Sunteți pe pagina 1din 22

MINISTERUL INVATAMINITULUI DIN REPUBLICA MOLDOVA MINISTERUL

EDUCATIEI REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA


FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE, STIINTE POLITICE SI
ADMINISTRATIVE SPECIALITATEA POLITICI SI SERVICII PUBLICE REFERAT
Obiectul de studiu : “Serviciul diplomtic si consular” TEMA: “Serviciul diplomatic si consular din
Romania” Efectuat de: Dandeş Olga Controlat de : Borş Vladimir Conferenţiar universitar Doctor
ştiinţe politice Chişinău, 2013 SERVICIUL DIPLOMATIC SI CONSULAR ROMANESC
INTRODUCERE România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al
Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este
situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se
învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și
Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est. De-a lungul istoriei, diferite
porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei,
Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și a celui Austro-Ungar. România a devenit
stat suveran în 1859 prin unirea dintre Moldova și Țara Românească condusă de Alexandru Ioan
Cuza și a fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, Transilvania, Bucovina
și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut
extinderea teritorială maximă din istoria României (295.641 km2). În ajunul celui de-al Doilea
Război Mondial (1940), România Mare (Întregită), sub presiunea Germaniei naziste condusă de
Hitler, a fost nevoită, în timpul guvernului pro-nazist condus de Gigurtu, să cedeze teritorii Ungariei
(nordul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina
de nord). După abolirea regimului lui Antonescu de la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra
Puterilor Axei, România s-a alăturat Puterilor Aliate (Anglia, Statele Unite, Franța și Uniunea
Sovietică) și a recuperat Transilvania de Nord, fapt definitivat prin Tratatul de pace de la Paris
semnat la 10 februarie 1947. La momentul destrămării Uniunii Sovietice și a înlăturării regimului
comunist instalat în România (1989), țara a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un
deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general
(precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
România este o republică semi-prezidențială. Este a noua țară după suprafața teritoriului (238 391
km²) și a șaptea după numărul populației (peste 22 milioane locuitori)[5] dintre statele membre ale
Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al ei și al șaselea oraș din UE
după populație (1,9 milioane locuitori). În 2007, orașul Sibiu a fost ales Capitală Europeană a
Culturii. România este membră a unor organizații internaționale: ONU din 1955, CoE din 1993,
Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, NATO din 29 martie 2004, OSCE, OIF din 2003,
Uniunea Latină din 1980 și unor instituții economice: Grupul Băncii Mondiale, FMI din 1972,
BERD din 1991, OCDE.
I. EVOLUTIA ISTORICA A SERVICIULUI DIPLOMATIC ROMANESC
I.1.Evolutia istorica a serviciului diplomatic si consular romanesc Şcoala diplomatică românească
este sedimentată în decursul secolelor pe baza contactelor cu cele mai mari şcoli, diplomaţia
românească constituie un aspect distinct în istoria diplomaţiei mondiale. Ca primă trasătură a
diplomaţiei noastre putem avea în vedere vechimea, întrucât a fost practicată pe teritoriul ţării de
peste două milenii. În scrierile lui Herodot precum şi în alte izvoare sunt menţionate tratativele
născute prin convieţuirea coloniilor grecesti cu baştinaşii. În statul geto-dac găsim o instituţie
diplomatică corespunzătoare intinderii şi rolului jucat de această ţară în perioada greco-romană. În
primele secole de consolidare a Moldovei întâlnim menţiuni despre Moldova şi Muntenia în
documentele diplomatice străine. În perioada când scolii lui Ştefan cel Mare sunt primiţi cu cinste la
curţile Europei şi când domnitorul Moldovei şi urmaşii săi încearcă aplicarea unor scheme politice
externe deosebit de ingenioase, în Ţara Românească a apărut o carte despre normele de bună
conducere a politicii externe şi despre practica diplomatică. Învăţăturile lui Neagoe către fiul său
Teodosie reprezintă un moment al şcolii diplomatice româneşti care conţine în genere toate
calităţile ce au fost folosite în momentele de încercare din epocile de mai târziu. În perioada de
dependenţă a Imperiului Otoman au avut loc neîntrerupt contacte cu Ungaria, Polonia, Rusia,
Republicile Italiene, etc. Solii au desfăşurat o activitate intensă, de multe ori pe ascuns din cauza
sancţiunilor impuse de Imperiul Otoman. Pentru România, ţară cu un potenţial militar şi economic
mijlociu, diplomaţia a fost întotdeauna unul din mijloacele cele mai importante de promovare a
intereselor sale naţionale fundamentale. Situaţia pe care a avut-o România, ţară aflată la
încrucişarea unor mari interese ale imperiilor vecine, a făcut ca diplomaţia să fie unul dintre
instrumentele cele mai necesare pentru realizarea obiectivelor naţionale. În „Învăţăturile „lui
Neagoe Basarab”, în secolul al XVI-lea, există numeroase referiri la alegerea solilor, în capitolele
VII şi IX, atât în ce priveşte alegerea lor, cât şi modul de comportament. Sunt incluse, de asemenea,
reguli de protocol şi comportament extrem de avansate pentru epoca respectivă, demonstrând o
reală influenţă a sistemului bizantin asupra protocolului Curţilor domneşti. Pe lângă solii
ocazionale, ţările române au avut şi misiuni cu caracter permanent. Este vorba, mai ales de aşa-
zisele capuchehăi, acreditate de domni pe lângă Poartă, la Constantinopol. Sediul capuchehăilor
Ţării Româneşti se numea Vlad-serai şi se afla în Fanar, în cartierul Tahtaminare, cel al
capuchehăilor Moldovei era Bogdan-serai şi se găsea în cartierul Duraman, iar sediul capuchehăilor
Transilvaniei era situat în cartierul Balata. O perioada importanta in evolutia serviciului diplomatic
si consular romanesc a fost perioada imediata dupa unirea Principatelor. Politica externă a
Principatelor române de la Unire şi până la instaurarea monarhiei hohenzollerniene a urmat, în
principal, două mari direcţii. În primul rând, s-a căutat recunoaşterea dublei alegeri a colonelului
Alexandru Ioan Cuza, alegere ce contravenea Convenţiei de la Paris din august 1858 şi putea deveni
factorul determinant pentru o intervenţie militară a Puterilor garante în spaţiul românesc. În al
doilea rând, diplomaţia românească a dorit ca Principatele Române (mai târziu România) să fie
recunoscute ca stat naţional unitar cu instituţii politico-administrative centrale, şi nu separate, cum
stipula Convenţia pariziană. Dubla alegere a lui Cuza încălca articolele convenite la Convenţia de la
Paris din august 1858. Cu toate acestea, cinci din cele şapte puteri suzerane – Anglia, Franţa, Rusia,
Prusia şi Piemontul (Sardinia) – susţineau, incurajate şi de diplomaţia românească, unirea celor
două principate române, iar ultimele două ţări aveau şi ele interese asemănătoare ce vor fi finalizate
în următorii ani. În schimb, Imperiul Austriac şi Imperiul otoman – suzeranul Principatelor – se
împotriveau acestei uniri; Austria se temea de exarcerbarea sentimentelor naţionale ale românilor
din Transilvania, iar Imperiul Otoman considera că această unire putea determina începutul luptei
pentru independenţă a popoarelor subjugate. De altfel, otomanii s-au purtat nu foarte onorabil cu
delegaţii celor două Principate, vizirul refuzând să-i primească. În schimb, delegaţii români – din
care s-a detaşat Costache Negri – i-au vizitat pe reprezentanţii puterilor garante, putând astfel să
continue propaganda pro-Unire. Totuşi, noul stat naţional nu şi-a limitat diplomaţia doar la
Constantinopol, ci a trimis reprezentanţi în tot vestul Europei – Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi
Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris, dar şi pe prinţul
Obolenski, un apropiat al domnitorului, la Petersburg. Această situaţie explozivă pentru Balcani a
determinat constituirea unei noi Conferinţe europene – la 26 martie 1859 -ce s-a ţinut la Paris, şi nu
la Constantinopol. În cadrul celei de-a doua şedinţe, la 1 aprilie, cele cinci puteri garante vor
sancţiona istoricul act al dublei alegeri. Obţinerea înţelegerii din partea celor două imperii
potrivnice era doar o chestiune de timp, deşi întârziată de izbucnirea războiului franco-austro-sard.
La 2 mai 1859, Austria recunoaşte alegerea lui Cuza şi restabileşte legăturile diplomatice cu
guvernele româneşti. Imperiul Otoman va tărăgăna în continuare recunoaştere, însă odată cu
sfârşitul ostilităţilor din nordul Italiei, acesta va recunoaşte Unirea la 25 august, celelalte puteri
garante confirmând încă o dată decizia luată în lunile anterioare. Aceasta recunoaştere a Unirii nu
fost, însă, deplină. Ea a fost condiţionată de o uniune personală a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce
însemna că Unirea nu era valabilă decât pe timpul vieţii sale. De asemenea se cerea menţinerea
separaţiei politico-administrative. Ceremonia de primire a firmamului prin care sultanul îşi dădea
acordul pentru instaurarea lui Cuza pe tron, a fost de scurtă durată, domnitorul nu a sărutat firmanul,
iar sala de audienţe a fost aproape goală. Deşi o soluţie temporară, era clar că acest pas este doar o
etapă determinantă a unui proces aflat în desfăşurare şi care nu mai putea fi oprit. Încă din 1859
apare un singur ministru de externe pentru ambele Principate, în persoana lui Vasile Alecsandri, iar
din 1860 avem un singur ministru de război care s-a ocupat cu unificarea totală a celor două armate
– începând de la uniforme şi până la comandamentul unic. De asemenea, s-a realizat o unificare a
poştelor şi a vămilor, instituţiile au renunţat la intermedierea ministerului de externe. Unificarea a
apărut şi în viaţa politică – la momentul începerii lucrărilor Comisiei Centrale – mulţi oameni
politici dintr-o ţară se aflau aleşi deputaţi în cealaltă sau chiar în guvernul principatului vecin. În
aceste privinţe, chiar şi Imperiul Otoman a acceptat anumite concesii, recunoscându-i lui Costache
Negri calitatea de agent al Moldovei şi al Ţării Româneşti – ca interimar – şi nu capuchehaie. Odată
cu recunoaştere dublei alegeri, chiar daca una „trunchiată”, diplomaţia românească şi-a îndreptat
paşii spre a două problemă stringentă a Principatelor Unite – recunoaştere unirii politico-
administrative. În vara anului 1860, Cuza a pregătit un memoriu către puteri prin care cerea
recunoaştere totală a Unirii. Totuşi, evenmentele europene au făcut ca acest memoriu să nu intre în
atenţie marilor puteri decât ăn decembrie 1860, reîncepând un lung şir de tergiversări din partea
Austriei şi Turciei, exact cum se întâmplase în 1859. La 19 aprilie, Imperiul Otoman invita marile
puteri la o conferinţă pe tema problemelor pe care Principatele le puneau şi în special a Unirii.
Tergiversările vor continua şi acum, Poarta va cere ca Unirea să rămână temporară – pe timpul
vieţii lui Cuza – dar să primească şi un drept de intervenţie în Principate, ceea ce îl va face pe
domnitorul român să plănuiască de două ori proclamarea interna a Unirii totale, documentele
necesare fiind deja pregătite. Puterile au acceptat în principiu memoriul român din 1860, în care
diplomaţia românească explica în mod concis nevoia urgentă a recunoaşterii pe plan european a
unirii politico-administrative. Astfel că domnitorul Cuza va trimite delegaţi pentru susţinerea cauzei
române în Europa – în principal la Constantinopol pe Costache Negri si Dimitrie Bolintineanu, ori
la Paris pe fraţii Alecsandri ajutaţi şi de Baligot de Beyne. Delegaţia trimisă în Rusia, la Livadia a
va fi bine primită, iar aceştia îşi vor exprima suportul total pentru realizarea Unirii, dar vor face
unele presiuni pentru ca guvernele sa fie formate, în majoritate, din conservatori. Conferinţa marilor
puteri îşi va începe lucrările la 13 septembrie 1861, iar pentru simplificarea discuţiilor Cuza va
renunţa la problema electorală prin care cerea lărgirea bazei electorale. Totuşi, negocierile se
prelungeau datorită dorinţei Porţii de a avea drept de intervenţie militară în Principate, iar puterile
europene erau conştiente că rezolvarea trebuie găsită cât mai repede, temându-se de eventuale
mişcări revoluţionare. Într-un final, Turcia va prezenta un firman cu nişte prevederi total
contradictorii cerinţelor diplomaţiei româneşti, şi care însemnau de fapt un mare pas înapoi pentru
Unirea Principatelor, cerându-se frontieră între cele două ţări, numirea unui guvernator în Moldova
şi crearea de consilii provinciale. Opoziţia puternica a Principatelor a făcut ca marea majoritate a
prevederilor restrictive să dispară din firman, iar celelalte fiind minimalizate. La 24 noiembrie,
Costache Negri trimite firmanul spre ţară. La 11 decembrie 1861, Cuza prezintă victoria
Principatelor, considerând recunoaşterea Unirii ca fiind un succes al poporului român, şi nu un dar
al marilor puteri.
