (1)
Thermele romane (băile publice) erau centre de recreere şi activităţi sociale
care conţineau biblioteci, grădini şi multe alte facilităţi. Romanii au ridicat băile la
nivel de artă rafinată şi construcţiile rămase dovedesc cu prisosinţă acest lucru:
• spaţii largi, camere separate pentru fiecare etapă a ritualului:
dezbrăcarea, îmbăierea, sudaţia, masajul, odihna;
• circuite separate pentru femei şi pentru bărbaţi;
• forme diferite ale căzilor pentru cele două sexe.
Interesul arătat de romani igienei şi factorilor naturali l-a determinat pe Pliniu
cel Bătrân să scrie că: ”timp de 600 de ani romanii nu au cunoscut alt leac decât băile
lor”.
Odată cu declinul Imperiului Roman, băile publice au devenit mai degrabă,
locuri ale desfrâului de unde se împrăştiau bolile şi nu de profilaxie sau tratare. Aşa se
explică faptul că în evul mediu a apărut credinţa că spălatul frecvent duce la apariţia şi
transmiterea bolilor şi a suferinţelor, motiv pe care biserica l-a speculat şi a închis
băile publice. Totuşi au rămas să fie folosite unele izvoare (cura internă) despre care
se credea că sunt binecuvântate de Dumnezeu sau de către unii sfinţi.

Istoria spa-ului începe în secolul al XIV-lea, când fierarul Collin L'Leu

cumpără o pădure lângă „Poujhon” (în valonă însemnând Fântâna Mare), un loc de
unde oamenii aduceau apă minerală. Colin a zidit un han în 1326, iar în jurul hanului
s-a format un nou cătun, Spa3-ul Nou. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, apa
de Spa era foarte căutată în împrejurimi.

3
Spa (valonă Spå) este un oraş francofon din regiunea Valonia din Belgia. Este una din cele mai vechi
şi cunoscute staţiuni balneare din Europa, situată la poalele munţilor Ardeni, în apropiere de frontiera
cu Germania.

7
 In 1571 William Slingsby descoperă în Yorkshire un izvor feruginos
asemănător celui din localitatea belgiană pe care englezii o numeau Spaw. În jurul
izvorului din Yorkshire a fost construit „The English Spaw” şi de aici cuvântul «spa»
a intrat drept substantiv comun în limba engleză, cu sensul de «fântână publică»4.
În secolele XVI - XVII aristocraţii europeni îşi spălau doar faţa cu o pânză
umedă, considerând obiceiul spălării corpului cu apă aparţinând claselor de jos. Spre
sfârşitul secolului XVII se produce revirimentul atitudinii faţă de îmbăiere şi băile
publice ca măsură a igienei personale şi faţă de rolul profilactic sau curativ al apelor
minerale.
După modelul thermelor şi al sofisticatelor ritualuri romane ale îmbăierii,
începând cu secolul XVIII se dezvoltă staţiunile balneare europene, iar un secol mai
târziu moda ajunge şi în America. Tonul a fost dat de localitatea engleză Bath, unde
într-un târg de provincie, pe ruinele unor terme romane s-a edificat o staţiune
balneară.
Oamenii veneau în staţiuni să îşi refacă sănătatea folosind apele minerale în
cură internă sau externă. Staţiunile balneare devin adevărate „capitale” de vară, prilej
de contacte sociale şi de etalare a bunăstării.
O zi de tratament includea cura de ape, dans, partide de cărţi, lectură, plimbări
pe jos, baluri, recepţii, spectacole de teatru sau operă, etc, toate efectuate după un
program echilibrat recomandat de un medic.
În secolul al XIX-lea îmbăierea a devenit o practică acceptată pe măsură ce
medicina a prezentat beneficiile pe care le aduce curăţenia. Cu toate aceste progrese în
America secolului XIX, în Philadelphia, Pennsylvania, între întâi noiembrie şi
cincisprezece martie îmbăierea era încă în afara legii (ca măsură de apărare a
sănătăţii), iar în Boston, Massachusetts, îmbăierea era interzisă dacă nu era prescrisă
de un medic.
În secolele al XIX-lea şi al XX-lea în Europa au înflorit staţiunile balneare şi
s-au efectuat studii care au pus bazele balneologiei ştiinţifice. Iniţial, cura internă era
de o importanţă mai mare decât cura externă, apoi lucrurile s-au inversat, plăcerea
îmbăierii fiind mai mare decât cea a băutului apelor.

4
Astăzi se încearcă acreditarea ideii că spa ar fi acronimul unor expresii latine ca: „salus per aquam”
sau „sanitas per aquam”, dar acronimele au apărut în secolul al XX-lea, deci cu mult mai târziu decât
atestarea documentară a folosirii acestui cuvânt ca substantiv comun. Se poate ca numele cătunului să
provină din latinescul „spargere” care inseamnă a stropi, a uda, a împrăştia.

8
 Cura balneară în Europa conţinea multe elemente acumulate de-a lungul
timpului pe structura termalismului roman: imersia în apa caldă, băutul apei minerale,
sudaţia în baia de aburi, relaxarea într-o cameră răcoroasă şi o dietă uşoară. Programul
începea la ora şase dimineaţa cu băutul apei în pavilioane frumos ornamentate,
spaţioase, în acorduri muzicale. Urma un mic dejun frugal, baia în ape minerale,
prânzul şi apoi odihna. După amiaza se recomandau plimbări, apoi spectacole şi cina.
„Stingerea” era la ora nouă, pentru că a doua zi totul se relua în zori. Cura dura o lună
sau mai mult.
La începutul secolului al XX-lea cura balneară în Europa combina dieta
strictă, exerciţiile fizice şi procedura complexă de baie. Pacienţii erau examinaţi de
medic înainte de a începe cura. După examinare se îndreptau spre pavilionul balnear
unde plăteau pentru tratament şi îşi depozitau valorile înainte de intra în cabina de
dezbrăcare. De la pavilion primeau prosoape, papuci şi cearceafuri. Procedura începea
cu un duş fierbinte după care curanţii intrau într-o cameră de plimbare cu aer fierbinte
timp de 20 - 30 de minute, apoi efectuau o scurtă baie de aburi, un duş şi un masaj cu
săpun. După masaj urma înotul în piscină cu apa încălzită la temperatura corpului şi
apoi 15 – 20 minute odihna într-o piscină fierbinte specială – „sprudel room pool”
care conţinea un strat de nisip prin care ţâşnea apă minerală naturala carbonatată.
Urmau o serie de duşuri răcoritoare după care pacienţii erau frecaţi cu prosoape calde,
apoi împachetaţi cu cearceafuri şi acoperiţi cu pături timp de 20 de minute. Astfel se
încheia procedura balneară. Tratamentul mai conţinea indicaţii dietetice, exerciţii
fizice şi cura de băut.
Divertismentul în staţiunile europene includea: jocuri de noroc, curse de cai,
pescuit, vânătoare, tenis, patinaj, dans, golf, călărie, plimbări, spectacole de teatru,
toate cu scopul creării unui ambient care să readucă pacientul şi anul următor. (4)

În România, deşi există dovezi arheologice ale continuităţii activităţii în

staţiunile balneare edificate în vremea stăpânirii romane, revitalizarea lor se produce
în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea dar mai ales al XIX-lea, când se afirmă staţiuni
balneare ca: Sânmartin, Bazna, Homorod, Tuşnad, Borsec, Călimăneşti, Căciulata,
Olăneşti, Govora, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Covasna, etc.
Calităţile şi virtuţile apelor minerale româneşti devin cunoscute şi apreciate în
Europa. Dr. Carol Davilla i-a recomandat lui Napoleon al III-lea o cură cu ape
minerale de la Căciulata, iar mai târziu preşedintele Franţei, Émile Loubet a fost tratat

9
cu ape minerale îmbuteliate la izvor şi transportate la Paris. Apele minerale
îmbuteliate la Borsec ajungeau până la Budapesta şi Viena.
Afirmarea balneologiei ştiinţifice româneşti începe cu lucrarea lui Ladislau
Pop „Despre apele minerale de la Arpâtac, Bodoc şi Covasna”, apărută în 1821, în
Ardeal. În 1837, Ştefan Vasile Episcupescul elaborează lucrarea „Apele metalice ale
României Mari” în care descrie calităţile apelor minerale de pe teritoriul României. În
1851, Anastasie Fătu publică lucrarea „Despre întrebuinţarea apelor simple şi a apelor
minerale în Moldova”, care a fost lucrarea de referinţă în domeniul balneologiei timp
de peste 50 de ani. În 1889, delegaţia română la Congresul de Igienă de la Paris a
prezentat un amplu articol despre nămoluri. În 1906, Al. Saabner Tuduri, considerat
părintele balneologiei româneşti, publică monografia „Apele minerale şi staţiunile
climaterice din România”.
În 1931, la Cluj se înfiinţează prima catedră de balneologie, sub conducerea
profesorului doctor Mihail Sturza, după ce în 1925 specialitatea fusese recunoscută
oficial, iar în 1935 sub conducerea profesorului doctor Gheorghe Băltăceanu ia fiinţă
la Bucureşti catedra de „Balneologie şi dietetică”. Anibal Teohari pune bazele
cercetării ştiinţifice în balneologie făcând primele studii experimentale şi clinice
asupra crenoterapiei (cura de băut) şi publicând simultan la Bucureşti şi Paris, în
1934, „Tratatul de terapeutică”.
În 1949 se înfiinţează la Bucureşti Institutul Naţional de Balneofizioterapie. În
cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, balneologia devine locul de convergenţă
al mai multor specialităţi medicale, subliniind caracterul integrator şi nuanţat
interdisciplinar al demersului terapeutic balneo-climatic şi fizioterapic. (3)
În zilele noastre eleganţa şi rafinamentul staţiunilor balneare de odinioară au
diminuat sau au căpătat alte dimensiuni, dar oamenii merg încă la băi pentru relaxare
şi sănătate.

10
 MEDICINA BALNEARA IN SECOLUL XXI

Medicina modernă înseamnă, din punct de vedere al studiului, pătrunderea în

infrastructura celulei şi în intimitatea proceselor biochimice, concomitent cu
„decorticarea” nucleului şi descifrarea codului genetic. Dacă adăugăm la aceasta,
avalanşa de medicamente cu acţiune ţintită şi apariţia conceptului de
medicamente/droguri modificatoare ale evoluţiei (naturale) a bolii, este de înţeles
dificultatea în care se găseşte clinicianul în general, dar mai ales medicul de familie,
atunci când stabileşte un plan terapeutic în care ar trebui să-şi găsească locul şi o cură
balneară (balneo-climatică).
Cura balneo-climatică este o formă de asistenţă medicală care se aplică în
staţiunile baleno-climatice pe perioade definite de timp în scop profilactic, curativ sau
de recuperare şi care utilizează în principal factorii terapeutici naturali ai staţiunii,
aplicaţi după o metodologie specifică.
Balneologia sau mai complet, balneo-climatologia este ştiinţa care se ocupă
cu studierea factorilor terapeutici naturali: climatul, (inclusiv microclimatul din
saline şi peşteri), apele minerale, lacurile, nămolurile, gazele terapeutice.
Balneoterapia este componenta aplicativă a balneo-climatologiei, care are ca
obiect utilizarea adecvată a factorilor terapeutici naturali în asistenţa medicală
profilactică, curativă şi de recuperare.
Staţiunea balneo-climatică este localitatea care dispune de factori terapeutici
naturali (tradiţional recunoscuţi şi ştiinţific dovediţi ca eficienţi terapeutic), de
instalaţii adecvate pentru administrarea lor şi care are organizarea ce permite
acordarea asistenţei medicale balneo-climatice în condiţii corespunzătoare. (5)
Balneologia a fost o importantă parte a medicinii timp de secole, dar în
ultimele decenii a pierdut mult din reputaţia academică. Dovezi empirice, majoritatea
din surse vechi, sugerează că balneologia are un mare potenţial terapeutic pentru
multe din problemele de sănătate care afectează populaţia. Însă, în zilele noastre
balneoterapia are un aer desuet, datorită progresului ştiinţific şi tehnologic care a adus
substanţe de sinteză cu acţiune asupra factorilor cauzali ai bolilor sau asupra
mecanismelor patogenice oferind o modalitate mai rapidă şi mai uşoară de tratare
decât balneoterapia.

