1501.

Enea Silvio Piccolomini, Cosmographia, prezintă date referitoare la

originea poporului român.
,,Regiunea Transilvaniei este aşezată dincolo de Dunăre. A fost locuită odinioară de daci, popoare viteze
şi vestite prin multe înfrângeri ale romanilor: în vremea noastră e locuită de trei popoare: saşii, secuii
şi românii. Saşii îşi trag originea din Saxonia, bărbaţi puternici şi deprinşi cu lupta…Românii sunt un
neam italic după cum vom arăta ceva mai apoi, totuşi vei găsi printre transilvăneni puţini bărbaţi cu
experienţă care să nu cunoască limba ungară... etc.
... Ioan de Hunedoara, a cărui reputaţie o întunecă pe a celorlalţi, nu a sporit gloria ungurilor cât a
romanilor din mijlocul cărora se născuse. Valahia este o regiune vastă care începând de la [hotarele]
Transilvaniei se întinde până la Marea Neagră, este netedă aproape în întregime şi e lipsită de (cursuri
de) ape. Spre miazăzi se află fluviul Dunărea, la nord sunt ruşii pe care cei din vremea noastră îi numesc
ruteni şi către râul Nistru neamurile nomade ale sciţilor pe care îi numim azi tătari. Acest pământ a fost
locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe, şi au pricinuit multe
înfrângeri Traciei. În cele din urmă au fost subjugaţi şi zdrobiţi de forţele romane. Şi a fost acolo după
o colonie de romani, care să-i ţină în frâu pe Daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care
a fost numită Flacchia. Apoi după o lungă bucată de timp, alternându-se numele, aşa cum se întâmplă
a fost numită Valahia, şi în loc de flacci [locuitorii] au fost numiţi valahi. Acest popor până acum are
un grai roman, deşi schimbat în mare parte şi abia putând fi înţeles de un om din Italia...

1532. Francesco della Valle, Însemnări despre originea, obiceiurile şi oraşele

românilor
,,Târgoviştea este un oraş nu prea mare, aşezat în şes şi înconjurat de ziduri. Castelul din acel (oraş),
în care locuieşte domnul ţării, e împrejmuit cu pari de stejar foarte groşi. Locuitorii trăiesc după legea
ortodoxă şi se îmbracă în haine lungi, purtând pe cap căciuli asemenea celor croate. Limba lor e puţin
deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani
spunând că au venit din vremuri străvechi, de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul
întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte, adică
ştii să vorbeşti limba română, din cauză că limba lor s-a stricat. Căci ei sunt oameni barbari şi aspri în
obiceiuri. În acest oraş a fost înălţată o biserică a sfântului Francisc (având) câţiva călugări observanţi,
care fac slujba bisericească potrivit regulilor bisericii romane. Această ţară e foarte mănoasă, are de
toate în afară de vin; în locul căruia oamenii obişnuiesc să bea bere. Pe un deal în faţa oraşului se află
o mânăstire sau mai degrabă o abaţie foarte mare, în care locuiesc nişte călugări greci care ne-au făcut
o foarte bună primire şi neau povestit toată istoria aşezării locuitorilor din această ţară, după cum
urmează. Precum că împăratul Traian, învingând şi cucerind această ţară, a împărţit-o între soldaţii
săi şi a prefăcut-o în colonie romană, încât aceştia trăgându-se, după cum se spune, din vechi (colonişti)
păstrează numele de romani. Dar în decursul veacurilor au schiminosit aşa de mult numele ca şi
obiceiurile şi limba, că abia îi mai poţi înţelege, de aceea îşi zic astăzi români. Aceasta este tot ce am
putut afla de la acei călugări…

Sec. X. Povestea vremurilor de demult. Despre aşezarea maghiarilor în câmpia

Panoniei
,,Anul 6406 (896) ungurii trecură pe lângă Kiev, peste muntele care şi astăzi se numeşte unguresc
(Ugorş Koie) şi au ajuns la Nipru şi-şi întinseră corturile, căci ei erau nomazi, cum sunt şi Polovţii
(cumanii). Venind din răsărit, ei mergeau grăbiţi prin munţii cei înalţi, cari s-au numit ungureşti şi
începură să lupte cu Volochii şi cu Slavii care trăiau acolo”.
(Cronica lui Nestor la G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor

cca Sec. XII. Anonymus, Gesta Hungarorum. Pătrunderea maghiarilor în

Transilvania
,,Şi le lăuda pământul Pannoniei ca fiind extraordinar de bun. Căci spuneau că acolo curg cele mai
renumite izvoare de ape, Dunărea şi Tisa şi alte prea vestite ape, pline cu peşte bun. Că această ţară o
locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea regelui Athila,
pământul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi
cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc
pe moşiile Ungariei. Dar să lăsăm aceasta! Iar ducele Arpad, trecând câteva zile, după ce s-a sfătuit cu
nobilii săi, a trimis soli în fortăreaţa Byhor, la ducele Menumorut, cerându-i ca din drepturile strămoşului
său, regele Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nirului şi până la Poarta
Mezesyna. Trimişii lui Arpad însă, Usubuu şi Veluc au trecut peste fluviul Tisa la vadul Lucy. Şi, după
ce au pornit de aici, sosind în fortăreaţa Byhor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile

1
pe care i le trimisese ducele lor. În urmă însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul
pe care lam numit mai sus. Iar ducele Menumorut, i-a primit cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diferite
daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă. Totuşi le-a dat răspunsul, zicându-le: «Spuneţi lui
Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori îi suntem ca un amic, unui amic, cu toate ce-i sunt
necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre
nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un
foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici
din dragoste, nici din frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra
lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui. Athila, care se
numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu,
acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă
din mâinile mele».

Sec.XI. Viaţa Sfântului Gerard. Despre formaţiunea politică condusă de Ahtum

,,În zilele acelea, era în oraşul Mureşana (Marisena) un oarecare voievod (princeps) cu numele Ahtum,
foarte puternic, care a fost botezat în oraşul Vidin după legea grecilor. Acesta era foarte slăvit în virtutea
şi puterea sa (...). De aceea întrecea pe rege în mulţimea ostaşilor şi nu-l prea lua În seamă. Avea chiar
o mulţime fără număr de cai neîmblânziţi, afară de cei îngrijiţi şi păstraţi de slugi acasă. Ale sale erau
şi turmele nesfârşite care toate îşi aveau păstorii lor anumiţi, de asemenea avea şi moşii (allodia) şi curţi
(curiae). Şi-a întins puterea sa peste sarea regească ce cobora pe Mureş, punând în porturile acelui râu,
până la Tisa, vame şi paznici şi a pus vama asupra tuturor”.

Simon de la Keza. Gesta Hungararum. Despre convieţuirea românilor cu secuii

“Mai rămăseseră dintre huni 3000 de bărbaţi care au scăpat cu fuga din războiul Crimhildira
(Crimhilda)care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas în Câmpia Cigla (loc neidentificat) până
la vremea lui Arpad. Aceştia nu s-au chemat huni, ci secui, căci aceşti secui sunt rămăşiţe ale hunilor
care, când au aflat că unghurii se întorc din nou în Panonia, le-au ieşit în cale când se întorceau la hotarele
Rutenoiei, şi după ce au cucerit împreună Panonia au dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia
Panoniei, ci, vecini cu românii, au avut aceiaşi soartă în munţi. De aceea, amestecându-se cu românii se
spune că se folosesc de literele acestora”.

1222. Diploma regelui Andrei al II-lea. Aşezarea cavalerilor teutoni în Ţara

Bârsei şi privilegiile acordate acestora
“Am dăruit din dragoste frăţească lui Hermann magistrul ordinului ospitalierilor Sfintei Maria a
teutonilor din Ierusalim şi fraţilor săi, atât de faţă cât şi viitori, aceea ţară numită Bârsa, în Transilvania
dinspre cumani, deşi deşartă şi nelocuită, ca să o locuiască în pace şi să o stăpânească liber, pe veci,
pentru ca, prin aşezarea lor să se întindă regatul (…). Afară de asta le-am îngăduit ca, dacă în numita
ţară a Bârsei se va găsi aur sau argint, jumătate din el să fie dus vistieriei regale de către fraţi, iar restul
să-l oprească pentru ei. Pe deasupra, le-am dat pe deplin târguri libere şi vămile târgurilor din acea
ţară; şi, ca o întărire a regatului împotriva cumanilor, le-am dat voie să-şi ridice cetăţi şi oraşe de
piatră, pentru ca să fie în stare să facă faţă duşmanilor (…). Să nu fie supuşi judecăţii sau jurisdicţiei
nimănui altuia decât
regelui (…). Iar primul hotar al acestui ţinut începe de la întăriturile cetăţii Hălmeag şi merge până la
întăriturile cetăţii Hngra pe Olt până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt. Mai adăugăm că le dăruim
susnumiţilor fraţi şi cetatea Cruceburg (Rîşnov) pe care pomeniţii fraţi o clădiseră din nou, împreună cu
livezile din jurul aceleia şi ţinutul de la capătul pământului Cruceburg, ce merge până la hotarele
brodnicilor şi de cealaltă parte, de la întăriturile Hălmegului până la izvorul apei ce se cheamă Bârsa
şi de aici înaintează până la Dunăre (…). Am mai îngăduit zişilor fraţi să ţină liber pe râul Olt şase
corăbii şi pe râul Mureş alte şase, care să ducă sare prin tot regatul nostru la mers în jos, iar la venit în
sus să aducă alte lucruri; şi le-am dat pe vecie în mod liber şi oriunde ar voi mine de sare numite ocne
îndestulătoare pentru acele douăsprezece corăbii. Totodată i-am iertat pe ei şi pe oamenii lor de plata
oricărei vămi când vor trece prin ţara secuilor sau prin ţara românilor.”

