Bucureşti, 5 Ianuarie 2014

ŢELUL NOSTRU DIVIN

Articolul următor se bazează pe un satsang în limba engleză rostit de Maestrul actual, la Delhi
în Martie 2013
Mulţi dintre noi îşi trăiesc viaţa în confuzie, căci nu înţelegem cum funcţionează creaţia.
Vedem un om care duce o viaţă virtuoasă, dar suferă îngrozitor. Vedem cum un altul duce o viaţă egoistă şi
imorală şi pare a avea parte doar de confort şi de bucurie. E limpede că viaţa este un amestec de reuşite şi de
eşecuri, dar noi nu vedem ce anume o face să fie aşa şi ea nu se vădeşte a avea nici un sens. În privinţa
aceasta pare a ajuta principiul karmei. Karma este legea cauzei şi efectului, a acţiunii şi reacţiunii – culegem
ceea ce semănăm – conform unei zicale din Panjab - sau ceea ce se roteşte, revine. Karma este principiul
creaţiei care ne face responsabili pentru fiecare lucru pe care îl făptuim.
Potrivit legii karmei, consecinţele fiecărei acţiuni trebuiesc suportate la un moment oarecare a
timpului, şi nu există aici nici o excepţie. Bunăstarea şi fericirea sunt consecinţe ale acţiunilor bune; durerea şi
suferinţa sunt consecinţele acţiunilor rele. Este foarte simplu. Dar întrucât cauzele şi efectele karmei pot fi
separate între ele de multe vieţi, noi nu distingem legăturile. Fie că noi credem în karma sau nu, credinţa
noastră rămâne la un nivel conceptual, verbal, şi ne ducem viaţa ca şi cum principiul nu ar fi adevărat.
În domeniul lumesc, oamenii au debite şi credite în evidenţa băncilor lor, iar debitele şi
creditele se echilibrează unele pe celelalte pentru a ajunge la o balanţă netă. În banca noastră karmică,
acţiunile bune –“creditele” din bilanţul karmic – nu compensează intrările ”debitelor”. Toate creaturile vii
trebuie să îndure consecinţele atât ale acţiunilor bune cât şi ale celor rele, pentru a echilibra bilanţul lor -
impact cu impact, pozitiv sau negativ. Astfel legea karmei menţine sufletele prinse în creaţie, ca într-o
închisoare, întrucât sufletele trec de la suferinţă la bucurie iar şi iar, perpetuu; căci întotdeauna există datorii
nerezolvate de achitat şi de primit, la finele fiecărei vieţi.
Unii oameni cred că pentru a-şi îmbunătăţi destinul se pot dedica practicării unei religii –
rugăciunii, ritualurilor, milosteniei. Dar prin legea karmei asemenea fapte nu pot aduce eliberarea. În cel mai
bun caz ele pot duce la o viaţă mai bună într-o viitoare naştere, întrucât toate acţiunile sunt parte a ciclului
karmei. Acţiunile noastre ne pot aduce condiţii mai bune, confort mai mare, mai multă avere şi belşug. Dar
asemenea existenţe pot duce la vanitate, la aroganţă, la o conştiinţă a propriei importanţe şi la lăcomie. După
cum spune o zicală din Panjab - “lipsurile duc la un belşug regesc; un trai regesc duce la iad.” Suntem legaţi
de ciclul naşterii şi morţii, iar ciclul continuă în permanenţă. Natura omenească trăieşte în orbire chiar şi în
privinţa următorului moment.
Capcana karmei
Când vedem oameni buni, cu o comportare dreaptă şi nobilă, care suferă, aceasta este
consecinţa unor acţiuni făptuite de ei cândva de demult – poate cu multe vieţi în urmă, şi care acum le
provoacă suferinţă. Deşi un comportament bun face ca lumea să fie un loc mai bun, în karmica bancă a vieţii
faptele bune nu pot şterge datoriile făcute prin fapte rele - indiferent cât de demult s-au petrecut, sau cum
suntem noi acum, sau cum şi unde trăim. Şi în timp ce noi suportăm consecinţele acţiunilor făcute deja,
continuăm să creăm urmări proaspete, care ne vor afecta în vreun timp oarecare în viitor, sau într-o viaţă
viitoare.

1
 Un alt mod de a ne ajuta să înţelegem creaţia este să o privim ca pe o scară, o călătorie de o
mie de trepte, de la cele mai simple forme de viaţă la bază, până la cele mai complexe, la capătul de sus. Un
suflet preia diferite învelişuri pe măsură ce trece de pe o treaptă pe alta, suportând o anumită parte de karmă
sau destin, în fiecare viaţă. Viaţa subzistă pe seama vieţii. În unele vieţi făpturile pot dăuna sau pot ucide alte
făpturi şi să provoace suferinţă. Sau poate acea făptură suferă sau este ea ucisă. Unele vieţi sunt foarte scurte
iar altele durează sute de ani. Pentru fiecare viaţă, respiraţiile sunt numărate, bucuria şi durerea sunt trăite
potrivit cu cele statornicite pentru viaţa aceea; în fiecare viaţă suntem programaţi să acţionăm în limitele unor
anumiţi parametri. Dacă un suflet ar trăi doar un an în fiecare formă de viaţă, i-ar fi necesar să se afle în
creaţie milioane de ani pentru a urca scara vieţii măcar o dată. Karma este legea operativă pentru toate; karma
menţine viaţa în funcţie; karma asigură creaţia să nu rămână niciodată fără combustibil.
Potenţialul nostru deosebit
Şi atunci cum poate scăpa conştiinţa pură şi deplin pozitivă, sau energia care este esenţa
noastră, cum poate scăpa ea vreodată de acţiunile acestei legi? La capătul de sus al scării, unde învelişurile
sufletului sunt cele mai complexe, viaţa este înzestrată cu o inteligenţă deosebită sau cu capacitate de
discernământ. Numai pentru forma omenească conştiinţa este dotată cu potenţialul deosebit, care poate fi
folosit pentru a depăşi scara karmică. Calitatea extraordinară şi distinctivă a conştiinţei omeneşti este
capacitatea de a discerne, de a reflecta şi de a alege propria cale de a exista. Folosind această capacitate de
discernământ cu înţelepciune, o fiinţă omenească se poate elibera pe sine din temniţa acţiunii şi reacţiunii.
Folosindu-şi capacitatea lor deosebită de discernământ, fiinţele omeneşti pot opta pentru a minimaliza, mai
întâi, efectele karmei în viaţa lor. Adevărata lege omenească – dharma – nu este religia, nu contează dacă
omul este hindus, sikh sau musulman sau adept al altei religii. Această lege pretinde de la noi să ne
recunoaştem extraordinarul potenţial ca fiinţe omeneşti, iar apoi să reflectăm această înţelegere în felul în care
alegem să trăim.
Odată cu înţelegerea karmei ne dăm seama că nimeni nu este de blamat pentru suferinţa pe
care o îndură – fiecare trebuie să-şi dezvolte o perspectivă corectă. Înţelegerea karmei este cea care ne
determină să optăm pentru un regim vegetarian şi pentru a ne desprinde de violenţa care este inerentă
consumului cărnii oricărui animal – a unor forme superioare de fiinţare – doar pentru a ne susţine noi înşine.
Înţelegerea legii karmei este cea care ne face să refuzăm drogurile care ne stimulează şi alte substanţe care ne
afectează limpezimea minţii, opţiunile şi acţiunile. O înţelegere a karmei ne impune obligaţia de a duce o
viaţă onestă conform unor principii înalte, ştiind că ceea ce oferim este ceea ce obţinem, iar ceea ce facem se
va întoarce asupra noastră. Printr-o înţelegere deplină a karmei putem lua decizii grele relativ fără efort,
pentru a dobândi stăpânire asupra dorinţelor şi tendinţelor noastre - asupra corpului, minţii şi simţămintelor
noastre, în loc de a fi târâţi de ele, cu instabilitatea lor, cu dependenţa de ele şi cu potenţialul lor negativ.
Legea adevărată – dharma
Practicile unei religii pot orienta pe cineva către spiritualitate, dar întocmai cum în şcoală ne
creşte capacitatea şi trecem dintr-o clasă în alta, pentru a ne da seama de natura spirituală a vieţii trebuie să
depăşim lumea materială cu activităţile ei fizice şi mentale. Trebuie să mergem dincolo de definirea lui
Dumnezeu drept ceva în exteriorul nostru, înfăţisat diferit în diferite culturi şi limbi. Trebuie să-l cunoaştem,
să-l experimentăm pe Dumnezeu noi înşine, drept o putere divină, înafara timpului, sau o energie creatoare
din care am apărut şi în care ne vom întoarce, o identitate spirituală dincolo de orice definiţie. Înţelegerea şi
transpunerea în viaţă a acestei cunoaşteri este vocaţia omenească sau chemarea omenească supremă, este
legea - dharma – adevărată. Urmând această chemare ne împlinim cel mai înalt potenţial al existenţei
omeneşti: numai o fiinţă omenească poate folosi această conştiinţă distinctivă pentru a afla cum lucrează
creaţia şi să ajungă dincolo de jocul karmei.
2
 Pentru a o înţelege mai bine, ne focalizăm asupra Numelui sau Shabdului, sau oricărui nume
i s-a dat acestei puteri creatoare divine. În învăţăturile creştine acest ocean de energie creatoare este numit
Cuvântul. “La început a fost Cuvântul, Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Indiferent cu
ce cuvinte este numit, este energia primordială răspunzătoare pentru existenţa a toate.
Puterea Cuvântului
Pentru a te elibera din câmpul acţiunii şi reacţiunii, realitatea centrată pe “mine” sau pe ego
trebuie să se contopească într-o putere atât de mare încât ea să poată absorbi toate acţiunile pe care le-am
făptuit vreodată. Aceste acţiuni sunt cele care fac diferenţa între potenţialul nostru extraordinar şi noi cei care
suntem acum. Puterea aceasta este Shabd – Cuvântul. Asemenea unui proces al “fuziunii şi achiziţionărilor”
în lumea afacerilor în care o companie dobândeşte atât datoriile cât şi bunurile altei companii, noi trebuie să
ne contopim cu şi să fim dobândiţi de Shabd. Valorile noastre sunt acţiunile noastre bune; datoriile noastre
sunt cele rele. Când cel care are datorii se situează în Shabd, întrucât acea putere este nemărginită şi atât de
încărcată de energie pozitivă, ea dizolvă, absoarbe şi purifică automat toate datoriile nostre karmice. Când o
măruntă picătură de apă murdară se uneşte cu oceanul vast, nemărginit, este de la sine diluată şi purificată. Nu
mai este o particulă individuală sau o picătură, ea s-a contopit şi a devenit parte din ocean.
Nu ne putem închipui cum va fi puterea noastră atunci când vom fi în contact cu Shabdul în
interiorul nostru. Chiar acum - şi întotdeauna, avem toate bogăţiile lumii în interiorul acestui corp omenesc,
dar ne comportăm ca şi cum am fi cei din urmă cerşetori. Ce avem de aflat este că suntem fragment din
divinitate, având întregul ei potenţial la dispoziţie. Avem a ne cunoaşte pe noi înşine, ca prim pas; urmat apoi
de pasul suprem – cunoaşterea lui Dumnezeu.
-----------------------
IZVORUL DE AUR, sau: Iubirea sufletului pentru Dumnezeu-
Câteva cugetări şi mărturisiri ale unuia din credincioşii Lui
De Lilian Staveley
Staveley a trăit între anii 1878-1928, în Anglia, o viaţă aparent obişnuită – a celor din înalta
societate - a fost soţie şi mamă. Ce a păstrat ea în taină, chiar şi faţă de soţul, famila şi prietenii apropiaţi,
a fost viaţa ei profund mistică. La solicitarea câtorva adepţi a scris totuşi despre experienţele ei. Până la
urmă a publicat trei cărţi în anonimat. Numai după moartea ei a apărut o ediţie având numele ei.
Izvorul de aur este o relatare personală a evoluţiei ei prin câteva stadii mistice, atinse prin intensă
devoţiune pentru Dumnezeu şi Iisus. Aparent, tinereţea ei a fost una cu totul obişnuită, ea împărtăşind
preocupările, plăcerile şi provocările tipice tinereţii. Numai după o perioadă obscură, în care nu avea nici
o credinţă spirituală, a ieşit la lumină darul ei interior – darul unor profunde înclinaţii devoţionale şi a
unei năzuinţe intense.
Ea descrie trei experienţe mistice care au transformat-o, pe care le numeşte „convertirea” ei.
Aceste trei experienţe reflectă evoluţia ei de la considerarea lui Iisus drept un om, până la a-l crede
„trimisul lui Dumnezeu” şi apoi la statornica adoraţie a „Nevăzutului Dumnezeu”. Fiecare experienţă a
fost precedată de suferinţe şi chinuri. Cu fiecare experienţă scădea treptat ataşamentul ei pentru lume. Cea
de a treia „convertire” a ei a fost cea mai intensă şi a apărut după o suferinţă extremă, din cauza războiului
în care soţul ei lupta pe front. Ea se vedea pe sine ca şi cum urca pe culmea unui munte, unde – spune ea:
Mă certam cu Dumnezeu, strigând: ”E prea mult – chinul acestui război e prea mare, prea
îndelungat. Nu-l pot îndura. Sunt la capătul puterilor. Ajută-mă! Ajută-mă! Şi în suferinţa mea îmi părea

3
că în cele din urmă m-am topit şi curgeam ca o apă înaintea Lui, şi - ca şi cum - m-am aflat deîndată
înaintea unei prezenţe puternice şi vii, deşi nu am văzut nimic.
Nu a primit nici un răspuns, ci doar „măreaţa tăcere a Cerului” şi mâhnită, a început să coboare
muntele.
În cele din urmă, chinul meu luând sfârşit, am mers puţin, foarte liniştit şi foarte trist, şi dintr-
odată mi s-a întâmplat un lucru minunat. Nu voi descrie aici cum mi-a fost dat, dar El m-a covârşit cu
iubire pentru El însuşi, o uimitoare, atoate cuprinzătoare şi imensă iubire – din creştetul capului până la
călcâie eram plină de iubire. Şi acesta era răspunsul Lui – şi toate supărările mele s-au risipit într-o
mare bucurie.
După aceasta, intensitatea devoţiunii ei a condus-o spre o statornică focalizare, din ce în ce mai
interiorizată şi mai mistică.
Această a treia convertire a produs o schimbare fundamentală a întregii mele perspective şi
înţelegeri a vieţii. Ea m-a dus la contactul direct cu Dumnezeu, şi a fost începutul unei schimbări totale a
inimii şi minţii şi conştiinţei; centrul conştiinţei mele, fără nici un efort al meu propriu, dintr-odată s-a
strămutat cu totul de la concentrarea asupra celor văzute sau pământeşti, spre o concentrare plină de
iubire şi fascinată şi o atenţie focalizată asupra Dumnezeului nevăzut – schimbarea cea mai uimitoare,
de neînchipuit, şi care a rămas permanentă, deşi oscilând între nenumărate trepte de intensitate, înainte
de a ajunge la o stare de echilibru. Şi acum, Iisus plecă de la mine, astfel că l-am venerat pe el în
Dumnezeu.
Izvorul de aur dezvăluie cu limpezime accesul acestei persoane la spiritualitate. Stările mistice
pe care le-a experimentat par a veni de la deplina ei încredere în îndurarea lui Dumnezeu, cât şi din
permanenta ei năzuinţă către divinitate. Ea crede că „o inimă smerită care caută cu fervoare” este ceea ce
te conduce către Dumnezeu.
„Îl vom afla prin înlăturarea de către noi înşine a oricăror alte interese şi dorinţe – eliminând
orice altceva, rămânând doar o inimă smerită care caută cu ardoare. Dumnezeu îi spune sufletului:
„Tânjeşte după mine şi mă voi arăta ţie. Doreşte-mă cu o dorinţă fierbinte şi mă vei fi aflat.”
Numai năzuinţa ei fierbinte a adus asupra ei revărsarea harului. „Ce-am făcut eu vreodată de mi-a
arătat El asemenea favoare; nimic nu am făcut, decât aceasta: am dorit cu toată puterea sufletului meu şi
inimii mele şi corpului meu, să-L iubesc.” Într-adevăr, Staveley a descoperit că a-l iubi pe Dumnezeu este
în firea noastră, iar Dumnezeu însuşi tânjeşte după noi:
„Iubirea ne îndreaptă foarte iute către locul unde sălăşluieşte El, căci noi suntem făuriţi din
iubire, şi pentru iubire, şi trebuie să ne întoarcem la iubire, căci El ne aşteaptă cu dor.”
Ea a simţit că Dumnezeu, în iubirea şi dorul lui după noi, revarsă o nemărginită bunătate. „El are
mereu mai mult de dat, dacă noi suntem destul de încăpători pentru a primi.” Ea ne previne că noi de
obicei ne pierdem în lucruri lumeşti mărunte, în loc de a da prioritate singurului lucru care are valoare.
„Suntem prea absorbiţi de ocupaţiile şi de interesele puerile ale vieţii de zi cu zi. Ne facem o
virtute din aceste preocupări şi ocupaţii fără sfârşit. Ele nu reprezintă o virtute, ci o piedică ucigătoare,
căci ne menţin prea ocupaţi pentru a ne preocupa de singurul lucru necesar – împărăţia lui Dumnezeu.
Ce este lumea aceasta? Este o şcoală pentru a învăţa să iubim, iar noi suntem îndrăgostiţi în curs de
făurire.”
Pentru dânsa, a acorda o prea mare importanţă lucrurilor lumii, ne transformă în „creaturi moarte”.

4
Iubirea de Dumnezeu este cea care ne face vii.
„Şi toţi aceşti ani trecuţi ai vieţii mele am trăit cu cea mai mare parte din mine moartă, şi cei mai
mulţi oameni la fel... muncind şi agitându-se, şi străduindu-se şi preocupându-se de orice fel de lucruri în
afara unicului lucru, minunat, necesar şi viu, care este stabilirea legăturii personale între noi înşine şi
Dumnezeu şi Apa Vieţii.”
Pentru aceasta, ea ne sfătuieşte să ne amintim necontenit şi să ne îndreptăm mereu gândurile
asupra lui Dumnezeu:
Cheia progresului este călăuzirea continuă a voinţei şi minţii şi inimii către Dumnezeu, care se
realizează cel mai bine umplând inima şi mintea în permanenţă cu gânduri de recunoştinţă, cu gânduri
de iubire pentru El. În toate etapele evoluţiei gîndurile zboară cu tenacitate spre alte lucruri din lumea
apropiată şi vizibilă, şi noi suntem nevoiţi să le întoarcem mereu şi liniştit înapoi şi să le re-focalizăm
asupra Lui.
Contemplarea lui Dumnezeu a adus-o în contact cu melodia interioară divină.
Cea mai minunată muzică curgea în mintea mea şi mă transporta, încât părea că intru într-o
stare de incandescenţă însoţită de emoţie. Era extraordinar de lină, cu mult mai senină decât orice
muzică pământească pe care am auzit-o vreodată; muzica aceasta, niciodată auzită cu simţurile, este
auzită întotdeauna de suflet, ea continuă cu o extremă şi fluidă desăvârşire, şi exercită o asemenea vrajă
asupra celui ce o aude încât e copleşit de bucurie.
Staveley credea că muzica aceasta interioară era originea sufletului:
De când am ajuns la acest nou mod de viaţă, cu cât mai des vin în contact cu muzica, cu atât mai
mult simt o legătură misterioasă între melodie, suflet şi obârşia lui. Cu adevărat, sufletul pare a proveni
dintr-o viaţă de melodie infinită şi a fi fost azvârlit într-o existenţă cu un ritm contrar şi chinuitor.
În cele din urmă ea descrie transformarea ei „finală şi deplină”:
După cum simt eu, această trecere finală şi deplină a conştiinţei de la minte spre suflet se petrece
numai prin acţiunea şi prin voia lui Dumnezeu. Şi nu poate fi îndeplinită prin voinţa creaturii...
>>>>>>>>>>>>>>
Despre Dumnezeu

Misticul Rumi, poet şi sfânt, în scrierea sa Masnavi, spune: Încep cu numele Celui care nu are
nume, dar care răspunde la orice nume cu care e chemat.
*********
În Vechiul Testament scrie: Zis-a Moise către Dumnezeu: Iată, eu mă voi duce la fiii lui
Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi. Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă? ce
să le spun? Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: Eu sunt Ceea ce este. Apoi i-a zis: Aşa să spui fiilor lui
Israel: “Cel ce este” m-a trimis la voi.... Astfel este definit Dumnezeu în Vechiul Testament: Cel ce este.
*********
MIRDAD: Pentru a se simţi pe Sine, pentru a se gândi pe Sine, pentru a se manifesta pe
Sine, Dumnezeu nu are de rostit decât Eu. De aceea EU este unicul Său cuvânt. De aceea el este
CUVÂNTUL.