Relaţiile cu puterea suzerană – Imperiul Otoman s-au schimbat foarte mult după 1859. Dacă înainte
de această dată, umilinţa caracteriza acţiunile diplomatice ale Principatelor, agenţii fiind mai
interesaţi de a nu supara puterea suzerană, după 1859, diplomaţia românească a fost intransigentă, s-
a menţinut pe poziţii extrem de radicale în ceea ce priveşte relaţiile cu Turcia şi a folosit un limbaj
liber faţă de puterea suzerană, criticând existenţa, în continuare, a unor „cutume” turceşti ce sunt
folosite la judecarea problemelor interne. Toate propunerile Principatelor în materie de reforme –
introducerea paşapoartelor de pildă – s-a soldat cu o lupta acerbă între diplomaţia autohtonă şi
Turcia. Iniţial, otomanii refuzaseră dreptul Principatelor de a emite paşapoarte, astfel ca acestea au
trecut rapid la ameninţări, spunând că nu vor mai permite intrarea în ţară a călătorilor ce folosesc
paşapoarte otomane. Această poziţie radicală a dus la recunoaşterea dreptului de emitere a
paşapoartelor în vara anului 1860. Relaţii strânse au existat cu o altă putere europeană – Franţa.
Aceasta a sprijinit statul român în procesul său de consolidare, urmarind de altfel şi extinderea
influenţei franceze. Deşi a existat un proiect de cedare a Principatelor către Austria, în schimbul
primirii de către Italia a Veneţiei, lucru ce a suscitat ingrijorări continue printre patrioţii români,
efectele relaţiilor româno-franceze au fost dintre cele mai benefice. S-au trimis misiuni de
specialişti francezi în domenii variate, precum cel militar, al construcţiilor publice, sau al
administraţiei şi finanţelor, şi s-a încercat crearea şi menţinerea de legături economice. Relaţiile
româno-franceze se vor deteriora cu timpul, Alexandru Ioan Cuza fiind conştient de acest lucru în
ultimele sale luni de domnie, în ciuda faptului ca Franţa a sprijinit România în toate acţiunile
externe întreprinse – începând de la recunoaşterea Unirii si a unificării politico-administrative şi
până la modernizarea ţării şi acceptarea de către puterile garante a legii de secularizare a averilor
mânăstireşti. În ceea ce priveşte relaţiile cu Piemontul – din 1861 – Italia, legăturile au fost
favorizate şi de trecutul latin al poporului român şi de limba română, mai apropiată de italiană,
decât de franceză – ceea ce automat a condus la relaţii mult mai apropiate cu Italia. Pe de altă parte,
o cauza a susţinerii italiene faţă de idealul român a fost că şi patrioţii italieni doreau unificarea
teritorială sub conducerea dinastiei de Savoia. Aceasta este o situaţie total opusă cu relaţiile
româno-prusace. Deşi luptă şi ea pentru unificarea teritorială a Germaniei, Prusia se arata nu foarte
încântată de o posibilă unificare a Principatelor Române, având o atitudine pasivă şi indiferentă,
dacă nu chiar răuvoitoare. Cu marele imperiu ţarist aflat la est, relaţiile au fost oarecum ciudate.
Dacă iniţial Rusia a susţinut Unire, în principal pentru a căpăta satisfacţia Franţei, odată cu procese
de reformă din Principate, imperiul s-a transformat într-un contestatar al Unirii. Motivele pentru
această bruscă schimbare de atitudine nu erau puţine, dar cele mai importante au fost secularizarea
averilor mânăstireşti – deoarece marea majoritate a averilor erau străine , dar şi sprijinul acordat de
români revoluţionarilor poloni. Rusia va râmăne până în zilele noastre „ameninţarea de la est”,
având în vedere că un imperiu absolutist nu putea vedea cu ochi buni emergenţa unui nou stat
naţional la graniţele sale, cu atât mai mult cu cât Rusia stăpânea o provincie românească –
Basarabia. Relaţiile cu celălalt imperiu vecin – Austria au fost tensionate pe durata întregii domnii a
lui Cuza. Marile temeri ale austriecilor erau in acord cu cele ale ruşilor. Un stat naţional ce se ridică
pe principii democratice, în ciuda tuturor piedicilor puse, putea reprezenta un pol de atracţie
irezistibil pentru populaţia românească din Transilvania, Banat sau Bucovina. Altă temere era că
această reuşită a românilor putea determina şi alte popoare aflate sub dominaţia austriacă –
maghiarii în principal – să se răscoale în căutarea independenţei. Diplomaţia românească nu a
întreţinut relaţii doar cu puterile garante, ci şi cu alte state ale lumii, chiar din zone îndepărtate, cum
ar fi Statele Unite ale Americii, pentru care exista un proiect al unui tratat de „prietenie, comerţ şi
navigaţie”. Altă direcţie a politicii româneşti au fost statele sud-est europene. Cu Serbia, stat
autonom ce era menit, la fel ca şi Principatele Române, să devina un nucleu al unificării sârbilor,
România a întreţinut relaţii foarte apropiate, în 1862, înfruntând marile puteri şi permiţând unui
convoi de 500 de care ruseşti să ajungă în sprijinul sârbilor. Aceste relaţii cordiale vor încununa
deschiderea agenţiilor diplomatice la Bucureşti şi Belgrad. Tânărul stat roman a întreprins acţiuni de
stabilire a relaţiilor diplomatice cu Grecia, şi a ajutat mişcările de eliberare naţionale ale bulgarilor
şi polonezilor, deşi acest lucru putea reprezenta o problemă pentru politica externă a statului român.
Diplomaţia românească a dus o luptă acerbă pentru îndeplinirea idealului românesc – unirea
Principatelor sub un singur domn, si recunoaşterea lor de către marile puteri ce dictaseră soarta
ambelor provincii pentru mulţi ani. O cauză a succesului diplomatic a fost pleiada de oameni
învăţaţi care şi-au asumat rolul de diplomaţi în diferite ţări europene. Menţionăm doar câţiva: Iancu
şi Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ludovic Steege sau Ştefan Golescu. Aceşti oameni împreună
cu politica extrem de sigură susţinută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza au dus la recunoaşterea
internaţională a României şi la modernizarea ei. În ciuda tuturor realizărilor, Unirea va fi umbrită de
modul total abject în care va fi îndepărtat Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866. Deşi procesul
de transformare a situaţiei politico-juridice în relaţiile internaţionale a statelor româneşti
extracarpatice va începe, cu o intensitate redusă şi în mod inconstant, încă din secolul al XIV - lea,
degradarea cea mai evidentă a calităţii de subiect de drept internaţional va apărea în cursul secolului
al XVIII - lea, o dată cu instaurarea domniilor fanariote, şi va continua pânâ la Convenţia de la Paris
din 1857, când statutul Principatelor cunoaşte o ameliorare semnificativă, dar care nu însemna şi
redobândirea calităţii de subiect al relaţiilor internaţionale. Pornindu-se de la analiza actelor
internaţionale (tratate, convenţii etc) semnate de Marile Puteri, dar şi a actelor administrative
interne otomane în perioda secolelor XVII - XIX, s-a identificat o modificare constantă a statutului
juridic a Principatelor Române în perioda de referinţă. În timpul domniilor fanariote, Principatele
vor pierde atributul realizării politice externe, în sensul că domnitorii nu mai reprezentau interesele
statelor româneşti, ci aveau un rol bine conturat în cadrul diplomaţiei otomane. Este momentul în
care Principatele Române vor cunoaşte cea mai mare îndepărtare de statutul de entităţi suverane,
deoarece în această perioadă ele nu vor reprezenta decât un element de dispută între subiecţii de
drept internaţional - Marile Puteri - devenind vreme de un secol un obiect în cadrul negocierilor şi
evoluţiei relaţiilor internaţionale. Pentru perioada sfârşitului secolului al XVIII - lea şi începutul
secolului al XIX - lea, există autori care au considerat că recunoaşterea autonomiei Principatelor
prin acte de felul celor de la Kuciuk-Kainargi (1774), Convenţiei de la Akkerman (1826), Tratatului
de la Adrianopol (1828), precum şi statutul domnitorilor fanarioţi, care au desfăşurat unele activităţi
cu valenţe diplomatice, a constituit un semnal al procesului de individualizare în faţa Europei a
entităţii româneşti, care beneficia de un statut juridic aparte apropiat celui de suveranitate deplină.
Câştigându-şi indepedenţa, în urma războiului din 1877-1878, România a încetat a mai fi, în sens
strict juridic, un obiect în cadrul relaţiilor internaţionale, însă nu a devenit dintr-odată şi nu a rămas
mereu un subiect al acestora. Spre mijlocul secolului al XIX - lea, se observă unele încercări de
transformare a statutului Principatelor, reflectat prin trimiterea de către guvernul revoluţionar de la
1848 de numeroşi reprezentanţi/agenţi diplomatici în principalele capitale europene. De asemenea,
tot în această perioadă se înfiinţează organe de stat moderne care să se ocupe în mod organizat şi
instituţionalizat de reprezentarea externă a intereselor ţării - sunt constituite primele ministere de
externe După înfrângerea revoluţiei, foştii reprezentanţi diplomatici continuă să acţioneze în
străinătate, consacrându-şi activitatea pregătirii Unirii. Prin numărul de personalităţi politice cu care
stabilesc relaţii, prin campaniile de presă pe care le întreţin în favoarea Unirii, aceşti diplomaţi fără
împuterniciri pun bazele informale ale aparatului modern al diplomaţiei române. După realizarea
Unirii, mulţi se întorc ca oameni politici în Principate, urmând să sprijine acţiunea de recunoaştere a
dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi să fructifice relaţiile stabilite prin deplasări în misiuni speciale.