11
 În general, metodele balneoterapice sunt nenocive sau puţin agresive, iar
intervenţia lor nu se mărgineşte doar la "repararea" corpului fizic ci se extinde şi
asupra stării psihice a bolnavului, respectiv asupra calităţii vieţii.
Înţelegerea conceptului de calitate a vieţii în medicină (quality of life) este
importantă, pentru că ameliorarea calităţii vieţii persoanei bolnave sau cu disabilităţi
este mai mult decât un obiectiv terapeutic, este un element cu impact asupra deciziei
de finanţare a sistemelor de sănătate şi a studiilor şi cercetărilor. (3)
Conceptul de calitate a vieţii este un concept holistic înglobând patru
dimensiuni esenţiale: condiţia şi capacităţile/performanţele fizice, starea de bine
psihologic (stima de sine, părerea despre propria înfăţişare, performanţele cognitive,
relaţiile inter-personale), poziţionarea şi relaţiile sociale şi statusul economic.
Cristalizarea acestui concept medical alături de redescoperirea virtuţilor
medicinii holistice, a valorii terapeutice a unor remedii naturale sau provenind din
medicina tradiţională a diverselor popoare a condus şi la redeşteptarea interesului
pentru balneologie. (6)
Balneoterapia are suportul fiziologic/fiziopatologic al efectelor sale în
mecanismele de adaptare ale organismului şi în plus oferă un grad ridicat de
ameliorare a calităţi vieţii pacienţilor cu diverse suferinţe.

A. Hoff si B. Jungmann au clasificat metodele terapeutice in 4 grupe5: 1.

amputaţia (eliminarea), 2. substituţia, 3. dirijarea funcţiilor si 4. stimularea
organismului in vederea elaborării unor răspunsuri adaptative complexe. Primele trei
metode sunt definite ca mijloace terapeutice artificiale, iar a patra grupa cuprinde
metode care apelează la funcţiile de reglare ale organismului si sunt denumite metode
naturale.

5
1. amputaţia sau eliminarea se refera la mijloacele chirurgicale, parţial la terapia cu antibiotice si
seruri si vaccinuri si terapia cu energii înalte din oncologie.
2. substituţia include metode de tratament prin care sunt înlocuite artificial substanţe vitale imposibil
de produs de către un organism bolnav: insulina in diabet, vitamina B12 in anemia megaloblastica etc.
3. dirijarea funcţiilor reprezintă arsenalul farmacologic, dietetic si imunologic ce urmăreşte
modificarea si dirijarea unor funcţii tulburate: secreţia gastrica, tranzitul intestinal, tensiunea arteriala
etc.
4. stimularea/reglarea funcţiilor de adaptare presupune aplicarea sistematica, succesiva, dozata, a
unor factori stimulanţi de natura: termica, chimica, mecanica, asupra tegumentului (balneoterapie) sau
mucoaselor (crenoterapie) in scopul obţinerii unor reacţii fiziologice de răspuns adaptativ.

12
 Răspunsurile adaptative complexe ale funcţiilor organismului la aplicarea
sistematica, succesiva, dozata, a unor factori stresanţi: termici, chimici, mecanici pe
tegument sau pe mucoase constituie terapia de adaptare.
Terapia de adaptare se adresează organismului in întregul lui si urmăreşte
echilibrarea balanţelor homeostatice. Putem compara cuplul pacient/factor terapeutic
natural cu un sistem cibernetic optimizat la nivelul sistemelor de autoreglare sub
acţiunea complexa a factorilor terapeutici.
Viaţa modernă cu nenumăratele facilităţi obţinute ca urmare a dezvoltării
tehnologice aduce unele consecinţe nedorite asupra fiinţei umane.
Reducerea contactului cu natura, desfăşurarea activităţilor in spatii închise,
aclimatizate, au dus la apariţia noţiunii de "homo domesticus" si la consecinţele
acestui mod de viata, respectiv sindromul de deconditionare caracterizat prin
deperformarea capacitaţii funcţionale de termoreglare.
In raport de evoluţia anotimpurilor termoreglarea are o ritmicitate sezoniera
prin solicitarea succesiva a celor doua aspecte majore: termoliza in sezonul estival si
termogeneza in sezonul hibernal. Cele doua funcţii au o influenta reciproca negativa,
adaptarea la rece anulând-o pe cea la cald si invers6. Cea mai cunoscuta si eficienta
modalitate de optimizare a termoreglării este cura helio-marina care consta in
aplicarea succesiva a factorilor contrastanţi: cald - expunerea la soare, rece - imersia
in apa marii.
Altă consecinţă vieţii moderne este sindromul hipokinetic manifestat prin
reducerea maselor musculare, reducerea capacitaţii de efort si obezitate. Acest
sindrom complex reprezintă un factor de risc in apariţia multor boli: reumatismele
degenerative, boli cardio-vasculare, respiratorii, etc. Prevenirea instalării acestui
sindrom şi combaterea consecinţelor negative asupra stării de sănătate necesită măsuri
complexe care pot fi instituite în staţiunile balneare. Pe durata curei pacientul este
instruit asupra dietei adecvate, asupra importanţei activităţii fizice şi a modului
concret de realizare a ei, asupra modului în care se poate lupta cu stresul cotidian,
asupra importanţei unui mod sănătos de viaţă şi muncă. (7)

6
Adaptarea la rece este in legătura nemijlocita cu apărarea împotriva bolilor "a frigore" specifice
sezonului rece: afecţiuni respiratorii, reumatismale, ginecologice, reno-urinare, oto-rino-laringologice.
Termoreglarea la rece este o funcţie adaptativa, deci nestimularea ei duce la deperformarea răspunsului
periferic circulator. Solicitarea ei sistematica, repetata, prin aplicarea unor stimuli reci, pe suprafeţe
întinse ale tegumentului, in perioada calda a anului, induce un răspuns adecvat al circulaţiei periferice
de termoreglare.

13
 FACTORII TERAPEUTICI NATURALI
I. CLIMATUL, BIOCLIMATE
Clima are un impact semnificativ asupra organismului, deseori neluat în
seamă nici de pacient nici de medicul care face recomandarea de cură balneară.
Climatul este factorul terapeutic natural cel mai intens şi intim legat de biologia fiinţei
vii, contactul cu persoana aflată la cură fiind permanent, spre deosebire de contactul
cu apele minerale sau nămolurile care sunt limitate de timpul de expunere sau de
cantitatea ingerată.
Clima reprezintă totalitatea factorilor fizici (cosmici, atmosferici, tereştrii şi
telurici) şi biologici tipici pentru o regiune, care acţionează împreună asupra
organismului uman.
Romania se află în zona de climă temperat continentală cu patru anotimpuri
distincte. Climatul este modulat de dispoziţia armonioasă a reliefului:
• arcul Carpatic (30% din relief este muntos) se află în centrul ţării;
• dealurile subcarpatice şi podişurile (30% din relief este deluros) sunt
dispuse in continuarea munţilor făcand trecerea spre zonele joase;
• campiile şi luncile
Impactul climatului asupra organismului se măsoară prin indicele de confort
termic7 şi stresul bioclimatic8.
Aclimatizarea constituie un complex de modificări funcţionale prin care
organismul transpus într-un climat nou răspunde la solicitarea noilor factori, printr-o
restructurare vegetativă, umorală şi metabolică. Ritmul şi intensitatea modificărilor
depind de specificitatea factorilor şi de capacitatea de adaptare/răspuns a
organismului.
După solicitările adaptative necesare aclimatizării se descriu următoarele tipuri
de bioclimat:
7
Indicele de confort termic reprezintă acea zona termica in intervalul căreia pacientul are
senzaţia de confort termic. In medie acest indice este situat intre 16,8 0 si 200 C si se numeşte
temperatura efectiv echivalenta. Ea depinde de starea generala a persoanei, adecvarea sau nu a
imbracamintei, prezenta sau absenta vântului care in general este un factor de disconfort.
8
Stresul bioclimatic reprezintă limitele de oscilaţie ale principalelor elemente meteorologice
intre care organismul uman are in echilibru principalele sisteme de reglare (balanţele homeostazice) si
dincolo de care sunt antrenate mecanismele de adaptare homeostazia. Se determină doi indici: stresul
bioclimatic cutanat - care reprezintă senzaţia de cald/frig resimţita de pacient la nivel tegumentar - si
stresul bioclimatic respirator - care reflecta schimburile de gaze respiratorii intre organism si mediu.

14
 • bioclimatul de cruţare este localizat in zonele colinare si de şes,
zonele subalpine si împădurite joase. Aclimatizarea se realizează uşor, cu variaţii
funcţionale minime, apropiate de limitele fiziologice. Se recomanda persoanelor aflate
în convalescenta si celor cu debilitate fizica.
• bioclimatul excitant este localizat in zonele de stepă şi în cele aflate la
peste 1000 m. Variaţiile funcţionale pe care le solicită aclimatizarea depăşesc
variaţiile fiziologice. Se recomanda persoanelor sănătoase şi pacienţilor cu afecţiuni
hematologice si endocrine.
• bioclimatul stimulant tonifiant este localizat în zona litorală şi în cea
de trecere de la zona alpină la cea subalpină. Prezintă elemente mixte în funcţie de
anotimp: vara şi iarna sunt preponderente caracteristicile bioclimatului excitant iar
primăvara şi toamna ale bioclimatului de cruţare. În sezonul estival aclimatizarea
solicită intens resursele de adaptare ale organismului, motiv pentru care trimiterea în
aceste staţiuni trebuie făcută după un examen complet al persoanei sănătoase.
Beneficiază de cura in aceasta zona convalescenţii după traumatisme, pacienţii cu
afecţiuni reumatismale, post-traumatice, neurologice; afecţiuni dermatologice,
ginecologice, respiratorii, dar cu o funcţie cardio-vasculară bună.

Meteosensibilitatea este reacţia unor persoane la schimbarea vremii in ceea

ce înseamnă amplitudinea si/sau combinaţia neobişnuita a unor factori climatici. Se
poate considera si ca o lipsa de adaptare la factori naturali indusa de sindromul de
deconditionare si de hipomobilitate. [(7)(8)]

15
 II. APELE MINERALE
II. Apele minerale. Sunt soluţii naturale9 de săruri disociate ionic sau nu,
aflate in echilibru la izvor/sursa. Pentru ca o apă sa fie declarată minerală ea trebuie să
îndeplinească cel puţin una din următoarele condiţii, în conformitate cu definiţia
internaţională din 1912 dată la Congresul de la Bad Nauheim:
• să conţină cel puţin 1 g săruri/l;
• să conţină elemente chimice solide sau gazoase cu acţiune terapeutica
dovedita ştiinţific;
• sa aibă la izvor cel puţin 200 C;
• sa conţină microelemente;

In funcţie de concentraţia sărurilor, apele minerale se grupează in:

⇒ hipotone - conţin sub 6 g săruri/l;
⇒ izotone - conţin 7 - 9 g/l;
⇒ slab hipertone - conţin pana la 15 g/l;
⇒ hipertone - conţin peste 15 g/l.

În funcţie de temperatura apei la izvor se descriu:

• ape minerale reci a căror temperatura la sursa se găseşte in jurul 200-
220 C;
• ape minerale hipoterme/oligoterme cu temperatura cuprinsa intre 230-
340 C;
• ape minerale izoterme cu temperatura in jurul valorii de 370 C;
• ape minerale hiperterme a căror temperatura depăşeşte 380 C.

Datorită complexităţii compoziţiei chimice si a proprietăţilor fizice apele

minerale au fost grupate in trei grupe ce conţin 11 categorii, după cum urmează:

9
După modul de formare, apele minerale se clasifica astfel:
@ juvenile - născute din condensarea vaporilor din magma;
@ veterice - provenite din fostele mari; se găsesc in vecinătatea câmpurilor petrolifere;
@ meteorice/vadoase - formate din apa din precipitaţii la care s-a adăugat bioxidul de carbon
din atmosfera si mineralele din solul străbătut;
@ mixte - provenite din amestecul apelor juvenile si vadoase; in aceasta grupare se pot încadra
majoritatea apelor din România;

16
 ⇒ grupa A: ape minerale cu mineralizare peste 1 g/l - ape cloruro-sodice,
alcaline, alcalino-teroase, sulfatate-sodice-magneziene, carbogazoase;
⇒ grupa B: ape minerale cu mineralizarea sub 1 g/l, ce conţin
oligominerale sau au termalitate - oligometalice, feruginoase, arsenicale,
iodurate, sulfuroase;
⇒ grupa C: apele radonice/radioactive. [(7)(8)(9)]

Crenoterapia/cura interna cu ape minerale. Prin cura internă cu ape

minerale se urmăreşte îmbunătăţirea capacităţii de reglare a mecanismelor
homeostazice. Acţiunea apelor minerale in cura interna are caracter trifazic: etapa
reflexă, etapa neuro-chimică şi etapa post-cură.