5
 Atunci când Dumnezeu rosteşte EU, nimic nu este lăsat nerostit: lumi văzute şi lumi
nevăzute, lucruri născute şi lucruri care aşteaptă să se nască, timp care se desfăşoară şi timp care încă nu
s-a desfăşurat, totul, totul, fără a fi uitat nici un fir de nisip, este rostit prin- şi este cuprins înlăuntrul
acestui cuvânt. Prin el au fost făcute toate lucrurile. Prin el este susţinut totul.
********
Orice respiraţie în timpul căreia nu ne gândim la Dumnezeu, este o respiraţie irosită.-
spune un mistic.
*********
Kabir spune: “Am rostit mereu TU, TU- şi am devenit Tu, iar eu însumi am dispărut cu totul. Sunt
recunoscător Numelui Tău, pentru că rostindu-l, Te văd pretutindeni, ori încotro privesc.

Bucureşti 12 Ianuarie 2014

Maharaj Charan Singh răspunde unei întrebări: „Dacă cineva îşi pierde viaţa înainte de a face
progrese în Nam, ce se întâmplă?”
Răspuns: Aceasta depinde de multe lucruri, dar mai ales de dorinţele noastre, de nesaţul,
năzuinţele, de karma, de ataşamentele noastre şi de harul Maestrului. Chiar dacă nu am făcut un progres
prea mare în timpul vieţii noastre, dar nu avem multe dorinţe neîmplinite, multe ataşamente pentru
oameni, locuri sau lucruri – dacă nu avem nici un ataşament puternic, nimic nu ne poate aduce înapoi
aici. Suntem atunci duşi în anumite stadii interioare, iar de acolo putem lucra şi să ne ridicăm mai
departe.
Pe de altă parte, chiar dacă am progresat într-o oarecare măsură interior dar avem încă
ataşamente puternice pentru lume, suntem aduşi înpoi pentru a clarifica aceste ataşamente, pentru a
scăpa de aceste ataşamente şi să progresăm mai departe pentru a ne întoarce la El.
Încât aceasta depinde de situaţia individuală. În general, niciodată nu vom merge înapoi.
În Sant Mat nu există eşecuri. Întotdeauna mergem înainte. Dacă în această viaţă nu faci nici un progres,
vei căpăta altă viaţă în care să faci progrese. Vei fi născut în împrejurări mult mai bune în ceea ce
priveşte meditaţia, în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu; nu din punct de vedere material.
Dacă nu progresezi, vei căpăta altă naştere pentru a-ţi realiza ascensiunea – pentru a te
desăvârşi. Vei fi în împrejurări mult mai bune pentru meditaţie. În cele din urmă vei face fiecare pas,
fiecare parte a căii înainte, nu înapoi. Încât nu e nimic de temut. Trebuie să căutăm să facem tot ceea ce
putem în viaţa aceasta şi apoi să lăsăm restul în seama Lui.
:::::::::::::::::
Progresul spiritual
Cineva scria că progresul pe calea spirituală este ca şi cum ai trimite o săgeată în negură.
Ştii că ai trimis-o, dar nu ştii unde a lovit sau cât de departe a ajuns. La fel este şi cu progresul nostru
spiritual. Nu putem vedea unde ne aflăm sau cât de departe am avansat pe cale, căci nu există nimic de

6
văzut.
Maharaj Charan Singh spune că atunci când suntem iniţiaţi avem „o nouă naştere” iar asta
înseamnă că suntem din nou copii, iar Maestrul este Tatăl nostru. Trebuie să ne abandonăm în mâinile
tatălui nostru şi să-l lăsăm să ne înveţe – treptat. mai întâi să ne târâm, apoi să mergem, apoi să alergăm.
În cele din urmă atunci când creştem şi putem sta pe propriile picioare, ne luăm locul în lume. Doar că
lumea aceea va fi lumea interioară.
Dar chiar acum, unde ne aflăm? La stadiul de târîre, de mers, de alergare? Evoluţia pe o
cale spirituală vine prin efort voluntar, iar acesta cu siguranţă că nu este un lucru uşor. Să vedem: în ceea
ce priveşte viaţa noastră spirituală, suntem mulţumiţi cu ceea ce facem în fiecare zi? Ne place ceea ce am
realizat de când am fost iniţiaţi? Ne-am oprit vreodată pentru a face bilanţul celor ce am dobândit de la
iniţiere? Putem spune, cu sinceritate: am făcut tot ce-am putut?
Avem atât de puţin răgaz pentru a acorda timp parcursului nostru interior... Îndatoririle
noastre zilnice ne iau aproape tot timpul, iar dacă ne rămâne timp, grijile noastre sunt fără sfârşit. Mereu
ne facem griji pentru ceva: boală, lipsa banilor, nesiguranţă, probleme la lucru, necazuri, şi toate celelalte.
Ştim cu toţii, am văzut sau am experimentat noi înşine faptul că lumea este plină de spaime, duşmănie,
resentimente şi suspiciune; e nevoie din partea noastră de credinţă şi curaj pentru a ne putea păstra
atitudinea mentală corectă. Aşa cum remarcă Maharaj Charan Singh: Există conflict între oameni, familii,
societăţi, ţări, rase şi religii. Întreaga lume este plină de nelinişte, griji şi tensiuni.
Încât şi noi ne obişnuim să gândim negativ şi să ne aşteptăm la tot ce e mai rău. Aceasta
ne împiedică să ne bucurăm de ceea ce se petrece chiar acum, căci trăim cu teama de viitor, care e mai
prezentă. Grija, care de altfel nu rezolvă nimic, ne sporeşte, din păcate, problemele şi necazurile. Maharaj
Charan Singh: ...A-şi face griji nu a ajutat niciodată nimănui. Dimpotrivă, ne slăbeşte voinţa şi
capacitatea de a face faţă împrejurărilor critice. Mai bine să ne bazăm pe bunătatea şi îndurarea Lui,
decât să lăsăm cale liberă grijilor. Nu-ţi fă griji pentru nimic, ci ai încredere în Maestru şi în Shabd, şi
supune-te lui.
Nu putem schimba lumea, orice am face, şi nu putem schimba nici oamenii. Putem doar să
ne schimbăm pe noi înşine şi propria noastră atitudine faţă de oameni şi de evenimente. Maharaj Charan
Singh afirmă: Nimeni nu ne face nici un bine sau un rău, nici nu poate cineva să ne insulte sau să ne
onoreze. Maestrul mânuieşte sforile din interior, şi-i face pe oameni să se comporte faţă de noi potrivit cu
karmele noastre.
Încât, dacă noi doar am înţelege ce spune Maestrul, ne-am da seama că ceea ce trebuie să
se schimbe este atitudinea noastră faţă de ceilalţi. Tot ceea ce se petrece sau se va petrece cu noi în viitor
este deja predestinat.
Noi suntem răspunzători pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Karmele prin care trebuie să
trecem în această viaţă au fost consemnate înainte ca noi să fi venit pe această planetă. Suntem acolo
unde se cuvine să fim, şi nimeni nu ne poate face vreun rău sau să ne dăruiască ceva fără ca acestea să
fie parte din programul nostru karmic pentru această viaţă.
Învăţăturile Sant Mat sunt foarte simple, dar a le urma este mult mai greu decât pare. Este
o permanentă luptă cu mintea şi trebuie să ne schimbăm întregul mod de viaţă şi atitudinea faţă de viaţă.
A urma Sant Mat, spun Maeştrii, pretinde o totală transformare. Unul din primele lucruri care trebuiesc
făcute este să ne eliberăm de orice simţământ resentimentar, de duşmănie, ură, invidie şi de toate emoţiile
asemănătoare. Aceste emoţii ne opresc progresul. Cât de ades ne lăsăm în voia mâhnirii pentru că cineva a
spus sau ne-a făcut ceva, sau pentru unele lucruri care se petrec în ţara nostră? Ne zugrăvim în minte
7
imagini pe care le depozităm acolo şi ori de câte ori ne gândim la acestea, rechemăm aceleaşi gânduri
rele. Clocotim de furie, ne gândim cum ar trebui să fie condusă ţara mai bine şi ne expunem părerile
despre una şi alta. Dacă ne-am putea schimba atitudinea, am rămâne calmi; în loc să fim într-o perpetuă
stare de iritare a minţii, mintea ar fi liberă de a face simranul.
Maharaj Charan Singh a răspuns întrebării unui satsangi, care suna astfel: Master, de ce e atât de
uşor să judeci şi să critici şi să-i jigneşti pe alţii, şi ne e atât de dificil să recunoaştem propriile greşeli?
Răspunsul lui a fost: Noi nu privim în interior, ne uităm întotdeauna la alţii şi la modul cum
se comportă ei. Nu încercăm să ne dăm seama cum suntem noi, cum ne purtăm noi şi unde ne aflăm noi. Le
cerem să fie ei perfecţi, dar noi înşine nu suntem perfecţi. Întotdeauna refuzăm judecata celorlalţi, dar noi ne
întrecem să-i judecăm pe ceilalţi. Trebuie să ne preocupăm să devenim noi înşine perfecţi şi curaţi. Dacă ne
cercetăm pe noi înşine, nu avem timp să-i judecăm pe ceilalţi – şi avem atât de mult de criticat şi de
îmbunătăţit la noi înşine...
Prin urmare, noi trebuie să fim pozitivi, puternici, să ne preocupăm de propriile noastre
slăbiciuni în loc să ne uităm la alţii. Când nu suntem preocupaţi de ce fac ceilalţi, sau de ceea ce se petrece în
lume, atunci mintea ne este liberă să mediteze şi să fie tăcută. Întotdeauna vor fi oameni mai puternici decât
noi şi mai slabi decât noi. Suntem conectaţi unii cu ceilalţi. Vieţile noastre sunt legate una de alta. Ar trebui să
ne ridicăm deasupra lucrurilor mărunte de zi cu zi şi să fim tot timpul conştienţi de spiritualitatea noastră şi de
ţelul nostru. Nu avem cum ajunge la rezultate pozitive, gândind negativ.
Indiferent ce se petrece în jurul nostru, trebuie să ne amintim că destinul nostru individual a
fost deja planificat, şi în viaţa noastră se va petrece numai ceea ce este scris. Fiind iniţiaţi, Maestrul nostru
este răspunzător deplin de ceea ce se petrece cu noi acum şi de ce se va petrece în viitor. Prin urmare, trebuie
să căutăm să nu ne facem griji. El nu ne va atribui niciodată mai mult decât putem face faţă. Maharaj Charan
Singh îi răspunde unui satsangi care se plângea că are condiţii grele:
Să ţii seama că această lume nu e un aşternut de trandafiri, pentru nimeni. Dacă lumea
aceasta nu ar fi un loc de suferinţă, încercări şi necazuri, nimeni nu s-ar gândi să se întorcă la Dumnezeu.
Acolo domnesc în permanenţă pacea şi bucuria. Destinul tău, care este rezultatul karmelor trecute, trebuie
suportat, şi de acest destin nu poate scăpa nimeni, nici chiar divinităţile, întrupările şi marii fondatori ai
credinţei. Această lege a karmei este supremă.
Dar această nu înseamnă că tu nu trebuie să te strădui - şi să te resemnezi neajutorat cu
aceste condiţii. Datoria omului este să trudească din greu, să se străduiască în toate direcţiile. El nu este
menit să cedeze cu uşurinţă împrejurărilor şi condiţiilor. El trebuie să lupte cu tenacitate şi să caute să
învingă împrejurările potrivnice.
Niciodată nu renunţa la speranţă. Nu ştii ce îţi rezervă viitorul. Timpurile nu rămân niciodată
aceleaşi. Înapoia fiecărui nor soarele străluceşte. În asemenea momente de încercare şi graţia lui Dumnezeu
este alături de tine. Ai încredere în El şi – crezând în El, fă tot ce poţi.
::::::::::::::::::::
Câteva rânduri din cartea „Pelerinul rus”
O mărturisire
Întorcându-mi privirea cu atenţie asupra mea însumi şi urmărind mersul stării mele interioare,
am verificat prin experienţă că eu nu-l iubesc pe Dumnezeu, că nu am nici o iubire pentru semenii mei, că nu
am nici o credinţă religioasă şi că sunt plin de trufie şi pofte.

8
 Toate acestea le-am aflat în mine însumi ca rezultat al cercetării amănunţite a simţămintelor
şi a purtării mele, astfel:
Nu-l iubesc pe Dumnezeu, pentru că dacă l-aş iubi pe Dumnezeu m-aş gândi la El necontenit
cu bucurie sinceră. Fiecare gând la Dumnezeu mi-ar da mulţumire şi desfătare. Dimpotrivă, mult mai ades şi
mult mai cu nesaţ mă gândesc la lucrurile pământeşti, iar a mă gândi la Dumnezeu este căznit şi searbăd.
Dacă l-aş iubi pe Dumnezeu, atunci a vorbi cu el în rugăciune ar fi hrana şi desfătarea mea şi m-ar duce la
comuniunea neîntreruptă cu El. Dar dimpotrivă, eu nu doar că nu aflu nici o desfătare în rugăciune, ci chiar o
simt ca pe o străduinţă. Lupt cu lipsa de tragere de inimă, sunt slăbit de trândăvie, şi sunt gata să mă ocup cu
râvnă cu orice fleac fără importanţă, doar să-mi scurteze rugăciunea şi să mă scutească de ea.
Timpul meu lunecă uşor, neobservat, cu ocupaţii deşarte, dar când sunt ocupat cu Dumnezeu,
când mă aşez în prezenţa Lui, fiecare oră pare un an. Dacă cineva iubeşte pe altcineva, se gândeşte la El toată
ziua fără încetare, şi-l înfăţişeză în sinea lui, se preocupă de el, şi în orice împrejurări prietenul drag nu e
niciodată absent din gândurile lui. Dar eu, de-alungul zilei, cu greu las deoparte chiar şi un singur ceas în care
să mă cufund adânc în meditaţia asupra lui Dumnezeu, să-mi înflăcărez inima de iubirea pentru El; câtă
vreme sunt gata să acord cu sete ca prinos 23 de ore idolilor patimilor mele.
Sunt primul care vorbeşte despre lucruri uşuratice şi lucruri care degradează spiritul; aceasta
îmi face plăcere.Dar în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu sunt sec, plictisit şi indolent. Chiar dacă sunt atras de
alţii în discuţii spirituale, caut să schimb iute subiectul pentru un altul care îmi mulţumeşte dorinţele. Sunt
neobosit de curios de noutăţi, despre treburi publice şi evenimente politice. Caut cu însetare să-mi mulţumesc
dragostea de cunoaştere în ştiinţe şi artă şi în căile de a obţine lucrurile pe care vreau să le am.
Nu-l iubesc pe Dumnezeu.
:::::::::::::::::::::
Despre Dumnezeu
Misticul Rumi, poet şi sfânt, în scrierea sa Masnavi, spune: Încep cu numele Celui care nu
are nume, dar care răspunde la orice nume cu care e chemat.
*********
În Vechiul Testament scrie: Zis-a Moise către Dumnezeu: Iată, eu mă voi duce la fiii lui
Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi. Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă?
ce să le spun? Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: Eu sunt Ceea ce este. Apoi i-a zis: Aşa să spui fiilor
lui Israel: “Cel ce este” m-a trimis la voi.... Astfel este definit Dumnezeu în Vechiul Testament: Cel ce
este.
*********
MIRDAD: Pentru a se simţi pe Sine, pentru a se gândi pe Sine, pentru a se manifesta pe
Sine, Dumnezeu nu are de rostit decât Eu. De aceea EU este unicul Său cuvânt. De aceea el este
CUVÂNTUL.
Atunci când Dumnezeu rosteşte EU, nimic nu este lăsat nerostit: lumi văzute şi lumi
nevăzute, lucruri născute şi lucruri care aşteaptă să se nască, timp care se desfăşoară şi timp care încă
nu s-a desfăşurat, totul, totul, fără a fi uitat nici un fir de nisip, este rostit prin - şi este cuprins înăuntrul
acestui cuvânt. Prin el au fost făcute toate lucrurile. Prin el este susţinut totul.
********

9
 Orice respiraţie în timpul căreia nu ne gândim la Dumnezeu, este o respiraţie irosită.-
spune un mistic.
*********
Kabir spune: “Am rostit mereu TU, TU- şi am devenit Tu, iar eu însumi am dispărut cu totul. Sunt
recunoscător Numelui Tău, pentru că rostindu-l, Te văd pretutindeni, ori încotro privesc.
Când eram eu, El nu era. Când este El, eu nu sunt.
Atât de îngustă este poteca Iubirii încât este loc de unul, nu de amândoi.
KABIR
>>>>>>>>>>>>>>>>>

Noi nu avem nici un fel de control

Rumi: Credeam că aveam controlul asupra mea
Şi regretam timpurile când nu-l aveam.
Acestea fiind depăşite, singurul lucru pe care îl ştiu acum
Este că nu ştiu cine sunt.
Aceste patru versuri afirmă că noi credem că noi putem să ne stăpânim sau să ne
controlăm pe noi înşine, să realizăm alegeri, să determinăm direcţia vieţii noastre. Iar atunci când nu
reuşim să facem alegeri bune, ne simţim vinovaţi, neajutoraţi, chiar proşti. Dar aşa cum ne spune
Rumi, realitatea este aceea că noi nu avem nici un fel de control. El spune că acum, când a ajuns la
acea înţelegere, a început să cerceteze cine anume este el. Şi cu aceste cuvinte, ne îmbie şi pe noi să
facem la fel.
Întrebarea la care trebuie să ne răspundem nouă înşine este: dacă nu eu sunt cel care
controlează viaţa mea, atunci cine sau ce este acela? Iar dacă altcineva sau altceva o controlează, cine
sunt eu şi care este rolul meu în viaţa mea?
Cel care controlează viaţa mea este, desigur, Dumnezeu. Dar ce este Dumnezeu şi care
este relaţia dintre mine şi el? Îl credem o entitate separată de noi, care se află departe, poate în cer,
mânuind sforile vieţii noastre şi veghind la modul în care reacţionăm? Maeştrii spun că noi nu suntem
separaţi de Dumnezeu, suntem parte din el. Maharaj Sawan Singh spune, în “Filozofia Maeştrilor
spirituali”:
“Oamenii ignoranţi cred că Dumnezeu trăieşte dincolo de ceruri sau dincolo de
adâncurile oceanului. Marile spirite îl cunosc în inimile lor, iar sfinţii desăvârşiţi îl văd pretutindeni,
atât în interior cât şi în afară. Sfinţii şi oamenii sfinţi spun că el pătrunde întregul univers şi că
universul este în el.”
Great Master face diferenţa între diferite categori de oameni: cei ignoranţi, care nu ştiu
cine şi unde este Dumnezeu, şi sufletele înalte care experimentează iubirea lui Dumnezeu în interiorul
lor. El spune mai departe:
“Universul este trupul lui în care el sălăşluieşte. El pătrunde fiecare atom, în acelaşi
mod în care sufletul pătrunde fiecare por al corpului şi îl face capabil să funcţioneze.”
Cu alte cuvinte, această creaţie este trupul lui Dumnezeu. Nu există nimic care să nu
fie Dumnezeu, să nu fie plin de Dumnezeu, să fie necuprins de el. Maharaj Charan Singh susţine
aceasta în cartea sa “Lumină asupra Evangheliei după Ioan”:
Aceasta înseamnă că totul a fost creat de el. Nimic nu a fost creat decât de el; nu a
10
fost nimeni altul prezent pentru a face ceva. Domnul este pretutindeni, iar noi trăim şi respirăm în el.
Dumnezeu a creat universul şi toate în el prin propriul său Cuvânt, Shabd, Nam, Duhul Sfânt sau
orice nume am putea da noi acelei puteri, care este în întregime iubire. Nu există nimic în existenţă
care să nu fi fost creat de acest Cuvânt al lui Dumnezeu şi care să nu fie susţinut de el .
Aceasta clarifică faptul că Dumnezeu este pretutindeni. El este în creaţie; el este
creaţia; noi suntem parte din el. Maharaj Sawan Singh continuă:
“Noi suntem particule din Dumnezeu. Relaţia dintre noi şi Dumnezeu este aceea dintre
parte şi întreg. Nu este nici o distincţie între ocean şi valurile lui. Nu este nici o diferenţă între soare
şi razele sale. Dumnezeu nu este niciodată neatent cu noi nici un moment. Nu am fost niciodată
separaţi de el. El este mereu cu noi şi pătrunde totdeauna întreaga noastră fiinţă.”