Cuza trimite alţi agenţi diplomatici permanenţi în locul „generoşilor", deveniţi acum membri în
guvern În perioada 1859-1866, o dată cu stabilirea bazelor statului român modern, Al. I. Cuza a pus
temeliile aparatului/serviciilor diplomatice româneşti prin asigurarea cadrului instituţional care a
permis - în 1862 -înlocuirea modului greoi de realizare a politicii externe a Principatelor Unite de
până atunci: prin intermediul a două ministere a afacerilor străine, a căror organizare era învechită şi
de multe ori ineficientă din punct de vedere funcţional şi instituţional, la care se adăuga şi o
frecventă schimbare a titularilor acestor ministere, ceea ce îngreuna şi mai mult desfăşurarea
coerentă a activităţilor specifice. Trebuie precizat totuşi că, în această etapă, caracterul unitar şi de
eficienţă a activităţii diplomatice era dat de domnitorul Al. I. Cuza, care şi-a asumat
responsabilitatea politicii externe a Principatelor Unite, iar mijlocul prin care a realizat acest lucru
este Cancelaria Palatului Domnesc. Din 1862, când are loc constituirea şi, ulterior, reorganizarea
succesivă a Ministerului Afacerilor Străine din România, a fost vizată în principal realizarea unui
aparat diplomatic mai bine organizat, prin reunirea departamentului muntenesc cu cel moldovenesc
şi crearea unei singure structuri care să asigure promovarea în mod unitar şi eficient a intereselor
noastre în planul relaţiilor internaţionale. Este o etapă intermediară a organizării aparatului
diplomatic românesc, când desfăşurarea de activităţi privind „ameliorarea relaţiunilor nostre politice
şi economice internaţionale " le va realiza în continuare domnitorul Al. I. Cuza, însă şi cu ajutorul
celor trei oficii diplomatice româneşti constituite la Constantinopol, Paris şi Belgrad. Permanenta
lărgire a relaţiilor diplomatice ale României după 1866 a dus la necesitatea unor modificări
structurale în organizarea Ministerului de Externe al ţării, organul de stat care înfăptuia politica
externă împreună cu şeful statului - aşa cum prevedea Constituţia de la 1866 - a cărei organizare nu
mai corespundea noii situaţii existente. Noii factori de decizie de la Bucureşti au dus o luptă tenace
pentru afirmarea ţării pe plan extern, pentru înlăturarea piedicilor impuse de suzeranitatea otomană
şi au acţionat pentru organizarea modernă a acestui minister, ţinându-se cont de sarcinile pe care
acest organ le avea pe plan extern. Este momentul când va fi creat cadrul instituţional modern
privind funcţionarea şi organizarea aparatului diplomatic românesc. Legea organică din 1873
privind atribuţiile Ministerului Afacerilor Străine (M.A.S.) fusese astfel întocmită încât includea în
competenţele M.A.S. pe acelea ale unui stat suveran, astfel încât după proclamarea independenţei
ţării noastre nu a mai fost nevoie de înlocuirea imediată a legii, ci de introducerea unor modificări
care să permită României independente să se afirme ca stat suveran şi să stabilească relaţii
diplomatice oficiale şi egale cu statele străine. Recunoaşterea independenţei şi stabilirea legăturilor
diplomatice cu majoritatea ţărilor europene au necesitat şi stabilirea ierarhiei şi atribuţiilor
personalului din misiunile diplomatice ale României în străinătate. Acestea sunt stabilite în legea
din iunie 1880, conform căreia personalul legaţiilor române este organizat conform uzanţelor
internaţionale de la acea vreme. Cu această structură Ministerul Afacerilor Străine a făcut faţă unor
sarcini importante a politicii externe în intervalul 1878-1914, reuşind ca pe lângă dezvoltarea
relaţiilor internaţionale să facă faţă şi unor probleme majore ale relaţiilor internaţionale care au
apărut în perioada supusă analizei. Ţinând seama de gama largă a aspectelor subsumate unei teme
precum cea a lucrării de faţă şi cuprinsă într-un cadru cronologic destul de amplu, am organizat
prezenta lucrare în patru capitole care încearcă să surprindă corelaţia normativă strânsă dintre
funcţionarea şi dezvoltarea serviciilor diplomatice româneşti şi evoluţia statutului politico-juridic al
României în planul relaţiilor internaţionale. Aactivitatea consulară, dar care a jucat un rol extrem de
important în închegarea aparatului extern românesc în perioada de referinţă, fiind chiar, după 1900,
în anumite situaţii mai activă decât activitatea diplomatică în sine. Desigur acest aspect a avut şi
unele consecinţe negative, în sensul că după retragerea „părinţilor fondatori" ai diplomaţiei
româneşti - aceiaşi uneori cu fondatorii statului românesc modern - activitatea diplomatică a intrat
într-o anumită rutină, similară specificului activităţii consulare, ceea ce a condus la anumită lipsă de
viziune diplomatică a personalului ce compunea Ministerul Afacerilor Străine. Au existat păreri
conform căroră după cristalizarea aparatului diplomatic românesc, din 1885, rolul ministrului de
externe român era unul redus, deoarece „diplomaţia era aproape exclusiv făcută de regele Carol şi
de către Brătianu...Nu se făcea diplomaţie şi de multe ori miniştrii noştri şi unii din cei mai distinşi
erau ţinuţi în situaţia de cel mult a semna şi a da viza pe paşapoarte" Această stare de lucruri a
condus la imposibilitatea creării unei tradiţii diplomatice româneşti care să permită ulterior
transformarea aparatului diplomatic românesc într-un mecanism capabil să promoveze în mod activ
valorile şi interesele româneşti în străinătate. Aşadar, la începutul secolului al XX - lea, când
activitatea diplomatică a României, în ceea ce priveşte latura ei organizaţională şi instituţională,
trecuse de faza de pionierat şi entuziasm existentă la mijlocul secolului al XIX - lea, s-a putut
constata o oarecare lipsă de viziune diplomatică - e adevărat dictată şi de relaţiile internaţionale
existente la acea vreme - şi crearea unui regim funcţionăresc care executa doar ceea ce i se solicita,
lipsit în majoritatea cazurilor de iniţiativă diplomatică. În aceste condiţii complexe ale relaţiilor
internaţionale, Ministerul Afacerilor Străine din România şi-a îndeplinit cu succes funcţiile pentru
care a fost creat, fiind instrumentul prin care hotărârile referitoare la politica externă a ţării, luate la
cele mai înalte nivele de decizie ale României, deveneau realitate şi organismul care a asigurat
pârghiile necesare iniţierii şi desfăşurării negocierilor diplomatice, a tatonării limitelor până la care
interesele româneşti - referitoare la idealul de unitate naţională - puteau fi puse în agenda discuţiilor
internaţionale. De altfel, Ministerul Afacerilor Străine din România a fost una din cele mai
prestigioase instituţii ale statului român, având la conducerea sa personalităţi ale vieţii politice
româneşti care au adus echilibru şi constanţă activităţii M.A.S. În forma sa nouă, Ministerul
Afacerilor Străine a făcut faţă unor sarcini importante a politicii externe în intervalul 1878 - 1914,
reuşind ca pe lângă dezvoltarea relaţiilor internaţionale, să facă faţă şi unor probleme majore ale
relaţiilor internaţionale, şi anume: poziţia faţă de alianţele politico-militare ale marilor puteri, criza
balcanică din 1912-1913 şi negocierile privind intrarea României în primul război mondial Mai apoi
urmeaza razboaiele balcanice si Primul Razboi Mondial. Cancelarul Bismarck inaugurase un sistem
de aliante, bazat pe semnarea unor acorduri secrete, ceea ce-i oferea o mai mare libertate de miscare
si impiedica Franta, principalul rival, sa realizeze o coalitie antigermana. Aceste acorduri au stat la
baza incheierii, in 1882, a primului sistem politico-militar, Tripla Alianta sau Puterile Centrale. La
sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul celui urmator, Romania trebuia sa tina cont de
raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care ocupase sudul Basarabiei, in 1878, a
determinat apropierea de Germania si de Austro-Ungaria, devenind membra a Triplei Aliante in
anul 1883 printr-un tratat secret, care putea fi reinnoit. Aceste mari puteri considerau Romania un
avanpost in politica lor de consolidare a pozitiilor in sud-estul Europei. Politica germana nu putea
ramane insa fara o reactie din partea celorlalte puteri europene. Echilibrul de forte a fost
redimensionat la inceputul secolului al XX-lea. Acordul anglo-francez din 1904, cunoscut si sub
numele de Antanta Cordiala, a fost urmat, in 1907, de un acord anglo-rus. In felul acesta a aparut
cel de-al doilea sistem politico-militar, Antanta sau Tripla Intelegere. Peninsula Balcanica a
continuat sa ramana la sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea un adevarat
butoi cu pulbere. Statele nationale aparute dupa prabusirea dominatiei otomane promovau si
sustineau curente nationaliste ale caror manifestari erau de multe ori violente. De asemenea, inte
resele strategice ale marilor puteri se intersectau in sud-estul Europei si determinau complicarea
unei situatii deloc simple. Primul Razboi Balcanic a izbucnit in toamna anului 1912 si a adunat
Bulgaria, Serbia, Grecia si Muntenegru impotriva unei Turcii repede depasite de diferenta de forte.
Tratatul de pace semnat la Londra parea ca a rezolvat, cel putin deocamdata, problemele.
Neintelegerile dintre aliati s-au manifestat insa repede, mai ales datorita pretentiilor exagerate ale
Bulgariei, ceea ce a determinat o actiune comuna a fostilor aliati, la care s-au adaugat Turcia si
Romania. Romania a fost un factor de stabilitate in sud-estul Europei, implicandu-se in al doilea
razboi balcanic, impotriva Bulgariei, numai in momentul in care situatia de la sud de Dunare a
devenit periculoasa pentru securitatea tarii. Armata romana a fost desfasurata in Bulgaria, iar pacea
semnata la Bucuresti in 1913 permitea Romaniei sa anexeze doua judete din sudul Dobrogei,
Durostor si Caliacra, regiune cunoscuta si sub numele de Cadrilater. Asasinarea la Sarajevo, la 28
iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, a
declansat o reactie in lant, care a dus in cele din urma la izbucnirea Primului Razboi Mondial. In
aceste conditii, Romania si-a intensificat actiunile diplomatice pentru realizarea Marii Uniri. Prim-
ministrul Ion I.C. Bratianu a negociat, in secret, cu Antanta (Franta, Anglia, Italia si Rusia)
participarea la Primul Razboi Mondial alaturi de aceasta, obtinand, in 1916, recunoasterea
drepturilor Romanei asupra Transilvaniei, Banatului si Bucovinei. Intrata in razboi dupa doi ani de
neutralitate, in 1916, Romania si-a indeplinit obiectivul national. Pentru aceasta, diplomatia romana
a actionat in timpul razboiului si la Conferinta de pace de la Paris (1919-1920). Romania a
continuat razboiul si dupa incheierea marii conflagratii mondiale. In Ungaria s-a instaurat un regim
comunist condus de Bela Kun, care urmarea sa pastreze granitele statului maghiar. In conditiile
primejdiei pe care ar fi constituit-o existenta a doua state comuniste la est (Rusia sovietica) si la vest
(Republica Ungara a Sfaturilor), care nu recunosteau alipirea la Romania a Basarabiei si a
Transilvaniei, armata romana a pornit la ofensiva, ocupand Budapesta (4 august 1919) si lichidand
regimul comunist din Ungaria. Primul razboi mondial a determinat mari schimbari, cu consecinte
deosebite asupra Europei si lumii. In ciuda faptului ca terminarea razboiului a gasit Romania de
partea invingatorilor, tratativele de pace au fost foarte dificile. Prim-ministrul Romaniei, Ion I. C.
Bratianu, nu a dorit sa semneze "tratatul minoritatilor" si Tratatul de pace cu Austria (de la Saint-
Germain-en-Laye), intrucat aceste tratate aduceau atingere suveranitatii Romaniei; sub pretextul
asigurarii protectiei minoritatilor de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, marile puteri
(Anglia, Franta, SUA, Italia) doreau sa supravegheze regimul la care erau supuse aceste minoritati.