1. etapa reflexa, cuprinde o sumă de reflexe condiţionate si

necondiţionate redeşteptate de ingestia propriu-zisa;
2. etapa neuro-chimică începe când apa şi componentele chimice ale ei
pătrund în mediul lichid al organismului, determinând răspunsuri nespecifice pentru
menţinerea echilibrului hidric, acido-bazic, ionic. Proprietăţile fizico-chimice ale apei
minerale generează răspunsuri specifice: modificarea dinamicii colecistului şi căilor
biliare, a peristalticii intestinale, fluidificarea secreţiilor bronşice, etc. În această etapă
sunt fructificate calităţile intrinseci ale resursei naturale. Efectele produse depăşesc
simpla substituire a apei şi unor electroliţi care ar putea fi deficitari în organism,
antrenând răspunsuri adaptative locale şi sistemice. Răspunsurile locale aparţin
organelor digestive (stomac, ficat, pancreas, intestine) şi constau în modularea
ritmului, cantităţii şi calităţii secreţiilor digestive, reflectivităţii osmo-şi
chemoreceptorilor din tractul digestiv şi/sau organelor de excreţie (rinichi, căi
urinare). Răspunsurile sistemice constau în modularea reactivităţii/regimului secretor
neuro-endocrin cu consecinţe asupra metabolismului hidric, electrolitic, osmotic.
3. etapa post-cură este reprezentată de funcţionarea optimă a balanţelor
homeostatice, exprimată prin răspunsuri adaptative eficiente ca urmare a
„antrenamentului” la care a fost supus organismul pe durata curei.
Acţiunea profilactică a curei interne se bazează pe faptul ca organismul este
supus unui aport controlat de apa si electroliţi fata de care se adaptează prin

17
mecanisme homeostatice. In cursul curei balneare aceste mecanisme sunt
antrenate/corectate/perfecţionate.

În funcţie de calităţile intrinseci ale apei minerale şi efectele lor asupra

organismului, se disting mai multe tipuri de cură interna:
⇒ Cura de drenaj bilio-duodenal si intestinal realizează o mai bună eliminare a bilei
si golire a intestinului de conţinut. Se realizează cu ape sulfuroase, sulfuroase-
sulfatate sau cloruro-sodice (in unele tari se foloseşte apa de mare.). Este indicată
persoanelor sănătoase care lucrează în condiţii stresante, obositoare care determină
modificări ale dinamicii căilor biliare şi a cărei singură manifestare poate fi
constipaţia habituală.
⇒ Cura de diureza, necesara "spălării" cailor urinare si îndepărtării din organism a
deşeurilor metabolice se realizează cu ape hipotone, oligominerale, sulfuroase. Poate
fi indicată persoanelor cu malformaţii reno-ureterale care predispun la stază renală cu
toate consecinţele ulterioare.
⇒ Cura de echilibrare hidro-electrolitică a persoanelor care lucrează în condiţii care
presupun efort de termoreglare şi pierdere de săruri şi lichide: mineri, siderurgişti la
care crenoterapia reface aceste pierderi.
⇒ Cura excito-secretorie gastrica este indicata celor cu inapetenţa, cu tendinţa la
constipaţie si se realizează cu ape hipertone. [(8)(9)]

Exploatarea şi comercializare a apelor minerale naturale. Apele

minerale folosite/indicate în cură internă se beau de cele mai multe ori la izvor/sursă.
Ele pot fi îmbuteliate şi se pot comercializa pentru consumul alimentar, cotidian. Prin
HOTĂRÂREA nr.1.020 din 1 septembrie 2005 au fost stabilite „Normele tehnice de
exploatare şi comercializare a apelor minerale naturale”. Acest act normativ (inclusiv
anexele) conţine elementele necesare unei corecte exploatări şi valorificări a apelor
minerale. Etichetarea apelor minerale naturale trebuie să conţină informaţii referitoare
la compoziţia chimică precizându-se constituenţii caracteristici, locul unde este
exploatată sursa şi numele acesteia. Pe etichete pot fi înscrise indicaţii precum:
"stimulează digestia", "poate facilita funcţiile hepato-biliare" sau indicaţii similare.
(10)

18
 Izvoarele de ape minerale trebuie protejate microbiologic şi biochimic
conform cu legislaţia în vigoare şi analizate periodic.
În pavilionul de crenoterapie fiecare buvetă trebuie să fie inscripţionată cu
numele/numărul izvorului, tipul apei minerale, indicaţiile, modul de administrare si
contraindicaţiile izvorului/sursei respective. Calea de acces la izvor trebuie să fie
marcată cu indicatoare, trebuie să fie pavată, prevăzută cu balustrade si bănci pentru
odihna curanţilor.
Pacienţii primesc indicaţiile necesare efectuării curei de la medicul specialist
din staţiune. Pe fişa de tratament sunt trecute: sursa, cantitatea de apă ingerată, ritmul
administrării, momentul administrării în funcţie de tipul afecţiunii.
Unele ape minerale pot fi administrate şi sub formă de aerosoli sau/şi irigaţii
vaginale. Pentru acest tip de aplicaţii sunt necesare dotările corespunzătoare: aparate
de aerosolizare, irigatoare, a căror folosire să fie aprobată de către Ministerul
Sănătăţii. (11)

În staţiunile cu ape minerale pentru crenoterapie se găsesc şi dotări pentru cura

externă: piscine acoperite sau în aer liber cu diferite tipuri de ape sau cu apa din
reţeaua comunală. Serviciile de electroterapie, masoterapie, kinetoterapie sunt
organizate similar în toate staţiunile balneo-climatice. Prescripţia medicală adecvată
afecţiunii principale şi în acord cu comorbidităţile şi polipatologia pacientului este
făcută de către medicul specialist rmfb şi efectuată de către terapeuţi (asistenţi) cu
studii medicale de scurtă durată de profil.

III. Lacurile terapeutice. Sunt suprafeţe de apa care au luat naştere prin
unul din mecanismele de geneza ale apelor minerale si care pot fi folosite la scăldat,
in scop profilactic/terapeutic/recuperator.
In tara noastră sunt trei tipuri de lacuri:
• de liman - apărute la locul de vărsare in mare a unui râu;
• de câmpie - a căror compoziţie chimica este determinata de compoziţia solului
din vecinătate;
• din masivele de sare.

19
 Cura externă cu ape minerale se practică sub formă de băi în căzi/vane
sau piscine, folosind ape minerale din mare, lacuri sau de la izvoare minerale de
diferite tipuri la care se pot adăuga alte proceduri: mişcarea, presiuni, fricţiuni. Este
apreciata de către pacienţi imersia in apa lacului, a marii acolo unde exista amenajări
sub forma plajelor, sau solariilor.
Baia minerală acţionează asupra organismului prin factori/vectori fizici
(mecanici, termici) si chimici. Daca apa minerala este folosită in piscine,
hidrokinetoterapia, reprezintă, ea însăşi un factor terapeutic deosebit de eficient in
cadrul tratamentului complex balnear.
1. Vectorul termic Totalitatea răspunsurilor organelor si sistemelor la
acţiunea vectorului termic depinde de: starea fiziologica a organismului (nutriţie,
irigaţia tegumentara, tipul reacţional/constituţional), proprietăţile fizice ale agentului
termic folosit (greutate specifica, capacitate calorica, termoconductibilitate,
termopexie) si temperatura tegumentului in momentul aplicării factorului terapeutic.
Temperatura influenţează sistemele vii începând de la nivelele fundamentale
ale energiei biofizice si moleculare, pana la sistemele de cea mai mare complexitate
funcţionala de integrare. De temperatura depinde structura membranelor celulare si a
constituenţilor protoplasmatici - legăturile non-covalente (ionice, van der Waals,
punţile de hidrogen), numărul punţilor de hidrogen din structura helicoidala a acizilor
nucleici si a proteinelor, mezomorfismul fosfolipidelor, starea fazelor lamelare sau
hexagonale ale membranelor, starea lanţurilor de hidrocarburi si acizi graşi. Tot
temperatura este cea care influenţează funcţii si reacţii biochimice din membrana si
citosol - mobilitatea receptorilor membranari (cu implicaţii in procesele de apărare ca,
de exemplu, formarea bonetei limfocitare), formarea de vezicule plasmalemale,
legarea hidrofoba a insulinei pe receptori, activitatea adenilciclazei, sinteza enzimelor,
prezenta/apariţia sau nu a izoenzimelor, viteza de difuziune, echilibrul Donnan,
consumul de oxigen, etc.
Temperatura influenţează activitatea celulara bioenergetica, de multiplicare,
de apărare, randamentul funcţional al diverselor sisteme de reglare si apărare. Pentru
toate procesele biologice, temperatura reprezintă una din condiţiile esenţiale ale
desfăşurării optime. Temperatura mediului la care solicitarea mecanismelor de
termoreglare este minimala constituie zona de neutralitate termica, sau altfel spus
individul nu are nici o trebuinţa termica.

20
 Hipertermia este creşterea temperaturii centrale peste 37,30C prin aport pasiv
de căldura. Creşterea temperaturii centrale are drept consecinţe: creşterea factorului
de inhibare a migrării leucocitelor (LIF), macrofagelor (MIF), activarea
transformării limfoblastice, stimularea activităţii plachetare, a sistemului fibrinolitic,
creşterea sintezei de interferon. Sub influenta cresterii temperaturii se produc nu
numai modificări funcţionale ci si structurale, ca de exemplu, formarea bonetei
limfocitare (capping), vezicule ale plasmalemei, etc. Apărarea celulara si imunitatea
sunt doua domenii cu beneficiu deosebit de pe urma hipertermiei. La o temperatura
centrala de 380-390 C este activat sistemul serotoninergic central (care inhiba
activitatea sistemului nervos simpatic de la nivel central), sistemul hipotalamo-
hipofizar (cu eliberare de A.C.T.H., endorfine, melanotropina) si sinteza de
prolactina. (12)
Sub acţiunea băilor hiperterme întreg organismul este "bulversat", toate
aparatele si sistemele "lucrează tranzitoriu" intr-un regim care solicita toate mijloacele
de reglare antientropica pentru menţinerea homeostaziei mediului intern.

Raporturi termice si circulaţia periferică de termoreglare

Gradientul termic intern (gradient intern de căldura) reprezintă diferenţa de
temperatura dintre zona centrala (370 C) si zona periferica (340 – 350 C) si măsoară
aproximativ 2-30 C10.
Gradientul termic extern (gradient extern de căldura) reprezintă diferenţa de
temperatura dintre zona periferica de termoreglare si mediul ambiant (confortul termic
se situează la 22-24 grade C). Măsoară 9-11 grade C.
Deficitul caloric reprezintă cantitatea de căldura care trebuie adăugată
temperaturii periferice pentru a ajunge si aceasta la 37 grade C. Când temperatura
zonei periferice a ajuns la 37 grade C deficitul caloric este 0 si nu mai exista fluxuri
calorice.

Aprecierea subiectiva a reacţiei termoterapice.

Senzaţiile subiective ale pacientului apar precoce sau tardiv si sunt pozitive
sau negative in raport de corectitudinea alegerii si dozării factorului terapeutic ales.
Senzaţiile precoce negative sunt sub forma de durere la nivelul extremităţilor la

10
9.Exista un raport de proportionalitate intre valoarea/cresterea temperaturii si circulatia periferica
stabilit la 220 – 300 C pentru mediul ambiental si 280 – 350 C pentru tegument. La 220 C temperatura

21
aplicaţia de factor rece sau arsura la aplicaţia de factor termic cald. Tardiv, ca urmare
a supradozării intensităţii. duratei, ritmului de administrare pot apare tulburări de
somn, apetit, termoreglare, cefalee, vertij, palpitaţii. Senzaţiile subiective pozitive
sunt de confort termic, relaxare, tonus psihic bun (buna dispoziţie), odihna, cooperare
sporita la actul terapeutic.

Aprecierea obiectiva a reacţiei in hidroterapie.

Prin coeficientul Hildebrand se apreciază raportul dintre puls si respiraţie
care in condiţii normale este de 80/16=5. Când acest raport este mai mare de 4 -5
înseamnă ca frecventa cardiaca este mai mare de 120 bat/min si cea respiratorie mai
mare de 20 resp/min, ceea ce se traduce prin dispnee, palpitaţii. (8)
Reacţia dermo-vasculara traduce valoarea circulaţiei periferice. Se apreciază
de către terapeut prin metoda Dalmody: se apasă/comprima cu degetul tegumentul
pana ce acesta se albeşte si apoi se cronometrează timpul de revenire a culorii. In mod
normal coloraţia pielii se reface in 2 - 5 sec. O durata de revenire a coloraţiei mai
mare de 8 - 10 sec înseamnă un răspuns patologic. Aceasta reacţie (rdv), se produce in
trei faze, din care primele doua au durate diferite in funcţie de domeniul termic al
factorului terapeutic iar a treia este similara. Etapa finala este staza vasculara tradusa
prin pierderea tonusului vascular care se soldează cu scăderea tensiunii arteriale pana
la colaps. Pentru a stimula tonusul vascular, orice procedura calda se încheie cu o
aplicaţie rece scurta si orice procedura rece se aplica pe tegumente calde si se încheie
cu o aplicaţie scurta calda. (13)
Caracteristicile răspunsurilor fiziologice la aplicaţia factorilor termici in
raport de tipul reacţional (dupa Lampert si col. 1961)
parametrul tipul microkinetic tipul macrokinetic
temperatura centrala stabila,joasa labila, relativ ridicata
eritem intens la 43 grade C si eritem intens la 41 grade C si
eritemul caloric si
vasodilataţie sub 10 grade C vasodilataţie la rece la 15-18
vasodilataţia la rece (după
Lewis) grade C
răspunsul la stimuli reci si vasoconstricţie si vasodilataţie vasoconstricţie si vasodilataţie
calzi. slaba, lenta si incompleta. puternica, rapide, exagerata.
băile parţiale calde
stocarea căldurii redusa crescuta
creşterea temperaturii neînsemnată, cu transpiraţie accentuata.
centrale