11
 Bucureşti 23 Februarie 2014
Un film scurt
despre continua apropiere a cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice, de adevărul cunoaşterii mistice; în
acest film este dezvăluită încă o rotiţă a mecanismului la care trudim noi, cu noi înşine, pentru a ne aduce
în starea de a putea cunoaşte Adevărul...
O cercetătoare din S.U.A. în domeniul funcţiilor creierului se îndreptase către acest domeniu de
cercetare motivată de boala mentală a fratelui ei – dar suferă ea însăşi un accident cerebral – o hemoragie
cerebrală în emisfera stângă a creierului. Fiind cel mai avizat observator, ea urmăreşte, în decurs de
câteva ore, pierderea diferitelor ei capacităţi: de a procesa informaţii, de a vorbi, a merge, a citi, a scrie.
Uită detaliile propriei vieţi.
Într-o conferinţă publică ea explică funcţiile total diferite ale celor două emisfere ale creierului –
de altfel, cele două emisfere sunt complet separate una de alta, conexiunea între ele este limitată, asigurată
de un corp special, format din axioni. Cele două emisfere procesează informaţia abundentă primită de la
simţuri în moduri diferite, se interesează de lucruri diferite, au personalităţi diferite. Emisfera dreaptă se
dedică momentului prezent – aici şi acum. Informaţiile primite le transformă în clipa prezentă. Este
conectată la energia omniprezentă. Conştiinţa emisferei drepte ne arată că noi toţi, noi umanitatea, suntem
o singură familie. Aici, acum, ne aflăm pe această planetă pentru a face din ea un loc mai bun. Emisfera
stângă gândeşte metodic – analizează, asemenea unui calculator, întreaga informaţie, o sistematizează,
face asociaţii. Proiectează în viitor toate posibilităţile. Gândeşte în limbaj, în concepte. Este ceea ce Baba
Ji încearcă să ne arate: limitarea cunoaşterii noastre la idei preluate de-a gata, la concepte şi nu la
experienţe concrete. Emisfera stângă produce veşnica sporovăială a minţii. Emisfera stângă îmi spune
mie: „eu sunt!”; ea mă separă de restul lumii. Eu sunt un individ singur, izolat de izvorul de energie
omniprezentă.
Accidentul cerebral din emisfera stângă o face pe această cercetătoare să piardă aceste funcţii
specifice. Brusc, a încetat complet sporovăiala minţii, ca şi cum ar fi acţionat o telecomandă. Se
instalează o tăcere deplină, dar şi percepţia măreţiei energiei care ne înconjoară. Simte identitatea,
uniunea cu acea energie, simte expansiunea întregii ei fiinţe, senzaţia de pace interioară. Cu cât se
extindea hemoragia, cu atât se intensifica o stare de euforie – spiritul ei era în expansiune, într-un ocean
de beatitudine. Apoi şi-a spus sieşi: „este nirvana! Eu sunt vie şi am ajuns să descopăr nirvana! Deci toţi
cei care trăiesc pot descoperi nirvana. Lumea ar putea fi plină de oameni buni, iubitori, paşnici, care să
ştie că oricând pot păşi deliberat în emisfera dreaptă sau în cea stângă şi să găsească această pace
minunată.”
Ce a înţeles ea din experienţa aceea costisitoare (i-au trebuit opt ani de tratament pentru a reveni la
starea normală): „Cine suntem noi? Suntem forţa vitală a universului. Avem două emisfere cerebrale şi
avem puterea de a alege, clipă de clipă, cine să fim. Putem păşi în conştiinţa emisferei drepte, unde
suntem forţa vitală a universului, sau în emisfera stângă, unde suntem un individ izolat, singur - izolat de
fluxul de energie.”
Sunt fragmente de cunoaştere din diferite direcţii, care se asamblează într-o înţelegere din ce în ce
mai apropiată de cunoaşterea mistică: un exemplu este experienţa lui Eckhart Tolle a trăirii în momentul
12
prezent – aici şi acum; a renunţării la măcinarea gândurilor de regret pentru trecut şi de spaime privind
viitorul; adică, a funcţiona în emisfera cerebrală dreaptă.
Tukaram defineşte acestea drept „tăcerea minţii şlefuită cu migală, prin puterea Numelui, doar”.
:::::::::::
Misticismul – calea Comuniunii cu Divinul
Misticismul, în sensul cel mai adevărat şi exact, este căutarea spirituală a celei mai
profunde şi directe experienţe a lui Dumnezeu. Misticismul implică bucurarea tăcută şi plină de iubire
a sufletului cu Dumnezeul său. Aceasta devine o întâlnire reală şi o rezonanţă interioară profundă sau
o comuniune cu Divinul, care se realizează prin întoarcerea fluxului atenţiei de la preocuparea ei cu
simţurile exterioare, spre liniştea profundă care se află în adâncurile propriei noastre făpturi.
Calea interioară a misticismului este un fapt fundamental, o realitate de provenienţă
divină care este esenţa şi miezul tuturor religiilor majore. Dar multe ritualuri, tradiţii şi dogme ale
religiei sunt creaţie omenească, simboluri exterioare ale adevărurilor mistice interioare şi ca atare nu
pot oferi experienţa comuniunii divine interioare, cea la care năzuieşte un adevărat căutător al
spiritualităţii. Calea mistică universală către adevărul suprem un poate fi decât una, indiferent de
metodele diferite folosite pentru a parcurge drumul, ca de ex. diferitele metode de yoga sau de
meditaţie. Însă unele metode îl duc pe practicant mai departe decât altele. Dar instituţia religiei în sine
nu-i poate oferi căutătorului spiritual experienţa spirituală, întrucât instituţia este focalizată cu
precădere în exterior.
Comuniunea interioară cu realitatea divină este experienţa comună a tuturor misticilor,
indiferent de religie, de împrejurările istorice sau culturale. Toţi misticii ne spun că Dumnezeu este
real, iar puterea, iubirea şi conştiinţa lui există în acel loc deplin tăcut din interiorul fiecăruia dintre
noi, în cel mai profund loc din sufletul nostru, fiind susţinerea fundamentală a existenţei noastre,
substanţa esenţială a naturii noastre şi a existenţelor noastre. Ei ne spun că dacă ne întoarcem atenţia
către El în acel loc deplin tăcut din interior, acolo îl putem întâlni. Citatele următoare sunt alese din
diferiţi mistici care vorbesc din realitatea propriilor lor experienţe spirituale.
Sufletul este esenţa lui Dumnezeu, iar Domnul trebuie să strălucească din tine. Recunoaşte
Divinul în tine însuţi.
Maharaj Sawan Singh: Atunci când misterul identităţii sufletului tău cu Divinul îţi este revelat,
înţelegi că tu nu eşti altul decât Dumnezeu…Atunci vei vedea acţiunile tale ca acţiuni ale lui şi toate
atributele tale ca fiind atributele lui şi esenţa ta ca fiind esenţa lui.
Un mistic sufit din sec. 13, Ibn Arabi spune: Cel care are puterea, să se înalţe şi să se retragă
în sine, abandonând tot ce este cunoscut de ochi sau de simţuri, întorcându-se pentru vecie de la
frumuseţea materială care era odată bucuria sa.
Plotinus, un mistic roman din sec. 3, scrie: Focalizează-ţi facultăţile. Vezi-l prezent în interior.
Desfată-te cu prezenţa lui. El te va învăţa. Scânteia minusculă a iubirii divine este aprinsă. Suntem
conştienţi de statutul nostru: trupurile noastre sunt palate nepreţuite, altare din pietre preţioase şi
aur, un măestru edificiu. Căci în însuşi miezul său trăieşte şi iubeşte Tatăl nostru ceresc, aşezat pe
tronul inimii noastre. Sfânta sfintelor este acum înlăuntrul nostru. Putem pătrunde oricând dorim. Nu
trebuie să aducem cu noi deşeurile lumii, a gândurilor, imaginilor, emoţiilor, amintirilor şi
preocupărilor lumii.
Odihneşte-te în punctul de linişte, oceanul de tăcere. El se află aici. Lui îi este drag să fie cu

13
noi. O linişte mistică ne învăluie şi o viziune senină ne face conştienţi de iubirea lui Dumnezeu.
Acesta este modul în care avem cerul în noi înşine, căci Domnul cerului este aici.
Tereza de Avila, mistic spaniol din sec. 16 scrie: O, sufletule, cel mai frumos din toate
creaturile, atât de dornic să afli locul unde sălăşluieşte Preaiubitul nostru, încât să poţi merge în
căutarea Mirelui şi să fii unit cu El, îţi spunem că tu însuţi eşti lăcaşul, încăperea tainică şi locul
unde este el ascuns. “Iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul tău”. Nu te duce înafara ta în
căutarea Preaiubitului nostru.
Întrebi: “Întrucât cel pe care îl iubeşte sufletul meu se află înlăuntrul meu, de ce nu-l găsesc şi
nu-l cunosc?” Preaiubitul este ascuns. Mirele tău este asemenea unei comori ascunse pe câmp,
pentru care negustorul îşi vinde toată averea, iar acel câmp este sufletul nostru. Pentru a-l afla pe el
trebuie să-ţi uiţi toate posesiunile şi creaturile şi să te ascunzi în interior, în încăperile tainice ale
sufletului tău. Iar acolo, închizând uşa înapoia ta, trebuie să te rogi Tatălui tău în taină.
Rămânând ascuns împreună cu el, îl vei cunoaşte pe el în locul tainic, îl vei iubi şi te vei
bucura de el în locul tainic. Te vei desfăta cu el în taină, adică într-un fel care transcende orice
limbaj sau simţământ. Nu fii asemenea multor nesăbuiţi care cred că dacă ei nu-l înţeleg, nu-l simt
sau nu-l experimentează pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu este departe sau complet ascuns. Nimic nu
se obţine de la Dumnezeu decât prin iubire.
Ioan al Crucii, un alt mistic spaniol din sec. 16, scria: Înlătură vălurile care îţi acoperă
sufletul şi aprinde făclia în palat şi în gol. Fii deplin tăcut. Nu clinti din loc şi aşteaptă: atunci îţi vei
întâmpina Preaiubitul.
Kabir scria: Curăţă încăperea sufletului tău pentru cel Preaiubit. Să nu mai rămână nimic
altceva. Fă loc majestuoasei sale prezenţe divine.
Tulsi Sahib: Comoara dătătoare de viaţă stă ascunsă în propria ta inimă- nu o căuta din uliţă
în uliţă sau din poartă în poartă. În inima mea nu-i nimic de aflat altceva decât Prietenul. Nimeni nu
poate avea acces în încăperile private ale Regelui. Cuprind în fortăreaţa inimii mele un asemenea
Împărat care dacă vine şi îşi aşează cortul, pământul şi marea nu l-ar putea cuprinde.
Swami Rama Tirtha, un mistic indian care a decedat în prima parte a acestui secol, scrie:
Această facultate sau abilitate de a ajunge în rezonanţă cu Dumnezeu există în toate fiinţele omeneşti,
dar foarte puţini sunt conştienţi de aceasta sau se preocupă să o pună în practică. Problema noastră
este aceea că ne-am focalizat atenţia mai degrabă asupra lumii materiale exterioare, care ne pare
nouă mai reală, decât asupra lumii mai subtile interioare a propriului nostru suflet. Mintea noastră a
ajuns mai atrasă de darurile Creatorului decât de Creatorul însuşi.
Thomas Merton, cunosutul călugăr trappist american din sec 20, ne spune: Noi nu putem
determina mintea noastră să renunţe la cele mai puternice dorinţe fireşti, dacă nu cumva avem o
preţuire reală şi conştientă a contactului nostru cu ceva mai bun. Iubirea pentru Dumnezeu rămâne
un lucru abstract şi rece până când nu ne putem determina să înţelegem caracterul său profund intim
şi personal.
Experienţa spirituală trebuie să devină pentru noi reală – aceasta este cheia. Trebuie să devină
o experienţă conştientă care să ne convingă personal printr-o realizare esenţială şi intimă. Pentru
mistic, experienţa lui Dumnezeu nu este o credinţă, ci un fapt personal. Ramakrishan, un mistic din
Bengal din sec. 19 spune: Câtă vreme Dumnezeu pare a fi în exterior şi departe, este ignoranţă. Dar
când Dumnezeu este cunoscut în interior, este cunoaştere adevărată. Cel care îl vede pe el în templul
propriului său suflet, îl vede pe el şi în templul universului. Câtă vreme omul simte că Dumnezeu este
14
“acolo”, el este ignorant. Dar el atinge cunoaşterea când simte că Dumnezeu este “aici”.
Eknath, mistic din Maharashtra din sec. 16 scrie: “Cel care nu are nici o credinţă în inima sa,
va considera căutarea lui Dumnezeu drept o fantezie. Dar cel care dobândeşte experienţă spirituală,
va avea cea mai mare preţuire pentru aceasta.”
Misticii spun că Dumnezeu nu e departe de noi şi nici nu e inabordabil. Prezenţa lui ne va fi
revelată atunci când vom ajunge să experimentăm pacea adâncă şi liniştea absolută a sufletului – acea
pace care nu mai păstrează nimic din lumea exterioară, starea în care mintea este menţinută în tăcere
deplină – fără gânduri, fără imagini, fără dorinţe, fără emoţii – nici o mişcare a minţii, nimic legat de
ego sau de lumea exterioară a fenomenelor. Atunci el se revelează pe sine în interior.
Dnyaneshwar, mistic din Maharashtra din sec. 13, spune: “Trebuie să i te adresezi lui
Dumnezeu prin tăcere, fiind nimic… pentru că în acel “nimic” este întreaga putere.
Meister Eckhart, mistic german din sec. 14 scrie: “ Pentru a ajunge la esenţa lui Dumnezeu,
cea supremă, trebuie să ajungi la suprema ta esenţă, căci nimeni nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu
dacă mai întâi nu s-a cunoscut pe sine însuşi. Pătrunde în adâncurile sufletului, locul tainic al celui
Preaînalt; la rădăcini, la înălţimi, căci tot ce poate face Dumnezeu este focalizat aici.”
A ajunge la tăcere şi a te apropia de Dumnezeu în interior înseamnă o sustragere deplină din
lumea exterioară. În ea există tot ceea ce plăsmuieşte iluzia eului individual – însuşiri, idei şi imagini
ale corpului, personalităţii, caracterului, intelectului şi emoţiilor. Pătrunzând din ce în ce mai profund
în interior, experimentând realitatea, unitatea sufletului cu divinul, abandonezi însuşirile efemere şi
imaginile despre individualitatea proprie, descoperind că adevărata noastră natură este divină.
Mahmud din Shabistar spune: “Când el îşi revarsă lumina asupra ta, tu ajungi aproape de el
şi departe de propria ta existenţă. Căci prin apropierea de el ajungi departe de tine însuţi. Ce
beneficiu ai din existenţa ta non-existentă? Înlătură deplin existenţa ta, căci ea nu este nimic altceva
decât buruieni şi gunoi. Mergi şi-ţi curăţă încăperea inimii, întocmeşte-o ca pe locul de şedere al
celui Preaiubit. Când tu ieşi, el intră, iar ţie, cu sinele tău înlăturat, el îşi va dezvălui splendoarea.”
Meister Eckhart: “Pentru ca Dumnezeu să-şi rostească Cuvântul său sufletului, acesta trebuie
să fie tăcut şi în pace, iar atunci El îşi va spune Cuvântul său şi se va oferi pe sine însuşi sufletului, şi
nu doar o idee separată de sine însuşi. Cu cât eşti mai liber de idei, cu atât mai sensibil eşti la
acţiunile lui interioare. Tu eşti mai aproape de aceasta cu cât eşti mai introvertit şi mai ne-conştient
de sine.”
Dumnezeu este o realitate spirituală şi nu o idee a minţii şi a egoului. Nici un gând şi nici o
imagine a lui un pot produce o experienţă a realităţii prezenţei sale imanente şi apropiate. Căci ceea ce
se experimentează trebuie să fie o experienţă directă – identitatea cu el - care se naşte din întâlnirea
sufletului cu Sufletul, a spiritului cu Spiritul, a esenţei cu Esenţa. Astfel îl cunoaştem pe Dumnezeu
într-un mod care transcende orice limbaj, intelect, dorinţe şi emoţii, căci acestea provin de la ego şi de
la lumea exterioară. Dnyaneshwar clarifică aceasta: “Când am fost pe punctul de a-l vedea pe
Dumnezeu, intelectul meu a rămas nemişcat, iar când l-am văzut, am devenit El însuşi. Ca un mut
care nu poate exprima dulceaţa nectarului, nici eu nu pot exprima fericirea mea interioară.
Dumnezeu rămâne treaz în mine, spune Dnyaneshwar. Dacă dorinţa este cea care goneşte după
Dumnezeu, Dumnezeu se ascunde pe sine. El se arată atunci când toate dorinţele sunt potolite.
Sant Mat este o cale mistică împărtăşită de mistici desăvârşiţi de cel mai înalt ordin. Shabdul
este legătura mistică, vehicolul comuniunii, care va purta sufletul în cele mai înalte regiuni ale
spiritului. Shabd este esenţa, viaţa, conştiinţa, iubirea şi puterea lui Dumnezeu, care se manifestă în
15
creaţia sa ca putere de susţinere şi ca viaţă a ei.
Misticul desăvârşit sau Maestrul desăvârşit este cel care e contopit deplin în Shabd şi şi-a aflat
adevărata identitate care este chiar Shabdul. Când el aceptă un discipol pentru a-l iniţia, investeşte în
el întregul potenţial în vederea deplinei sale contopiri cu Shabdul, care îl va purta până la cele mai
mari înălţimi spirituale. Întrucât însăşi esenţa sufletului este Shabd, este firesc să existe între ei
această totală afinitate şi atracţie unul pentru celălalt. Iar în final, sufletul îşi va realiza potenţialul
înăscut, devenind egalul spiritual al Maestrului său.