Succesorul lui Bratianu la conducerea guvernului, Alexandru Vaida-Voevod, a fost silit sa semneze
tratatele respective (10 decembrie 1919). Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie
1919, semnat de Romania la 10 decembrie) a recunoscut apartenenta Bucovinei la Romania;
Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) recunostea unirea Transilvaniei cu Romania. Un alt tratat,
semnat la Paris (28 octombrie 1920), insemna recunoasterea unirii Basarabiei cu Romania de catre
Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia. Primele trei state au ratificat tratatul cu intarziere, in timp
ce Japonia nu l-a ratificat, din cauza unor intelegeri de natura economica incheiate cu Uniunea
Sovietica. Politica externa in perioada interbelica a avut ca obiectiv de baza apararea independentei
si a granitelor intregite in anul 1918, in conditiile in care revizionismul era in ascensiune. Unele
state vecine, URSS, Ungaria si Bulgaria, revendicau teritorii romanesti. Sistemul defensiv al
Romaniei s-a construit pe convingerea ca Franta, si Marea Britanie, ca principale autoare ale
"sistemului de la Versailles" il vor apara iar Societatea Natiunilor isi va dovedi eficienta in apararea
pacii. Diplomatia romaneasca a actionat in directia cresterii rolului acestei organizatii in viata
internationala. In acest cadru, s-a militat pentru adoptarea unor masuri concrete de dezarmare si de
descurajare a fortelor revizioniste. Dupa incheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920),
adevarat instrument de lucru in relatiile internationale, Europa a fost pusa in fata unor noi raporturi
de putere, care au confirmat schimbarile teritoriale de pe harta politica a continentului. In acest nou
cadru, Romania a urmarit incheierea unor aliante politico-militare, reluarea relatiilor cu fostii
adversari din razboi, precum si o activizare a diplomatiei la scena europeana. Din initiativa
ministrului de externe roman, Take Ionescu, in anul 1921 s-au semnat o conventie politica si una
militara intre Romania si Polonia - in fapt, o alianta zonala cu caracter strict defensiv, prin care cele
doua diplomatii incercau fundamentarea unui sistem de securitate. La 15 iulie 1926, a fost parafat
Tratatul de alianta si amicitie intre Romania si Franta. Romania a incercat sa compenseze lipsa unei
intelegeri militare prin acordurile politice. Acordul dintre Franta si Romania a putut constitui, un
sprijin in mentinerea statu-quo-ului teritorial. Concomitent cu negocierile romano-franceze, in
vederea finalizarii tratatului, diplomatia de la Bucuresti a demarat tratativele si cu Italia, urmarindu-
se in principal atat obtinerea sprijinului Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28
octombrie 1920), prin care era recunoscuta apartenenta Basarabiei la Romania, cat si intarirea
sistemului de garantii. Tratativele dintre cele doua state au fost indelungate, Italia acceptand, in
final, formula unui Tratat de amicitie si colaborare cordiala, incheiat la Roma, la 16 septembrie
1926. Prin acest tratat, prelungit succesiv din sase in sase luni, pana in 1934, ambele parti aveau
obligatia sa-si acorde sprijin pentru indeplinirea obligatiilor asumate. La 9 februarie 1929, in
capitala Rusiei Sovietice, Romania semna, impreuna cu ceilalti vecini ai URSS, un protocol, in
mare parte asemanator cu Pactul Briand-Kellogg, care propunea eliminarea razboiului in relatiile
dintre ele, fara insa a se mentiona explicit inviolabilitatea granitelor. Aceasta problema a fost
dezbatuta si in cadrul negocierilor romano-sovietice din 1932, de la Riga, fara ca delegatia noastra
sa obtina vreun rezultat, datorita cramponarii Moscovei de problema Basarabiei. Fara succes s-au
soldat si convorbirile din 1934, dintre ministrii de externe ai celor doua state, Nicolae Titulescu si
Maxim Litvinov, chiar daca in urma lor au fost restabilite raporturile diplomatice, iar doi ani mai
tarziu s-a ajuns la negocierea unui tratat de asistenta mutuala romano-sovietica. Din pacate,
caracterul ambivalent al diplomatiei Kremlinului a facut ca si aceasta actiune sa esueze. Cel mai
cunoscut diplomat roman din perioada interbelica, Nicolae Titulescu, fervent sustinator al politicii
de securitate colectiva, a fost ales de doua ori, in 1930 si 1931, presedintele Adunarii Generale a
Societatii Natiunilor. Cele doua mandate succesive ale sale s-au desfasurat intr-un context
international incert, datorita crizei economice, la nivel mondial, cat si tensionarii treptate a situatiei
politice. In anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definitia
agresiunii in relatiile internationale. La initiativa statului roman, la Atena, in 1934, Romania
impreuna cu Iugoslavia, Grecia si Turcia, au constituit Intelegerea Balcanica, prin care cele patru
state semnatare isi garantau reciproc frontierele si militau pentru o politica de pace, cooperare
internationala si mentinere a statu-quo-ului teritorial. In 1935, tot prin vocea lui Nicolae Titulescu,
Romania a condamnat agresiunea Italiei impotriva Abisiniei. Acordul de la Munchen, din
septembrie 1938 (prin care Germania ocupa regiunea sudeta din Cehoslovacia), a reprezentat pentru
Romania, in general, sfarsitul sistemului sau de aliante, iar in particular, destramarea Micii
Intelegeri. Ofensiva politico-militara a Germaniei pe continent a facut ca Romania sa demareze
negocierile pentru finalizarea unei intelegeri economice bilaterale, semnate la 23 martie 1939, in
termenii impusi de Berlin. Dupa parafarea acordului economic romano-german, Romania a
beneficiat de atentia sporita a Frantei si Angliei, care, in contextul mai amplu al renuntarii la
politica de conciliere, nu doreau sa-si piarda influenta in zona de sud-est a Europei. Astfel, cele
doua puteri au incheiat acorduri economice cu Romania, urmarind, de fapt, o contrabalansare a
tratatului cu Germania. Incheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Germania si apoi
izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, la 1 septembrie 1939, au gasit diplomatia de la
Bucuresti intr-o faza avansata de izolare. Semnat la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovieto-
german (Ribbentrop-Molotov) a impartit Europa in sfere de influenta si a grabit izbucnirea celei de
a doua conflagratii mondiale. Anexa secreta a pactului a prevazut dreptul U.R.S.S. de a ocupa
Basarabia. Astfel, in vara lui 1939, esecul total al politicii de securitate colectiva si ascensiunea
puterilor revizioniste au gasit Romania prinsa intre doua mari puteri, cu care nu avea deloc relatii
bune, si complet izolata de aliatii traditionali care ii garantasera integritatea. La 1 septembrie 1939,
prin atacarea Poloniei de catre Germania, a inceput al doilea razboi mondial. Ramasa izolata si
devenind o "tara pandita" (expresie a lui Nicolae Iorga), Romania avea sa cunoasca marile pierderi
teritoriale din vara anului 1940. Mai mult, datorita evolutiei operatiilor militare in vestul Europei,
Romania a fost nevoita sa semneze cu Germania "Pactul petrolului", prin care Bucurestiul livra
Berlinului mari cantitati de titei, iar acesta Bucurestiului arme. Anul 1940 a fost un an tragic in
istoria Romaniei, deoarece au avut loc importante cedari teritoriale, toate realizate in contextul
pozitiilor de forta, adoptate de URSS, Germania si Italia. In urma notelor ultimative din 26-27 iunie
1940, adresate de Moscova guvernului roman, acesta a fost nevoit sa cedeze Basarabia, partea de
nord a Bucovinei si tinutul Herta. In numai cateva zile, Romania a cedat 50.762 kmp, cu o populatie
de 3.776.309 locuitori. Pentru romanii din teritoriile cedate a inceput o tragica experienta, care a
cuprins, printre altele, ocupatia sovietica, comunizare si prigoana Kremlinului, totul culminand cu
deportarile masive in zone indepartate din URSS. Din pacate, odata cu satisfacerea de catre
Romania a doleantelor Kremlinului, Ungaria si Bulgaria si-au accentuat demersul revizionist,
ambele fiind puternic sustinute de Germania, Italia si URSS. La 30 august 1940, Romaniei i s-a
impus semnarea Arbitrajului de la Viena, de fapt, un dictat si un act de forta in relatiile
internationale, prin care s-a cedat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, reprezentand 42.243
kmp, cu o populatie de 2.628.238 locuitori. La 7 septembrie 1940, era parafat Tratatul de la
Craiova, in urma caruia Romania ceda Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, cu judetele Durostor
si Caliacra), cu o suprafata de 6.921 kmp si o populatie de circa 425.000 locuitori. Consecintele
cedarilor teritoriale din 1940 au fost numeroase si pe termen lung. In primul rand, a fost o lovitura
morala, deoarece s-a prabusit intregul sistem politico-diplomatic realizat in 1918. Romania a avut
de suferit urmari imediate in toate domeniile de activitate: politic, economic, social, invatamant,
cultural etc. In urma miscarilor de strada din Bucuresti si din provincie impotriva politicii de cedare
teritoriala, regele Carol al II-lea a abdicat in favoarea fiului sau Mihai, la 6 septembrie 1940.
Imediat, acesta a depus juramantul de credinta intr-o formula schimbata, impusa de generalul lon
Antonescu, noul presedinte al Consiliului de Ministri. La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui
lon Antonescu in Germania, Romania a aderat la Pactul Tripartit, intrand astfel in sistemul de
aliante al Axei Berlin-Roma-Tokyo. Alianta romano-germana, in ciuda unor neintelegeri, a durat 4
ani si a reprezentat singura alternativa pentru "diplomatia de razboi" a Bucurestiului de a recastiga
teritoriile pierdute in vara anului 1940. In toata perioada colaborarii romano-germane (23 noiembrie
1940-23 august 1944), problema statutului Romaniei s-a aflat in centrul atentiei diplomatiei de la
Bucuresti, dezbaterea ei survenind insa doar in momentele tensionate, in functie de evolutia
ostilitatilor. La 22 iunie 1941, Romania intra in razboi, alaturi de Germania si aliatii sai, impotriva
URSS, avand drept unic scop recuperarea teritoriilor pierdute ca urmare a raptului teritorial din
iunie 1940. Continuarea razboiului antisovietic, dupa eliberarea provinciilor, a adus numeroase
critici maresalului lon Antonescu, mai ales odata cu infrangerile suferite de armata romana la Cotul
Donului si Stalingrad. Dupa 1943, cand situatia pe frontul de lupta devenise critica pentru aliatii
Germaniei, diplomatia de la Bucuresti a demarat tratative in vederea scoaterii tarii din razboiul
impotriva Natiunilor Unite. Un rol major in angajarea acestor tratative secrete cu tabara adversa I-a
avut ministrul de externe Mihai Antonescu; prin reprezentanti, acesta a actionat consecvent in
diversele intalniri avute la Istanbul, Ankara, Stockholm, Berna si Lisabona cu diplomatii anglo-ame
ricani si sovietici. Desfasurate intr-o discretie maxima, aceste negocieri au ajuns insa si la
cunostinta Berlinului, motiv de sporire a tensiunilor deja acumulate. Continuarea de catre Bucuresti
a negocierilor secrete cu aliatii a demonstrat ineficacitatea presiunilor Berlinului in privinta sistarii
lor. Continuarea razboiului in rasarit s-a dovedit a fi ruinatoare pentru Romania, deoarece, in trei ani
de lupte, armata romana a pierdut circa 625.000 de militari, morti si disparuti. In aceste conditii, pe
fondul continuarii tratativelor de iesire a Romaniei din razboi, regele Mihai, sprijinit de principalele
forte politice, a decis, la 23 august 1944, arestarea maresalului lon Antonescu si alaturarea tarii la
coalitia Natiunilor Unite. Acest act a marcat o cotitura evidenta in evolutia militara pe Frontul de
Est, armata romana aducandu-si o contributie insemnata la eliberarea Transilvaniei si apoi la
infrangerea Wehrmachtului, in luptele purtate in Ungaria, Cehoslovacia si Austria. Sfarsitul celui
de-al Doilea Razboi Mondial a gasit Romania in sfera de influenta sovietica, ca urmare directa a
ocuparii tarii de catre Armata Rosie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei evolutii pe care
diplomatii de la Bucuresti nu au prevazut-o. Dupa 1945, consecintele intrarii Romaniei in sfera de
hegemonie a Moscovei devin din ce in ce mai evidente. In cadrul Conferintei de pace de la Paris,
dupa al Doilea Razboi Mondial, delegatia romana, condusa de ministrul de externe Gheorghe
Tatarescu, nu a ridicat deloc problema Basarabiei, semn clar al interdictiei Kremlinului. Romania a
semnat, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace, in urma caruia, nerecunoscandu-i-se cobeligeranta
alaturi de Natiunile Unite, a avut de platit o enorma despagubire de razboi catre URSS. Gheorghe
Tatarescu a fost conducatorul delegatiei oficiale a Romaniei la Conferinta de pace de la Paris, dupa
cel de-al Doilea Razboi Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946), fapt intens utilizat de propaganda
comunista in exterior pentru a incerca sa demonstreze legalitatea guvernului Groza. Prin Tratatul de
pace, semnat la 10 februarie 1947, s-a consfintit statutul politico-juridic al Romaniei, ce cuprindea
si partea de nord-vest a Transilvaniei, cedata Ungariei in 1940. Cu toate acestea, delegatia oficiala a
Romaniei nu a ridicat deloc, conform instructiunilor primite de la Moscova, problema Basarabiei.
Ca urmare, granita de est ramanea cea impusa in iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov.