22
 băile parţiale reci
cedarea căldurii accentuata slaba
temperatura centrala redusa constanta sau crescuta

băile hiperterme
răspunsul imuno-biologic redus puternic
stocarea căldurii accentuata mai redusa
tipul metabolismului trofotrop, stabil ergotrop, nestabil
TA sistolica/diastolica creştere tardiva/scădere creştere rapida/creştere
puls stabil tahicardic
respiraţie liniştită tahipneica
răspuns nervos somnolenta, apatie excitaţie, teama
dozarea parametrilor
temperatura extrema (38-42 grade C) medie (34-36 grade C)
durata mare mica
distanta dintre aplicaţii mare mica
încălzirea extremităţilor la 43-45 grade C 43-45 grade C
suprafaţa corporala mare mica

2. Vectorul mecanic. In conformitate cu legea lui Arhimede la imersia

corpului in apa de baie se produce pierderea aparenta a greutăţii corporale, pierdere cu
atât mai evidenta cu cat concentraţia apei este mai mare. Astfel, mişcările devin mai
uşoare, mai puţin dureroase, iar grupele musculare acţionează mai uşor asupra
segmentelor corpului.
Prin imersie sunt reduse informatiile gravitationale si cele termoestezice, deci
si activarea corticala este minimala, ceea ce permite stabilizarea homeostaziei neuro-
endocrine si umorale la parametrii de confort neuropsihic si biologic.
In acelasi timp cu reducerea substantiala a informatiilor gravitationale si
termice incep sa creasca informatiile de la interoceptori, mai cu seama de la
baroreceptorii stimulati de noile conditii hemodinamice si se activeaza procesele
neuroendocrine depresoare cardiace (efectul Bainbridge), se amorseaza reflexul
Henry-Gauer de inhibare a secretiei de vasopresina cu consecinta lui fireasca-
scaderea tensiunii arteriale.
Prelungirea imersiei peste 20 min duce la predominanta proceselor de reglare
endocrino-umorale cu secretarea unui factor natriuretic si diuretic A.N.F. (atrial
natriuretic factor), legat cu o bucla de feed-back de vasopresina. Vasopresina
stimuleaza secretia de A.N.F. care la randul lui inhiba secretia de vasopresina. Astfel,

23
o baie de termoneutralitate cu o durata de 30-40 min poate duce la scaderea tensiunii
arteriale cu aproximativ 30%. (9).
Presiunea hidrostatica a apei din baie exercita asupra părţilor moi ale
organismului o apăsare mai evidenta la nivelul toracelui si abdomenului (scade
circumferinţa toracica si abdominala, creste presiunea intrapleurală si
intraabdominală) si al circulaţiei venoase a membrelor. [(8)(12)]

3. Vectorul chimic. Compoziţia chimica a apei, conferă individualitate sursei

si prin aceasta si terapiei. La imersia corpului in apa de baie se produce:
@ stimulare/acţiune nespecifică - produsa de factorul termic si mecanic;
@ stimulare/acţiune specifică - prin resorbţia tegumentara a diverselor
substanţe.
In cazul apelor cloruro-sodice, cristalele si sărurile ramase pe tegument
constituie "mantaua de sare", care alături de acţiunea higroscopica a NaCl stimulează
"a la longue" terminaţiile nervoase din piele si reţin apa din atmosfera realizând
schimburi osmotice tegumentare diferite fata de condiţiile cotidiene ale organismului.
PH-ul tegumentar acid conferă tegumentului permeabilitate numai pentru cationi.
Modificarea pH-ului in cursul curei externe cu ape sărate creste permeabilitatea
tegumentara si pentru anioni. Băile minerale calde alcaline încarcă pielea
electronegativ, in timp ce băile acide (cele care conţin ioni bivalenţi Ca+2) o încarcă
electropozitiv. Fixarea ionilor in piele modifica metabolismul acesteia. O parte din
ioni părăsesc pielea si trec in apa de baie. Exista, deci un pasaj dublu al ionilor care
modifica excitabilitatea tegumentara ca si reflexele cu punct de plecare tegumentar.
Băile sărate concentrate stimulează circulaţia cutanata cu repercursiuni asupra
circulaţiei generale. La băile carbogazoase intervine masajul fin al bulelor de CO2

care acţionează asupra tegumentului. (8) (11)

Acţiunea apelor minerale aplicate sub forma curei externe se manifestă mai
pregnant sau mai discret de la nivel celular pana la nivelul tuturor aparatelor si
sistemelor din organismul uman. Aceasta caracteristica este in acelaşi timp punctul
forte si veriga slaba a balneoterapiei. Este punctul forte pentru ca adresându-se
întregului organism, medicina balneara este medicina holistica, abordare din ce in ce
mai necesara practicii moderne din cauza fragmentarii prin supraspecializare a

24
domeniilor medicale, fapt ce conduce la ignorarea întregului. Se constituie in veriga
slaba pentru ca multitudinea de elemente interdependente ce compun factorul
terapeutic fac dificila studierea lor după cerinţele medicinii bazate pe dovezi, cerinţe
care ignora persistenta balneoterapiei de-a lungul existentei umane.

Cura balneară produce efecte favorabile ce persistă timp îndelungat prin

modificarea capacităţii de răspuns adaptativ la diverşi stimuli.
1. Reactivitatea cutanată prezintă creşteri ale excitabilităţii cutanate,
ameliorarea capacităţii de difuziune a hialuronidazei şi stimularea sistemului reticulo-
endotelial. Tot la nivel cutanat au fost evidenţiate modificări metabolice şi enzimatice
tisulare sub influenţa aplicaţiilor calde de nămol. Este vorba despre: creşterea
fosfatazelor alcaline şi a oxidazelor, scăderea reacţiei PAS pentru evidenţierea
mucopolizaharidelor neutre din piele şi o accentuare a reacţiei Hale pentru
mucopolizaharidele acide (acidul hialuronic). Baia generală de nămol la 43 0C
modifică starea coloidală a substanţei fundamentale din piele şi activează funcţiile
enzimatice oxido-reducătoare şi eliberatoare de energie cu consum de glicogen (1)
2. Reactivitatea neuro-endocrină. Modificările enzimatice şi metabolice
apărute în glandele endocrine după balneoterapie diferă după specificul secretor al
glandei, după stadiul funcţional în care se găseşte glanda şi sunt legate de tipul
aplicaţiei terapeutice. De exemplu, sub acţiunea nămolului se produce o stimulare
armonică în toate glandele în sensul creşterii activităţii enzimatice şi de sinteză cu
păstrarea specificităţii fiecăreia. (11)
Corelată cu activitatea de armonizare funcţională endocrină este şi stimularea
activităţii axului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian tradusă prin optimizarea
nivelurilor plasmatice ale: β-endorfinelor, A.C.T.H.-ului şi cortizolului.
Mecanismul endocrin este implicat şi în inducerea efectelor antiinflamatorii
ale balneoterapiei prin modularea activităţii axului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian
şi prin echilibrarea generală a balanţei endocrine, efecte persistente şi post-cura [(1)
(14)]
Reactivitatea faţă de mediatorii chimici – acetilcholina şi adrenalina – ca şi
cea fata de ionii corelaţi cu activitatea vegetativă –Ca, Mg, K – este crescută după
cura externă cu nămol, iar tonusul vegetativ prezintă o tendinţă spre
reglare/normalizare, ceea ce duce la remedierea stigmatelor vegetative.(14).

25
 3. Reactivitatea imunologică. Cura balneară determină creşterea
capacitaţii de apărare antimicrobiană prin creşterea puterii fagocitare a leucocitelor-
evidenţiată prin modificările indicelui opsonocitofagic (I.O.C.).
De asemenea, a fost evidenţiat efectul antiinflamator de aproximativ 50% din
cel al diclofenacului produs de extractul din nămol [(7) (11)[
Un alt studiu a investigat dinamica citokinelor plasmatice şi a moleculelor
solubile de adeziune plasmatica asupra subiecţilor sănătoşi. Acţiunea aplicaţiei
peloide asupra reţelei de citokine ar putea fi legată de efectele proteinelor de stres
termic asupra funcţiilor plachetare şi ale celulelor endoteliale. (15)
Alte studii demonstraseră ca termoterapia cu nămol influenţează nivelul seric
al unor citokine implicate în metabolismul condrocitelor şi în patogenia artrozelor
prin modularea producerii lor: [(14) (16)]
Scăderea nivelului prostaglandinelor PGE2 şi a leucotrienelor LTB4 în sângele
pacienţilor artrozici supuşi tratamentului împachetări cu nămol, conduce la concluzia
ca aplicaţia de nămol exercită un efect protector asupra cartilagiului şi este în stare sa
inducă scăderea durerii prin scăderea inflamaţiei. (17)

Reguli generale pentru aplicarea balneoterapiei

Forma cea mai comuna de folosire a apelor minerale este baia calda. Pentru o
aplicare adecvata a băii asistentul/terapeutul din serviciul de hidrotermoterapie trebuie
respectate anumite reguli:
1. Inspecţia bolnavului înainte de a intra in cada.
2. Balneaţia majora nu se executa după mese abundente (prânz), după stres, eforturi,
stări tensionale. Este de preferat ca aplicaţia hidrotermoterapică să se facă în cursul dimineţii.
3. Daca se aplica doua proceduri majore in cursul aceleiaşi dimineţi, intre ele trebuie sa
fie obligatoriu o pauza de 2 ore. Se va evita încărcarea prescripţiei cu prea multe proceduri.
4. Apariţia menstruaţiei contraindica orice tratament balnear in primele 2-3 zile iar in
următoarele zile se permit doar aplicaţii minore la membrele superioare.
5. Golirea emonctoriilor.
6. Aplicaţia de hidrotermoterapie rece se va face pe tegumentele calde sau încălzite în
prealabil şi se începe totdeauna cu excitantul cald.
7. Aplicaţiile calde, fierbinţi vor fi obligatoriu urmate de o aplicaţie rece pentru a
combate vasoplegia ce urmează.

26
8. La ieşirea din baie pacientul va şters cu un cearceaf, iar intensitatea ştergerii va fi în
raport cu intenţia urmărita: cu mişcări mai viguroase (pentru tonifierea pacientului) sau mai
blânde (pentru diminuarea răspunsului).
9. Aplicarea exacta a prescripţiei: temperatura, durata, nivelul de imersie sau regiunea pe
care se face aplicaţia. Asistentul/terapeutul va putea sa adauge excitanţi minori – fricţiunea
sau periatul pentru a grăbi apariţia reacţiilor dermo-vasculare
10. Asigurarea suportului psihic al pacientului prin explicaţii asupra procedurii aplicate şi
evitarea discuţiilor neplăcute sau in contradictoriu.
11. Asistentul/terapeutul va urmări starea pacientului pe durata aplicaţiei pentru a preveni
apariţia incidentelor sau accidentelor posibile în hidrotermoterapie.
Daca apa este de tip carbogazos, sulfuros sau radioactiv i se va recomanda
pacientului sa nu se mişte in baie pentru a nu îndepărta gazul din apa care adera la
piele si acţionează ca un excitant mecanic foarte fin. (13)
In timpul băii kineto, mişcările pasive sau active se vor efectua sistematic,
după un program supravegheat de personal calificat.
Baia la cada poate fi generala sau parţiala, atunci când medicul considera ca
procedura este prea solicitanta pentru pacient. Băile parţiale, prin faptul ca acţionează
moderat, solicita discret mecanismele circulatorii sau metabolice ale organismului.
Băile minerale se mai pot face si in piscine - închise sau in aer liber -, in lacurile
terapeutice sau in mare.
Reacţia balneară va fi urmărită si corectată; dacă este prea intensă se vor face
pauze chiar in cursul curei sau se va recurge la medicaţie simptomatica pentru
combaterea semnelor si simptomelor caracteristice crizei balneare.

Folosirea apelor minerale in inhalaţii si aerosoli.

Folosirea apelor minerale pe cale respiratorie se bazează pe efectele locale ale
apelor minerale care se adaugă efectelor farmacodinamice generale după ce apa s-a
resorbit la nivelul epiteliului alveolar pulmonar. Efectul terapeutic depinde de factori
fizici (temperatura apei, cantitatea de apa - 6-9 l/min - desimea ceţii, conţinutul ei,
gradul de pulverizare/dispersie al apei, presiunea osmotica si gradul/forţa de izbire
asupra mucoasei) si de factori chimici:
~ apele cloruro-sodice fluidifica secreţiile mucoasei si stimulează mişcările
cililor vibratili.