16
 Bucureşti 9 Martie 2014
Sri Dev Pracash – satsang Dera (cca. 1988)
Hafiz: „Voi şopti un adevăr în urechea ta”
Când Hafiz spune că va şopti un adevăr în urechea noastră, poate credem că va fi o formulă
complicată, o filozofie greu accesibilă. Dar adevărul e atât de simplu! Înţelegerea lui e atât de dificilă...
Prin graţia Maestrului putem deschide unele ferestre interioare. El nu ne vorbeşte doar prin cuvinte. El
poate deschide un locşor în creierul nostru şi pe urmă înţelegem toate atât de uşor! Dar niciodată noi nu
putem vedea acest miracol.
Hafiz spune: „Maestrul este un vânzător de vinuri, care îţi toarnă vinul şi te face să-l bei.” El te
îmbată cu Namul şi pe urmă te face să-l iubeşti. Iar Hafiz spune: „Alaltăieri, când eram în meditaţie,
Maestrul meu, vânzătorul de vin, a şoptit în urechea mea un Adevăr profund, o taină.” Şi a mai spus:
„Poţi să împărtăşeşti taina aceasta cu cei care tu ai vrea să o ştie. Dar celor trufaşi, plini de orgoliu, nu le
vorbi despre asta.” El mi-a mai şoptit la ureche: „Nu trebuie să ţii viaţa asta prea strâns în mâini.
Strânsura ta trebuie să fie foarte slabă. Cei care se ţin foarte strâns de lumea asta o văd ca pe un lucru greu
de îndurat, dăunător, chinuitor.”
Dacă te gândeşti cu seriozitate la asta, nu poţi decât să admiri profunzimea Adevărului pe care l-a
afirmat el. Lumea asta este asemenea unei reflectări într-un râu. Nu are nici o realitate. Şi noi suntem atât
de înebuniţi, atât de obsedaţi de ea...
Dacă Dumnezeu se milostiveşte de noi, trimite un Maestru în această lume, care ne spune că
lumea aceasta nu e nimic. Dacă totuşi vrem să ne bucurăm de lumea aceasta, cea mai bună cale este să
mergem în interior. E foarte ciudat – Maestrul ne spune mereu la satsang că dacă vrem să-l urmăm pe
Maestru, să nu alergăm după el fizic. Vedeţi – chiar şi forma fizică a Maestrului nu este decât o reflectare
pe o apă. Nimic nu e mai real de atât. Dacă vrei să te bucuri chiar şi de Maestru, aceeaşi regulă e valabilă.
Trebuie să te bucuri de el aici (în al treilea ochi).
Ţesătura dorinţelor
Şi Hafiz spune: „Dacă am şti că lumea aceasta este doar o reflectare într-o apă, ne-am mai ţine de
ea foarte strâns? Şi dacă am face-o, în mâinile noastre nu este nimic. Este doar propria noastră concepţie.”
Totul în această lume este corupt – otrăvit. Ca şi cum un păianjen ar fi ţesut o plasă de jur
împrejurul ei. Încearcă să prinzi păianjenul – şi eşti prins în plasă. Fiecare îşi are plasa de dorinţe în jurul
său – ambiţiile. Nouă nu ne este vizibilă plasa aceasta. În schimb, vedem înfăţişările acelea frumoase;
cădem victimă; ne căsătorim, apoi îţi devine vizibilă plasa dorinţelor. Iar când ne-am încurcat în plasa
aceea, totul ajunge curând o belea. Omul are plasa lui, soţia plasa ei, toate au propria plasă. Iar când ne
ducem la Maestru să ne plângem, el spune: „Cine v-a pus la ochi ochelarii de cal? Eu v-am spus toate
acestea.”
Încât, lumea aceasta este doar o reflectare. Toţi sfinţii o spun în scrierile lor - fie Sant Mat, sau
yoga, sau creştinismul, buddhismul, etc., de cel mai înalt sau de cel mai jos nivel. Nu ne putem plânge.
Fie că ei ne vorbesc despre ţelul suprem, sau nu, cu toţii spun că lumea aceasta nu este nimic.
Noi facem această lume urâtă
Hafiz ne spune un adevăr foarte preţios, dar noi nu-l vom înţelege decât peste mult timp. Irosim
atâţia ani nepreţuiţi. Viaţa aceasta nu merită să te agăţi de ea cu putere. Păşeşte în ea foarte detaşat. Iar
17
dacă te vei ţine de ea foarte lejer, ea nu te va răni. Dacă loveşti cu piciorul pământul, vei vedea cât e de
tare. Nu e vina lui dacă te doare piciorul, e propria ta atitudine.
Lumea aceasta este un loc frumos. Noi am făcut-o urâtă. Dorinţele noastre, lăcomia noastră, furia
noastră... toate acestea fac din ea un iad. O putem constata fiecare.
Hafiz ne spune: „Dacă nu suntem blânzi, dacă îi judecăm pe ceilalţi, dacă suntem răi cu ceilalţi,
aceasta se reflectă asupra noastră. Dacă îi judecăm pe alţii, şi ei ne vor judeca pe noi.” El se întreabă: „De
ce nu vedem în practică această lume ca fiind ireală? Există o explicaţie. Nu am văzut nimic altceva mai
bun. E cea mai bună din ce cunoaştem. Dar până când nu ne detaşăm puţin de lumea aceasta, nu ne putem
ataşa de altceva. Detaşarea de lumea aceasta e necesară.”
Cine mi-a oferit mie acel vin?
Hafiz spune: „Sufletul meu a ajuns sus în cer. Iar în acest cer, El mi-a oferit o cupă de vin. Cine
mi-a oferit-o? Îngerii acelui cer. Ei au venit dansând şi mi-au oferit vin. Şi când i-am văzut pe îngerii
aceia şi pe Maestrul meu, o! toată perspectiva mea s-a schimbat.” Şi apoi spune: „Dacă vrei să asculţi
limbajul şi muzica acelor îngeri, dacă vrei să deguşti vinul acela, trebuie să te pui în rezonanţă cu ei.”
Trebuie să intre în rezonanţă auzul tău pentru a înţelege limbajul îngerilor acelora. Trebuie să
înveţi limbajul acela, să te obişnuieşti cu acele locuri, cu acei locuitori şi cu împrejurările acelea.
Noi visăm la Maestrul interior? Pentru noi e la fel de atrăgător şi de real ca şi a merge la birou? E
la fel de plăcut pentru noi ca şi orice altă ocupaţie? Dacă dorinţa aceasta e slabă, neînsemnată, rezultatele
vor fi neînsemnate. Înţelegând limbajul interior primeşti o sugestie despre bucuria interioară.
Hafiz spune: „Oamenii aceia, captând cu nasul lor mireasma acestei lumi de aici, auzind muzica
exterioară, ochii lor văzând întâmplări exterioare - nu vor ajunge nici măcar la o vagă idee despre ceea ce
se petrece în interior.
Regulile acelei lumi
Hafiz spune: „Dacă vrei să ajungi în tovărăşia Maeştrilor, mai întâi înţelege care sunt regulile.
Trebuie să stai în satsang. Deschide-ţi ochii, fii receptiv la razele de iubire de la Maestru, la cuvintele
rostite şi la cele nerostite. Fii foarte receptiv, nu pe jumătate adormit sau inert. Nu doar ochii tăi să-l
privească, urechile tale să-l audă, ci fiecare por al corpului tău să fie o parte din această relaţie de iubire.”
Întregul nostru corp şi intelect, întregul nostru sine să fie cufundat în aceasta. Putem noi aplica
acum acest principiu cu Maestrul nostru, pentru a ieşi din aservirea noastră bucuriilor simţurilor? Nu este
un lucru uşor. Hafiz ne îndeamnă să învăţăm aceste principii mărunte pentru a-l iubi pe Maestru. Fiţi
receptivi. Nu-ţi demonstra intelectul tău înaintea lui. Lui să te-arăţi pe tine însuţi, sinele tău interior, inima
ta. Lasă-l pe el să acţioneze. Nu-ţi demonstra iscusinţa proprie.
Hafiz spune: „Înţelept e cel care vine la un Maestru simţind că toată viaţa a fost un nesăbuit, şi se
dezvaţă de tot ce a învăţat.”
Nu te vinde pe tine, cumpără-l pe el
Fiind împreună cu Maestrul nu căuta să te etalezi pe tine. Sesizează-l pe el. În tovărăşia celor
înţelepţi, ascultă-i pe ei. Nu contează dacă ei te văd. Nu te face vizibil pe tine. Vezi-i pe ei.
„Fiind în lumea aceasta, inima ta plânge şi se chinuie de dorul Maestrului.” Fiind în lumea
aceasta, inima ta poate să fie plină de durere, dar faţa ta să zâmbească. Să spui: „sunt cel mai fericit om
din lume. Lumea asta e un loc minunat!” Tăinuieşte-ţi chinul, nu-l etala pe faţa ta. Ascunde-l de lumea

18
aceasta. Ea are ochi rău. Tu ai nestemate preţioase, nu le expune aici. Oamenii lumeşti sunt hoţi,
înşelători. Ei te vor jefui. De ce să li le arăţi? Păstrează-le în inima ta.
Acceptă lumea, suferinţele şi bucuriile ei, în ritmul tău firesc. Ţine capul sus. Lasă valurile să se
izbească de trupul tău. Nu transfera povara asupra minţii tale. Muşchii tăi să primească izbiturile acestei
lumi, nu le transmite minţii şi sufletului tău. Dar noi ce facem? Lucruri pe care le-ar putea suporta cu
uşurinţă corpul nostru, le transferăm asupra minţii, şi chiar asupra sufletului. Biet suflet!
El ne vede inimile
Maestrul râde de noi. Acesta este destinul nostru. Lasă boala să vină astăzi, mâine totul va fi bine.
Şi chiar dacă nu e bine, ci mori, care-i diferenţa? Vei avea o nouă naştere în condiţii bune. Vei ajunge în
regiunile înalte. Maestrul nu te aşteaptă cu mâinile goale. Nu vrem noi oare moartea? Dacă în fiecare zi
vrem să murim, de ce să ne pierdem echilibrul atunci când suntem bolnavi?
Orice spun şi orice fac, dacă e onest sau nesincer, El o ştie. Maestrul nu poate fi înşelat. El
cunoaşte limbajul inimii noastre. Nu are nevoie să înţeleagă ce spunem. Cel mai fericit om este cel care a
fost iniţiat de un Maestru şi se află în compania lui. Memoria lui e depozitată în noi. Lumina lui este în
posesia noastră. Nu trebuie să fim mereu în preajma Maestrului. Trebuie doar să închidem ochii. Dacă nu-
l pot vedea eu, am încrederea că el mă vede; e mai bine. El are grija mea. El îmi dă lumina. Dar a privi la
soare nu înseamnă încă mare lucru, căci ochii noştri încă nu sunt pregătiţi să vadă soarele. Îl vom vedea.
Deocamdată, să ne scăldăm în lumina Maestrului.
„O, fiule, iată ce mi-a şoptit la ureche Sfântul meu, în noaptea trecută: „Nu vărsa o lacrimă pentru
lumea asta. Ţi-am dat un sfat nepreţuit”, spune Kwaja Hafiz.
::::::::
Despre căsătorie
Răspunsuri ale lui Maharaj Charan Singh pe această temă
- Maharaj Ji, vă rog să ne spuneţi de ce sfinţii recomandă viaţa în cadrul căsătoriei?
- Vedeţi, noi avem cu siguranţă unele instincte fireşti, iar ele trebuiesc satisfăcute în oarecare
măsură. Altminteri e foarte dificil să lupţi cu ele sau să le suprimi. Suprimarea devine atât de grea încât, în
loc să linişteşti mintea, goneşti în exterior. Deci întotdeauna e mai bine să duci o viaţă de familist. Chiar
prin natura lui, omul are nevoie de tovărăşie. Când e singur suferă. Natura l-a făcut astfel. Iar un familist
are întotdeauna companie. Altfel, alergi în exterior pentru a căuta companie, şi ştie Dumnezeu ce fel de
companie găseşti atunci când goneşti în exterior. Deci, viaţa de familist e întotdeauna avantajoasă.
Întotdeauna e mai bine să ai o minte stabilă, o viaţă stabilă. Căsătoria ajută întotdeauna. Nu pentru
că ea ar fi un început pentru vreo viaţă spirituală interioară, ci pentru că altfel mintea goneşte înafară
neînfrânată. Nu stai acasă sau să stai în interiorul tău deloc. Încerci să găseşti compania altora şi să te
îndrăgosteşti de oricine, încât mintea nu se concentrează în centrul ochiului. De aceea suntem sfătuiţi să
ne căsătorim; altfel suntem prea mult îngenunchiaţi de simţuri.
Fie că trebuie să fii absolut foarte puternic mental încât să nu ai nevoie de tovărăşia nimănui, ceea
ce e foarte greu, dar dacă simţi nevoia companiei cuiva, întotdeauna e mai bine să te căsătoreşti. Trebuie
să fim foarte stricţi în privinţa legăminelor noastre şi să nu facem nici un compromis. Dacă tu crezi că
poţi trăi fără a te căsători, nimic nu e asemenea cu asta; dar dacă simţi că eşti prea slab pentru a rezista,
atunci căsătoria e singurul răspuns. Nu ai altă opţiune.
Aceasta e singura raţiune pentru care recomanzi căsătoria?
19
 Iar dacă din fericire găseşti un partener bun, puteţi fii de ajutor unul altuia pe Cale. Vă întăriţi unul
altuia credinţa, vă daţi un imbold unul altuia.
Mie mi se pare că e mai bine să fii celibatar.
Ei bine, nu există nici o restricţie pentru a fi celibatar întreaga ta viaţă, cu condiţia să poţi. Dacă
mintea continuă să gonească în afară spre simţuri, e mai bine să fii căsătorit.
Dar eu nu văd cum poţi trăi în Spirit atunci când eşti căsătorit.
Şi e de asemenea foarte dificil să rămâi singur şi celibatar. Poate că ai de luptat mai mult cu tine
însuţi decât un familist.
Dar pe multe dintre căi se recomandă celibatul.
Am spus-o, celibatul e în regulă. Nu sunt împotriva lui. Am putea fi, cu condiţia să putem rămâne
celibatari. Chiar şi fiind căsătoriţi putem fi celibatari. Putem avea o viaţă familială controlată. Dacă nu
suntem căsătoriţi şi totuşi mintea noastră goneşte spre simţuri, atunci care e raţiunea pentru a rămâne
singur?
Mă îngrijorează aceasta: dacă mă căsătoresc, voi dobândi un puternic ataşament pentru soţie.
Crezi că a fi căsătorit produce ataşament? Este cel mai rapid mod de a te detaşa. Altfel nu ar fi
atâtea cămine distruse şi atâtea divorţuri la tribunale. Am întâlnit orice, cunoscând atâţia oameni, dar nu
am văzut niciodată oameni căsătoriţi ataşaţi unul de celălalt, deloc. Ei caută să se convingă unul pe
celălalt, sau probabil încearcă să se înşele pe ei înşişi.
Totuşi copiii pot perturba meditaţia.
Desigur, în căsătorie avem răspunderi pe care trebuie să le îndeplinim. Avem răspundere faţă de
soţ, soţie, faţă de copii. Nu putem fugi de asta. Dar chiar şi dacă nu eşti căsătorit, ai putea avea atâtea alte
răspunderi pe cap pe care să le îndeplineşti. În cele din urmă, căsătoria presupune că te vei ataşa de una,
dar cei necăsătoriţi sunt ataşaţi de multe.
Maharaj Ji, uneori pare dificil să păstrezi armonia cu rudele sau cu partenerul din căsătorie, căci
ei simt că am părăsit biserica pentru a urma ceea ce ei cred a fi un fals maestru.
Cred că lor le trebuie mai multă dragoste pentru a te înţelege pe tine. Nu trebuie să te rupi de ei.
Tu trebuie să-i faci să poată avea mai multă înţelegere a ceea ce faci. Trebuie să devii pentru ei un
exemplu viu şi strălucit al învăţăturilor. Atunci vor înţelege de la sine punctul tău de vedere, fie că ei îl
urmează sau nu.
Tu nu trebuie să te simţi superior faţă de nimeni. Suntem cu toţii suflete care se luptă. E doar o
problemă de timp pentru fiecare. Nimeni nu e născut satsangi. De fapt, noi trebuie să devenim un
satsangi, datorită vreunei influenţe, încât niciodată să nu adoptăm atitudinea de a ne izola de alţii.
Nu e nevoie să discuţi nimic despre Sant Mat dacă cineva nu e interesat. Tu îţi joci propriul tău
rol. De ce să amesteci în el religia sau spiritualitatea? Sufletul îşi are propria sa relaţie cu Tatăl. Nu poate
interfera nimeni în asta, şi fiecare trebuie să aibe această înţelegere. Dumnezeu nu trebuie să stea între soţ
şi soţie. Relaţia între ei şi Tatăl este individuală. Un soţ şi o soţie au de jucat roluri diferite. Aceasta nu
înseamnă că dacă unul e satsangi şi altul nu, ei trebuie să se despartă. Aceasta este o concepţie greşită.
Mai curând un satsangi trebuie să-şi joace rolul său spre mulţumirea celuilalt. Şi celălalt trebuie să
înţeleagă că acesta este efectul faptului de a fi satsangi: să-ţi joci rolul atât de bine. Nu înseamnă că un
satsangi trebuie să-şi părăsească propria soţie şi să alerge după alte doamne satsangi.

20
 Şi aceasta, regret să o spun, se întâmplă pretutindeni. Mintea doar caută pretexte pentru a se
despărţi: „Ea nu e satsangi.”, „El nu e satsangi, nu mai pot continua cu el. Acum am început să merg cu
altcineva.”
Apoi, ce? După trei luni din nou divorţ? E doar o înşelătorie a minţii.
Maharaj Ji, un satsangi trebuie să fie întotdeauna „băiatul bun” în piesă?
Fiecare e un băiat bun. Nu e nimeni un om rău. Toţi sunt buni. Fiecare joacă rolul care i s-a
atribuit. Kabir spune: „Domnul i-a creat pe toţi oamenii şi şi-a pus propria sa lumină sau viaţă în fiecare
dintre noi. Nu există nici unul rău sau bun. Fiecare îşi joacă propriul rol atribuit de karma.”
Şi apoi, cine suntem noi să judecăm? Mai întâi trebuie să ajungem vrednici de a-i judeca pe alţii.
Când noi înşine nu am ajuns vrednici de judecata Tatălui, cum am putea noi să judecăm pe altcineva? Mai
întâi să ajungem demni de judecata Lui, apoi putem spune că suntem vrednici să-i judecăm pe alţii.
Doar prin iniţiere şi urmând calea nu devenim superiori nimănui. Avem o cale lungă până să
atingem acel nivel de conştiinţă. Este ego care se reflectă în caracterul nostru într-un mod sau altul.
Maharaj Ji, dacă soţul şi soţia sunt ambii satsangi şi ei meditează în fiecare zi, e adevărat că
după moarte sufletele lor vor continua calea interioară împreună?
Ar dori ei să continue împreună? Aş fi mai mult decât fericit dacă ei ar vrea să continue împreună
în chiar viaţa asta. 90% din corespondenţa mea este despre faptul că ei nu vor să continue împreună. 90%
din scrisorile mele; ei nu au practic nici o altă problemă în viaţă.
În spiritualitate nu există suflet-pereche. Fiecare are o relaţie individuală cu Tatăl. Conceptul de
suflet-pereche este absolut greşit. Dumnezeu ştie câţi soţi şi soţii am avut în vieţile noastre anterioare.
Dacă acum nu continuăm cu ei, cum te poţi aştepta să continui cu cea de acum după moarte? Este doar o
relaţie karmică, şi ea se termină aici.
Dacă am făcut un legământ, trebuie să căutăm să-l păstrăm. Ne-am legat să trăim împreună.
Atunci trăim împreună. De ce să te desparţi? Şi legământul l-am făcut înaintea unui martor- acela e
Dumnezeu – încât noi îl trădăm pe El dacă ne părăsim unul pe celălalt. El e întotdeauna martorul nostru
pentru a vieţui împreună într-o căsnicie. Separându-ne, nu ne înşelăm doar unul pe celălalt, ci încercăm
să-l înşelăm pe El, cel pe care l-am chemat să ne binecuvânteze ca martor.
Dar noi doar căutăm justificări pentru a fugi unul de celălalt, şi găsim motive foarte amuzante
pentru a ne separa. Aş dori să pot publica scrisorile oamenilor despre căsătorie, bineînţeles fără a da
numele lor. Profesorul Bhatnagar are treabă cu acestea, şi uneori ajunge scârbit de toată această lectură!
Master, când un cuplu obţine divorţul, nu e din cauză că relaţia lor karmică s-a încheiat şi ei au
de acces la o altă relaţie karmică cu altcineva?
De unde pot ei şti că este în destinul lor, sau că ei seamănă o nouă sămânţă? Când doresc să se
despartă justifică aceasta ca fiind karma lor. Întotdeauna se adăpostesc după karma lor, şi cred că pot face
orice.
Un soţ şi o soţie au atât de mult din aceeaşi karma. Înseamnă aceasta că ei au fost împreună într-
un mod sau altul în vieţile lor anterioare?
Ei au o relaţie karmică oarecare, care i-a atras împreună, altminteri nu ar fi ajuns împreună.
:::::::::::::::::::::::::::::::
Noi trebuie doar să ascultăm poruncile
21
 Cândva, un musulman veni la unul din conducătorii lor religioşi, numit Kadi, şi întrebă: „Dacă eu
mânânc curmale, este aceasta contrar poruncilor religiei?”
„Nu”, răspunse Kadi.
„Şi aş putea adăuga şi puţină apă?”
„Desigur.”
„Şi e greşit să iau puţină drojdie?”
„O, nu!”
„Bine - continuă musulmanul – vinul de curmale constă doar din aceste trei ingrediente. Atunci,
de ce este interzis de legea religiei noastre?”
Kadiul cugetă un moment apoi spuse: „Dacă ţi-arunc un pumn de praf pe cap, te va durea?”
„Nicidecum.”
„Şi dacă adaug puţină apă- atunci te voi vătăma?”
„Cred că nu.”
„Şi acum, dacă amestec astea şi le ard în formă de cărămidă şi te izbesc cu ea în cap, atunci?”

