Introducere

Conceptul de integrare în sens general, într-o acceptiune actuală, reprezintă ajustarea reciprocă a
elementelor constitutive ale unui sistem, permitându-i acestuia să formeze un nou echilibru. Sistemul
poate să preia caracteristicile elementelor constitutive sau poate să-şi formuleze propriile caracteristici,
complet autonome.
Structura nou creată poate fi considerată drept integrată numai atunci când relatiile care se
stabilesc între elementele care o compun sunt stabile pe o perioadă îndelungată şi generează efecte
perceptibile la nivelul fiecărei unităti componente.
Definitiile date integrării în sens general diferă de la un autor la altul: Karl Deutsch leagă
integrarea de ideea apartenent ei la o comunitate în cadrul unui anumit teritoriu, comunitate ale cărei
institutii şi practici sunt suficient de puternice încât să poată asigura “schimbări paşnice” pentru statele
membre pe o perioadă de timp îndelungată.
Ernest B. Haas şi Leon N. Lindberg au puncte de vedere apropiate, văd integrarea ca un proces
mai degrabă politic în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri nationale sunt convinşi să-şi
modifice lealitatea, sperantele şi activitătile politice, spre un nou centru, ale cărui institutii posedă ori
pretind jurisdicŃie asupra statelor nationale preexistente, iar natiunile, până atunci doritoare şi capabile
săşi conducă independent politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să
delege procesul luării deciziilor unor noi organe centrale
R. Regul – aduce o definire mai exhaustivă care înglobează şi acceptiunea economică actuală:
"fuziunea unor unităti economice în grupuri sau unităti mai mari. Integrarea nu este un obiectiv în sine,
ci mai degrabă un mijloc pentru atingerea unui scop. Acesta determină nivelul, forma şi/sau accentul
uniunii7. În conceptia acestui autor, integrarea poate fi realizată la nivelul întreprinderilor, regiunilor
economice; a natiunilor şi chiar a continentelor, fiecare nivel având obiective şi forme de manifestare
diferite. În cazul integrării între natiuni, obiectivele pot fi de ordin general, politic şi militar, politico-
economic, economic. Deşi conceptul de integrare dobândeşte în fiecare caz o semnificatie particulară,
definitiile converg spre asocierea ideii de integrare cu cea de uniune, de formare a unui întreg etc.
Integrarea europeana presupune adoptarea unor valori comune si o conducere comuna.
Integrarea europeana a deputat dupa al doilea razboi mondial, cand Europa a fost ruinata si incapabila
de a face fata marilor invingatori( SUA si URSS). Singura solutie pentru iesirea din criza generata de
razboi a fost gasirea unui front comun.
Integrarea europeană a fost promovată de o serie de oameni politici vizionari: Jean Monnet;
Robert Schumann (prim ministru al Franţei); Konrad Adenauer (cancelarul Republicii Federale
Germane); Alcide de Gasperi (primul ministru al Italiei); Paul Henri Spaak (primul ministru al Belgiei).

Cap 1Uniunea Europeana NOŢIUNE ŞI PREZENTARE GENERALĂ

Scurt Istoric
 Ideea creării unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-al doilea război mondial
s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.

Cele două războaie mondiale au dus la renaşterea pacifismului şi conştientizarea pericolului

naţionalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorinţa
statelor Europei Occidentale de a-şi restabili poziţiile economice afectate de război. În plus, o
necesitate vitală pentru statele care au suferit înfrîngere (în primul rînd Germania, împărţită în cîteva
zone de ocupaţie) a devenit restabilirea propriilor poziţii politice şi a autorităţii pe plan internaţional.
Consolidarea forţelor statelor europene era văzută şi drept un pas important în opunerea influenţei
crescînde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.

Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă o epocă remarcabilă pentru dezvoltarea
IDEII EUROPENE, chiar dacă a durat numai două deceni şi a avut destule contradicţii. Cel puţin trei
factori importanţi au contribuit la această evoluţie. Mai întâi, progresul tehnic în economie şi
transporturi, care începuse în secolul al XIX-lea şi se maturizase pupă primul război mondial.
Extinderea căilor ferate, dezvoltarea relaţiilor poştale (în 1865 a fost creată Uniunea Internaţională a
Comunicaţiilor, iar în 1874 Uniunea Poştală Universală), apariţia automobilului şi apoi a avionului
transformau frontierele în piedici, pe care unii europeni le acceptau tot mai greu. Comerţul urma
aceeaşi logică. În al doilea rând, era convingerea că Europa (centru al lumii civilizate în ultimele
secole) era în declin, se afla în criză. În sfârşit, un număr remarcabil de personalităţi, având uneori
funcţii politice, alteori influenţă considerabilă, s-au dedicat promovării, popularizării şi realizării
unităţii europene.