27
 ~ apele sulfuroase produc vasodilataţie locala si au efect trofic asupra
mucoasei respiratorii.
~ apele bicarbonatate favorizează eliminarea secreţiilor, neutralizează
aciditatea locala din inflamaţiile cronice si au efect sedativ asupra mucoasei iritate.
~ apele arsenicale au efect hiperemiant asupra mucoasei respiratorii
~ apele iodurate stimulează secreţia de mucus si resorbţia secreţiilor.
~ apele cu siliciu sunt spasmolitice si desensibilizante.
Inhalaţiile colective se practica in camere special amenajate, ceata fiind
produsa de pulverizatoare de mare capacitate. Aerul din încăpere este încălzit
corespunzător. La inhalaţiile individuale pacientul participa activ controlându-si
ritmul respirator si profunzimea respiraţiei, făcându-si toaleta rino-bronşica prin
eliminarea secreţiilor. Temperatura lichidului pulverizat este de 350 -400 C, iar timpul
de expunere este de 15-20 min. Aerosolii naturali, se administrează in cursul
plimbărilor in aer liber, prin parcuri sau faleze. (4)

Folosirea apelor minerale în irigaţiile vaginale

Se folosesc ape minerale de izvor sau din lacuri terapeutice in scopul
îndepărtării secreţiilor, stimulării reepitelizării mucoasei, creşterii troficităţii locale,
tratarea inflamaţiilor, mai ales cronice, locale, asociate sau nu cu tampoane vaginale
cu nămol. Se asociază cu bai generale/parţiale sau cu împachetări cu nămol. Apele
indicate sunt cele cloruro-sodice, iodurate, sulfuroase.

Dotările necesare secţiei/departamentului de balneoterapie şi

măsuri de supraveghere (microbiologică şi biochimică) a resursei
terapeutice. Încăperea pentru procedura de balneoterapie trebuie să fie prevăzută cu
un spaţiu dedicat dezbrăcării pacientului (cabina de dezbrăcare), cu o vană de
dimensiuni adecvate şi dus. Dimensiunile vanei trebuie să fie cuprinse între 80x175
cm şi 100x190 cm, iar volumul de apă folosit este între 180 – 220 l. Suprafaţa minimă
alocată unei vane este de 8 m2 , iar pentru dispozitivul de duş 2 - 3 m2. Este preferabil
ca aceste spaţii să fie complet separate dar este posibil să existe şi spaţii în care se află
mai mult de o vană iar intimitatea pacienţilor să fie asigurată de pereţi incompleţi sau

28
paravane. Scurgerea căzilor şi robinetele de umplere trebuie sa fie astfel dimensionate
încât să permită umplerea, respectiv scurgerea vanelor in 3 -5 minute.
Pentru aplicarea duşurilor terapeutice (duşul contrastant, duşul scoţian, duşul
masaj, etc) spaţiul minim necesar pentru o cabină este de 3 – 4 m2 , iar pentru duşul
scoţian este necesară o distanţă de 3 – 3,5 m între duză şi pacient.
Încăperea pentru împachetări trebuie să aibă o suprafaţă optimă de 4 m2, o
înălţime de 2,5 – 3,5 m, să fie dotată cu paturi cu dimensiunile cuprinse între 80x175
cm şi 100x190, cu o înălţime de 70 până la 80 cm.
Pardoselile încăperilor de balneoterapie trebuie să fie acoperite cu materiale
antiderapante, să fie prevăzute cu scurgeri în pantă, grătare de lemn şi iluminate
natural. Iluminatul artificial este indicat să fie realizat cu lămpi fluorescente care
permit vizualizarea reacţiei dermo-vasculare.
Pereţii trebuie acoperiţi cu faianţă până la tavan sau cel puţin până la o
înălţime de 2 m de la podea.
Ventilaţia încăperilor de hidroterapie trebuie să asigure îndepărtarea vaporilor
rezultaţi în timpul aplicaţiei în aşa fel încât umiditatea aerului să nu depăşească
nicicum 75%. Temperatura optimă în sălile/camerele de baie este 220 C – 240 C, iar pe
holuri si sălile de aşteptare 200 C – 220 C. Este indicat să existe termometre
ambientale în fiecare încăpere pentru o mai bună supraveghere a confortului termic
necesar pe durata curei.
Durata unei băi calde este de 20-30 min. după care se impune repaosul de 1-2
ore. Pentru supravegherea duratei băii este bine să existe în fiecare cabină un ceas
semnalizator sau o clepsidră cu nisip. Sudaţia şi repausul se efectuează în încăperea de
hotel iar în cazul în care serviciul de hidrotermoterapie aparţine unui ambulatoriu de
specialitate este necesară prezenţa spaţiilor special amenajate în acest scop: camere
pentru odihnă şi/sau sudaţie în care pacientul să primească lichide pentru hidratare:
apă minerală, ceai.
O atenţie deosebită trebuie acordată supravegherii suprafetei/sursei de apă
minerală, protejarea perimetrului conform cu legislaţia în vigoare, controlând periodic
parametrii microbiologici şi biochimici. Personalul implicat în această activitate va
efectua periodic control medical, conform normativelor epidemiologice şi de protecţie
a muncii. O atenţie deosebită se va acorda autocontrolului realizat ritmic de către
deţinătorul bazei respective. [(7)(8)(11)]

29
 IV. Nămolurile. Sunt mase plastice naturale, roci de consistenta păstoasa,
folosite ca remediu terapeutic. Ele au luat naştere fie prin depozitare subacvatică a
materialului organic si anorganic (sedimente curative), fie prin descompunerea unor
roci sub acţiunea agenţilor atmosferici (pământuri terapeutice). In funcţie de
materialul depus, sedimentele curative sunt de doua feluri: biolitice (din material
organic) si abiolitice (din material anorganic). Din categoria pământurilor terapeutice
fac parte: lutul, marna. loessul.
In România se găsesc următoarele tipuri de nămol:
@ Nămolurile sapropelice: sunt depozite sulfuroase, onctuoase, formate pe
fundul lacurilor de liman, litorale, de câmpie, din fostele mari (Techirghiol,
Amara).
@ Turbele: sunt depozite de culoare bruna (Poiana-Stampei, Mangalia-
singura turba marină-, Stobor - singura turba vitriolică).
@ Nămolurile minerale: provenite din sedimentarea sărurilor unor izvoare
carbogazoase, calcice, feruginoase, sulfuroase.
Din punct de vedere fizic, nămolurile sunt alcătuite dintr-o faza lichida ce
conţine apa si săruri minerale solubile, dintr-o faza solida ce conţine săruri cristaline,
argiloase (acid silicic si silicaţi) si substanţe coloidale organo-minerale (acizii humici)
si uneori o faza gazoasa (ce conţine hidrogen sulfurat). Acţiunea este indusa atât prin
mecanisme fizice cat si chimice.
1. Datorita proprietăţilor fizice, nămolul acţionează prin factorul termic. Se
modifica circulaţia cutanata, difuziunea substanţelor si schimbul ionic. Creşterea
temperaturii, modifica starea coloidelor plasmatice si viteza schimburilor.
2. Nămolurile acţionează ca schimbător de ioni prin substanţele humice care
au capacitate mare de gonflare si acţiune inhibitorie enzimatica dovedita asupra
hiluronidazei. (7)
3. Nămolurile sapropelice si cele de turba au acţiune antibacteriana
(bacteriostatica si bactericida) şi antiinflamatorie.
5. Accelerează viteza metabolica stimulând respiraţia tisulara.
Nămolul se foloseşte sub formă de oncţiuni reci, băi calde de nămol şi.
împachetări calde.

30
 Oncţiunea cu nămol rece este un complex terapeutic alcătuit din contrastul
succesiv cald – rece. Oncţiunea cu nămol rece se practică în sezonul estival, pe plaja
special amenajată, unde este adus zilnic sau la 2 zile, nămol extras din zăcământ.
După expunerea la soare timp de 15 – 20 de minute pacientul îşi aplică pe toată
suprafaţa corpului un strat de nămol de 1 - 1,5 cm. În raport de temperatura mediului
ambiant uscarea nămolului se produce în 15 -30 de minute. Urmează imersia
completă în apa lacului pentru îndepărtarea nămolului, care se asociază cu mişcări
active ale tuturor segmentelor corpului. La sfârşitul aplicaţiei pacientul face un duş cu
apă dulce. Durata expunerii la soare creşte zilnic (de la 5 - 10 minute în prima zi până
la 30-40 minute la sfârşitul curei) ca şi numărul imersiilor în lac. Numărul de aplicaţii
de nămol pe zi rămâne constant. Pe toată durata curei nu se face decât o aplicaţie de
nămol pe zi. (1)
Baia generală caldă de nămol se face folosind 10 kg de nămol diluat în 120 –
150 l apă cloruro-sodică din lac. Temperatura de aplicare este de 370 – 390 C,
termoneutralitatea pentru nămol fiind situată la 380 C. Durează 20 – 25 de minute şi
temperatura este menţinută cvasiconstantă prin adăugarea unei cantităţi de apă caldă
la ½ duratei băii. După expirarea timpului pacientul face un duş cald pentru
îndepărtarea nămolului şi apoi unul rece scurt, pentru împiedicarea vasodilataţiei
sistemice. Baia generală de nămol se practică odată la două zile, alternativ cu o baie
salină (în piscina de hidrokinetoterapie sau în vană) sau cu extract de plante. (6)
Împachetarea generală hipertermă se face folosind 10-15 kg de nămol
încălzit la 420 C – 450 C. Nămolul este întins pe toată suprafaţa corpului, de la
regiunea cervicală până la picioare. Pacientul este învelit cu un cearceaf şi o pătură, i
se aplică o compresă rece pe frunte pentru a preveni o prea mare vasodilataţie a
vaselor cerebrale şi efectuează procedura timp de 30 min. După expirarea timpului
nămolul este îndepărtat la duşul cu apă caldă. Procedura se încheie cu o aplicaţie rece
scurtă, pentru prevenirea vasoplegiei produsă de căldură. Împachetarea se face odată
la 2 zile, alternativ cu baia generală caldă cu apă din lac sau baia cu extract de plante.
[(1)(14)]

31
 Alte proceduri termoterapice folosite în serviciile de recuperare şi
medicină fizică şi dotările specifice

Baia cu aburi generală sau parţială

Dotări necesare efectuării băii cu aburi sunt: dulap special - orizontal sau
vertical -, cearceafuri, comprese pentru cap si ceafa, sursă de apa rece, prosoape.
Pentru băile parţiale este necesar un dulap special pentru segmente mai mici (membre,
şezut). Procedura durează 5 pana la 30 min., timp in care pacientului i se poate da ceai
sau apa -250 - 500 ml - pentru creşterea sudoraţiei. Procedura de răcire de la sfârşitul
băii, obligatorie, este o spălare rece, simplă sau o afuziune fulger.

Baia de lumina generală sau parţială

Pentru efectuarea băilor de lumină generale sunt necesare: dulap hexagonal
prevăzut pe una din laturi cu un perete mobil care permite accesul in incinta si cu un
colac care închide la polul superior dulapul in care se afla un scaun care are înălţimea
reglabila in aşa fel încât pacientul sa stea comod şi cu capul in afara. Pereţii sunt
căptuşiţi cu un material izolator si prevăzuţi cu 40 de becuri cu putere de 25 - 60 W
fiecare astfel ca puterea totala este de 1000 - 2000 W. Instalaţia mai are pe un perete
lateral tabloul electric, comutatoarele si termometrul. Pentru baia parţială,
dispozitivele au forma unor 1/2 de cilindru căptuşite in interior cu material izolant si
prevăzute cu 12 - 16 becuri de 25 -60 W şi canapea pe care se aşează pacientul. Baia
de lumină durează 5 - 20 min. si se încheie cu o aplicaţie rece la 220 C.

Sauna
Este o procedura cu aer foarte uscat (umiditatea relativa 2-9%) si la o
temperatura foarte ridicata 80 -1000 C.

Sauna finlandeza originala este o cabana din lemn de pin de 10-40 m 2 încălzita
cu pietre încinse, (nuiele de mesteacăn care sunt foarte flexibile pentru flagelare),
prevăzută cu un bazin cu apa rece sau situată în vecinătatea unui lac. In condiţii
citadine se foloseşte o încăpere lambrisata cu lemn de pin sau brad si in absenta unei
piscine cu apa rece se foloseşte un dus rece. Peste pietrele încinse se toarnă 0,5 - 1 l
apa care se evapora si produce aburi in încăpere generând senzaţia tegumentara de
căldură umeda. Peste câteva minute se efectuează flagelarea cu nuielele de mesteacăn
care are ca efect eliberarea de histamina cu efect vasodilatator si de supraîncălzire.

32
După alte câteva minute se face baia rece cu o durata de 10 -20 min iar la ieşirea din
bazin se efectuează o alta flagelare. Persoana se îmbracă cu haine uscate, confortabile
si se odihneşte 1-2 ore.

Băile de soare (helioterapia)

Expunere totala sau parţiala la acţiunea directa a radiaţiei solare naturale.
Pentru helioterapie sunt necesare amenajarea plajei, îngrijirea nisipului, dotarea
solariilor cu duşuri, grupuri sanitare, umbrele, şezlonguri, posibilitatea hidratării
persoanei. Vor fi afişate zilnic temperatura apei: mării, piscinei, lacului, umiditatea
aerului. Se vor afla la vedere afişe, postere referitoare la modalitatea corectă de
efectuare a băilor de soare, orarul cel mai indicat de expunere la soare şi
contraindicaţiile helioterapiei. Piscinele şi ştrandurile vor avea in apropiere un cabinet
de prim ajutor medical, iar plăjile de pe malul mării şi al lacurilor vor fi prevăzute cu
posturi de supraveghere salvamar.