22
 Bucureşti 16 Martie 2014
(Science of the soul – Martie 1988)
Maeştrii ne spun că omul este culmea creaţiei. Dar e dur pe culme...
Fără îndoială că e dificil să fii o fiinţă omenească. Dr. Johnson spunea că noi trăim într-o uriaşă
casă de corecţie. Când păşim pe calea Sant Mat, solicitând cunoaşterea lui Dumnezeu, lucrurile desigur
nu devin mai uşoare. Viaţa are mai multă semnificaţie dar nu e mai uşoară, căci nu se poate contesta că
meditaţia este o luptă de o viaţă.
Un mare procent din întrebările puse Maestrului se referă la modul în care ar putea fi ocolită
meditaţia, dar Maharaj Charan Singh a subliniat că de aici nu e nici o scăpare. Fiind în insulele Mauritius,
el a răspuns unei întrebări a sangatului de acolo care se repeta mereu: „Ţinând seama că aţi fost pe Cale
un timp considerabil, ce sfat sau indicaţie ne-aţi putea da în privinţa meditaţiei?”
„ Ei bine, am prelucrat câteva tehnici care cumva m-au ajutat de-alungul timpului, şi ele v-ar
putea folosi. Vă rog să înţelegeţi că eu nu vorbesc de pe poziţia marei realizări, ci mai curând de pe aceea
a unei lupte de mulţi ani.
 Relaxaţi-vă
Dacă vreţi să meditaţi bine, trebuie tocmai să vă relaxaţi. Nimic nu se poate realiza dacă sunteţi
tensionaţi.Câteva exerciţii şi puţină respiraţie adâncă pot aşeza lucrurile înainte de a începe.
 Rugaţi-vă
Rugaţi-l cu sinceritate pe Maestru să vă ajute. Graţia lui este întotdeauana prezentă, dar
rugându-l deveniţi voi înşivă mai conştienţi de acest fapt.
 Citiţi
Baba Jaimal Singh i-a scris discipolului său, viitorul Great Master, în repetate rânduri, să
citească literatura Sant Mat în fiecare zi. Cu siguranţă că dacă acest sfat i-a fost dat celui care
avea să fie succesorul său, ar trebui să fie şi pentru noi o îndrumare semnificativă. Calea către
Sach Khand nu poate fi citită, dar îţi poţi pregăti mintea prin lecturi spirituale.
 Imaginaţia
Vă puteţi folosi imaginaţia: este cea mai puternică armă. De exemplu, dacă puneţi o scândură
lungă, lată, tare, pe o pajişte, puteţi păşi pe ea cu toată siguranţa de la un capăt la altul. Luaţi
scândura şi puneţi-o între doi zgârie-nori şi veţi spune că e imposibil să o faceţi. Scândura nu s-
a schimbat, dar imaginaţia noastră ne spune că putem cădea şi să fim morţi. Încât folosiţi-vă
imaginaţia, spuneţi-vă că sunteţi buni la meditaţie, şi fiţi mai pozitivi. Gânduri negative,
gândind la cât de prost staţi cu meditaţia, nu vă ajută deloc.
 Hrana
Alegeţi-vă cu grijă ce mâncaţi. Nu e destul doar să mâncaţi orice, crezând că dacă sunteţi
vegetarieni totul e în ordine. Supra-alimentarea, combinaţii de alimente sărace şi devitalizate,
trebuiesc evitate cu stricteţe. ( Scris. 307, Light on Sant Mat: Alegerea combinaţiilor de hrană
este foarte importantă din punctul de vedere al sănătăţii.) Sănătatea depinde în mare măsură
de ceea ce mâncăm, şi întotdeauna e mai uşor să meditezi cu un corp sănătos decât cu unul
bolnav.

1
  Simranul
Simranul permanent în timpul zilei este cel mai mare ajutor pentru meditaţie. Pentru a realiza
aceasta, este necesar să-i introducem minţii o nouă obişnuinţă. E dificil şi e îndoielnic să existe
o cale mai uşoară care s-o ocolească, dar ea trebuie făcută.
 Şezi – orice ar fi
Dacă mintea şi-a luat răgaz un timp, poţi să încerci să-i dai o mână de ajutor. Spune-i că vei sta
două ore, că ea poate face orice doreşte, dar tu vei sta două ore. E cu totul surprinzător, dar
tocmai când i s-a acordat libertate, ea se plictiseşte şi începe să repete simranul.
 Discipol – disciplină
Cuvintele acestea sunt sinonime. Fără o oarecare disciplină, nu vom realiza prea mult ca
discipoli. Regulartitatea şi tenacitatea sunt parte a disciplinei.
 Satsang
În cele din urmă – dar nu ultima, este participarea la satsang. Aceasta este o activitate
exterioară, dar ea are tendinţa de a ne readuce în prezenţa Maestrului şi a ne sustrage periodic
absorbirii în preocupările noastre de zi cu zi.”
::::::::::::::
Cum de îi rănim pe cei pe care îi iubim – răspunsuri ale lui Maharaj Charan Singh
De ce adeseori sfârşim prin a-i răni pe cei pe care îi iubim?
Nu cred că îi rănim pe cei pe care îi iubim (cu adevărat), căci dacă am iubi cu adevărat – dacă am
avea iubire reală – iubirea nu răneşte niciodată. Fie că există o oarecare deficienţă în iubire, fie că noi nu
am înţeles ce este iubirea reală.
Iubirea este doar dăruire. Nu e un lucru calculat, în care tu aştepţi ceva în schimb; tu doar dai.
Prin urmare, cum poţi răni pe cineva când iubeşti? Poate fi dureros pentru cel care iubeşte. Poate că
trebuie să îndure chinurile iubirii. Poate că trebuie să trăiască departe – aceasta pot înţelege. Dar dacă
iubeşti cu adevărat pe cineva, nu ai cum răni acel om. Cum l-ai putea răni?
Pare să se întâmple uneori...
Atunci eu nu înţeleg care este ideea ta despre ce este iubirea.
Poate că noi încă nu înţelegem concepţia ta despre iubire.
Bine, eu încerc să explic concepţia mea în fiecare zi. Iubirea nu este ceva în care ţie îţi place să
posezi. Iubirea este ceva în care tu dai. E mai multă bucurie în a da decât în a accepta, în a dărui decât în a
accepta un dar, a ierta pe cineva decât a fi iertat. E mai multă bucurie în a iubi. Încearcă!
:::::::::::::
Ce este nemurirea?
De când e pe pământ, omul a căutat să descopere taina nemuririi prin diferite mijloace: prin
leacuri, prin droguri, prin jertfe, prin pranayama, etc. Dar deocamdată omenirea nu a reuşit să
dobândească nemurirea. Toate cărţile religioase conţin cuvântul nemurire. Dar el nu se referă la nemurirea
fizică, ci la nemurirea sufletului.

2
 În timpul lui Buddha, se spune că o femeie al cărei fiu unic murise, a venit la el cu copilul şi l-a
rugat să i-l învie. Buddha i-a spus: „O voi face, cu condiţia să-mi aduci un pumn de boabe de muştar din
casa în care nimeni nu a murit.” Femeia a plecat plină de speranţă, a colindat din casă în casă, dar
pretutindeni i s-a spus că tocmai murise cineva, sau de puţin timp o rudă murise. Nu a găsit nici o casă în
care să nu fi murit cineva, cândva. Femeia s-a întors la Buddha şi i-a spus adevărul. Iar el i-a spus: „îmi
pare rău, dar vezi, eu nu pot face nimic pentru a-ţi învia copilul.”
Tu îţi doreşti această nemurire?
Şi Alexandru cel Mare, se spune, căuta acea apă care, dacă o bei, îţi conferă nemurirea. În cele din
urmă, un sătean dintr-o zonă i-a spus că undeva departe este o asemenea peşteră în care izvoreşte o
asemenea apă. Alexandru a găsit peştera. Plecându-se să ia puţină apă, o voce slabă i-a şoptit: „Ascultă!
Nu bea apa asta!” Cel care vorbea era o arătare de om, slab, zbârcit şi gârbovit. „Printr-un mare nenoroc
am ajuns la această peşteră, acum o mie de ani, şi am băut din apa asta, căci eram însetat. Drept urmare,
nu mai văd, nu mă mai pot mişca, nu mai pot merge. Sunt nefolositor. Am o mie de ani. Vrei şi tu această
nemurire de care mă bucur eu? Dacă da, bea din apa asta!”
Dacă această nemurire ar fi posibilă, care ar fi înfăţişarea lumii? Ar fi plină de oameni bătrâni,
slabi, incapabili să trăiască, dar neputând nici să moară. Lumea caută acest fel de nemurire.
Copacul spiritualităţii
Sfetnicul unui rege din Arabia i-a spus aceluia că în Hindustan se află un anume copac ale cărui
roade te fac să nu mai îmbătrâneşti şi să nu mai mori. Regele trimise deîndată în Hindustan un emisar
foarte inteligent şi descurcăreţ, iar acesta cutreieră ţara în lung şi-n lat în căutarea acelui copac. Oamenii
pe care îi întreba despre el îi râdeau în faţă, mirându-se că un om atât de deştept ca el umblă după
asemenea gogoriţă. Descriindu-i regelui străduinţele şi nereuşita sa, acela îi îngădui să se întoarcă acasă.
Pe corabia pe care se îmbarcase, amărât şi dezamăgit, călătorea şi un mistic. Acela se miră de necazul care
se vedea pe faţa emisarului, care i se plânse de eşecul său deplin. Misticul îi spuse: „Uite ce e, tu cauţi o
nălucă, o umbră. Desigur că există un copac care îţi acordă nemurirea, dar acesta este copacul
spiritualităţii. Tu nu ţii seama de realitate, nu ţii seama de spirit. Nu umbla după umbre, caută realitatea.”
Corpul acesta este o entitate biologică, asemenea unui copac, e ca o plantă care creşte, înfloreşte,
degenerează şi moare. Asemenea oricărui lucru material din această lume, este condamnat să moară şi să
se dezintegreze. În lumea fizică nimic nu e nemuritor. Dar există, ascunsă înapoia lumii materiale,
nemurirea spiritului, în întregul univers.
Viaţa veşnică
În Upanishade există o poveste lungă în care, în rezumat, se spune că un rege şi-a abandonat fiul,
pe care l-a blestemat, poruncindu-i să meargă la Yama, Îngerul morţii. Fiul a ascultat şi a ajuns la Yama,
dar acesta nu era acolo. A aşteptat trei zile după care Yama a venit, foarte bucuros de răbdarea băiatului. I-
a promis să-i îndeplinească orice dorinţă pe care i-o va cere. „Nu e nimic ce să doresc decât să capăt
cunoaşterea despre viaţă şi despre moarte”, spuse băiatul. După ce au dezbătut îndelung această
cunoaştere, Yama i-a pus această întrebare: „Cine, căutând nemurirea, îşi închide ochii în exterior şi vede
în interior?” Cu alte cuvinte, puţini sunt cei care o caută în interiorul lor, în locul în care sălăşluieşte
Dumnezeu. Trebuiesc închişi ochii care privesc în exterior, pentru a putea vedea în interior.
În Noul Testament apare de multe ori expresia „viaţa veşnică”. Dar după cum ştim, nimic material
nu poate fi veşnic. Deci această expresie se referă la viaţa interioară, la viaţa spiritului, viaţa de dincolo de
nivelul material. Pentru a ne îndruma către această realitate a spiritului ne-am încredinţat noi unui

3
Maestru spiritual. Ei sunt cei care îşi părăsesc corpul în fiecare zi pentru a se înălţa în regiunile
superioare, întorcându-se înapoi după voinţă.
Să nu te naşti niciodată
Câţiva tineri s-au îndreptat către Buddha pentru a afla de la el cum pot atinge nemurirea. „Să nu
fii născut niciodată” – le-a răspuns Buddha. Ei au stăruit: „Suntem deja născuţi, ce trebuie să facem?”
Guru Nanak a răspuns unei asemenea întrebări, astfel: „Mergi în acel loc unde te vei duce după
ce vei fi mort – acum, cât eşti viu.” Mahomed şi el a spus de asemenea: „Mori înainte de a fi mort.” Iar
Kabir a spus: „Lumea întreagă moare, dar Kabir, Slujitorul, a murit de o asemenea moarte încât nu va mai
muri niciodată iar.” Un alt mistic mahomedan a întrebat: „Ce le poate face moartea celor care au murit
înaintea morţii?” Maulana Rum îndeamnă: „O prietene, mori înaintea morţii dacă doreşti viaţa veşnică.”
Iar Apostolul Pavel afirma:”Eu mor în fiecare zi.”
Aceasta este taina nemuririi. Trebuie să învăţăm să murim. Aceasta înseamnă atât tehnica părăsirii
corpului fizic, cît şi, înainte de toate, a muri pentru această lume, pentru dorinţele pe care le stârneşte,
pentru ataşamentele nenumărate cultivate de noi începând cu primele noastre zile aici. În mod paradoxal,
a muri pentru această lume ne îngăduie să ne bucurăm de toate minunile pe care le cuprinde ea, cât şi de
cele mai mărunte lucruri de aici, cu condiţia să nu ne dorim ca ele să se prelungească pentru totdeauna.
Când şederea noastră aici, în conştiinţa noastră, este provizorie, ne putem bucura în fiecare clipă de orice.
Doar să nu ne dorim să ne însuşim ceva, să mai dăinuie ceva -încă puţin şi încă puţin, să mai fie iar...
Întâlnirea cu Îngerul Morţii
O poveste de Rumi: Un rege puternic, Sultanul Mohamed, se spune că ar fi fost atât de puternic
încât poruncea aerului şi ploii, soarelui şi lunii. Într-o zi, unul din supuşii săi veni la el plângând: „O,
Stăpâne, sunt tare îngrozit.” „De ce, ce s-a întâmplat?” – întrebă regele. „Stăpâne, fiind pe drum, mi-a
apărut Îngerul Morţii şi m-a privit uluit. Am început să fug şi am venit aici. Scapă-mă, rogu-te scapă-mă!”
„Ce-aş putea face ca să te scap?” „Te rog, du-mă în India.” Regele porunci aerului şi vântului, iar aceştia
îl purtară pe om în India. După câteva clipe, Îngerul Morţii sosi la curtea regelui, care îl chemă mai
aproape şi-l întrebă: „De ce îmi sperii supuşii?” „Doamne, nu am făcut nimic. Am poruncă de la
Dumnezeu să-l înşfac pe acest om, în clipa asta, din India. L-am văzut aici şi de aceea l-am privit uluit.
Dar am mers în India la timpul potrivit şi, ca la o poruncă a mea, l-am găsit şi acolo. L-am omorît şi m-
am întors.”
Rumi, un mare mistic, cunoştea bine natura noastră omenească. Noi ne ferim de orice ne este
neplăcut. Dar, spune el, nicăieri nu putem fugi. Nimic nu e în puterea noastră, totul e în mâna lui
Dumnezeu. Timpul şi locul morţii noastre este prestabilit în destinul nostru. Încotro să fugim? Moartea
aceasta este inevitabilă şi ea vine, fie că ne place sau nu. Depinde de noi să găsim calea şi modalităţile de
a-i face faţă, fără a fugi de ea. Şi cum putem să-i facem faţă?
A muri fiind viu
Dar ce este moartea normală? În timpul lui Maharaj Jagat Sing a venit la el un grup de tineri,
dornici să li se împărtăşească ceva din înspăimântătorul mister al morţii; el i-a primit şi i-a aşezat în jurul
său, apoi i-a întrebat: „Şi-a făcut cineva dintre voi propria sa lucrare?” Unul a înţeles că e vorba despre
negoţul său, şi a spus că da, şi-a făcut datoria; un altul, un student, a afirmat şi el că şi-a făcut lucrul său.
Unul însă a înţeles şi a spus că şi-a făcut rugăciunea de dimineaţă şi a îndeplinit ritualurile cuvenite.
Maestrul i-a întrebat dacă a văzut cineva dintre ei un om murind şi dacă ştiu ce se petrece în momentul
morţii. Au spus că au văzut că întâi membrele se răcesc şi răceala progresează, apoi omul moare. „Atunci,

4
a spus Maestrul, s-a întâmplat să vă întrebaţi dacă există o metodă de a muri după voie, şi că ar fi bine să
o încercăm? Într-o zi vom muri, şi atunci de ce să nu vedem de pe acum câte ceva din parcurs? Poate că
atunci nu vom mai fi speriaţi de moarte.”
Apoi Maharaj Jagat Singh le-a explicat în ce constă moartea, pe larg. „Când suntem somnoroşi,
întregul flux al conştiinţei noastre vine în mod firesc în centrul ochiului, în focarul dintre cei doi ochi.
Vine aici din propria voie. Apoi, tot firesc, alunecă în jos la gât apoi la piept şi la ombilic. Când se află la
gât, suntem într-o stare de vis. Când se află la piept, avem un somn bun. Cel care a practicat simranul,
acum va sesiza Shabdul. Când conştiinţa noastră alunecă mai jos, cel care a practicat simranul şi îşi poate
menţine atenţia acolo, va părea că doarme, dar el nu va dormi. Este şi adormit, şi treaz. Aceasta este şi
calea morţii. Aşa murim. Dar murim involuntar, în cazul celui care nu este iniţiat. Îngerul morţii este cel
care împinge acea conştiinţă şi aceasta este chinuitor, căci el nu a practicat. Nu a trecut prin acest proces
în timp ce este viu.
„Conştiinţa noastră este profund implicată în fiecare por al corpului nostru, dar pentru discipolul
unui sfânt, pentru că el practică, mai întâi extremităţile corpului se răcesc, amorţesc şi sunt fără viaţă, dar
apoi procesul este ascendent şi mai întâi ajunge la piept, apoi la coloana vertebrală, apoi ne ridicăm la
centrul ochiului. Când am ajuns aici, aceasta este a muri în viaţă fiind. „E simplu, dar foarte dificil.
Pretinde ani mulţi, şi chiar şi după atâta timp nu suntem capabili să realizăm aceasta. Mă plec înaintea
celor care au atins aceasta. Îi preamăresc. E atât de simplu, atât de uşor, şi totuşi nu suntem în stare să o
facem.”
Ce avem de făcut?
Nu avem nimic de făcut decât să ne concentrăm aici, între cele două sprincene. Zilnic, puţin câte
puţin, ajungem în centrul ochiului, iar în acest efort nu suntem singuri. Maestrul este alături de noi. El ne
ajută să o facem, dar noi nu-l auzim. Uneori ne întrebăm dacă o putem face, sau dacă cineva a făcut-o
vreodată. Toate aceste îndoieli ne cuprind mintea şi ne descurajează. Cel care a făcut-o şi a ajuns la
centrul ochiului nu o va spune lumii. El va fi tăcut, căci Domnul îşi revarsă harul asupra celui care e
vrednic şi care păstrează taina.
Ne ia o mulţime de timp să ajungem în centrul ochiului. Uneori suntem descurajaţi. Nu trebuie să
fim, căci nu ştim când vom atinge locul acela. Când se sapă un tunel, se începe din ambele părţi, şi nu se
ştie când se vor întâlni în sfârşit cele două capete. Apoi apare lumina. Dar cum ştim noi dacă nu suntem
aproape de punctul acela? Să continuăm, căci cu fiecare fir de nisip ne apropiem de ţel. Iar apoi – odată ce
am străpuns până la lumină, ceea ce ne-a luat ani, acum ne poate lua câteva minute, căci tunelul e liber şi
doar avem de trecut prin el. Maestrul spune: „Căutătorule drag, dragi copii, faceţi aceasta, faceţi ceea ce
vă învăţ. Asta e tot. Apoi e datoria mea să vă port mai departe. A ajunge la centrul ochiului este datoria
vostră.”
Ce simplu! Şi dacă avem de urcat o scară cu un milion de trepte, iar noi nu încetăm să urcăm,
trebuie să vină acea zi când vom ajunge pe ultima treaptă. Aşa cum întreabă Maharaj Jagat Singh: „De ce
să nu vezi acel drum pe care vei merge într-o bună zi, înainte de a începe să mergi pe el?”