Temandu-se de expansiunea comerciala si politica a SUA in sfera ei de influenta, Moscova a impus
adoptarea unei linii politice care nu tinea cont de interesele reale ale economiilor statelor din
rasaritul european. Kremlinul a reactionat asadar prompt si, in iulie 1947, respingea Planul
Marshall, impunand aceeasi linie politica si tarilor-satelit. La 9 iulie 1947, Romania denunta in
termeni fermi acest plan, ca de altfel toate tarile aflate in zona sovietica de influenta. Intr-un
asemenea context de ofensiva a comunismului, la 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tatarescu era
inlocuit din functia de ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de catre PCR a
controlului total asupra diplomatiei romanesti. Raporturile romano-sovietice in perioada dintre
moartea lui Stalin si retragerea Armatei Rosii. Moartea lui Salin, la 5 martie 1953, nu a fost de
natura sa genereze vreo modificare, imediata si de substanta, a atitudinii liderilor romani, ca de
altfel a tuturor celor din spatiul sovietic. La 24 mai 1958, era anuntata decizia Kremlinului de
retragere a trupelor sovietice din Romania, retragere ce a fost incheiata, practic, in luna august.
Plecarea Armatei Rosii a insemnat pe plan extern primul pas al unei desprinderi relative de
Moscova, in limitele acceptate de aceasta, iar pe plan intern a prilejuit declansarea unui nou val de
represiuni, avand ca scop descurajarea oricaror tentative de opozitie la sistem. Politica externa in
ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Pana in anul 1962, conducerea PMR a continuat sa sustina
neconditionat pozitia URSS in arena internationala, liderii comunisti romani confirmand statutul lor
de credinciosi ai Kremlinului. Disputa romano-sovietica, in principal de natura economica, s-a
acutizat din 1963, in urma controverselor privind integrarea economiilor est-europene in cea
sovietica si a dorintei Kremlinului de a transforma Romania intr-o sursa agrara pentru statele mai
dezvoltate din CAER. La presiunea Kremlinului, CAER a lansat Planul Valev, care propunea o
diviziune a muncii in cadrul blocului socialist, intre anumite complexe economice supranationale,
agrare sau industriale. Declaratia din aprilie, considerata un adevarat manifest de iesire a tarii de sub
influenta Moscovei, a relevat faptul ca discutiile pe marginea Planului Valev, au convins
conducerea PMR ca industrializarea se putea face doar prin ruperea de Kremlin. Politica externa in
primii ani ai regimului Nicolae Ceausescu. La 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a incetat
din viata, lasand deschisa lupta pentru succesiune. Secretar general al partidului a devenit Nicolae
Ceausescu. Dupa 1965, politica de distantare a regimului comunist din Romania fata de Moscova se
mentine, fiind chiar accelerata, cel putin la nivel propagandistic. Acest lucru este dovedit si de vizita
facuta la Moscova, in septembrie 1965, de Ceausescu, vizita care, cu toate ca s-a dorit a fi una de
confirmare, a nemultumit in parte conducerea sovietica, prin accentele programului sau de
guvernare. Oricum, independenta politicii lui Ceausescu se va manifesta doar in limitele concesiilor
oferite de Moscova. Daca pe plan intern perioada de inceput a regimului Nicolae Ceausescu s-a
caracterizat prin plasarea apropiatilor sai in posturi-cheie, pe plan extern asistam la continuarea
politicii externe din ultimii ani de viata ai lui Gheorghiu-Dej. Romania a fost primul stat din Estul
comunist care a stabilit relatii diplomatice cu RFG, in 1967, si care nu a rupt legaturile diplomatice
cu Israelul, dupa Razboiul de Sase Zile. In aprilie 1968, presedintele Frantei, Charles de Gaulle,
efectua o vizita in Romania, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceausescu, conform uzantelor
diplomatice, pentru pretinsa lui politica de independenta. S-a fundamentat national-comunismul lui
Nicolae Ceausescu, prin discursul de condamnare a interventiei militare a Moscovei, tinut la 21
august 1968, in Bucuresti. Semnalele trimise in lumea libera privind linia noua in politica externa
promovata de Nicolae Ceausescu nu au avut cum sa scape Washingtonului, care a incurajat aceasta
politica, sperand intr-o largire a bresei in blocul comunist. Vizita lui Richard Nixon la Bucuresti a
prins contur odata cu amplificarea politicii de distantare a Romaniei fata de Moscova, distantare
care trebuia accentuata in opinia SUA, cu toate ca Bucurestiul nu a cochetat niciodata cu ideea
parasirii blocului sovietic. Faptul ca Romania a fost folosita ca un ghimpe in coasta Moscovei
reiesea si din invitatia adresata lui Nicolae Ceausescu si acceptata de acesta de a efectua o vizita
oficiala in SUA, in octombrie 1970. Cinci ani mai tarziu, un al doilea presedinte SUA, Gerald Ford,
viziteaza Bucurestiul. Nu intamplator, Romania a beneficiat de o serie de favoruri economice: este
primita in GATT (Acordul General pentru Tarife si Comert), in 1971, iar in 1972 Romania este
acceptata in FMI (Fondul Monetar International) incheind ulterior acordul cu Banca Internationala
pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD). Relatiile la cel mai inalt nivel cu Occidentul au fost
reflectate si de vizita lui Nicolae Ceausescu la Paris, unde, in cadrul intrevederilor cu presedintele
francez Georges Pompidou, a fost subliniat rolul jucat de Romania in progresul securitatii europene.
Era insa vorba de limbajul diplomatic, menit sa ascunda interese ambivalente. Intre 30 iulie si 1
august 1975, are loc la Helsinki ultima reuniune a Conferintei pentru securitate si cooperare in
Europa, unde au fost prezenti sefii de stat sau de guvern din cele 35 de tari participante. Dincolo de
starile conflictuale latente existente, s-au gasit si cai de ameliorare a neintelegerilor. Pentru statele
aflate sub controlul Moscovei, deci si pentru Romania, conferinta a fost o reuniune cu rol
propagandistic, axata pe ideea intelegerii internationale. Pentru Occident, conferinta a reprezentat,
pe langa atingerea unor obiective imediate, si premisa liberalizarii progresive a regimurilor
comuniste din estul Europei. Relatiile diplomatice ale Romaniei in ultimul deceniu al regimului
Nicolae Ceausescu. Dupa ce a devenit presedinte al Romaniei, in 1974, si mai ales dupa semnarea
Actului final al Conferintei de la Helsinki, Nicolae Ceausescu a urmarit obtinerea unei pozitii mai
vizibile pe arena internationala si inlaturarea oricarei posibilitatii a Kremlinului de a interveni in
politica PCR. Niciodata, dupa 1965, nu s-a pus problema parasirii Tratatului de la Varsovia sau
CAER, asa cum a fost pusa in timpul evenimentelor de la Budapesta, din 1956. A fost vorba strict
de manifestari de independenta, dar in limitele impuse de regimul comunist. Atat timp cat luarile de
pozitie ale lui Nicolae Ceausescu, in plan extern, nu au afectat sistemul, pozitia sa la conducerea
PCR nu era amenintata, chiar daca pe plan intern s-a trecut la un regim cu accente staliniste. Dupa
anul 1980, s-a observat o degradare continua a vietii, urmata desigur si de o restrangere treptata a
contactelor diplomatice de interes major pentru Romania. Nicolae Ceausescu a incercat sa se
implice in rezolvarea tensiunilor dintre Israel si statele arabe, precum si in conflictul din Vietnam,
fara prea mare succes insa. Am asistat astfel, in ultimii ani ai dictaturii lui Ceausescu, la incheierea
unor relatii diplomatice si economice aproape exclusiv cu tari din Lumea a Treia si din Liga Araba,
care le-au inlocuit treptat-treptat pe cele cu Occidentul. Venirea lui Mihail Gorbaciov la putere in
URSS si lansarea politicii sale de "glasnost" si "perestroika" au zdruncinat din temelii regimurile
comuniste din Europa. De acum inainte, Nicolae Ceausescu nu a mai reprezentat un favorit al cance
lariilor occidentale, ci a devenit o simpla problema a Moscovei, fapt ce nu a fost sesizat de
diplomatia romaneasca decat cu intarziere. Impactul acestor reforme politico-economice asupra
regimurilor din zona sovietica era din ce in ce mai mare, pe masura accelerarii lor. In Romania insa,
aceasta politica a avut un efect contrar, deoarece au fost impuse noi reduceri la consumul de
carburanti si electricitate, cu toate ca in 1989 a fost anuntata, ca o victorie a regimului, plata
integrala a datoriei externe. Mihail Gorbaciov a vizitat Romania in luna mai a anului 1987 si a
abordat, aluziv, in discutii tema introducerii unor reforme. Intr-un discurs transmis in direct, in
timpul vizitei sale la Bucuresti, la 26 mai 1987, Gorbaciov a prezentat noile concepte ale politicii
sale, de reforma si deschidere, criticand prin aceasta, implicit, si starea de lucruri din Romania.
Vizita a ramas practic fara efect, deoarece pana in 1989 nu s-a simtit o imbunatatire a vietii
economice. Politica de destindere si reconciliere promovata de liderii reformisti de la Kremlin in
relatiile cu SUA a constituit factorul primordial in prabusirea sistemului comunist din Europa si in
disolutia URSS, fapt ce a marcat sfarsitul Razboiului Rece.
I.2. Rolul diplomaţiei româneşti în momente importante din istoria României.
1. Unirea Principatelor a fost realizată în mare măsură prin intermediul diplomaţiei. După
războaiele ruso-turce, Conferinţa de la Paris şi Conferinţa de la Berlin, problema care se punea
pentru ţările române era aceea de recunoaştere a dublei alegeri a domnitorului A.I.Cuza în Moldova
şi Ţara Românească, la data de 5 şi 24 ianuarie 1859, care a avut consecinţe deosebite şi pentru
diplomaţia românească. Pentru România, singura modalitate de obţinere a acestei recunoaşteri pe
plan internaţional a fost folosirea instrumentului diplomatic. Una dintre primele măsuri care au fost
adoptate de către A.I.Cuza a fost crearea Ministerului Afacerilor Externe, una dintre primele
instituţii comune, care a fost folosită pentru promovarea ideii de uniune naţională. Prima acţiune a
acestui minister a fost înfiinţarea unei ambasade la Constantinopol şi transformarea reprezentantului
român de aici în trimis diplomatic (1859), urmată de deschiderea a trei oficii diplomatice ale
României în Franţa, Rusia şi Germania.
2. După primul război mondial,în tratatele de pace încheiate la Versailles, România a avut în această
perioadă o politică concentrată pe două mari direcţii de acţiune: lupta împotriva revizionismului
(schimbarea frontierelor create după primul război mondial) şi crearea unor sisteme colective de
securitate. Combaterea revizionismului era combinată şi cu organizarea Balcanilor. Diplomaţia
românească a fost reprezentată în această perioadă de Nicolae Titulescu, numit la 6 iulie 1927
ministrul afacerilor externe, care a avut un rol deosebit de important pentru ambele obiective, atât în
combaterea revizionismului, cât şi în crearea Micii Antante şi a Antantei Balcanice. Două mari
personalităţi ale diplomaţiei româneşti, Tache Ionescu şi I.G.Duca, care au avut un rol însemnat în
evoluţia României şi în promovarea unor interese fundamentale ale ei şi au contribuit la formarea
marelui diplomat Nicolae Titulescu.
3. Un alt moment important în care diplomaţia românească a avut un rol însemnat îl reprezintă
istoria celui de-al doilea război mondial, negocierile de pace de la Paris, încheiate cu Tratatul de
pace cu România din 1947, negocieri care au constituit un semieşec pentru România prin faptul că
nu i-a fost recunoscut statutul de ţară beligerantă, cu toate consecinţele care au decurs din această
nerecunoaştere, una dintre ele fiind obligaţia României de a plăti reparaţiile de război, ceea ce a
însemnat o lovitură importantă pentru economia ţării noastre. În al doilea rând, clauzele Tratatului
de pace de la Paris au fost nefavorabile şi în ceea ce privea dezarmarea României, impunând
limitări extrem de stricte ale forţelor armate.
