Sunteți pe pagina 1din 2

Tulburari afective – depresiva majora si de stres posttraumatica

Depresia majora este o tulburare afectiva care conduce la o slaba functionare a individului in toare planurile: professional, social si
personal. Aceasta tulburarea presupune o severitate a simptomelor si un debut destul de brusc. De cele mai multe ori depresia
majora urmeaza impactul pe care il au anumiti factori stresori: moartea unei personae dragi, divortul, concedierea, falimentul.
Tulburarea depresivă majoră se caracterizează prin prezenţa unuia sau mai multor episoade depresive. Daca sunt cel puţin două
diagnosticul va fi de tulburare depresivă majoră recurentă.
Criterii de diagnostic:
1. cel puţin unul din următoarele simptome:
- dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi
- diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi
2. cel puţin patru din următoarele simptome:
- insomnie sau somn prea mult
- scăderea sau creşterea apetitului
- agitaţie sau lentoare ( pacientul nu poate sta liniştit sau opusul – se mişcă şi vorbeşte mai lent decât de obicei; lucruri ce pot fi
remarcate şi de cei apropiaţi )
- stare de oboseală sau lipsă de energie aproape în fiecare zi
- sentimente de inutilitate sau de vină excesivă aproape în fiecare zi
- diminuarea capacităţii de a gândi, de a se concentra, de a lua o decizie
- gânduri frecvente la moarte
3. simptomele durează de cel puţin doua săptămâni
4. simptomele cauzează o scădere a funcţionalităţii pacientului pe plan profesional sau social (exemplu: o pacientă nu mai
poate avea grijă de copii).

Tipuri:
Episoadele depresive se împart în funcţie de gravitate în uşoare, moderate şi severe. La stabilirea tipului episodului actual se ţine
cont de numărul de simptome caracteristice bolii şi de severitatea acestora, precum şi de gradul în care pacientul poate să
funcţioneze.
Dacă depresia este însoţită de halucinaţii (exemplu: pacientul aude voci) sau idei delirante (exemplu: pacientul are convingerea ca
este vinovat pentru boala unei fiinţe iubite) episodul va fi considerat ca fiind sever cu elemente psihotice.
Există unele episoade în care dispoziţia depresivă are o notă distinctă faţă de ce a trăit pacientul până atunci. Este mai intensă şi nu
se îmbunătăţeşte la evenimente pozitive. Pacientul se simte mai rău dimineaţa, se trezeşte mult prea devreme, nu are poftă de
mâncare iar persoanele apropiate pot remarca o stare de nelinişte. Aceste simptome poartă numele de episod depresiv cu elemente
melancolice. Oarecum opus acestuia este episodul cu elemente atipice. Acesta se caracterizează printr-o îmbunătăţire a dispozitiei
în cazul unor evenimente plăcute. Pacientul are apetit alimentar crescut, doarme mai mult decât de obicei şi prezintă o sensibilitate
mai accentuată în cazul în care se simte respins.
Evoluţie:
Odata ce un pacient a avut un episod depresiv, există o probabilitate destul de mare (aproximativ 70%) ca pe parcursul vieţii să mai
facă un episod. Dacă este la al doilea episod depresiv, riscul de a-l face pe al treilea creşte la 85%. Astfel pe măsură ce numărul de
episoade creşte, va spori şi probabilitatea de a mai avea încă unul, perioadele dintre episoade vor fi din în ce mai scurte, ajungându-
se ca simptomele depresive să fie permanente. În cele din urmă depresia va fi considerată o trăsătură a personalităţii pacientului.
Importante în evoluţia bolii sunt durata şi modul în care se rezolvă primele episoade. Există posibilitatea ca dispoziţia depresivă să
treacă dar să se menţină unele dintre simptomele asociate (insomnie, stare de oboseală, diminuarea capacităţii de a gândi sau de a se
concentra). O astfel de rezolvare a episodului depresiv poartă denumirea de remisiune parţială. În această situaţie pacientul este
mulţumit de starea lui de sănătate şi are tendinţa de a minimaliza simptomele rămase.
Remisiunea parţială după primul episod sau prime episoade foarte lungi fac prognosticul bolii să fie nefavorabil; vor urma şi alte
episoade care vor fi din ce în ce mai frecvente, durata acestora va fi mai mare, între episoade nu vor exista perioade fără simptome
asociate depresiei iar răspunsul la tratament va fi din ce în mai redus.

Din această cauză este foarte important modul în care sunt gestionate primele episoade ale bolii, în special primul episod.
Prezentarea în timp util la psihiatru, iniţierea rapidă a unei terapii, respectarea perioadei în care aceasta trebuie urmată şi controlul
periodic reduc la minim riscul apariţiei unui nou episod şi pot face din episodul depresiv doar o experienţă neplăcută care s-a
întâmplat odată, cu mult timp în urmă.