5
 30 Martie 2014 -Bucureşti
ABANDONAREA DE SINE VOIEI DIVINE
Atunci când ne-am abandonat cu adevărat, sau când am ajuns la desăvârşita supunere de sine Voiei
divine, toate activităţile noastre, oricât de importante şi dificile, sau oricât de neînsemnate ar fi, se fac de la
sine, fără efort şi fără griji din partea noastră – spune Baba Jaimal Singh. Abandonarea noastră îi lasă
posibilitatea, celui căruia ne-am abandonat, să acţioneze în locul nostru, iar el acţionează întotdeauna
perfect. Semnul abandonării depline, al deplinei încredinţări de sine Maestrului nostru este dispariţia
neliniştii, a grijilor noastre pentru orice am avea de îndeplinit şi chiar pentru soarta noastră în întregime. Tot
ceea ce săvârşim în această stare este ne-karmic, pentru că nu mai acţionăm îmboldiţi de dorinţe sau de
voinţa noastră, ci suntem doar unelte ale celui care se află înapoia noastră. Pentru a-I lăsa lui întreaga
iniţiativă, noi înşine – ego, minte, dorinţe – trebuie să se estompeze până la a dispare cu totul. Orice
amestec din noi înşine în această conlucrare, este impuritate şi ne-desăvârşire. Tot ceea ce concepe mintea
noastră ca fiind bun şi adevărat, este în fapt limitat, căci perspectiva noastră este limitată. Adevărul,
acţiunea îndeplinită desăvârşit, fără contribuţia lui "eu" este multidimensională, este inaccesibilă minţii
noastre. Este în afara timpului şi spaţiului.
Pe parcursul evoluţiei relaţiei dintre noi şi Maestrul nostru, învăţăm să colaborăm din ce în ce mai
perfect cu el, cu Voia divină. Începem să înţelegem direcţia în care doreşte el să evoluăm, şi cooperăm cu el
din tot sufletul. Este nu doar o uşurare de neînchipuit a existenţei noastre, ci în acelaşi timp este o bucurie
permanentă. A fi în Voia lui înseamnă a-i percepe din ce în ce mai deplin prezenţa, voia şi intenţia. Nici o
colaborare omenească, nici o prezenţă omenească nu pot ajunge la asemenea deplină armonie şi bucurie a
cooperării. Condiţia pentru a ajunge la această stare este continua slăbire şi estompare a ego-ului, a sinelui
nostru. Eu însumi nu mai vreau ceva anume, după cum nu mai pot spune: eu nu mi-aş dori aceasta, sau
aceea! Tot ceea ce pot spune este şi tot ceea ce doresc este: facă-se voia lui! Fiul spune: Tatăl, care locuieşte
în mine, împlineşte el însuşi lucrările!
Meister Eckhart spune: "Un spirit care s-a abandonat nu se tulbură de nimic, nu este legat de
nimic, nu asociază binele său suprem de nimic altceva, nu este preocupat deloc de ceea ce îi aparţine, este
total cufundat în voinţa divină: iar dacă nu a ieşit din sine însuşi, nimeni nu poate îndeplini vreodată o
lucrare, oricât de umilă ar fi ea, dacă nu primeşte de acolo imbold şi putere."
A te abandona voinţei divine este urmarea unui antrenament interior: înseamnă a recurge cât mai
puţin la mintea noastră, care funcţionând într-un domeniu limitat, este limitată. În artele marţiale, ca ai-kido,
care sunt de fapt căi iniţiatice, victoria în lupta dintre cei doi adversari se obţine într-un mod ciudat: mai
întâi, adversarul nu-ţi mai este adversar, nu mai este celălalt, duşmanul – ci separarea trebuie să dispară.
Trebuie să cauţi să-l înţelegi total şi să-ţi însuşeşti starea de spirit, punctul de vedere al interlocutorului,
trebuie să te transpui în lumea sa, în interiorul său. Prin aceasta, am făcut să explodeze coaja dură a sinelui
meu, cel pentru care numai eu exist, restul lumii fiind doar cadrul meu, ceilalţi fiind inamicii sau neantul.
Lucrurile care nu beneficiază din partea mea de nici un fel de atenţie, în fapt nu există pentru mine.
Prin urmare, în artele marţiale iniţiatice, progresul spiritual începe cu recunoaşterea existenţei
celuilalt, cu atenţia focalizată asupra lui. De aici începe să fie posibilă evoluţia – care să ajungă până la
iubirea de aproapele. Aproapele este însfârşit o realitate, este cineva care suferă sau se bucură, eu îi simt
prin crusta groasă care îmi protejează propria fiinţă, suferinţa sau bucuria şi particip la ele.
Un alt aspect al artelor marţiale japoneze de tip ai-kido este eliminarea clipei pe care o consum
stabilindu-mi mental strategia de atac asupra adversarului. Intervenţia minţii înseamnă timp. În faţa
adversarului, combatantul depăşeşte stadiul analizei şi sesizării mentale a greşelilor sau a zonei vulnerabile
6
a adversarului. Acestea se află înăuntrul domeniului timpului, iar într-o asemenea artă ca ai-kido, nu este
timp pentru timp.Este transcens timpul. Care este legătura între această stare instantanee a combatantului de
ai-kido, care funcţionează sau care există în spirit, şi colaborarea sau contactul dintre Maestru şi discipol, nu
doar în timpul meditaţiei, ci în tot timpul, oricând este obligat discipolul să acţioneze?
Acţiunea închinată Maestrului, acţiunea ne-karmică, pentru care nu este necesară vreo ispăşire, sau
non-acţiunea, înseamnă a transcende mintea, adică dorinţa, intenţia, grija, calculul – şi a lăsa spiritul
Maestrului să folosească liber unealta care suntem noi, aşa cum voieşte el. Trebuie să devenim o unealtă cu
totul la dispoziţia sa – înlăturând impuritatea şi bruiajul minţii noastre. A reuşi să cuprindem cu mintea în
mod real situaţia noastră de marionete, care au fiecare amănunt al vieţii prestabilit (căci nici un fir de păr nu
se clinteşte de pe capul cuiva fără voia Lui), ne-ar putea ajuta în mare măsură. Pe parcursul acestei existenţe
avem de însuşit o lecţie şi cu siguranţă că atitudinea de observator este cu mult mai eficientă decât cea de
făptuitor. Făptuind cu dorinţă, cu aşteptare, nerăbdare, grijă – ocupăm toată capacitatea minţii noastre
superioare de a discerne şi a învăţa, de a funcţiona în spirit, detaşaţi, lucizi – de a fi martori. A intui voia
divină şi a o respecta – aceasta este ceea ce merită să învăţăm şi să cultivăm. Voia noastră este mărginită,
este brutală şi nocivă – ea poate doar sfâşia eşafodajul infinit şi desăvârşit al intenţiei divine. Trebuie să
ajungem destul de subtili pentru a funcţiona în acest cadru subtil al Voinţei divine.
Sfântul Augustin spune: "Pentru Dumnezeu nimic nu este depărtat, nici îndelungat. Dacă vrei ca
nimic să nu-ţi pară depărtat sau îndelungat, supune-te lui Dumnezeu, căci atunci, o mie de ani sunt
asemenea unei zile care trece."
Iar Meister Eckhart spune: "Dacă vrei să afli deplina mângâiere şi bucurie în Dumnezeu, ai grijă să
te goleşti de orice creatură, de orice mângâiere care vine de la creaturi. Căci, neîndoielnic, atâta vreme cât
creatura te mângâie, te alină şi te poate alina, nu vei afla niciodată adevărata alinare. Dar atunci când, în
afară de Dumnezeu, nimic nu te poate alina, Dumnezeu te alină cu adevărat. Nici un vas nu poate conţine
două feluri de băutură. Dacă trebuie umplut cu vin, vasul trebuie golit mai întâi de apă. Iată de ce, dacă
vrei să primeşti bucuria divină şi pe Dumnezeu, trebuie să te lepezi de creaturi."
::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Aşa cum spune Maharaj Charan Singh şi propriul nostru Maestru, în Sant Mat nu este nimic nou.
Am auzit şi am citit tot ce se putea spune şi scrie, în satsang şi în cărţi. Consolarea vine când ne amintim
afirmaţia unui filozof grec, Heraclit din Efes, care a trăit acum 2500-2600 de ani: "Nu te poţi scălda de două
ori în acelaşi râu". Este evident de ce: apa din râu s-a schimbat, dar mai ales noi înşine nu mai suntem
aceiaşi. Noi toţi rămânem surprinşi cât de diferite ni se par cărţile atunci când le reluăm, ne apar lucruri
înainte nebănuite, ne impresionează alte aspecte. Ne coacem treptat, şi atunci la fiecare etapă sesizăm în
învăţături alte profunzimi, ne devin accesibile alte faţete.
Am simţit de curând ceva asemănător cu privire la o remarcă a lui Maharaj Charan Singh: este
necesar să ne menţinem în câmpul magnetic al Maestrului. Înţelesul mi-a fost limpede şi în dăţile
precedente când am citit aceasta, dar dintr-odată lucrurile au căpătat cu totul altă dimensiune: atunci când
suntem pierduţi din câmpul magnetic al Maestrului înseamnă că am intrat în celălalt câmp magnetic, cel al
lumii. Ce ne apără pe noi de a ne cufunda în mlaştina preocupărilor lumeşti nu este propria noastră minte
sau intenţiile noastre bune: suntem captaţi şi ajutaţi de atracţia lui magnetică, o forţă blândă, insesizabilă,
care ne îndreaptă în mod firesc spre cale, ne atrage către învăţături, ne dă năzuinţa necesară efortului; ea ne
face să ne îndeplinim cu toată conştiinciozitatea îndatoririle lumeşti, dar nu ne lasă să fim captivaţi de ele,
de jocul lumii. Aflaţi în câmpul magnetic de atracţie al Maestrului, nu ne implicăm în lume, ci ne facem cu
stricteţe datoriile către ea; nu ne prindem în hora drăcească a intereselor noastre, a spaimelor, a grijilor

7
pentru noi, a preocupării pentru ego-ul nostru, a implicării în ataşamentele noastre. Nu există acea încleştare
asupra reuşitei, a propriului orgoliu, ci simţim în mod imperceptibil atracţia către ceva desăvârşit, către ceva
ce nu avem cum să găsim în această lume – către divinitate. Este nepreţuit acest câmp magnetic; este mâna
tatălui său, de care băiatul care merge la bâlci se ţine strâns. Nu avem voie să o scăpăm, trebuie să ne ţinem
din răsputeri de mâna aceea. Ce urmează dacă o pierdem, ne închipuim sau ştim. Iar în ce mod trebuie să ne
agăţăm de ea din răsputeri – fireşte, ştim: prin meditaţie.
S-a mai spus de multe ori, am citit de nenumărate ori - meditaţia nu înseamnă: la efort egal,
rezultate egale. Nu înseamnă experienţe nemaipomenite. Ea este de cele mai multe ori aridă, este capabilă
să ne aducă la disperare. De ce? Pentru că aşteptăm lucruri neobişnuite de la ea, pentru că ne credem, sau ne
sperăm foarte evoluaţi şi aşteptăm să ajungem cât ai clipi în Sach Khand; sau pentru că nu ne trece prin
minte să dăruim, pur şi simplu, aceste ore Maestrului, fără a pretinde chiar nimic în schimb. Pentru că noi
credem că noi, chiar noi, avem de reuşit în meditaţie, că reuşita ni s-ar datora nouă. Începem meditaţia plini
de toate prejudecăţile din lume, cu care venim cât se poate de nevinovaţi, pe calea aceasta. Dar avem de
aflat – prin meditaţie – că nu noi, ci El acţionează; că de fiecare dată când se petrece ceva în meditaţie – şi
nu este vorba doar de experienţe nemaipomenie, ci de înţelegeri treptate, modeste, repetate – de fiecare dată
el este cel care ne-a adus la acea înţelegere. Pentru noi timpul continuă să se măsoare în anii sau lunile
acestei vieţi, dar timpul este neîngrădit. Singura limită de care am auzit sunt cele patru vieţi în decursul
cărora putem fi pregătiţi de Maeştrii noştri pentru a fi purtaţi de curentul Shabd-ului până la Tatăl, şi a nu
mai reveni niciodată în această creaţie. Până atunci, evoluţia noastră spirituală este aproape imperceptibilă
şi probabil, obligatoriu, foarte lentă. Suntem plante care trebuie să crească în ritmul lor firesc, suntem copii
care trebuie să se maturizeze - şi orice forţare a procesului am resimţi-o ca pe o suferinţă insuportabilă.
Doar privind din când în când înapoi, la felul cum eram, sesizăm distanţa parcursă. Nu numai că ştim o
groază de lucruri necunoscute celor mai mulţi oameni - noi ştim că haosul şi arbitrarul care par a conduce
lumea aceasta sunt doar domnie a legii; dar în acest timp noi înşine am devenit, în mare măsură, alţii. Iar
noi avem în continuare a deveni, a ajunge compatibili cu Shabd-ul, cu divinitatea. Singura noastră forţă
ocrotitoare este câmpul magnetic al Maestrului. De la el vine atracţia pe care o simţim pentru divinitate, mai
puternică decât orice atracţie lumească.
Sfinţii spun că sunt de fapt două căi de a obţine libertatea din ciclul naşterii şi morţii: una este prin
deplina, necondiţionata supunere voiei Maestrului. Cealaltă este prin meditaţie. Despre prima, Great Master
scria:
"A avea ocrotirea Maestrului înseamnă a-ţi supune propria voinţă, voinţei Maestrului şi a-ţi supune
propriul sine, fără rezerve, lui. Acesta este un mod lesnicios de a obţine eliberarea din ciclul naşterii şi
morţii. Discipolul trebuie să se bizuie orbeşte pe Maestru şi să i se încredinţeze lui în acelaşi mod în care te
încredinţezi unui chirurg şi îţi laşi viaţa în seama lui."
A te încredinţa Maestrului "fără rezerve, necondiţionat" este şi soluţia - şi problema. Câtă vreme ea
poate fi simplă ca soluţie, îndeplinirea acestei soluţii nu este atât de uşoară. Aceasta înseamnă că trebuie să
supunem totul, toate lucrurile din viaţa noastră, lui. Nu trebuie lăsată piatră peste piatră. Tot ceea ce ne
place şi ceea ce detestăm, dorinţele şi trebuinţele noastre, speranţele şi făgăduinţele, grijile şi bucuriile, totul
trebuie să i se ofere lui. A te supune "fără rezerve" înseamnă să nu reţii nimic; înseamnă să-i dai totul fără a
pregeta. Această lucrare este cu mult mai grea decât pot sugera cuvintele "fă-o doar!" Dacă am putea doar
"să o facem!"
Cu privire la cea de a doua cale a noastră de eliberare din ciclul naşterii şi morţii, Great Master
scrie:
"Este mai uşor să practici meditaţia decât să te supui necondiţionat Maestrului. Când te încredinţezi
8
ocrotirii Maestrului, trebuie să fii asemenea unui copil. Trebuie să renunţi la propria ta voinţă şi să te
conformezi celei a Maestrului. Trebuie să ne abandonăm Maestrului în cuvânt, faptă şi spirit. Aceasta este
dificil de realizat, dar dacă datorită şansei o realizăm, toate dorinţele ne vor fi împlinite. Ne vom contopi în
forma Guru-lui."
Întrucât abandonarea de sine este atât de dificilă, Domnul ne-a oferit o cale mai uşoară – meditaţia.
A ne oferi lui pe deplin, fără nici o ezitare, cere din partea noastră un efort uriaş. Pentru a ne afla calea de a
ieşi din creaţie, ne este cu mult mai uşor să medităm, decât să căutăm să scăpăm prin totala abandonare. Dar
nici meditaţia nu se poate realiza fără un anumit fel de abandonare din partea noastră.
:::::::::::::::::::::::
CITATE MEMORABILE
Atunci când am uitat de mine însumi, atunci am văzut faţa iubirii mele. Iar frumuseţea celui
Preaiubit m-a vrăjit cu desăvârşire. (Sheikh Saadi)
Mai întâi, am greşit şi am rătăcit în fapte păcătoase, iar astfel am adunat o desagă de otravă. Dar
când m-am întors către limanul Învăţătorului, el a ars milioane de asemenea otrăvuri într-o clipită. (Kabir)
Străduieşte-te atâta în viaţa aceasta încât chiar şi în clipa morţii să cazi spre înainte, nu spre înapoi.
(Rumi)
Pentru mine, rugăciunea este o undă a inimii, o privire simplă către cer, un strigăt de recunoştinţă şi
iubire, atât în mijlocul suferinţei cât şi a bucuriei. (Sfânta Thereze de Lisieux)
Cea mai bună slujire Maestrului este să-ţi îndeplineşti practica devoţională cu iubire şi credinţă, aşa
cum ai fost instruit. Căci făcând aceasta, faci lucrarea Maestrului. Îi ajuţi să-şi îndeplinească datoria de a te
duce în Sach Khand. (Maharaj Sawan Singh)
Nu există pe lume un mod de viaţă mai plăcut şi mai plin de desfătare decât comunicarea
permanentă cu Dumnezeu; numai cei care practică şi experimentează aceasta o pot înţelege. (Fratele
Lawrence)