Baia de nisip (psamoterapia)

Reprezintă învelirea corpului cu nisip la o anumita temperatura. Actual, se
practica spre amuzament, pierzându-si valoarea terapeutica. (13)

Alţi vectori fizici folosiţi în reabilitare în staţiunile baneare

Energia, ca mărime fizica, exista si se defineşte prin formele de manifestare,

de exemplu: produce căldura – se numeşte energie calorica, produce lucru mecanic -
se numeşte energie mecanica, produce mişcare - se numeşte energie cinetica si tot
astfel. In medicina fizica se folosesc aproape toate formele de energie: electrica ( cu
toate variantele de frecventa), magnetica, lumina (in toate formele ei), câmpurile
energetice, energia kinetică, termica, etc.

1..Electroterapia întrebuinţează semnalul electric, electromagnetic, cuantic

drept purtător de informaţie in modelarea unor programe biologice de sanogeneză.
Semnificaţia particularităţilor acestora nu trebuie in nici un caz minimalizata intru cat
ne poate duce la semnificaţia “placebo” care nu este adevărată in acest caz, iar
cunoaşterea riguros ştiinţifică ne ajuta sa depăşim etapa “empirismului terapeutic:

33
curentarea bolnavului care simte cum lucrează curentul”. Structura ţintă a
electroterapiei este membrana celulară care sub acţiunea diverselor forme de energie
răspunde variat si specific: depolarizare, activarea/inhibarea pompelor enzimatice, a
canalelor ionice etc. In raport de frecventa de oscilaţie a undei de energie (electrice
sau electromagnetice) sau a câmpului penetraţia in ţesuturi este mai mare sau mai
mica, prin urmare si membranele influenţate aparţin diverselor structuri. [(3)(18)]

Curentul continuu/galvanic, care are frecventa de oscilaţie zero are penetraţia

cea mai mica, doar la nivel tegumentar, unde produce depolarizarea membranelor si
disocierea electroliţilor. La trecerea curentului galvanic prin ţesuturile organismului,
acestea se comporta ca o soluţie hidroelectrolitică si se disociază, ionii migrând prin
diaelectroliză spre electrozii de semn contrar. Expresia biologica a acestor fenomene
fizico-chimice este vasodilataţia activa semnificativa si accelerarea metabolismului
celular. Se adaugă efectele particulare ale undei de depolarizare asupra structurilor
nervoase. Rezultanta acestor procese se constituie in efecte terapeutice: analgetic,
vasoactiv, rezorbtiv, decontracturant. Aplicarea acestui curent se face prin
intermediul electrozilor de plumb de diferite dimensiuni, sau prin băile
hidroelectrolitice generale (baia Stenger) sau parţiale (bai galvanice). Folosind
migrarea ionilor sub acţiunea curentului galvanic se pot introduce in organism diverse
substanţe cu diverse scopuri terapeutice: analgetice, miorelaxante etc.

Prin întreruperea curentului galvanic se obţine un curent ritmat, cu impulsuri a

căror frecventa se situează intre 1 si 1000 Hz, care poate avea diverse forme:
exponenţial, triunghiular, trapezoidal, sinusoidal si care la fel ca si curentul galvanic
au efecte polare si produc disociere hidroelectrolitică. Este domeniul de joasa
frecventa, domeniul in care se afla si curentul sinusoidal de la reţea. Modularea
acestui curent a dus la obţinerea curenţilor diadinamici. Efectele terapeutice ale
curenţilor de joasa frecventa sunt analgetic si de stimulare musculara. Explicaţia
analgeziei indusa de aceşti curenţi se găseşte in fenomenele locale produse
(vasodilataţie, accelerare a metabolismului local), in interferarea transmisiei nervoase
a durerii (fenomenul de acoperire descris de Lulies, teoria porţii a lui Melczak si Wall,
control axonal) si in modularea secreţiei de endorfine endogene la nivel central. In
aceasta categorie de curenţi se încadrează si curenţii TENS (neurostimularea electrică
transcutană), produşi de aparate de folosinţă individuala, in suferinţele dureroase

34
cronice. Prin intermediul joasei frecvente se stimulează in condiţii fiziologice
musculatura striata normal inervata, musculatura neteda si musculatura striata
spastica. (13)

Curenţii de medie frecventa sunt curenţi sinusoidali având perioada de

oscilaţie de 2500 - 10000 Hz la care cu cat frecventa este mai mare cu atât efectele de
stimulare motorie si senzoriala sunt mai reduse si penetraţia in ţesuturi este mai mare
(depăşesc tegumentul si ajung pana la nivelul muşchilor). Efectele terapeutice sunt
analgetic antiinflamator, vasculoactiv.

Terapia cu înalta frecventa cuprinde curenţii electrici si electromagnetici si

undele electromagnetice cu frecventa peste 300 KHz cunoscuţi sub numele de unde
scurte, ultrascurte, unde decimetrice, centimetrice, microunde. In practica medicala se
folosesc anumite frecvente, stabilite prin convenţii internaţionale. Datorita frecventei
foarte mari de oscilaţie aceste unde au o penetraţie foarte buna in ţesuturi unde
energia undei se transforma in căldura si nu au efecte excitomotorii. Deci, efectele
terapeutice ale înaltei frecvente sunt efectele căldurii profunde: vasodilataţie,
spasmoliza, analgezie.

Ultrasunetele folosite in fizioterapie reprezintă o banda îngusta de frecvente:

800 - 1000 KHz, produse de un cristal piezoelectric sub acţiunea diferenţei de
potenţial a unui curent de înalta frecventa. Ultrasunetul este o unda mecanica
vibratorie care produce in profunzime un adevărat micromasaj. Efectele terapeutice
ale ultrasunetului se datoresc căldurii profunde si oscilaţiei mecanice. Acestea sunt:
spasmolitic, analgetic, miorelaxant, decontracturant, fibrolitic, simpaticolitic. (14)

Oscilaţiile electromagnetice de înalta frecventa - lumina - atât din sursa

naturala cat si artificiala, se constituie intr-un “aliat”in fizioterapie denumit
fototerapie. Aici se plasează terapia laser (un fascicol ordonat si cilindric de lumina),
lumina polarizata, terapia cu radiaţii ultraviolete si infraroşii (baia generala si parţiala
de lumina, soluxul). Efectele terapeutice ale acestor forme de terapie sunt analgetice,
vasodilatatoare, antiinflamatorii.

35
 Terapia cu câmpuri electromagnetice de joasa frecventa 1 - 100 Hz aduce
organismului o forma de energie cu o foarte buna penetraţie si distribuţie in tot corpul
cu efect biotrofic general, sedativ si trofic vascular. Stimulează circulaţia periferica,
ameliorând troficitatea ţesuturilor.

2. Masoterapia reprezintă un domeniu deosebit de complex care a suferit

permanent modificări si îmbunătăţiri. Masajul medical clasic este definit ca o suita de
prelucrări mecanice manuale desfăşurate la suprafaţa organismului, aplicate
sistematic, intr-o anumita ordine, in funcţie de scopul urmărit, regiunea pe care se
aplica si starea generala si locala a organismului. Efectele terapeutice sunt analgetic,
decontracturant/miorelaxant, antiinflamator, rezorbtiv, sedativ sau tonifiant toate
depinzând de tipul de masaj si de manevrele folosite. In afara masajului medical clasic
se mai folosesc si alte forme de mesaj care se bazează in fundamentarea lor ştiinţifică
pe organizarea metamerică (masajul reflex segmentar, masajul ţesutului conjunctiv,
terapia zonala Fitzgerald si altele), pe prezenta zonelor energetice ale organismului si
proiecţia organelor si sistemelor la diverse nivele: tegumentar, ureche, ochi,
plante/palme endonazal, etc. [(18)(19)]

3. Kinetoterapia. Kinetologia sau kineziologia (un termen creat in 1857 de

către Dally) se ocupa cu studiul mişcării organismelor vii si structurilor ce participa la
aceste mişcări, mecanismelor neuro-musculare si articulare ce asigura activitatea
motrice normala. Kinetoterapia reprezintă aplicarea acestor cunoştinţe in activitatea
de refacere/recuperare a afecţiunilor sistemului neuro-mio-artro-kinetic. Obiectivele
terapeutice ale kinetoterapiei sunt: refacerea forţei de contracţie si a rezistentei
musculare, refacerea mobilităţii articulare, păstrarea/refacerea aliniamentului si
posturii corporale, păstrarea/refacerea coordonării, echilibrului si controlului actului
motor, corectarea deficitului respirator si antrenamentul pentru efort. Metodologia de
lucru este vasta si variata incluzând diverse tehnici de la posturi (tehnici akinetice)
pana la diverse forme de mobilizare articulara si musculara (asistata sau nu), mişcări
contra rezistentei, efectuate pe anumite traiecte, intr-o anumita succesiune, etc. (20)

36
 CURA BALNEARA PROFILACTICA

Privit în ansamblu, demersul terapeutic poate fi etapizat astfel (5):

1. profilaxia primară care se adresează prevenirii îmbolnăvirilor şi
eliminarea/îndepărtarea factorilor de risc;
2. terapia, respectiv tratarea unei afecţiuni acute sau cronice;
3. profilaxia secundară care conţine măsurile pentru prevenirea
cronicizării bolii sau a recidivelor;
4. profilaxia terţiară care are ca obiect împiedicarea constituirii
sechelelor sau/şi a cronicizării deficitelor funcţionale. Profilaxia terţiară este oarecum
echivalentă cu recuperarea.
Conţinutul medical al activităţii profilactice primare este variat si se adresează
unei largi categorii de oameni sănătoşi sau aparent sănătoşi, obosiţi de ritmul alert al
vieţii cotidiene, care au o alimentaţie care solicita aparatul digestiv şi/sau rinichiul, la
regimuri secretorii nefiziologice.
Profilaxia primară urmăreşte creşterea capacităţii adaptative a unor funcţii
sau a organismului in ansamblu, eventual corectarea/înlăturarea unor tulburări de
reglare neuro-endocrină.
Profilaxia recidivelor consta in corectarea unor modificări funcţionale
restante, a unor mecanisme de reglare perturbate după rezolvarea problemelor din
fazele acute, manifeste clinic ale bolii.
Curele balneoclimatice profilactice, urmăresc optimizarea funcţiei de
termoreglare, a răspunsului neuro-endocrin, creşterea capacităţii de efort, asigurarea
unui bun drenaj biliar şi a unei bune evacuări a rezidiilor solide şi lichide din
organism, echilibrarea ritmului veghe-somn, etc.

Cura balneara cu sens de profilaxie primara utilizează unele grupaje

metodologice ale medicinii fizice: electromedicina (electroterapie) fotobiologie
(fototerapia şi helioterapia), hidrotermobiologie (hidroterapie şi termoterapie),
kinetologie (kinetoterapie şi masoterapie);
Grupajul metodologic reprezintă ansamblul de mijloace procedurale care
folosesc în principal acelaşi vector fizic (eventual cu unele asocieri/intricări). Vectorul
fizic desemnează energia care acţionează asupra organismului uman în cursul terapiei

37
fizicale. În denumirea grupajului metodologic se regăseşte exprimat vectorul fizic
principal (5). Astfel:
⇒ grupajele metodologice din electromedicină folosesc predominant vectorul curent
electric sau câmp electric:
⇒ grupajele metodologice din fotobiologie folosesc radiaţia electromagnetică
(lumina);
⇒ grupajele metodologice din hidrotermobiologie folosesc vectorul termic.
⇒ ş.a.m.d.

Pentru a determina efectele bio-fiziologice vectorii fizici interacţionează cu

organismul. Purtătorul energiei vectorului fizic este suportul fizic al vectorului. De
exemplu, pentru vectorul termic suporturile fizice sunt variate şi oarecum eterogene:
⇒ apa în toate formele de agregare, simplă, cu adaosuri sau minerală;
⇒ aerul (phönn);
⇒ substanţe naturale sau artificiale cu calităţi termopexice (nămol, parafină, nisip,
geluri siliconate, sare);
⇒ ultrasunete;
⇒ curent electric alternativ cu frecvenţă de oscilaţie înaltă (diatermia cu unde
scurte);
⇒ radiaţii electromagnetice (infraroşii);
⇒ texturi compozite care prin decapsulare determină o reacţie exergonică cu căldură
locală.
Factorii terapeutici naturali sunt vectori şi suporturi fizice care se găsesc în
stare naturală: ape minerale (izvoare, lacuri, mări), nămoluri, gaze terapeutice (mofete
şi sulfatarii). (3)

Aplicaţia de factori termici contrastanţi. Este o metoda care se practica in

sezonul cald, in aer liber, in scopul dezvoltării capacităţii de adaptare la rece,
necesitând 10-14 zile consecutive. Se poate face pe litoral sau la malul oricărei alte
suprafeţe de apa.
Heliotalasoterapia consta in 4-6 expuneri generale succesive la contrastul
cald/rece: expunerea la soare (cald), imersia in apa marii/lacului (rece), împachetări in

38
nisipul cald -psamoterapie - (cald), imersie in apa (rece), cu contraste termice cat mai
accentuate, progresive ca durata si intensitate a factorului rece.
Helioterapia asociata cu ungeri cu nămol rece si imersie in apa lacului, după
metoda antica egipteana este o modalitate de aplicare a contrastului termic. Intr-o
prima faza se face o expunere la soare de aproximativ 20 min., pe nisipul cald, urmata
de ungerea cu nămol a întregului corp. Urmează expunerea la soare de aproximativ
20-30 min. care produce o hiperemie uşoara si apoi baia rece in apa lacului sau a
marii.
In staţiunile cu ape termale factorul rece este reprezentat de duşuri reci cu
temperatura si durata adecvata.