4. În perioada cuprinsă între anii 1970-1980, diplomaţia românească a început să aibă un rol activ
din momentul în care s-a preluat ideea naţionalismului comunist şi când politica externă a servit ca
unul dintre mijloacele concrete pentru afirmarea acestui tip de politică. După 1989, s-a produs o
schimbare de reorientare profundă a politicii externe promovate de statul român, o reorientare care a
avut ca obiect revenirea la valorile tradiţionale ale diplomaţiei româneşti specifice perioadei de
dinaintea celui de-al doilea război mondial, respectiv, conceptul de Românie, ţară central-europeană
cu interese în Balcani. In al doilea rând, asumarea rolului de factor de securitate, de stabilitate, a
responsabilităţii pe care România o are în această zonă, precum şi ideea de Românie –ţară care în
mod tradiţional este o punte de comunicare cu zona Orientului Apropiat, Marea Neagră şi Asia.
Reorientarea politicii externe are drept urmare ca obiectiv fundamental integrarea europeană şi
euro-atlantică - obiectiv a cărui materializare va duce la dobândirea de către România a unui nou
statut internaţional important.
II. SERVICIUL DIPLOMATIC SI CONSULAR AL ROMANIEI IN PRESENT
II.1. Programul „MAE, 150 ani de diplomaţie” Ministrul afacerilor externe, Titus Corlăţean, a
participat la11 decembrie 2012, la ceremonia de încheiere a programului dedicat aniversării a 150
de ani de diplomaţie românească. Cu ocazia încheierii ciclului de manifestări dedicate marcării a
„150 de ani de diplomaţie”, au fost evidenţiate momente cu încărcătură simbolică din istoria
diplomaţiei româneşti şi a fost adus un omagiu diplomaţilor români din toate epocile. Invitatul
special al evenimentului, academicianul Dinu C. Giurescu, a evocat principalele repere ale formării
statului unitar şi a naţiunii române, dar şi ale istoriei diplomaţiei române: de la Unirea Principatelor
Române din 1859; cucerirea Independenţei de stat – 1877; Marea Unire de la 1 Decembrie 1918,
urmată de negocierile diplomatice din 1919 – 1920 pentru întregirea şi recunoaşterea frontierelor
statului naţional unitar român; demersurile puterii de la Bucureşti din anii ’60 – ’70, când
diplomaţia română şi-a manifestat individualitatea şi prin realizările ei a reuşit să atragă atenţia
cancelariilor străine, şi încheind cu eforturile neobosite ale diplomaţiei depuse în perioada aderării
la Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică. „Dispunem de un corp de diplomaţi bine pregătiţi,
tineri, dornici să se afirme. România are atuuri prin care, în cadrul Uniunii Europene şi al NATO,
poate să îşi ducă mai departe acţiunea diplomatică şi să îşi afirme individualitatea”, a conchis
academicianul. Cu această ocazie aniversară, a avut loc ceremonia de oferire de către ministrul
afacerilor externe, Titus Corlăţean, a distincţiilor „Diplomatul anului 2012”. „Această distincţie va
fi acordată anual unor diplomaţi care şi-au legat activitatea de promovarea relaţiilor externe ale
României. Am ales, pentru acest an, să evidenţiez câţiva colegi de ai noştri care aparţin generaţiei
de mijloc, generaţiei devenite mature, care, trecând prin varii experienţe şi situaţii profesionale, cred
că merită distinşi în mod special”, a subliniat şeful diplomaţiei române, Titus Corlăţean. Distincţiile
au fost oferite după cum urmează: Ambasadorului României în Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord, Ion Jinga, pentru abilităţile în promovarea relaţiilor bilaterale în plan politic,
economic, cultural cu principalii parteneri externi ai României, precum şi a intereselor comunităţilor
româneşti din străinătate. Ambasadorului Stelian Stoian, reprezentantul permanent al României la
Consiliul Europei, pentru susţinerea şi apărarea intereselor majore ale României în instituţiile
multilaterale europene. Ambasadorului Sorin Ducaru, reprezentant permanent al României la
NATO, pentru susţinerea şi apărarea intereselor majore de securitate şi politico-militare ale
României în plan global şi regional. Celulei de criză a MAE şi serviciilor consulare, sub
coordonarea secretarului general al MAE, Robert Cazanciuc - ca o distincţie colectivă, în mod
deosebit în această ultimă perioadă când se înregistrează situaţii acute de criză în regiuni apropiate
de România, pentru toţi cei care şi-au adus contribuţia la protecţia cetăţenilor români din străinătate
Imaginea emblematică a programului dedicat anului aniversar “MAE, 150 ani de diplomaţie” a fost
Palatul Sturdza, primul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, care s-a aflat în perimetrul în care
acum este Palatul Victoria – sediul Guvernului României. Programul ”MAE, 150 ani de diplomaţie”
a debutat în luna aprilie şi a inclus lansarea unei emisiuni filatelice prezentând Palatul Sturdza şi
inaugurarea, la sediul MAE, a expoziţiei ”Alexandru Ioan Cuza”, primită cu împrumut prin
bunăvoinţa Muzeului Naţional de Istorie a României. În luna iunie, prin colaborarea din MAE şi
Muzeul Naţional de Istorie a României, la sediul muzeului, a avut loc vernisajul expoziţiei foto-
documentare, care a inclus decrete regale de numire, fotografii, rapoarte, telegrame diplomatice şi o
serie de obiecte de patrimoniu care au aparţinut diplomaţilor români, care au ilustrat sugestiv
instrumentele de lucru specifice activităţii diplomatice, precum şi atmosfera de epocă, în contextul
istoric dat. Reuniunea Anuală a Diplomaţiei Române din 2012, la început de septembrie, a stat sub
semnul aniversării celor 150 ani de istorie. În luna noiembrie, MAE a reluat tradiţia începută în
1991, de organizare a Cursurilor internaţionale “Nicolae Titulescu” pentru tineri diplomaţi care au
fost întrerupte temporar, în 2010, de restricţiile impuse de criza economică. În 2012, conducerea
MAE a avut o primă întâlnire cu bursierii MAE, cu studenţii străini care se află la studii în România
datorită celor 85 de burse pe care Guvernul României le acordă, anual, prin intermediul Ministerul
Afacerilor Externe. Cu prilejul Zilei Naţionale a României, prin intermediul misiunilor româneşti în
străinătate, MAE a acordat diploma aniversară “150 de ani de diplomaţie românească”, semnată de
ministrul afacerilor externe, unor personalităţi străine sau din diasporă pentru sprijinul acordat
României în demersurile de realizare a obiectivelor de politică externă.
II.2. Instituțiile interne din România implicate în politica extena Legea internă a României stabilește
competentele autorităților în probleme internaționale . Astfel Constituția României prevede la art.
80 ca Președintele reprezintă statul român, ceea ce trebuie înțeles că reprezentarea este atât față de
instituțiile interne cât și în relatile internaționale. Art. 1 al Legii nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind
încheierea și ratificarea tratatelor atribuie președintelui României competenta de reprezentare a
statului român în relațiile internaționale. În calitate de reprezentant al statului, președintele încheie,
în numele României, tratate internaționale, acreditează și fecheama reprezentanții diplomatici ai
României, aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice( art91, al. 2
din COnstituție și Legea nr.37 din 24 mai 1991 privind înființarea, desființarea și schimbarea
rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare). Reprezentanții diplomatici străini sunt
acreditați pe lângă președinte, situație ce trebuie înțeleasă că aceasta competenta se referă numai la
șefii misiunilor diplomatice, căci numai aceștia se acreditează, ceilalți diplomați și consulii se
numesc. Președintele României da împuterniciri pentru încheierea tratatelor internaționale primului
– ministru, ministrului afacerilor externe, altor membri a Guvernului sau diplomaților României(
art. 4 din Legea nr. 4/ 1991). De reținut că împuternicirea nu trebuie confundată cu eliberarea
deplinelor puteri. Art. 8 din Legea privind încheierea și ratificarea tratatelor nr. 4 din 11 ianuarie
1991 prevede că primul –ministru al Guvernului și ministrul afacerilor externe nu au nevoie de
depline puteri pentru a negocia și semnă tratate internaționale, ceea ce nu inseaman că ei nu au
nevoie de împuternicirea președintelui, dacă negociază și încheie acorduri în numele statului. Este
de la sine înțeles că președintele, care de drept reprezintă statul în relațiile internaționale, nu are
nevoie de depline puteri. Parlamentul României ratifica și denunța tratatele internaționale, semante
în numele României. Parlamentul ratifica și denunța convențiile și înțelegerile internaționale,
semnalate și la nivelul Guvernului Roman, dacă acestea se referă la: · colaborarea politica și
militară a României cu alte state, · convenții și înțelegeri care necesită adoptarea unor legi,
revizuirea ori modificarea celor existente, · angajamentele politice ori financiare, · înțelegeri și
acorduri internaționale care privesc regimul politic și teritorial al statului, drepturile și libertățile
cetățenești, · participarea la organizații internaționale. Guvernul României negociază și semnează
acorduri și convenții la nivel guvernamental și aprobă încheierea de înțelegeri la nivel
departamental. Din împuternicirea Președintelui, Guvernul ia măsuri pentru inițierea și negocierea
tratatelor internaționale care se încheie în numele României. Guvernul propune președintelui
acreditarea și rechemarea reprezentanților dipolamatici ai României, care au grad de ambasador său
ministru plenipotentiary și sunt numiți șefi de oficiu. Ministerul Afacerilor Externe acționează în
numele Președintelui României și al Guvernului pentru inițierea, negocierea și semnarea tratatelor,
atât pentru cele care se încheie în numele României, cât și pentru cele care se inheie în numele
Guvernului. Conform art. 2 alineatul 8 din H. G. nr. 479/1994, privind organizarea și funcționarea
sa, M.A.E. negociază în numele României sau participă la negocierea de tratate și alte înțelegeri
internaționale. Ministerul Afacerilor Externe prezintă Guvernului, singur, sau , după caz, împreună
cu celelate ministere, porpuneri cu privire la semnarea, ratificarea aprobarea tratatelor, acordurilor,
convențiilor și celorlalte înțelegeri sau aderarea la acestea ori pentru denentarea lor. De menționat
că, potrivit art. 6 din Legea privind încheierea și ratificarea tratatelor nr. 4 din 1 ianuarie 1991,
acordurile și înțelegerile încheiate de M.A.E. în formă simplificata – schimb de note verbale,
schimb de note ( scrisori), care sunt negociate, pe baza împuternicirilor date de Președintele
României sau de Guvern, nu mai trebuie să fie supuse ratificării asu aprobări ulterioare. M.A.E. nu
are putere decizionala privind încheierea tratatelor, ci face numai propuneri, cum s-a menționat, el
eliberează documente certificând deplinele puteri, pe care le semnează Ministrul Afacerilor Externe.