9
 ADUCEREA AMINTE DE DUMNEZEU
"Eram o comoară neştiută şi am dorit să fiu cunoscut", îi spune Dumnezeu omului, într-una din
rostirile Profetului Mahomed. Aceasta este una din căile prin care misticii ne explică nouă taina creaţiei.
Sfinţii spun că forma omenească este un dar de la Creatorul nostru şi aceasta este forma pe care a ales–o El
pentru ca prin ea să fie cunoscut. Forma aceasta este reşedinţa vremelnică a sufletului. Căminul nostru real
este un tărâm de lumină şi de muzică cerească.
Deci, oceanul de iubire s-a stârnit pe sine şi a făurit creaţia. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul
şi asemănarea sa, şi ceea ce îl deosebeşte pe om de restul creaţiei este că doar el are potenţialul de a-şi
cunoaşte Creatorul şi de a deveni una cu El, părăsind această creaţie pentru totdeauna.
Cum se realizează aceasta? Prin aducerea aminte.
În limbajul indian, repetarea sau reamintirea sunt un singur cuvânt: simran. Misticii ne învaţă că
aducerea aminte de Dumnezeu începe prin repetarea Numelui Său. Practica spirituală este îndeplinită sub
îndrumarea unui Maestru desăvârşit în viaţă, Învăţător, prieten al lui Dumnezeu, om al lui Dumnezeu,
îndrăgostit de Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu; cineva care fiind fizic împreună cu noi, spiritual este una cu
Dumnezeu. Indiferent ce cuvinte am folosi pentru a descrie un Maestru, el însă rămâne o taină, câtă vreme
conştiinţa noastră nu a ajuns dincolo de limitele intelectului.
Termenul de reamintire presupune întoarcerea la ceva ce am cunoscut cândva. Practicând aducerea
aminte, încercăm să sesizăm o mică parte a acelei binecuvântate stări de fiinţare, când eram contopiţi în
Oceanul divin. Noi devenim ceea ce contemplăm.
Practica
Maharaj Charan Singh, răspunzându-i cuiva, scrie: "Simran este taina căii Maeştrilor. Este cheia, şi
cheia aceasta este esenţială, dacă dorim să deschidem poarta către regiunile spirituale înalte. Să nu fii
tulburat de ariditatea şi de imperfecţiunea simranului tău. Doar aşteaptă cu răbdare roadele efortului tău.
Adună-ţi curajul şi repetă cuvintele acelea, oricât ar fi ele de monotone şi dificile, ele se vor transforma în
nectar."
Tot Maharaj Charan Singh spunea că meditaţia este rugăciune, singura rugăciune adevărată.
Rugăciunea interioară, "rugăciunea inimii, iar inima cunoaşte cât de grăitoare este tăcerea." Sfântul Grigore
Sinaitul credea: "Rugăciunea este Dumnezeu, care lucrează toate lucrările în toţi oamenii." Kalistos Ware,
episcopul ortodox englez scrie, în cartea "Puterea Numelui", că rugăciunea este Dumnezeu – Ea nu este
ceva ce eu făptuiesc, ci ceva de care eu mă împărtăşesc. Nu este ceva ce eu întreprind, eu fac, ci ceva ce
face Dumnezeu în mine. Adevărata rugăciune interioară este încetarea vorbitului, şi ascultarea glasului fără
cuvinte al lui Dumnezeu în inima noastră. Înseamnă a înceta să facem lucrurile pe seama noastră, şi a ne
implica în acţiunea lui Dumnezeu. Chemarea Numelui ajunge dincolo de cuvinte, în tăcerea vie a celui
Veşnic.
Meditaţia – invocarea Numelui - înseamnă a ne închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Îndată ce
facem în mod serios încercarea de a ne ruga în duh şi în adevăr, devenim conştienţi cu acuitate de dispersia
noastră interioară, de lipsa noastră de unitate şi integritate. Ne lipseşte puterea de a ne aduna laolaltă pe noi
înşine, în singurul loc în care trebuie să ne aflăm - aici - în prezenţa lui Dumnezeu; suntem neputincioşi să
trăim deplin în singurul moment al timpului care există în mod real – acum – prezentul imediat. Recurgem
permanent la amintire şi la speranţă, la regrete şi la planuri, la trecut şi la viitor, la alte locuri şi la alte
momente decât cel real, decât singurul moment real – cel de acum.
Invocarea repetată a Numelui ne poate duce, prin graţia lui Dumnezeu, de la dezmembrare
10
interioară la unitate, de la împrăştiere şi multiplicitate, la integritate. Pentru a opri năvala constantă a
gândurilor noastre, episcopul Theophan spune că trebuie să înlănţuim mintea cu un singur gând, sau cu
gândul la cel Unic, doar. Înseamnă a face ca cel ce este numit să fie prezent în inima ta.
Dacă atenţia noastră rătăceşte, aşa cum fără îndoială o va face, să nu ne descurajăm, ci cu binişorul,
fără disperare sau mânie, să o aducem înapoi. Dacă ea se împrăştie iar şi iar, atunci din nou să o aducem,
totuşi, mereu, înapoi. Să o întoarcem către centru – către centrul viu şi personal, Maestrul. Kabir spune:
Zi şi noapte, mereu şi mereu, repetă, repetă Numele Lui.
Repetă-l când mergi sau stai, repetă-l cu fiecare îmbucătură pe care o iei,
Repetă-l cu fiecare răsuflare a ta,
În somn sau treaz, desfată-te, desfată-te cu ambrozia simranului.
Numai prin simran vei ajunge să te uneşti cu Dumnezeu.
Fă acel simran cu mintea ta, fără el nu vei afla libertatea.
Suntem asaltaţi de temeri, de îndoieli, uneori de deznădejde, dar totuşi nu este cazul să disperăm.
Un mistic, Hikam - ne încurajează astfel:
Nu renunţa să chemi, căci în clipele acelea nu eşti cu Dumnezeu.
Este mai rău să nu împlineşti chemarea, decât să fii neatent când îl chemi.
Poate că El te va înălţa de la o chemare făcută cu neatenţie, la una făcută cu grijă.
Iar de la una făcută cu grijă, la una în care să fii prezent.
Iar de la una în care eşti prezent, la una în care uiţi orice altceva,
În afara Celui pe care îl chemi.
Iar pentru Dumnezeu, aceasta nu este greu deloc.
Rumi lămureşte: în mâinile unui ţesător dăruit, lâna devine un covor cu cel mai bogat şi mai
minunat colorit; lutul, în mâinile unui olar dăruit se poate transforma într-un vas desăvârşit, iar un arhitect
bun poate face din piatră un palat cu mii de ferestre. Dacă aceasta este soarta lucrurilor neînsufleţite, de ce
să deznădăjduim că în mâinile celui care are puterea lui Dumnezeu în spatele său, ne vom transforma în
făpturi de lumină, iar corbii vor fi prefăcuţi în lebede?
Baba Ji: "Chiar şi cel mai rău din voi este acceptabil."
Aducerea aminte este singura modalitate de a ne exprima recunoştinţa. Nu prin cuvinte, ci prin
bhajan şi simran , ducând modul de viaţă care se potriveşte discipolului unui sfânt desăvârşit. Sultan Bahu
ne spune:
Maestrul meu m-a învăţat lecţia aceasta:
Clipa în care ai uitat să-ţi aminteşti de Dumnezeu,
Clipa aceea ai petrecut-o negându-l pe Dumnezeu.
Cuvintele acestea mi-au deschis ochii şi mi-am aţintit atenţia în Dumnezeu.
Mi-am lăsat sufletul în grija Lui,
atât de mare a fost iubirea pe care am sădit-o în inima mea.
Lăsându-i astfel Lui sufletul meu,
am murit înaintea morţii – pentru a trăi în El, o Bahu;
doar atunci mi-am atins ţinta vieţii.
Prin urmare: recunoştinţa înseamnă aducerea aminte; nerecunoştinţă – a uita, a te delăsa, a te lăsa în
voia lumii.

11
 Transformarea de sine
Prin practica aducerii aminte, discipolul este treptat transformat. Ţelul practicii este aflarea lui
Dumnezeu, adică înlăturarea tuturor vălurilor dintre noi şi Dumnezeu.
Ultimul văl este EU-l, simţământul pe care îl poartă fiecare, al separării. Pentru a afla Realitatea,
trebuiesc înlăturate toate iluziile, inclusiv cea a sinelui.
Transformarea omizii în fluture este o bună metaforă a transformării noastre de sine. La o etapă
anume, omida simte impulsul de a se înfăşura într-un cocon. Nemişcată, ea începe să se descompună. Nu
este o nouă viaţă minunată care apare, ci este doar descompunerea celei vechi şi spaimele profunde care o
întovărăşesc. Omida se transformă literalmente într-un fel de glod, şi doar prin acea anihilare a formei vechi
poate naşte minunata înfăţişare a fluturelui. Fiinţa care a fost legată de pământ este acum liberă să zboare.
Dadu spune:
Din afară, totul pare intact, dar interiorul este sfărâmat.
Maestrul a lansat săgeata Cuvântului.
Acum, mintea nu se mai poate duce departe de Dumnezeu.
Iar Kabir spune:
Simranul care deschide poarta eliberării,
care te poartă nu către lumea aceasta de tumult,
Ci către tărâmurile divine din interior;
Acesta te face în stare să cânţi muzica tobelor
În căminul Celui neînfricat,
El te duce în tărâmul în care răsună melodia fără de început,
În slava ei atoate-pătrunzătoare.
Fă simranul acesta cu mintea ta,
Căci fără un astfel de simran, nu vei afla libertatea.
Simranul care pune capăt mizeriei tale;
Acela te face în stare să dormi înlăuntrul templului tău
În pace netulburată; acela ajută sufletului tău
să înflorească în glia fericirii.
Bea, zi de zi, nectarul acelui simran;
Fă simranul acela cu mintea ta, fără el nu vei afla libertatea.
Un alt mistic, Namdev, spune:
Repetă Numele Domnului, o minte a mea,
Păstrează-ţi atenţia mereu la picioarele sale,
Repetă, o, repetă Numele Domnului!
Am suferit mult chin în pântecele mamei mele;
Nenumărate mi-au fost naşterile şi morţile –
Sunt sleit de acest ciclu fără sfârşit, o Doamne!
Namdev spune: eu înalţ acum cântec de laudă Numelui lui Dumnezeu:
Niciodată nu mă voi mai apropia de oceanul acestei lumi.
Maharaj Charan Singh, răspunzând unei scrisori:
12
 Floarea are două calităţi: frumuseţea culorii şi mireasma. Un orb se poate bucura doar de
mireasma florii, dar numai cel care are vedere se poate bucura de frumuseţea înfăţişării ei. Când ne facem
meditaţia, doar cei care îşi deschid văzul se bucură de frumuseţea tărâmurilor interioare, dar până atunci,
noi ne putem bucura desigur de mireasma meditaţiei. Mireasma este prezentă, iar ea înseamnă
compasiune, bunătate, iertare, cuvinte blânde, dorinţa de a ajuta. Aceasta este mireasma meditaţiei.
Neapărat îţi dai seama de o schimbare a atitudinii tale faţă de viaţă, chiar dacă nu ai ajuns în regiunile
interioare.
Iată însuşirile care apar aşa-zis de la sine, meditând:
Compasiunea: Tot Maharaj Charan Singh, în diferite împrejurări, îşi exprimă astfel compasiunea:
"Suferinţa ta este suferinţa mea"; "Ei îmi sunt foarte dragi, inima mea este cu ei, sufletul meu este cu ei."
Iar Baba Ji spunea: "Eşti pe prag." Prin practica tăcerii şi aducerii aminte, devenim umani; însuşirile
pozitive se ridică la suprafaţă ca smântâna deasupra laptelui.
Castitatea: ne dăm seama că instinctul sexual a fost prevăzut ca mijloc de supravieţuire a speciilor.
Dar o relaţie sexuală nu ne va da niciodată acea apropiere, acea fuziune la care tânjim cu disperare.
Iertarea: Iisus: Iartă-i Doamne, căci nu ştiu ce fac. Iertând, ne lărgim inima închircită şi înlăturăm
vălul care ne-a ascuns prezenţa Maestrului în interior.
Mulţumirea: Cunoaştem limpede diferenţa dintre nevoile şi dorinţele noastre. "Raiul este o inimă
mulţumită, iar iadul este o inimă aprinsă de dorinţe." Buddha: "Dorinţa este rădăcina tuturor suferinţelor."
Prin urmare, cel mai bogat om este cel care nu doreşte nimic.
Discernământul: sau detaşarea. Nu ajungem la o indiferenţă îngheţată, ci la a vedea lucrurile aşa
cum sunt. Amintindu-ne că viaţa este trecătoare, că suntem în mod esenţial singuri, învăţăm să iubim fără a
fi obsedaţi de răspuns şi fără a dori să posedăm ceea ce iubim.
Umilinţa: ajungem să ne dăm seama de cât suntem de neînsemnaţi. De ce anume am putea fi
mândri? – ne întreba Baba Ji.
Maharaj Charan Singh: Singura menire a vieţii omeneşti este aflarea lui Dumnezeu. A fost ţelul
principal al lui Dumnezeu, atunci când ne-a acordat acest dar al corpului omenesc. În ce alt mod diferim noi
de animale? Ele mănâncă, dorm, plâng, se ceartă, iubesc, urăsc şi procrează produşi, la fel cum facem noi.
Omul este superior în măsura în care, dintre toate animalele, el singur are simţul datoriei şi sacrificiului, pe
care urmându-l, îşi poate realiza ţelul şi să-l afle pe Creator. Dacă omul eşuează în această datorie către
semenii săi, nu este mai bun decât un animal şi nu are dreptul de a se numi pe sine om.
Tot Maharaj Charan Singh spune:
Sant Mat nu înseamnă doar să acorzi zilnic un timp pentru a medita, ci este o atitudine a minţii
care trebuie dezvoltată şi un mod de viaţă care să fie trăit.
Nu este suficient să posezi rugăciunea, noi trebuie să devenim rugăciune – rugăciune întrupată. Nu
este suficient să avem momente de închinare; întreaga noastră viaţă, fiecare acţiune şi fiecare atitudine,
chiar şi un surâs, trebuie să devină un imn de adoraţie, o ofrandă, o rugăciune. Trebuie să oferim nu ceea ce
avem, ci ceea ce suntem.
Vine o vreme când nu mai există diferenţă între practica interioară a meditaţiei şi modul de viaţă
exterior. Meditaţia devine un continuu.
Un mistic, Abu Said, spune:
13
 Misticul desăvârşit nu este un credincios extatic, pierdut în contemplaţia Unităţii, nici un pustic
sfânt care se fereşte de orice legături cu omenirea. Un sfânt adevărat vine şi pleacă printre oameni,
mănâncă şi doarme împreună cu ei, cumpără şi vinde la piaţă, se căsătoreşte şi ia parte la relaţii sociale, şi
nu-l uită niciodată pe Dumnezeu, nici un singur moment.
Maharaj Charan Singh răspunde într-o scrisoare:
Doar schimbă-ţi modul de viaţă potrivit cu învăţăturile şi fă meditaţia. Este tot ce se cere. Din
meditaţie va apare iubire, va apare abandonare, umilinţă va apare. Toate vor apare.
Pentru a concluziona, iată încurajarea pe care ne-o dă Great Master, pentru a parcurge această lungă
călătorie înapoi la Majestatea supremă:
Eşti îndreptat către lumină. Nimic să nu te împiedice şi să nu te descurajeze. Trebuie să bei din Apa
vie şi să nu mai fii însetat. Oricare ar fi greutăţile şi deficienţele tale, ele trebuiesc depăşite, iar Shabd-ul
divin, a cărui muzică nu încetează niciodată în interiorul tău, mai devreme sau mai târziu te va purta pe
undele sale iubitoare înapoi în căminul tău de obârşie. Să nu ai nici o teamă sau îndoială. Câtă vreme eşti
orientat fără greş către Satguru, te afli pe calea Realizării depline. Realitatea care este Lumină în sine, în
forma Fluxului Vital Audibil, conectat de Satguru, te va purta către Înălţimile supreme. Nimeni nu poate
spune cât de mult timp va lua aceasta. Dar trebuie să se împlinească.

14
 *VIERMELE ŞI PASĂREA
O parabolă Sant Mat
Maestrul îi explica discipolului ceva cu privire la Sant Mat.. Discipolul era foarte încântat şi
mulţumit de ceea ce spusese Maestrul; îi mulţumi cu toată recunoştinţa pentru toate cunoştinţele primite.
De fapt, era atât de încântat încât uitase de sine, de bucurie, fericire şi recunoştinţă, şi se aşternu la
picioarele Maestrului. Văzând o asemenea recunoştinţă, Maestrul fu foarte mişcat. Îşi desfăcu braţele, îl
ridică pe discipol, îl îmbrăţişă şi îl strânse la pieptul său.
Vă puteţi închipui în ce stare se afla discipolul, când s-a văzut în braţele Maestrului. Uită cu
desăvârşire lumea şi era, aşa zicând, inconştient; pentru el, timpul nu mai exista.
Când îşi veni în fire, şi se întoarse în această lume materială, îşi deschise ochii şi se prosternă
înaintea Maestrului cu braţele ridicate în rugăciune şi îi mai ceru ceva.
"Toate greutăţile şi grijile mele cu privire la a pătrunde în interior şi-au găsit acum răspunsul,
iubitul meu Maestru. După lămuririle tale, inima mea este liberă să-şi continue călătoria. Dacă îmi vei
îngădui, te voi mai întreba ceva şi anume: cât de mult mai am de stat în lumea aceasta? - întrucât tu spui
că dacă nu îmi curăţ toate karmele, dacă nu meditez, dacă nu îmi retrag conştiinţa din acest corp şi nu
merg în interior, nu voi fi niciodată în stare să scap din acest ciclu al naşterii şi morţii. Încât, te rog spune-
mi, când mă vei lua înapoi acasă la tine, cătă vreme mai trebuie să stau în creaţia aceasta?"
Veni apoi răspunsul Maestrului. El vorbea foarte liniştit, plin de iubire şi de răbdare. Era bucuros
de întrebarea discipolului şi din compasiune, dorea să-l lămurească. Încetişor şi foarte blând, pentru ca
discipolul să capete speranţă, el spuse: "Bine, ascultă, fiul meu drag, îţi voi explica tot acest mister şi îţi
voi lămuri toate îndoielile. Îţi voi dezvălui întreaga taină; nu te descuraja. Ceea ce spui tu este întru totul
adevărat. Povara de karma în cazul fiecărui individ din lume este îngrozitor de mare. Fără nici o îndoială
că nu vei putea scăpa din corp niciodată fără ca această povară să fie arsă. Aceasta este legea acestei
creaţii. Kal spune: Până când nu-mi plăteşti fiecare leu, fiecare bănuţ pe care mi-i datorezi, nu te voi lăsa
să pleci. Din ziua în care ai venit în această creaţie, a pornit ciclul karmei. Aceea era Adikarma - o karma
anumită care ne-a fost dată de Dumnezeu. Înaintea creaţiei, noi nu aveam nici o karma, căci noi eram o
parte din Dumnezeu. Încât El ne-a dat o oarecare karme de la sine. Aceasta este karma primordială -
karma de început - cu ajutorul căreia sufletele au venit în creaţia aceasta pentru prima dată. Chiar de
atunci - spuse Maestrul - v-aţi mişcat în acest cerc. Odată veniţi în acest corp, aţi început să săvârşiţi atât
acţiuni bune, cât şi rele. Aşa a început acest cerc. De atunci, acea povară de karme sinchit - karma
acumulată - a sporit şi a sporit cu fiecare zi. Acesta este un cerc vicios - ceea ce semeni, aceea trebuie să
culegi - şi din asta nu-i nici o scăpare."
Apoi, Maestrul spuse: "Îţi înţeleg neliniştea. Temerile tale sunt deplin justificate şi cu totul
adevărate, iar povara ta de karme este foarte grea."
"Atunci, cum poate fi rupt, limpezit, spălat sau ars cercul acesta vicios, care a început din ziua
când Domnul ne-a trimis aici pentru prima dată,?"

15
 "Îţi voi răspunde chiar acum. Nimeni nu poate înţelege aceasta. Nimeni nu poate nici gândi cu
gândul să scape de acest ciclu de karme prin propria sa putere. Toţi sfinţii spun că puteţi încerca oricât
vreţi. Puteţi îndeplini penitenţe; vă puteţi îngropa în zăpezile din Himalaya; vă puteţi părăsi familia şi să
deveniţi pustnici; puteţi posti, puteţi citi, vă puteţi ruga în temple şi moschei; vă puteţi sinucide, vă puteţi
tăia corpul în bucăţele, dar singuri nu puteţi scăpa vreodată din roata aceasta a celor optzeci şi patru de
sute de mii de specii - este absolut cu neputinţă. Aceasta nu este o cale a cărţilor; nu este o cale a
cunoaşterii, a penitenţelor, a ritualurilor sau a ceremoniilor. Este doar o cale a iubirii şi a devoţiunii. Dacă
nu păşeşti cu credinţă şi devoţiune pe această cale, nu-ţi poţi realiza ţelul. Nici un om nu a scăpat vreodată
din ciclul transmigraţiei prin sine însuşi şi nu o va face vreodată. Numai prin Fiul lui Dumnezeu, prin
Maestrul viu, prin Cuvântul Întrupat, puteţi scăpa de aceste karme. Atunci când în inima discipolului s-a
deşteptat dorinţa de a se reîntoarce la Dumnezeu şi acesta este imboldul şi năzuinţa lui, atunci şi Maestrul
îşi joacă rolul său."
Maestrul vorbi iarăşi: "Ceea ce spui tu este întru totul adevărat. Bine înţeles că este imposibil
pentru un căutător să înţeleagă cum va reuşi vreodată să atingă Sach Khand."
Iisus şi-a împărtăşit toate învăţăturile în parabole. Aceste parabole erau nu numai poveşti, ele avea
morală, ele toate învăţau o anumită lecţie, o lecţie foarte importantă. Prin urmare şi de data aceasta,
Maestrul foloseşte următoarea parabolă pentru a explica ce vrea să-i comunice discipolului său şi să-i
răspundă la întrebarea sa. El începu să povestească:
"Era odată un copac foarte înalt - probabil un copac de sequoia, sau aşa ceva - care se înălţa într-o
pădure întinsă. Acest copac era drept, înalt şi alunecos. Şi chiar în vârful acestui copac era un fruct
delicios. Chiar şi aspectul fructului era atât de dulce, de îmbietor, încât oricine îl vedea, era copleşit în
inima sa de dorinţa de a urca şi de a culege acel fruct şi de a-l gusta. Acest fruct era atât de ademenitor
încât nu mai puteai pleca din acel loc; nici nu puteai să rezişti dorinţei arzătoare de a-l mânca. Avea
aceeaşi putere de atracţie şi copleşea pe oricine cu aceeaşi dorinţă de a-l avea ca şi merele de aur despre
care am citit în mitologia greacă." Maestrul spuse în continuare: "Într-o zi, un mic vierme, de foarte
departe, de undeva de pe acest pământ - poate de la depărtare de mii de mile - auzi de la un călător sau de
la vreun străin că într-o ţară foarte depărtată era un copac aşa şi pe dincolo, în cutare şi cutare loc. Era un
copac minunat cu un fruct miraculos exact în vârf. Acest fruct era extrem de dulce şi de îmbietor. Îndată,
pe acel vierme puse stăpânire dorinţa de a merge şi de a afla acel copac şi de a obţine fructul; pentru că el
se pătrunsese de puterea miraculoasă a acelui fruct îndată ce a auzit despre el. Încât acest vierme - având
karme foarte bune - porni spre copac, târându-se şi târându-se, de acolo de unde se afla - timp de luni şi
de ani - în tentativa sa de a ajunge la acel copac şi la fructul său atât de îmbietor. Mergând şi târându-se şi
întâlnind multe piedici în cale, în cele din urmă ajunse aproape sleit la poalele copacului. Vi-l puteţi
închipui acum pe bietul vierme, în prezenţa acelui copac, ridicându-şi capul şi privind în sus, Dumnezeu
ştie, poate la mile mai sus - şi de aici nu putea nici măcar să zărească fructul din vârful pomului atât de
înalt. Încât stătea acolo întrebându-se cum ar putea ajunge la fruct. Pentru el era imposibil să se caţere.
Numai uitându-se la copac îl apuca groaza. Nu se căţărase niciodată în viaţa lui. Toată viaţa lui se târâse
pe burtă. Mai înainte nici măcar nu-şi ridicase capul, prin urmare, cum să urce el pe pom - aceasta era
problema! Erau numai două posibilităţi: fie că trebuie să se caţere până în vârful copacului, să ajungă la
fructul delicios şi să-l guste, fie că fructul va trebui cândva să cadă pe jos, iar atunci îl va putea gusta.
"Fie că eu voi ajunge în Sach Khand, fie că va coborî Sach Khand la mine." Însă, spuse Maestrul, acela
nu era un fruct obişnuit, care atunci când se coace cade jos de bună voie. Iar pentru vierme, să se urce pe
copacul acela - vă puteţi da seama şi voi înşivă că este de neînchipuit. Deci, bietul vierme nemângâiat era
în impas; era cu totul neajutorat zăcând aici la piciorul copacului, privind în sus la fruct, cu totul
descurajat, dar încă lingându-şi buzele.