Elementul esenţial al stresului posttraumatic îl constituie apariţia unor simptome caracteristice datorate expunerii la un stresor
traumatic extrem, precum:
 trăirea unui eveniment negativ major care implică ameninţarea cu moartea sau vătămare corporală gravă;
 a fi martor la un eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea integrităţii corporale a altor
persoane;
 a afla despre moartea violentă sau neaşteptată, despre vătămarea serioasă, ori despre ameninţarea cu moartea ori
vătămarea suferită de un membru al familiei sau de un alt apropiat.
De asemenea reacţia persoanei la eveniment trebuie să presupună frica intensă, neputinţă sau oroare.
Evenimentele traumatice experimentate direct includ lupta armată, atacul personal violent (atac sexual, atac corporal, prădare,
tâlhărie), faptul de a fi rănit, de a fi luat ostatec, atacul terorist, tortura, încarcerarea ca prizonier de război sau într-un lagăr de
concentrare, dezastrele naturale sau provocate de om, accidentele de automobil severe ori a fi diagnosticat cu o maladie care
ameninţă viaţa.
A fi martor la evenimente include asistarea la vătămarea gravă ori moartea nenaturală a unei alte persoane datorată unui atac violent,
unui accident, război sau dezastru, ori vederea inopinată a unui cadavru sau a unei părţi de cadavru.
IDescriere
Tulburarea de stres posttraumatic este o tulburare de anxietate ce se caracterizează prin trei mari categorii de probleme: retrăirea
persistentă a evenimentului traumatic (simptome intruzive), evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi simptome
persistente de hiperactivare neurofiziologică.
Simptome intruzive:
 amintiri ale evenimentului (imagini, mirosuri, sunete, sentimente şi emoţii);
 coşmaruri legate de eveniment;
 flashback-uri;
 reacţii emoţionale intense (teamă, nervozitate, tristeţe sau vinovăţie) la evocarea evenimentului;
 simptome fizice (transpiraţii, tensiune musculară) determinate de evocarea evenimentului.
Simptome de evitare şi de paralizie emoţională:
 încercarea de a evita orice lucru legat de traumă;
 goluri de memorie;
 pierderea interesului pentru activităţile normale;
 senzaţia de izolare şi detaşare faţă de ceilalţi;
 senzaţia de amorţeală sau tocire emoţională;
 limitarea perspectivelor de viitor.
Simptome de hiperactivare neurofiziologică:
 somn agitat;
 mânie şi iritabilitate;
 dificultăţi de concentrare;
 căutare permanentă a semnelor pericolului;
 nervozitate, izbucniri nervoase.
Cauze
TSPT-ul cronic, persistent apare atunci când oamenii procesează în aşa fel evenimentul traumatic astfel încât ei au sentimentul unei
ameninţări puternice curente. Acest sentiment de ameninţare reiese ca şi o consecinţă a:
a.evaluărilor excesiv de negative ale traumei şi/sau consecinţelor ei; şi
b. perturbării memoriei autobiografice; aceasta fiind caracterizată printr-o slabă elaborare şi contextualizare, memorie
asociativă puternică şi de asemenea un fenomen de amorsaj perceptiv puternic.
Diagnostic
Simptomele caracteristice rezultând din expunerea la o traumă extremă includ:
 reexperimentarea (retrăirea) persistentă a evenimentului traumatic
 evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi paralizia reactivităţii generale
 simptome persistente de hiperactivare neurofiziologică.
Tabloul simptomatologic complet trebuie să fie prezent timp de cel puţin o lună, iar perturbarea trebuie să cauzeze o deteriorare
semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
Tratament
Principalele două forme de tratament pentru stresul posttraumatic sunt medicaţia şi psihoterapia; ele pot fi aplicate individual sau în
combinaţie.
Cea mai utilizată formă de psihoterapie pentru stresul posttraumatic este TCC. Premisa de bază a acestei forme de psihoterapie este
că propriile noastre gânduri – nu alte persoane sau situaţii – determină felul în care reacţionăm şi ne comportăm. În cazul TSPT
psihoterapia este axată pe cele trei elemente centrale ale acestei tulburări: convingerile rigide şi interpretările catastrofice, reacţiile şi
modalităţile greşite de rezolvare a problemelor (negarea, evitarea) şi starea de supra-activare neurofiziologică. Principalele tehnici
de intervenţie sunt restructurarea cognitivă, relaxarea şi expunerea.