II.3. Functiile si structura internă a Ministerului Afacerilor Externe al Romaniei. Mandatul
Ministerului Afacerilor Externe este de a asigura realizarea politicii externe a statului român în
concordanţă cu interesele naţionale şi cu statutul României de membru în structurile europene şi
euroatlantice. Conform actelor normative în vigoare, Ministerul Afacerilor Externe, denumit în
continuare MAE, asigură realizarea politicii externe a statului român, inclusiv participarea la
procesul de integrare europeană şi euroatlantică a României, şi colaborează la elaborarea,
fundamentarea şi realizarea politicii economice a României, în conformitate cu reglementările
legale în vigoare şi cu Programul de guvernare. Prin atribuţiile sale principale, MAE: · apără şi
promovează pe plan extern interesele naţionale ale României; · iniţiază activităţi internaţionale
menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de cooperare cu toate statele, întemeiate pe
principiile şi pe normele general admise ale dreptului internaţional; · asigură promovarea intereselor
României în organizaţii internaţionale cu caracter universal, european, euroatlantic, regional şi
subregional; · asigură conectarea ţării la instituţiile europene şi euroatlantice cu caracter politic,
strategic şi economic; · participă la coordonarea sistemului naţional de gestionare a afacerilor
europene; · punctul de contact al Uniunii este, respectiv punctul de contact cu instituţiile Uniunii
Europene în România Europene pentru sistemele de transmitere a informaţiilor în format electronic,
în conformitate cu cerinţele comunitare; · asigură, prin acţiuni de politică externă, consolidarea
statului de drept şi a structurilor democratice din societatea românească, precum şi proiectarea unei
imagini reale a României în lume; · urmăreşte evoluţia vieţii internaţionale şi semnalează tendinţele
care apar în contextul internaţional; · contribuie la asigurarea prezenţei active şi demne a României
şi a cetăţenilor săi pe plan internaţional; · promovează pe plan internaţional valorile democraţiei,
respectarea drepturilor omului, colaborarea paşnică şi solidaritatea umană; · apără în străinătate
drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, pe baza
legislaţiei române şi în conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi
multilaterale la care România este parte; · elaborează şi aplică politica statului român în domeniul
relaţiilor cu comunităţile româneşti din afara graniţelor şi acţionează pentru întărirea legăturilor cu
românii din afara frontierelor României şi pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui rezidenţi sunt; ·
iniţiază sau participă la negocierea tratatelor şi a altor înţelegeri internaţionale pentru România; ·
prezintă Guvernului, singur sau, după caz, împreună cu celelalte ministere, propuneri privind
semnarea, ratificarea, aprobarea sau acceptarea înţelegerilor internaţionale, aderarea la acestea ori
denunţarea lor, efectuează schimbul instrumentelor de ratificare, depune instrumentele de ratificare
sau de aderare, notifică aprobarea ori acceptarea înţelegerilor internaţionale şi denunţarea lor,
eliberează documente certificând deplinele puteri; · urmăreşte, direct sau în conlucrare cu
ministerele şi cu celelalte autorităţi publice centrale de specialitate, aplicarea prevederilor tratatelor
şi ale altor înţelegeri internaţionale la care România este parte şi prezintă propuneri pentru
îndeplinirea întocmai şi cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate; · exercită, în numele Guvernului
României, prerogativele de Agent guvernamental în procedurile în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei, îl informează constant pe
primul-ministru cu privire la activitatea Agentului guvernamental şi formulează propuneri de
acţiune; · elaborează sau cooperează cu ministerele şi cu celelalte autorităţi publice centrale de
specialitate la elaborarea proiectelor de acte normative care au legătură cu relaţiile externe şi cu
politica de comerţ exterior ale României; · asigură asistenţă permanentă şi coordonare în domeniul
relaţiilor internaţionale tuturor ministerelor; · formulează norme şi asigură sprijin instituţiilor
centrale de stat în materie de protocol şi curtoazie internaţională; · contribuie la monitorizarea
respectării angajamentelor asumate prin Tratatul de aderare la UE; · colaborează la elaborarea
politicii României în domeniul relaţiilor economice internaţionale; · promovează interesele
economice ale României în relaţiile cu alte state, precum şi cu organizaţiile economice cu vocaţie
universală, cu caracter regional şi cu alte grupări economice; · participă sau colaborează, după caz,
la negocierea şi la încheierea de tratate, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale cu caracter
economic sau pentru stabilirea cadrului juridic necesar, în vederea desfăşurării relaţiilor comerciale
externe ale României, potrivit legii; · păstrează originalele tuturor înţelegerilor internaţionale
bilaterale şi copiile certificate de pe înţelegerile internaţionale, originalele înţelegerilor
internaţionale al căror depozitar este România şi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din această
calitate; · păstrează sigiliul de stat al României; · supune spre aprobare scrisorile de acreditare,
cererile de agrement şi de exequatur; ţine legătura cu misiunile diplomatice şi cu oficiile consulare
din România în conformitate cu regulile şi cu practica internaţională; · organizează, îndrumă şi
controlează activitatea misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României; · organizează
curierul diplomatic; · asigură aplicarea politicii naţionale în domeniul relaţiilor culturale, ştiinţifice
şi de învăţământ cu alte state; · contribuie la cunoaşterea şi difuzarea valorilor culturii, ştiinţei şi
învăţământului românesc şi sprijină participarea României la manifestări internaţionale de profil.
Pentru realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, MAE exercită următoarele funcţii: ·
funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de
guvernare în domeniul său de activitate; · funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea
cadrului normativ şi instituţional pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniul său de
activitate; · funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului
României, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate; · funcţia de autoritate
de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor legale din
domeniul său de activitate şi a celor privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor care îşi
desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa; · funcţia de administrare, prin care se
asigură administrarea patrimoniului său, potrivit dispoziţiilor legale. Ministerul Afacerilor Externe
(MAE) este organizat şi funcţionează în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 1040 din 19
octombrie 2011 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe. Întreaga
activitate a ministerului este condusă de ministrul Afacerilor Externe, care totodată îl reprezintă în
raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate,
precum şi în justiţie. De asemenea, ministrul Afacerilor Externe răspunde de întreaga activitate a
ministerului în faţa Guvernului, precum şi, în calitate de membru al Guvernului, în faţa
Parlamentului. Ministrul Afacerilor Externe este ajutat în activitatea sa de: Secretarul de stat pentru
afaceri europene; Secretarul de stat pentru afaceri strategice; Secretarul de stat pentru afaceri
globale; Secretarul de stat pentru relaţia cu Parlamentul şi diplomaţie publică; Secretarul general;
Secretarul general adjunct. Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul pentru controlul
exporturilor - ANCEX, funcţionează ca autoritate naţională în domeniul controlului exporturilor de
produse cu dublă utilizare, controlul exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse
militare. Activitatea specifică a ministerului este desfăşurată de personalul diplomatic şi consular,
ale cărui statut, drepturi şi obligaţii sunt stabilite de Legea nr. 269/2003 privind Statutul corpului
diplomatic şi consular al României. Personalul diplomatic şi consular activează în administraţia
centrală sau în serviciul exterior. Numărul maxim de posturi în Ministerul Afacerilor Externe este
de 742 în Centrala MAE (exclusiv demnitarii şi cabinetul ministrului) şi 1317 pentru Serviciul
exterior. Serviciul exterior al Ministerului Afacerilor Externe cuprinde misiunile diplomatice,
oficiile consulare şi institutele culturale. În subordinea MAE funcţionează următoarele instituţii:
Comisia Fulbright Institutul Diplomatic Român Institutul "Eudoxiu Hurmuzachi" pentru românii de
pretutindeni. Din fondurile Ministerului Afacerilor Externe sunt finanţate şi secretariatele Asociaţiei
de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene
şi Casei Americii Latine.
II.4. Particularitățile misiunilor diplomatice din cadrul spațiului roman Activitatea diplomatică este
reglementată de normele dreptului internaționale, care inițial erau norme cutumiare, recunoscute ca
obligatorii, devenite mai apoi norme juridice internaționale în baza procesului de codificare a
cutumelor existente. În România stabilirea posturilor consulare onorifice este independentă de
procedura numirii și admiterii șefului de post consular, de unde reiese că într-un post consular
onorific, odată înființat, va putea fi numit un alt șef de post consular, fără a relua întreaga procedură
de înființare a postului consular onorific. Corpul diplomatic îndeplinește acte juridice relevante în
cazurile când există necesitatea unei intervenții la acest nivel. Drept exemplu ne poate servi cazul
când sunt prezente note de protes în legătură cu violarea normelor de drept internațional. În cadrul
spațiului roman, noțiunea de “ corp diplomatic”este atribuită nu numai agenților străini, conform
uzanțelor internaționale, ci și diplomaților romani angajați în Ministerul Afacerilor Externe pentru
activitatea în administrația centrală sau la misiunile diplomtice, acest fapt provocând adesea diverse
neclarități urmare a existenței a două corpuri diplomatice la București, cel străin șic el roman.
Reguli generale privind activitatea si conduita personalului din serviciul diplomatic al Romaniei.
Agentul diplomatic este reprezentantul oficial al statului si purtatorul intereselor sale nationale, ca si
ale cetatenilor lui, in strainatate. In acelasi timp, atat prin activitatea pe care o desfasoara, cat si prin
conduita sa generala in mediul cu care vine in contact, el contribuie la formarea, in statul unde este
acreditat, ca si in randul cetatenilor acestuia, a perceptiei asupra tarii pe care o reprezinta.
Am dus, de fapt, tara - acolo unde ma aflam; a stii sa te faci iubit cand reprezinti tara ta, inseamna a
o servi' - spunea Nicolae Titulescu.
Prin forta lucrurilor, natura acestei misiuni impune profesionalism si competenta, loialitate si
corectitudine, aptitudini si pasiune. Ea ofera satisfactii, dar presupune si obligatii, precum si unele
privatiuni. In toate timpurile, diplomatii au fost considerati ca facand parte din elita societatii.
II.5. Unele considerente privind componenta personalului serviciului exterior al Romaniei:
Potrivit organizarii, misiunile diplomatice, oficiile consulare si centrele culturale ale tarii noastre
sunt incadrate cu personal diplomatic si consular, precum si cu personal tehnico-administrativ si de
serviciu necesar.
In categoria personalului diplomatic sunt inclusi, de asemenea, atasatii militari si adjunctii acestora,
precum si referentii de specialitate (c 848g66i ifratorii).
Desi intr-o compozitie variata, personalul serviciului exterior proiecteaza imaginea unui corpus
unitar. Diferitelor sale componente le revin atributii, indatoriri si responsabilitati specifice, dar,
totodata, si o serie de obligatii comune, valabile pentru intregul personal. Pozitia sefului misiunii
diplomatice
Sefii oficiilor diplomatice ale Romaniei detin un loc aparte si au un rol primordial in cadrul
serviciului exterior al tarii.
Definind acest statut distinct, reglementarile privind organizarea, atributiile si modul de functionare
ale Ministerului Afacerilor Externe stipuleaza ca seful misiunii diplomatice este 'reprezentantul
unic' al Romaniei in statul acreditar.
Seful misiunii diplomatice are, deci, in statul in care este acreditat, o competenta generala de
reprezentare a Romaniei si de aparare a intereselor statului roman, ale persoanelor juridice si ale
cetatenilor romani, in conformitate cu normele dreptului international. In statul in care este
acreditat, seful misiunii diplomatice reprezinta statul roman fata de orice persoana fizica si juridica
romana sau straina, trimis in misiune permanenta ori temporara sau aflat in orice alta calitate in acel
stat.
Calitatea de 'reprezentant unic' al Romaniei in statul acreditar comporta, pentru seful misiunii
diplomatice, obligatii si raspunderi care, impreuna cu atributele si competentele speciale cu care
este investit, configureaza dimensiunea reala a misiunii sale. Seful misiunii asigura: -
reprezentarea statului roman in relatiile cu autoritatile tarii de resedinta, precum si cu sefii oficiilor
diplomatice ale celorlalte tari acreditati in capitala respectiva si asigura exercitarea celorlalte functii
ale diplomatiei; - comunicarea cu autoritatile tarii de resedinta, prin transmiterea mesajelor primite
din tara sau preluarea mesajelor primite din partea acestora in vederea transmiterii lor in tara; -
purtarea de negocieri in probleme concrete; - prezentarea realitatilor din Romania; - informarea
asupra tarii in care este acreditat si - protejarea drepturilor statului si cetatenilor romani. Activitatea
sefului misiunii si priceperea sa de a avea acces si audienta la autoritatile tarii de resedinta, la
cercurile politice, economice, culturale, de presa si, in general, la opinia publica sunt definitorii
pentru nivelul si continutul relatiilor Romaniei cu statul acreditar. In acelasi timp, seful misiunii
este factorul decizional al organizarii si indrumarii intregii activitati a misiunii diplomatice,
coordonatorul intregului personal, in ceea ce priveste activitatea profesionala si implicarea in
rezolvarea obligatiilor de serviciu; cunoasterea realitatilor romanesti pentru a le putea propaga;
rigoarea si demnitatea cu care sunt sustinute interesele statului roman; relatiile pe care le dezvolta
cu autoritatile locale, partidele politice, cercurile economice, academice, universitare, culturale si
stiintifice si cu cetateni ai statului acreditar, relatiile in cadrul corpului diplomatic si cu
reprezentantii presei scrise si vorbite; raporturile cu cetatenii romani din tara de resedinta si romani
din diaspora. Pozitia centrala pe care o detine seful misiunii diplomatice, autoritatea si prestigiul
sau, propria sa conduita, tactul si exigenta, cordialitatea, impartialitatea si solicitudinea in relatiile
cu personalul misiunii si familiile acestuia se constituie, totodata, in premise favorabile dezvoltarii
unor raporturi bazate pe colaborare si consideratie reciproca, inclusiv pentru modelarea
comportamentului membrilor misiunii, in vederea realizarii unei atmosfere propice desfasurarii in
mod optim a activitatii.