16
 Din păcate, cu toată disperarea lui, nu se putea îndepărta de copac. Dorinţa de a obţine fructul era
sâcâitoare şi devenea din ce în ce mai puternică în mintea sa. Pentru a se căţăra, avea foarte puţină forţă şi
îndată ce făcea cel mai mic efort în această direcţie, aluneca îndată în jos. Coaja copacului este atât de
lunecoasă încât nici degetul nu-l poţi ţine apăsat pe ea. Nici o făptură nu poate încerca să se caţere pe el,
cu atât mai puţin un vierme.
În afară de asta, viermele nu avea nici puterea, nici răbdarea de a se căţăra pe copacul acela; dar
era foarte dornic să dobândească acel fruct. Oricât se căznea, nu putea uita fructul acela. Atunci, zăcând la
piciorul copacului, începu să cugete cu adevărat: "Să presupunem că încerc să mă caţăr, poate că voi avea
de mers un milion de ani până să ajung în vârful copacului, dacă voi ajunge vreodată acolo! Pe de altă
parte, dacă rămân aici, aşteptând să cadă fructul, şi aşa, Dumnezeu ştie câte vieţi voi avea de aşteptat până
când fructul va cădea. Pot înbătrâni, aşteptând Distrugerea şi Marea Distrugere, atunci când toate sufletele
iniţiate se vor înapoia în Sach Khand. Mult timp cântări viermele aceste lucruri în mintea sa, până când
ajunse la o hotărâre. Spuse: "Orice s-ar întâmpla, fie că voi reuşi sau voi da greş, fie că voi trăi sau voi
muri, voi încerca să gust din fructul acela. Mă voi strădui să mă caţăr pe copac." Cu cât încerca mai mult
să dezlege problema, cu atât mai hotărât era viermele să facă o încercare. "Orice s-ar întâmpla, fie că
reuşesc sau dau greş, fie că voi muri în această încercare, trebuie să o fac."
Aceasta este hotărârea pe care se aşteaptă să o aibă un discipol Sant Mat. Odată ce aţi fost iniţiat,
sunteţi un luptător, după cum definesc aceasta sfinţii. Odată ce aţi ajuns pe câmpul de bătălie, punându-vă
armura, nu se mai pune problema de a face cale întoarsă, orice s-ar întâmpla; fie că îţi pierzi viaţa, fie că
învingi. Odată ce ai pus piciorul pe calea Sant Mat, nu mai este altă cale decât de a face bhajan şi simran.
Aşa cum spune întotdeauna Maestrul, "Întoarce-ţi faţa de la orice i-a plăcut minţii până acum, din această
lume." Trebuie să devii deplin detaşat. Great Master a spus: "Sant Mat nu este o cale pentru laşi. Sant Mat
este o cale pentru cei curajoşi, cei pregătiţi să-şi dea capul."
După cum spunea Kabir, "Dacă vrei să izbândeşti, trebuie să renunţi la însăşi viaţa ta."
Încât acest vierme - era un vierme foarte hotărât, nu era un vierme obişnuit - ajunse în cele din
urmă la hotărâre: "Orice s-ar întâmpla, voi face tot ce pot şi mă voi urca pe acest copac!"
Acest imbold de a se întoarce la Dumnezeu se află în fiecare fiinţă omennească. Mulţi oameni
caută să-şi atingă ţelul fără a avea îndrumarea unui Maestru.
"Adunându-şi toate forţele, viermele începu să se caţere. Cu toată hotărârea pe care o putea
mobiliza, era în stare să urce doar câţiva centimetri. Începea să-şi piardă puterea şi în curând era foarte
obosit. Începu să tremure şi se cutremură simţind că nu se mai putea ţine. Să încerce să rămână în acest
punct era de asemenea imposibil, căci copacul era foarte alunecos. În cele din urmă nu mai rezistă şi
începu să alunece; şi căzu pe pământ, leşinat." Aceasta se întâmplă, fără îndoială, atunci când încerci să
mergi în interior fără nici o călăuză.

17
 "Bietul vierme era acum cu totul disperat. Nu se afla nimeni care să-l ajute sau să-i adreseze
câteva cuvinte de compasiune sau de încurajare. Astfel, cu totul neajutorat, rămase zăcând la piciorul
copacului. Dar iubirea şi devoţiunea Maestrului sunt prezente: atunci când discipolul manifestă atâta
hotărâre, el nu este niciodată prea departe. De fapt, el este chiar în interiorul tău. El doar te încearcă
pentru a vedea cât de mare este imboldul tău şi cât eşti de dornic să-l vezi pe Dumnezeu. Chiar atunci
trecu o pasăre în zbor. Privind în jos, văzu halul de neajutorare în care se afla viermele zăcând pe pământ.
Părea a fi în mare suferinţă. Din compasiune, pasărea se uită mai de aproape pentru a-şi da seama ce era
cu viermele. Cuprinsă de milă, se lăsă jos şi se aşeză alături de vierme. Apoi, cu toată simpatia, pasărea
spuse: "Ei, dragul meu vierme, ce ţi se întâmplă? De ce zaci aici în asemenea stare? Ceva nu e în ordine
cu tine? De ce suferi atât?" Cuvintele ei erau atât de blânde, erau rostite cu atâta dulceaţă şi bunătate de
către pasăre, încât viermele îşi deschise iarăşi ochii şi privi la binefăcătorul său. Dintr-o suflare îi povesti
întreaga întâmplare. Îi spuse păsării despre toate suferinţele prin care trecuse şi despre dorinţa din inima
sa de a avea acel fruct. Pasărea spuse: "Nu este deloc cazul să te îngrijorezi. Este foarte uşor de atins ţelul
tău. Nu-ţi pierde firea. Stai doar întins drept, ţine-te de picioarele mele, de gheare, cu putere, iar eu voi
zbura foarte lin cu tine şi într-un minut te voi purta în vârful copacului unde te vei putea bucura de gustul
fructului.. Nu este nici o problemă; de ce pari atât de necăjit şi de neliniştit? Îndată ce te vei apuca de
picioarele mele eu voi începe să zbor, şi într-o clipită te voi purta în vârful copacului. Asta este foarte
uşor, doar să te urci pe mine."
Aceasta este abandonarea, deplina abandonare. Dacă te poţi supune Maestrului, orice ai dori în
viaţă, Maestrul îţi va acorda. Dacă făptuieşti un păcat, Maestrul te va mângâia! Dacă ar putea fi atinsă
starea aceasta de abandonare deplină, nu ar mai fi probleme. Maestrul te-ar purta atunci direct în Sach
Khand. Singura oprelişte este mintea noastră, egoul nostru, individualitatea noastră.
"Câtă bunătate din partea ta, dragul meu prieten" spuse viermele. "Ai fost providenţial pentru
mine, în suferinţa şi chinul meu. Îţi sunt profund recunoscător. Dar, vezi, eu nu am putere şi corpul meu
nu este atât de tare încât să mă pot ţine de picioarele tale. Pe lângă aceasta, nici măcar nu ştiu cum să mă
apuc de ghearele tale. Este posibil chiar ca la jumătatea drumului să nu mă mai pot ţine şi să cad la
pământ. Atunci, ce se va întâmpla cu mine? Pentru mine înseamnă moarte sigură. Nu, nu-mi pot asuma
asemenea risc. Pentru mine este prea mult."
Discipolul nu ştie cum să se apuce de picioarele Maestrului sau cum să se supună. Mintea aceasta
egoistă, această individualitate, nu te ajută să te abandonezi.
Însă pasărea era dispusă să-i ajute viermelui. Viermele este hrana păsării iar pasărea ar fi putut să-l
mănânce pe vierme. Dar în loc de asta, ea era plină de compasiune. Astfel, pasărea spuse: "Prea bine, dacă
tu nu ai puterea necesară, atunci stai binişor jos aici, te voi lua în cioc şi apoi voi zbura în sus. Tu nu ai de
făcut nimic; nici măcar nu trebuie să mă apuci, eu voi face aceasta." Îndată ce pasărea încercă să-l apuce
pe vierme şi să-l ia în cioc, viermele începu să strige şi să se zbată şi să facă mare gălăgie. Tremura şi se
scutura. "O, ciocul tău este prea tare. Nu pot suporta chinul şi suferinţa. Tot corpul mi-e vătămat şi
dureros - apucarea ta este prea puternică, lasă—mă în pace, nu o pot îndura." Iar pasărea se depărtă îndată
de vierme.

18
 Dacă îi ceri lui Maharaj Ji să te ia imediat în Sach Khand, el va refuza, cu siguranţă. Aţi auzit
desigur povestea din timpul lui Baba Ji Maharaj, când un oarecare discipol stăruia pe lângă Maestru:
"Trebuie să-mi arăţi ceva în interior." Baba Ji i-a spus: "Nu aceasta este calea Sant Mat. Trebuie să te
străduişti tu însuţi. Fă-ţi simranul şi bhajanul şi apoi vei dobândi tot ceea ce doreşti." Dar omul stăruia.
"Nu, nu vreau să fac simranul şi bhajanul. Tu trebuie să mă convingi că lucrurile acelea despre care
vorbeşti se află într-adevăr în interior." Şi era atât de insistent încât Baba Ji l-a avertizat: "Ţine minte, vei
avea necazuri!" Dar nesăbuitul acela insista mai departe şi atunci Baba Ji i-a spus: "Prea bine, aşează-te
pentru bhajan." Când se aşeză, Baba Ji îi acordă propria sa atenţie, iar atunci când sufletul ajunse în
regiunile superioare - cine ar fi putut rezista acelei lumini? Aşa cum spunea Maharaj Ji, dacă înaintea
ochilor ţi s-ar aduce o lumină de o mie de waţi, ai orbi şi poate ai cădea la pământ. Corpul omului începu
să tremure şi leşină imediat, rămânând un timp inconştient. Când îşi reveni, cei din jur îl întrebară: "Ce ţi
s-a întâmplat?" El răspunse: "Am fost un nesăbuit. Am simţit ca şi cum o mie de fulgere m-au trăsnit pe
cap."
Prin urmare, cum am putea suporta noi lumina acelor regiuni astrale, când noi nu putem suporta
nici lumina soarelui de pe cer? Trebuie să ne pregătim pe noi înşine pentru asemenea lucru. Trebuie să ne
aclimatizăm cu atmosfera de acolo.
Deci, când Maestrul va spune: "Urcă, te voi ridica," tu, asemenea viermelui, vei spune: "Dar cum
voi putea suporta eu chinul şi suferinţa? Eu nu pot face aceasta, nu pot face aceea, ciocul tău este prea
dur, strânsoarea ta este prea mare." Nu existau decât două posibilităţi: fie că viermele se agăţa de piciorul
păsării, fie că pasărea îl ridica pe vierme în cioc. Acesta este singurul mod în care ne putem atinge ţelul.
Fie că ne abandonăm cu desăvârşire Maestrului, fie că ne facem simranul şi bhajanul. "Preaiubitul meu
domn", vorbi viermele către pasăre, "te rog să te gândeşti la altceva. Caută o a treia posibilitate; nu le pot
rezista acestora două."
Cu toţii am dori scurtături. Îi spunem Maestrului: "Master, scapă-ne de simran şi bhajan. Master,
tu fă pentru mine orice: fă-mi bhajanul şi simranul şi de asemenea, controlează-mi mintea." Studentul îi
spune profesorului: "Dă-mi un titlu şi o diplomă, asta este ceea ce îmi doresc. Dar studiul şi examenele,
fă-le tu. Eu vreau să mă bucur în lumea aceasta, în timp ce tu mă vei duce în Sach Khand."
Acest lucru nu este cu putinţă. Maestrul spune că nu există o a treia cale. Noi trebuie să facem
efortul şi sacrificiul. "Tu trebuie să faci ceea ce îţi spun eu, şi numai atunci vei putea atinge Sach Khand."
Nu le poţi avea pe amândouă. "O, prea puternice Domn," rosti viermele disperat către pasăre, "te rog să te
gândeşti la oarece altceva, astfel încât să nu trebuiască să mai sufăr; astfel încât fără a trece prin suferinţă
şi chin, să pot ajunge la fructul din vârful acestui copac."
Noi am citit deja la Kabir că această cale a iubirii este una foarte dificilă. Trebuie să-ţi elimini
sinele şi să scapi de individualitatea ta - trebuie să-ţi tai capul, să-l aşezi pe pământ şi să-ţi pui piciorul
deasupra lui; trebuie să mori de o moarte vie în fiecare zi. Încât calea nu era atât de uşoară precum spera
viermele. În cele din urmă, pasărea rosti: "Uite ce e, dragul meu vierme, mai există o ultimă posibilitate -
o accepţi sau renunţi. Eu voi face o parte din lucrare, iar tu va trebui să faci cealaltă parte. Dacă eşti
pregătit să accepţi aşa ceva, foarte bine. Nu există nici o altă posibilitate. Tu, te ţii de ghearele mele, cu
puterea pe care o ai, iar eu te voi ţine în cioc, cât mai uşor voi putea." Astfel, fiecare dintre ei, atât pasărea
cât şi viermele, se vor strădui aşa cum vor putea. Aceasta este Sant Mat: efortul discipolului şi harul
Maestrului merg laolaltă, deodată.

19
 Mulţi rishi, muni şi yoghini au încercat să ajungă la înălţimea spirituală în interior, fără ajutorul
unui Maestru desăvârşit, iar mitologia indiană este plină de mii de poveşti despre soarta acestor oameni.
Cum, atunci când a venit furtuna şi uraganul ispitelor, aceştia au ajuns mai răi decât oamenii obişnuiţi.
Nimeni nu poate înfrunta ispitele din interior sau primejdiile pe care le-a creat Kal în interior pentru noi.
Cu cât ajungi în interior mai sus, cu atât ispitele devin mai mari şi mai periculoase. Fără un Maestru, nu
ne putem mişca în interior nici un pas. Iar dacă ne închipuim că Maestrul va face totul, iar noi vom
rămâne în urmă şi ne vom odihni - Maestrul nici aceasta nu este de acord să accepte.
Maestrul spune: "Trebuie să-ţi îndeplineşti partea ta şi să faci tot ceea ce îţi spun eu să faci."
Treptat, trebuie să-ţi detaşezi mintea de lume şi de obiectele ei. Treptat, prin simran, bhajan şi dhyan
trebuie să te străduieşti să-ţi părăseşti corpul fizic. Atunci îţi va acorda tot ajutorul pe care îl doreşti. Îţi va
acorda harul său. Îţi va oferi sprijinul său.
Astfel încât pasărea spuse: "Există o singură şi ultimă cale de ieşire: tu te ţii de picioarele mele
atât cât poţi tu de tare, iar eu te voi ţine în cioc atât de uşor pe cât pot. Dar ţine minte, îndată ce vei începe
să cazi, îmi voi întări strânsoarea. Vei simţi atunci puţină suferinţă, iar pe aceasta va trebui să o rabzi, căci
altă cale nu există. Încât cu efortul nostru reunit ne vom atinge cu siguranţă obiectivul." Dacă încercăm să
ne îndepărtăm de calea Sant Mat, strânsoarea Maestrului devine dură. Maestrul are în mână o nuia şi
Maestrul ştie să plesnească. Dacă încercăm să nu ascultăm de Maestru şi să ne depărtăm de cale, el
foloseşte de asemenea şi alt fel de metode. Nu ne va lăsa să plecăm. După cum spunea Maharaj Charan
Singh, "păstorul are de dat seama de toate o sute de oi." Nu va lăsa să se rătăcească nici măcar una
singură, chiar dacă va trimite după ea câinele ciobănesc, sau dacă va trebui să folosească nuiaua pe care o
are în mână.
Încât, pentru ultima dată pasărea îl previne pe vierme : "Dacă vei începe să cazi, dacă strânsoarea
ta va slăbi, atunci îmi voi mări strânsoarea iar în momentul acela, durerea pe care o vei simţi va trebui să
o înduri în tăcere. Şi atunci nu striga şi nu te văita, căci aceasta va dura doar pe moment, iar eu nu te pot
lăsa să cazi. Cât ai clipi vom fi în vârful copacului şi tu te vei putea bucura de fructul tău delicios."
Şi ce este acest copac înalt? Este copacul karmei noastre pe care trebuie să-l urcăm, (foarte înalt,
foarte alunecos), pentru a ajunge la fruct, care este Sach Khand, Viaţa Veşnică, Dumnezeu însuşi.
Căţărându-ne pe acest copac, trebuie să ne clarificăm karma, iar povara devine din ce în ce mai uşoară pe
măsură ce urcăm spre vârful copacului, acolo unde toate karmele pier cu desăvârşire.
Fiecare dintre cei iniţiaţi trebuie să urce acest copac. Fără îndoială, este foarte greu, dar dacă avem
credinţă, putere şi devoţiune, este uşor. Dar ce putem face? Dacă nu atingem vârful copacului, nu vom
avea pace în această creaţie. Când te rătăceşti de pe cale, atunci când îi întorci spatele Maestrului, atragi
asupra ta mai multă suferinţă, mai mult necaz, mai mult chin. Trebuie să te întorci pe cale, pentru că
aceasta nu este o cale de pe care să demisionezi de câte ori îţi place. Nu este o organizaţie socială. Acum
te afli în mâinile Maestrului. Rămâi în mâinile lui până când el te va duce în Sach Khand, fie că vrei sau
nu mai vrei să ajungi acolo. Nu ai scăpare de datoriile pe care ai a le îndeplini. Dacă nu-l asculţi pe
Maestru şi te depărtezi de Sant Mat, ţine seama că pedeapsa este grozavă. Nu-ţi închipui că Maestrul este
numai îndurare şi că el nu te va pedepsi. Când un copil se poartă rău şi scapă complet din mână, tatăl
devine un tiran, nu din cruzime sau din mânie, ci doar din iubire, pentru că doreşte să-l aducă pe copil
înapoi pe calea cea dreaptă.
Astfel, dacă întorci spatele Maestrului, ţine minte că pedeapsa urmează, o pedeapsă severă: dar
este o pedeapsă datorată iubirii, nu este pedeapsa lui Kal, făcută din spirit de dreptate pură.

20
 Maestrul îi spune discipolului: "Nu-ţi fă griji în privinţa karmei tale, sunt destul de puternic să te
port în cioc şi să zbor acasă şi dacă simţi o uşoară suferinţă, ce contează faţă de răsplată?" Maestrul te va
ţine de mână. El este suficient de puternic pentru a se îngriji de povara noastră. Maestrul este chezaş. Iisus
a spus: "O, voi care aveţi o grea povară, veniţi la mine, căci povara mea este uşoară. Vă voi putea
împărtăşi povara; vă voi da putere."
Aceasta este deci parabola spusă de Maestru ca răspuns la întrebarea discipolului. Acum puteţi
trage propria concluzie asupra timpului pe care l-ar lua limpezirea tuturor karmelor proprii; câte yuga am
avea de rămas în această lume. Această povară de karme nu va fi limpezită prin propria noastră putere.
Câtă vreme nu era pasărea, viermele avea convingerea că ar putea trece milioane de vieţi înainte de a
atinge vârful copacului şi mai multe yuga ar trece aşteptând să cadă fructul. Atunci pasărea i-a venit în
ajutor, iar viermele a dobândit sprijinul ei - discipolul (viermele) îl are pe Maestru (pasărea) întotdeauna
de partea sa!
Profesor Bhatnagar

21