Cura heliomarină
Reprezintă un complex de metode si mijloace oferite de climatul marin si băile
in mare utilizate in scop: profilactic, terapeutic si/sau recuperator.
Ţărmul romanesc al Marii Negre măsoară 245 km si oferă condiţii climatice si
terapeutice pe toata lungimea lui. Marea Neagra este o mare închisa, de tip
continental. Apa are o adâncime mica in dreptul plajelor, fapt ce favorizează o buna
penetraţie si retenţie a radiaţiei solare. Temperatura medie a apei in sezonul estival

este de 21-240 C. Plajele sunt largi, cu nisip fin, având o expunere estica la soare,
protejate de vânt. Trei elemente concura in realizarea efectelor terapeutice ale curei
heliomarine: apa, aerul şi radiaţia solară.
Apa acţionează prin vectorii: chimic, termic, mecanic.
Apa marii este o apa minerala hipertonă, cu o concentraţie a sărurilor de 15-18
g%, clorurata, iodurată/bromurată, sulfatata, sodica, magneziana. Mai conţine: Zn,
Cu, Co, Mn, Cr. Fiind o apa hipertonă si cu conţinut bogat in Na si Mg, cel puţin
teoretic, ar putea fi indicata/folosita in tratamentul constipaţiilor cronice. In afara de
conţinutul mineral, anorganic, prezenta algelor, a planctonului in general, determina la
nivel tegumentar eliberarea de substanţe biologic active, ionizante, minerale,
vitaminice, toate stimulând mecanismele de apărare naturala a organismului.

Temperatura minima a apei pentru balneaţie este de 150 C la adulţi si 180 C la

copii. Baia in apa marii asigura elementul rece din terapia contrastanta folosita pentru
profilaxia bolilor "a frigore": bolile infecţioase specifice sezonului rece - guturaiul,

39
gripa, anginele, afecţiunile reumatismale cronice-inflamatorii si degenerative -,
afecţiuni ginecologice, urinare, etc.
Aplicarea contrastului termic timp de 12-14 zile in cursul verii prin expunerea
la soare si scăldatul in apa marii este eficient pentru stimularea funcţiei de
termoreglare la rece solicitata in sezonul rece-toamna/iarna 11. Temperatura medie a

apei marii in sezonul estival este de aproximativ 21-240 C. Cu cat este mai ridicata
temperatura apei cu atât capacitatea de pătrundere in piele a sărurilor este mai mare.
Masajul ritmic realizat de valuri si presiunea apei influenţează circulaţia
generala prin acţiune directa exercitata asupra venelor care au o structura mai
compresibila dar si indirect prin excitarea receptorilor periferici. Joaca in apa marii
stimulează secreţia hormonului hipofizar de creştere.
Aerul. La suprafaţa apei si in vecinătatea ei, aerul este iodurat si produce o
uşoara stimulare a glandei tiroide, ceea ce da o stare generala buna. Prezenta
aeroionilor negativi are efecte favorabile asupra organismului. Umiditatea relativa a
aerului este similara litoralului mediteranean si adriatic: 70-75%, iar nebulozitatea
redusa determina o strălucire a soarelui in peste 70% din perioada de vara.
Aerosoloterapia cu particulele cloruro-sodice, iodurate si magneziene este indisolubil
legata de noţiunea de cura helio-marina, pentru ca marea este considerata drept cel
mai mare inhalatoriu natural.
Radiaţia solară. Atât radiaţiile infraroşii cat si cele ultraviolete acţionează
asupra organismului expus la soare. In cursul dimineţii si al amurgului predomina
radiaţiile ultraviolete iar, la amiaza cele infraroşii. Expunerea abuziva la oricare din
cele doua feluri de radiaţie este urmata de arsura: actinica respectiv ultravioleta.
Radiaţiile ultraviolete exercita o acţiune revulsivă asupra tegumentului,
producând eritemul caracteristic, urmat de pigmentare si apoi de exfoliere. Activează
vitamina D din piele favorizând absorbţia mai buna a Ca si depunerea lui in oase
(acţiune antirahitica).
Creşterea secreţiei hormonului de creştere combinata cu stimularea
transformării provitaminei D duc la formarea unui schelet mai viguros la copiii care
fac plaja sistematic. Sub acţiunea soarelui, respectiv a radiaţiei ultraviolete este

11
Studiul gradienţilor termici intre suprafaţa corpului si temperatura efectiv echivalenta (TEE)-
rezultata din temperatura, umiditate si mişcarea aerului din jurul persoanei - arata ca la sfârşitul curei
pierderile de căldura ale organismului sunt semnificativ mai mici la excitantul rece (imersia in apa rece
a marii) , iar scăderea temperaturii centrale este mult mai mica la solicitarea termica sub zona de
confort termic.

40
stimulata măduva hematogena (acţiune antianemică), funcţia de coagulare sanguina si
metabolismul glucidic. Radiaţia ultravioleta are acţiune bactericida (fiind cunoscut
dictonul "in casa in care intra soarele nu intra doctorul"). Modifica pragul de
excitabilitate nervoasa si influenţează nocicepţia având acţiune antialgică. Riscul
oncogenetic al radiaţiei solare nu se manifesta decât in cazul expunerilor prelungite
(luni de zile, ani întregi), acolo unde exista o predispoziţie sau o leziune preexistenta.
In nici un caz, cura helio-marină anuală corect efectuată, de maximum 12-18 zile nu
expune persoana la acest risc. Condiţiile socio-economice actuale au scurtat sejurul pe
litoral la 7-10 zile. In acest context riscul al care se expune persoana venită pe Litoral
pentru o perioadă scurtă este acela de arsura actinica, din dorinţa de a sta cat mai mult
la soare, in timp cat mai scurt.
Cura helio-marina determina reechilibrarea organismului prin apropierea de
modurile primare ale existentei (dezvoltarea filo- si ontogenetica s-a produs in
apa/lichid amniotic), prin dezinserţia temporara din mediul stresant de viata al
marilor aglomerări urbane. Ameliorarea funcţiilor cardio-vasculara, respiratorie,
endocrina, nervoasa duc la îmbunătăţirea stării generale de sănătate. Jocurile pe
plaja, plimbările, înotul combat sedentarismul, sindromul hipokinetic si sindromul de
deconditionare mio-cardio-respiratorie. Pentru omul sănătos cat si pentru cel
bolnav, cura helio-marina este un izvor de sănătate.
Thalassoterapia profilactică este indicată copiilor, adolescenţilor si tinerilor
cu:
a) deficiente constituţionale mio-artro-kinetice (deviaţii axiale ale coloanei sau
membrelor);
b) tulburări de creştere, meteosensibilitate, predispoziţie la afecţiuni "a
frigore", si adaptare defectuoasa la anotimpul rece si umed.
Beneficiază de efectele profilactice favorabile adulţii care lucrează in frig,
umezeala, medii cu pulberi sau alte noxe respiratorii, microclimat lipsit de lumina
naturala sau locuiesc in zone lipsite de iod. [(21)(7)]

Curele de sudaţie. Se adresează atât sistemului cardio-circulator cat si celui

de termoliza sudoripara. Scopul sudaţiei este acela de a produce o anumita "epurare
metabolica". Toate staţiunile dispun de posibilităţi de sudaţie sub forma termoterapiei
"a sec" (bai de lumina), efectuate tot timpul anului. [(7)(13)]

41
 Mişcarea. Este esenţiala in combaterea sindromului hipokinetic. Ca forme de
mişcare cu efort fizic progresiv se practica:
• alergările uşoare, mersul pe teren variat, urcatul pantelor, mersul in ritm
rapid.
• gimnastica in grup sub îndrumarea kinetoterapeutului.
• înotul, tenisul si alte jocuri sportive.
In toate aceste forme de mişcare practicate de neantrenaţi, esenţială este
solicitarea pana la limita de efort a organismului si desfăşurarea ei in aer liber.

Dietoterapia aplicată în staţiunile balneare are ca obiective:

• reducerea greutăţii la hiperponderali
• deprinderea unui mod de alimentaţie raţional si sănătos
• asigurarea unui repaus digestiv necesar oricărui organism la anumite
intervale de timp.
Regimul dietetic de cruţare trebuie considerat ca o metoda a terapiei de
întreţinere, iar un concediu petrecut intr-o staţiune balneoclimatica reprezintă un prilej
de eliminare a oricărui abuz sau uz de substanţe toxice (tutun, alcool, condimente), in
scopul asigurării condiţiilor necesare organismului de a elimina substanţele toxice
acumulate in timpul anului si de a oferi ficatului si stomacului condiţii necesare
refacerii. (7)

42
 CURA BALNEARĂ TERAPEUTICĂ
Pacienţii cu unele suferinţe prezente pot beneficia de factorii terapeutici
naturali in cadrul unui tratament complex. Fata de medicina de spital, care operează
cu mijloace farmacodinamice sau chirurgicale - in principal - medicina balneara aduce
o metodologie diferita bazata pe capacitatea de răspuns nespecific si general a
organismului, fiind o terapie de adaptare si reglare. Ea nu substitue medicina allopată,
ci o completează, vine ca o alternativa care in nici un caz nu se opune medicinii
clasice, convenţionale.
Tratamentul complex care se poate efectua intr-o staţiune balneo-climatică se
compune din factorii naturali specifici arealului şi elemente ale medicinii fizice. Acest
complex terapeutic este valoros si benefic pentru ca pacienţii, mai ales cei vârstnici,
sunt “posesori/purtători” de polipatologie si in acest context se pot atinge obiective
terapeutice pentru mai multe din suferinţele lor.
Profilarea staţiunilor pe anumite domenii de patologie este determinată de
specificul factorilor naturali de cură: de ex. staţiunile cu ape carbogazoase sunt
indicate in afecţiunile cardio-vasculare, staţiunile dezvoltate pe marginea lacurilor
sărate sunt indicate in afecţiuni reumatismale, etc. În cazul pacienţilor cu
polipatologie alegerea se face in funcţie de posibilităţile de tratament concomitent al
suferinţei principale si a celor asociate. De ex. la Vatra Dornei se pot trata afecţiunile
cardio-vasculare si cele reumatismale degenerative. In principiu cura se poate efectua
in orice perioada a anului, insa exista diferenţe sezoniere imprimate de acţiunea
climatului. [(7)(8)]

Domeniile de patologie/profilaxie potenţial beneficiare ale curei

balneare (asistenţa de specialitate RMFB)

1. Patologia neurologică (centrală/periferică) - neuro-mio-artro-kinetica;

2. Patologia reumatismală: articulară si abarticulară; axială sau periferică; degenerativă
sau inflamatorie; acută, subacută,subcronică sau cronică;
3. Patologia posttraumatică: ortopedică, ortopedico-chirurgicală, sportivă;
4. Patologia cardiovasculară (centrala-cardiaca; periferică-arterială/venoasă/ veno-
limfatică);
5. Patologia respiratorie (de tip restrictiv; obstructiv; mixt);

43
6. Patologia de civilizatie (sedendentarism; stres/surmenaj - cu importante conotatii
profilactice);
7. Patologia geriatrică, geronto-profilaxie prin mijloace balneofiziatrice (turism
balneogeriatric), gero- recuperare;
8. Patologia pediatrică cu importante conotalii profilactice; afectiuni genetice,
congenitale, infecto-alergice, distrofice şi tulburări de creştere/dezvoltare;
9. Patologia psihiatrică (stres/surmenaj: sindroame nevrotice/neurastenii);
10. Patologia digestivă (gastro-intestinala şi bilio-hepatică; terapie şi profilaxie secundară
prin mijloace balneofiziatrice, predominant creno-terapice);
11. Patologia reno-urinara (terapie şi profilaxie secundară prin mijloace
balneofiziatrice, predominant creno-terapice);
12. Patologia metabolică (terapie şi profilaxie secundară prin mijloace balneofiziatrice,
predominant creno- terapice);
13. Patologia ginecologică (terapie şi profilaxie secundară prin mijloace
balneofiziatrice);
14. Patologia dermatologica şi cosmetologie (terapie şi profilaxie secundară prin
mijloace balneofiziatrice);
15. Patologia ORL (terapie şi profilaxie secundară prin mijloace balneofiziatrice);
16. Patologia profesional-ocupatională (cu variate afectări posibile la nivelul a
numeroase aparate şi sisteme - inclusiv NMAK: terapie, profilaxie primară - mise
en forme/ reperformarea capacitătii de munca: secundară - prevenirea recidivelor,
inclusiv ergonomic sau reorientare vocational-ocupatională; tertiară - recuperarea
capacitălii de muneă - toate prin mijloace balneofiziatrice); (3)

Este din ce în ce mai puţin indicată cura balneară cu sens de terapie a unor
suferinţe, întru cât industria farmaceutică oferă remedii care corespund cerinţelor
statistice ale conceptului de medicină bazată pe dovezi. Un spor de dificultate în
evaluarea efectelor terapeutice ale balneoterapiei este adus de faptul că o cură
balneară este un complex de factori care în afară de factorul terapeutic natural – şi el
foarte complex - include: schimbarea climei, a habitatului, a alimentaţiei, lipsa ori cel
puţin diminuarea stresului din activitatea cotidiană, etc, elemente care fac dificilă
analiza statistică.
Trebuie amintit ca exista o lista de contraindicaţii generale cu caracter absolut
dat fiind ca in acele boli orice factor excitant, solicitant duce la agravarea bolii. De

44
asemenea, sunt clar consemnate contraindicaţiile relative: anumite stadii de evoluţie a
bolii sau anumite perioade ale anului.