Intregul personal al oficiului diplomatic este subordonat sefului de misiune si are obligatia sa
respecte dispozitiile acestuia, sa indeplineasca sarcinile concrete pe care i le stabileste. Personalul -
diplomatic, tehnic, administrativ sau de serviciu - care nu se conformeaza acestei exigente se
descalifica pentru activitatea in serviciul exterior al Romaniei.
II.6. Norme si principii de conduita pentru intregul personal Conduita si activitatea personalului din
serviciul diplomatic trebuie sa fie conforme cu normele stabilite de Statutul Corpului Diplomatic si
Consular al Romaniei, precum si de Conventiile privind relatiile diplomatice (Viena 1961) si
consulare (Viena 1963).
In conformitate cu prevederile din Statut, personalul din serviciul diplomatic are obligatia de a
actiona pentru promovarea politicii externe a tarii 'astfel cum este stabilita de guvernul roman', iar
comportarea sa nu trebuie sa vina in conflict cu indatoririle si calitatea ce ii revin. Nici un angajat
din serviciul diplomatic nu are dreptul sa critice in public politica guvernului. Responsabilitatea
pentru orientarea politicii revine guvernului - confirmat in mod democratic, iar personalul
serviciului diplomatic are obligatia sa o aplice in mod riguros. Eventualele divergente de convingeri
sau opinii personale ce pot aparea se discuta cu ministrul afacerilor externe, membru al guvernului.
In cazul persistentei lor, solutia consta in demisia din corpul diplomatic.
Statutul Corpului Diplomatic si Consular al Romaniei prevede obligatia imperativa, potrivit careia
membrii serviciului diplomatic 'nu pot face parte din partide politice sau alte organizatii cu caracter
politic, nu se vor implica in activitatile partidelor si organizatiilor politice si nu se vor situa pe
pozitiile acestora'.
In acest cadru legal si, totodata, pe baza regulilor rezultate din practica altor state, personalul din
serviciul diplomatic al Romaniei are urmatoarele obligatii concrete: a) sa dovedeasca loialitate
neconditionata si onestitate fata de tara, Constitutie, Presedinte si guvern si sa actioneze cu
perseverenta si raspundere pentru realizarea politicii externe a statului roman; b) sa apere
interesele statului roman si ale cetatenilor romani in tara de resedinta; c) sa apere interesele
statului roman si reglementarile specifice activitatii in serviciul extern, sa pastreze
confidentialitatea in legatura cu faptele, informatiile sau documentele de care iau cunostinta in
exercitarea functiei;
d) sa nu faca declaratii care ar putea prejudicia relatiile Romaniei cu tara de resedinta sau cu alte
state ori organizatii internationale sau care ar putea crea Guvernului Romaniei dificultati in
realizarea politicii sale externe;
e) sa nu se angajeze, sa nu faca promisiuni si sa nu exprime pozitii neautorizate, care ar putea
implica sau angaja Guvernul Romaniei;
f) sa nu se angajeze in activitati care ar intra in conflict cu indatoririle si responsabilitatile
oficiale;
g) sa respecte legile statului pe teritoriul caruia isi desfasoara activitatea si sa nu se lase implicat
in activitati care ar reprezenta un amestec in treburile interne ale statului respectiv, fata de
organizatiile internationale la care Romania participa, sa aiba o comportare conforma cu obligatiile
care rezulta din statutul acestora pentru statele membre;
h) sa actioneze impartial si sa nu aplice tratamente preferentiale unor institutii sau persoane
particulare din tara de resedinta;
i) sa aiba, in toate imprejurarile, o comportare demna si corecta, o tinuta ireprosabila;
j) sa nu foloseasca pozitia sa oficiala pentru a-si crea avantaje de ordin personal si sa nu exercite
in tara in care functioneaza activitati profesionale sau comerciale in vederea unui beneficiu
personal;
k) sa protejeze si sa conserve bunurile misiunii si sa nu le foloseasca pentru alte activitati in afara
celor autorizate;
l) sa-si indeplineasca cu buna credinta obligatiile cetatenesti (inclusiv toate obligatiile financiare
impuse prin lege);
m) sa pastreze, in contactele cu strainii, discretia necesara asupra vietii interne a oficiului
diplomatic, precum si cu privire la colegii de munca si relatiile dintre acestia, si sa semnaleze
sefului misiunii, respectiv conducerii ministerului, aspectele deosebite care ar rezulta din contactele
oficiale sau ocazionale. Personalul roman aflat la post contribuie la imaginea tarii in strainatate.
Aceasta presupune ca, atat el cat si familiile, prin tinuta vestimentara, modul de comportare in
public, modul de a se adresa in contactele oficiale sau ocazionale, modul de a vorbi pe strada si in
societate, sa nu fie provocator fata de mediul in care traieste si sa nu afecteze negativ imaginea tarii,
aplicand principiul 'respecta-te pentru a fi respectat'. Pe de alta parte, este necesar sa se evite zonele
frecventate de categorii ale populatiei de conditie precara (talciocuri, magazine periferice, localuri
indoielnice din punctul de vedere al moralitatii etc.), sa se abtina de la consumul de bauturi
alcoolice, sa evite cu desavarsire consumul de droguri si orice contacte cu persoane implicate in
traficul de stupefiante.
II.7. Norme specifice, derivand din privilegiile si imunitatea diplomatica si consulara
Scopul privilegiilor si imunitatilor care se acorda personalului serviciului diplomatic este de a
asigura conditii corespunzatoare si protectia necesara pentru functionarea eficienta a misiunilor
diplomatice si consulare. Personalul serviciului diplomatic are, de aceea, obligatia de a nu abuza de
privilegiile si imunitatile de care beneficiaza in virtutea calitatii sale oficiale. Totodata, trebuie sa
manifeste maximum de atentie si prudenta pentru a nu fi implicat in situatii care pot duce la
compromiterea sa. Astfel: - Este de cea mai mare importanta ca personalul serviciului diplomatic
care se ocupa de manuirea de fonduri financiare sa evite orice neregula ce ar putea rezulta din
asemenea operatiuni (acceptarea de recompense, nerespectarea unor reglementari financiare ale
tarii de resedinta, semnaturi pe acte ilegale, oferirea, solicitarea sau acceptarea de favoruri ori
avantaje personale); - Greselile de circulatie rutiera comise de personalul diplomatic tind sa
genereze publicitate defavorabila si critici in toate tarile; este de aceea important ca personalul de la
oficii sa respecte regulile locale de circulatie si parcare. - Detinerea de catre diplomati de date si
informatii confidentiale provenind din diverse surse, inclusiv de la alte guverne, reclama prudenta si
o grija speciala pentru protejarea acestora si respectarea reglementarilor in materie. Imunitatea
diplomatica nu inlatura interesul organelor de specialitate in orice tara de a incerca sa intre in
posesia unor asemenea date si informatii. Incalcarea legilor, neglijenta, implicarea in activitati care
pot fi interpretate ca fiind ilegale sau manifestari de indiscretie pot crea conditii favorizante pentru
aceste autoritati. - Membrii personalului misiunii au, de aceea, obligatia sa semnaleze imediat
sefului oficiului situatiile sau incidentele care ar putea afecta negativ persoana lor sau securitatea
oficiului. - Este important ca personalul din serviciul diplomatic sa nu aiba legaturi sau obligatii
care l-ar putea influenta in indeplinirea cu obiectivitate a misiunii sale. In acest scop, el nu poate
accepta bani, cadouri, bunuri sau orice alta forma de recompensa pentru servicii efectuate. Aceasta
nu exclude, totusi, in functie de practica locala, acceptarea unor mici atentii simbolice, care pot
constitui o expresie normala de politete - cu informarea sefului de misiune. - Orice folosire, in alt
scop decat cel legal, a curierului diplomatic si a altor facilitati privind corespondenta constituie un
abuz, care poate crea complicatii in relatiile cu statul acreditar. - Personalul serviciului diplomatic
are datoria sa respecte legile locale privind cumpararea, respectiv, vinderea bunurilor procurate cu
scutiri diplomatice, si daca statele respective percep taxe pe comercializarea acestor bunuri, sa se
asigure de plata lor inainte de a parasi postul. - Se interzice cu desavarsire implicarea in operatiuni
legate de 'bursa neagra' si 'piata valutara paralela' sau alte activitati, cum sunt: vinderea de bunuri
personale unor persoane neautorizate; tranzactii personale, fara autorizatie oficiala; actionarea ca
intermediar in transferul de fonduri particulare ale unor persoane intr-o alta tara; trecerea de bani
peste frontiera acolo unde legile locale privind schimbul valutar interzic exportul de valuta
nationala si/sau importul de valuta straina; contractarea de imprumuturi de la banci sau de la
persoane straine. - Conventiile de la Viena (privind relatiile diplomatice - 1961 si relatiile consulare
- 1963) contin si alte reglementari ce trebuie respectate, inclusiv, interdictia pentru lucratorii din
serviciul diplomatic si consular de a se angaja, in scopul realizarii de profit personal, in orice alta
activitate profesionala sau comerciala (in caz contrar se iese de sub beneficiul privilegiilor si
imunitatilor diplomatice). Regulamentul elaborat recent in Centrala MAE cuprinde, in
detaliu, principii, reguli si norme pe care personalul serviciului diplomatic are obligatia sa le
respecte si sa le aplice - ca reprezentanti ai Romaniei in strainatate - ele constituind precizari sau
dezvoltari specifice ale indatoririlor ce decurg din statutul functionarului public si reglementarile
internationale - general acceptate.
II.8. Profilul candidatului MAE Ţinând cont de complexitatea activităţii diplomatice, calităţile şi
abilităţile pe care MAE le aşteaptă de la un candidat ţin atât de pregătirea profesională, cât şi de
abilităţile personale şi profilul psio-comportamental. Astfel, un viitor diplomat ar trebui să fie
înzestrat cu o serie de calităţi precum: precizie, calm, răbdare, bună dispoziţie, modestie şi loialitate,
la care se adaugă calităţi subînţelese precum inteligenţă, discernământ, prudenţă, şarm, curaj şi tact.
La aceste calităţi personale, se adaugă competenţe profesionale: abilităţi lingvistice şi înclinaţie
către asimilarea cu uşurinţă a noi competenţe, cunoştinţe generale privind relaţiile internaţionale,
precum şi cunoştinţe specializate pentru anumite domenii de activitate precum cel juridic, economic
sau consular, abilităţi de scriere a unui discurs, capacitate de sinteză şi analiză, abilităţi dezvoltate
de comunicare scrisă şi verbală, abilităţi de negociere, flexibilitate, creativitate şi capacitate de
adaptabilitate în medii multiculturale, învăţare activă.
BIBLIOGRAFIE: Hotarire Nr. 1.040 din 19 octombrie 2011 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Afacerilor Externe LEGE Nr. 269 din 17 iunie 2003 privind Statutul Corpului
diplomatic şi consular al României Anghel I., Draptul diplomatic și consular, București, 1996
Bonciog A., Drept diplomatic, Paideea, București, 1997 Berindei D., Din începuturile diplomaţiei
româneşti moderne, Editura Politică, Bucureşti ,1965. Buruian Al., Introducere în practică
diplomatică și procedura internațională, Cartier juridic, București, 2000. Buzatu G., Discursuri şi
dezbateri parlamentare 1864-2004, Editura Mica Valahie, 2006. Klebes H., Diplomația
parlamentara, București, 1998. Maliţa M., Diplomaţia - Şcoli şi instituţii, ediţia a doua, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975. Rizescu G., Diplomația parlamentara si rolul ei în
soluționarea problemelor internaționale, Lumaina Lex, București, 2000. Resurse on-line
http://www.mae.ro/ � Mircea Maliţa, Diplomaţia - Şcoli şi instituţii, ediţia a doua, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.430. � Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei
româneşti moderne, Editura Politică, Bucureşti ,1965, p.138. Gheorghe Buzatu, Discursuri şi
dezbateri parlamentare 1864-2004, Editura Mica Valahie, 2006, p. 341. � Maliţa M., op. cit., p.
437. PAGE 3