Contraindicaţii generale pentru curele balneoclimatice la adulţi:

•Afecţiuni acute febrile şi cronice in perioada de exacerbare (acutizare);

•Bolile infecţioase, in perioadele de contagiozitate - inclusiv până la terminarea
izolării obligatorii - cuprinzând şi bolile venerice (sifilis, gonoree, SIDA, hepatite
acute tip B, C etc.); tuberculoza - cu excepţia cazurilor cu vindecare confirmată de
specialistul ftiziolog; purtătorii sănătoşi de germeni patogeni - inclusiv agenţi parazitari;
•Stările caşectice, indiferent de etiologie;
•Neoplaziile de orice tip, sediu sau stadiu evolutiv;
•Stările hemoragice de orice natură, in special sângerările abundente;
•Bolile hematologice sau de sistem in pusee evolutive, cu alterarea stării
generale şi/sau potenţial de complicare;
•Boli la limita decompensării de organ, aparat (insuficienţa cardiacă, renală,
hepatică - manifeste) sau/şi metabolism (D.Z. dezechilibrat şi greu controlabil
terapeutic; tetanii); HTA oscilantă sau/şi cu valori mari - greu controlabile
•Epilepsia, psihopatiile şi psihozele cu tulburări de comportament social - inclusiv
etilism cronic şi alte toxicomanii;
• Tulburări de sensibilitate (hipersensibilitate specifică la curent, cu conotaţie
psihogenă/hipo - anestezii emanate pe zone relativ întinse)
•Leziuni şi/sau boli dermatologice, cu risc de agravare prin F.F.T.N. sau/şi leziuni
mari, inestetice; zonele cutanate cu iritaţii, soluţii de continuitate sau/şi venectazii
marcate
•Bolnavi care nu se pot autoservi;
•Convalescente timpurii după boli grave, consumptive;
•Sarcină patologică in orice lună şi cea normală peste trei luni [(7)(8)(11)]

Contraindicaţii sau/şi limite pentru curele balneoclimatice la vârstnici:

⇒ Boala cardiacă ischemică dureroasă (mai ales angorul de repaus);

infarctul miocardic recent (în primele 6 luni — cu excepţia Spitalului de
recuperare pentru boli cardiovasculare Covasna); tulburările de ritm cardiac

45
(cu excepţia, eventual, a fibrilaţiei atriale cronice, cu ritm mediu, bine
tolerată); HTA — forme severe, necontrolabile/greu controlabile terapeutic
⇒ Ateroscleroza cerebrală cu manifestări clinice; sindroamele dementive
⇒ Incontinenţele sfincteriene (vezicale sau/şi anale) (3)

46
 CURA BALNEARĂ DE REABILITARE
Cura de recuperare se adresează pacienţilor cu una sau mai multe suferinţe
cronice constituite deja ca atare si are scopul de a “amenda” consecinţele
suferitei/suferinţelor cat mai mult posibil, in vederea conservării restantului
funcţional. Complexul terapeutic administrat acestor pacienţi este cel descris la cura
terapeutica.
Sunt foarte multe capitole de patologie care au beneficiu terapeutic de pe urma
unei cure balneare: boli reumatismale degenerative si inflamatorii, stări post-
traumatice, boli neurologice, sechele ale unor afecţiuni cardio-vasculare, boli
digestive, renale, respiratorii, genitale, dermatologice.

Cura balneară de reabilitare în afecţiunile reumatismale.

Deşi termenul de reumatism este folosit in sensuri extrem de diverse si uneori
extrem de confuze, îl vom folosi in aceasta prezentare in sensul afectării produse la
nivelul aparatului locomotor: articulaţii muşchi, ţesuturi periarticulare. Sunt boli cu
etiologie si patogenie foarte variate, dar pentru simplificare le vom grupa in trei
categorii: reumatisme degenerative, reumatisme inflamatorii si ab-articulare.
Reumatismele degenerative afectează cartilagiul articular, termenul generic
in limba română fiind acela de artroza (osteoarthrosis- în limba engleză) si având
diverse localizări: rahis, articulaţii periferice mari sau mici (sold, genunchi, degete)12.
Curele terapeutice si de reabilitare au ca obiectiv: înlăturarea/reducere
verigilor fiziopatologice algice si inflamatorii, ameliorarea funcţiilor articulare si
musculare diminuate si prevenirea/corectarea deposturărilor secundare. Factorii
terapeutici folosiţi sunt: climatul, apele minerale si nămolurile.
Apele minerale cele mai cunoscute ca având efecte favorabile in reabilitarea
afecţiunilor
Caracterul dominant al suferinţei din reumatismele inflamatorii îl constitue,
desigur, inflamaţia care afectează articulaţia, părţile moi periarticulare sau ambele
constituente. Verigile fiziopatologice ale acestui grup heterogen de suferinţe sunt
complexe si controlarea lor se face tot complex:medicamentos si/sau fizical-kinetic.
Aceste suferinţe afectează mersul, prehensiunea, deci calitatea vieţii bolnavilor.
12
Pentru aceste aecţiuni, curele balneare profilactice se refera la corectarea /limitarea condiţiilor care
favorizează apariţia si instalarea artrozelor (tulburări de statica vertebrala, deviaţii axiale ale
membrelor), corectarea tulburărilor neuro-endocrino-metabolice, circulatorii si menţinerea/creşterea
capacitaţii funcţionale a aparatului locomotor.

47
Evoluţia lor este continua, deci, si managementul terapeutic va fi continuu si
obligatoriu va cuprinde terapia remisivă, care a făcut progrese considerabile. Cura
balneara in acest context se adresează sindromului inflamator mai puţin si mai mult
corectării componentei neuro-endocrine de adaptare. Prezenta sindromului
inflamator biologic si clinic contraindica balneoterapia. Cura se efectuează in afara
puseelor evolutive, sau la sfârşitul lor si se adresează fenomenelor algice si
inflamatorii reziduale, musculare si neuro-endocrine adaptative, perturbate de
evoluţia suferinţei. Factorii terapeutici naturali folosiţi sunt: clima, apele minerale si
nămolurile.
In grupul reumatismelor ab-articulare sunt incluse diverse suferinţe grupate
după substratul anatomic afectat sau tipul leziunilor. Nu este obiectul acestui curs
clasificarea lor, deci, nu vom face nici o precizare in acest sens. Sunt probabil cele
mai pretabile la tratament balnear cu rezultate foarte bune. Un tratament balneo-fizical
bine condus oferă satisfacţie pacientului si motivaţie pe mai departe medicului curant.
Factorii terapeutici sunt aceiaşi ca cei enumeraţi la celelalte reumatisme. [(3)(7)(8)
(11)]

Cura balneară de reabilitare în sechelele post-traumatice.

După rezolvarea medico-chirurgicala a unui traumatism, urmează cura
balneara de recuperare. Ea se adresează articulaţiilor (atât cele afectate cat si cele
indemne), muşchilor (care pot avea si tulburări de inervaţie si vascularizaţie) cu
diverse obiective: controlarea fenomenelor algice si inflamatorii, a perturbării
gradului de mobilitate sau a forţei de contracţie musculara, corectarea tulburărilor de
circulaţie sanguina si stării neuro-psihice a pacientului.

Cura balneară de reabilitare în afecţiunile sistemului nervos.

Destul de multe afecţiuni ale sistemului nervos pot beneficia de rezultatele
unei cure balneare. Cel puţin trei categorii de suferinţe au beneficiu dintr-o cura
balneara: leziunile neurologice ale neuronului motor central, leziunile neuronului
motor periferic si afecţiunile nevrotice. Pilonul terapeutic central al recuperării
sindroamelor motorii este kinetoterapia ( a sec sau in piscine) in asociere cu
termoterapia, masajul si electroterapia excitomotorie.
Stările nevrotice sunt indicate pentru tratament intr-un anume tip de climat (se
va evita “purtatul pacientului pe drumurile” unei staţiuni cu climat excitant) care sa

48
confere relaxare si intr-un anume tip de staţiune (in nici un caz staţiuni mari,
aglomerate).

49
 BIBLIOGRAFIE
1. SURDU Olga, Studiu histologic comparativ al acţiunii nămolului sapropelic
de Techirghiol asupra tegumentului, Teza de doctorat, 2007, Universitatea
Ovidius Constanţa.
2. PAL G., Some Physiological Effects of Balneotherapy Review, 35th Congress
of the International Society of Medical Hydrology and Climatology, june 6 – 10,
2006, Istanbul, abstract book).
3. ONOSE G, Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie, vol I, Ed.
Medicală, Bucureşti 2008, ISBN 978-973-39-0634-6.
4. www.wikipedia.org/wiki/spa
5. BERLESCU Elena, Enciclopedia de balneo-climatologie a României, Ed. All,
1998. ISBN 973-571-046-3.
6. SURDU Olga, Peloidotherapy, the missing link between allopate and
alternative medicine, Guang Dong, China 2008
7. TELEKI N., et col., Cura balneoclimatica in Romania. Editura Sport-Turism,
Bucuresti 1984.
8. BANCIU Mioara, Balneofizioterapie generala si concepte moderne de
recuperare. Editura Mirton Timisoara,1996.
9. DANCIU D., Cura balneară cu ape minerale, Ed. AMCCSSDMMS, 1999,
ISBN 973-0-00929-5.
10. HOTĂRÂREA nr.1.020 din 1 septembrie 2005 „Normele tehnice de
exploatare şi comercializare a apelor minerale naturale”
11. Ministerul Sanatatii si Institutul National de Fizioterapie, Balneoclimatologie
si Recuperare Medicala, Cura balneoclimatica. Indicatii si contraindicatii (colectiv
redactional: Cornelia Degeratu, Traian Ivanescu, Solange Moldovan, Ileana
Baican), Ed. Medicala, Bucuresti, 1986;
12. ANDRIES V., Note de curs. Medicina Fizica , Balneoclimatica si
Kinetoterapie. Partea I, Ed. Universitatea Ecologică Bucuresti, Facultatea de
medicină Generală, 1994.
13. LUPU N. GH., sub redactia, Medicina interna, volumul I, semeiologie si
terapeutica generala. Editura Medicala, Bucuresti 1956.

50
14. SURDU Olga, Evaluarea factorului chimic de acţiune al nămolului sapropelic
de Techirghiol, Ed. Gramar 2006, ISBN 978-973-591-20-9.
15. BASILI S, et al. „Effects of mud-pack treatment on plasma cytokine and
soluble adhesion molecule levels în healthy volunteers”, Clin Chim Acta 2001
Dec; 314(1-2): 209-14;
16. BELLOMETTI Simona, et al., “Cytokine levels în osteoarthrosis patients
undergoing mud baththerapy”, Int J Clin Pharmacol Res 1997;17(4):149-53..
Clinical Trial. PMID: 9526176;
17. BELLOMETTI Simona et al, „Mud-bath therapy influences nitric oxide,
myeloperoxidase and glutatione peroxidase serum levels în arthritic patients ” Int
J Clin Pharmacol Res 1997;17(4):149-53
18. POP L., Laszlo Irsay, Textbook of physiotherapy, Ed. Medicală Universitară
Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca, 2006, ISBN 973-639-153-6.
19. SIDENCO Luminiţa-Elena, Masajul în kinetoterapie, Ed. Fundaţiei Romania
de Mâine 2003, ISBN 973-582-637-9
20. SBENGHE T., Bazele teoretice şi practice ale Kinetoterapiei, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1999, ISBN 973-39-0377-9.
21. PAVEL C., sub redactia, Medicina naturista, Editura Medicala, Bucuresti
1987.

51