1247. Diploma cavalerilor ioaniţi

“... Bela ... regele Ungariei... Totuşi, aşa le dăm (acele venituri) încât jumătate din toate foloasele şi
veniturile şi slujbele din întreaga ţară a Severinului pomenită şi din cnezatele numite mai sus să ne

2
rămână nouă şi urmaşilor noştri, iar cealaltă jumătate o lăsăm pentru folosul casei mari sus pomenite...,
lăsând la o parte de asemenea toate morile dintre hotarele
teritoriilor amintite, atât cele clădite, cât şi cele ce se vor clădi, în afară de cele din ţara Litua, de
asemenea cu toate clădirile şi semănăturile, făcute cu cheltuiala fraţilor zisei case, de asemenea cu
fânaţele şi păşunile pentru vitele şi oile lor, la fel şi cu pescăriile, care sunt acum sau care se vor face de
către dânşii, pe care toate le lăsăm în întregime în folosul fraţilor acestora, afară de pescăriile de la
Dunăre şi heleşteiele de la Celeiu pe care le ţinem spre folosul împreună al nostru şi al acestora (al
cavalerilor). De asemenea dăruim casei (Ospitalierilor), ca şi mai sus, să strângă jumătate din toate
veniturile şi foloasele ce se vor aduna pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara Litua afară de
ţara Haţegului, cu cele ce se ţin de dânsa. Voim însă, ca amintiţii români să ajute pe numiţii fraţi cu
oastea lor spre apărarea ţării şi spre înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini,
iar la rândul lor, în prilejuri asemenea, fraţii înşişi să fie datori să dea sprijin şi ajutor (românilor) cât le
va sta în putinţă. Pe lângă acestea, cu privire la sarea ce le-am îngăduit s-o transporte în chip îndestulător
spre folosinţa acestei ţări şi a părţilor dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania, ei vor putea s-o scoată din
orice ocnă din Transilvania de unde le va fi mai uşor, cu cheltuiala – dimpreună a noastră şi a lor –
păzindu-se întru toater drepturile episcopilor, tot aşa şi din banii ce vor umbla acolo în voia regelui şi cu
sfatul preceptorului acestei case, din acea vreme, jumătate ţinem pentru noi, precum s-a spus şi despre
celelalte venituri, iar cealaltă jumătate va rămâne spre folosul zisei case, păzindu-se drepturile bisericilor
.... Mai adăugăm, că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru – de care lucru să ne ferească
Dumnezeu – a cincea
parte din ostaşii teritoriilor amintite să fie datori a veni în oastea noastră şi a pleca la război pentru
apărarea ţării noastre. Iar dacă vom pleca cu oaste spre Bulgaria, Grecia şi Cumania, va ieşi a treia parte
din cei în stare a merge la război şi din prada de război, atât din cea mişcătoare cât şi din cea
nemişcătoare, numita casă îşi va primi partea după numărul ostaşilor din ţara Severinului şi după armele
lor... .... Aşadar mânaţi de acest gând, am hotărât în acest chip – stând la sfat împreună cu venerabilul
bărbat Rembaldus, marele preceptor al casei Ospitalierilor din ierusalim din părţile de dincoace de mare,
.... îi dăm şi îi dăruim, lui şi printr-însul numitei case, întreaga ţara Severinului, împreună cu munţii
acesteia şi cu toate celelalte locuri ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Fărcaş până la râul
Olt, afară de ţara cnezatului lui Litovoi voievodul, pe care o lăsăm românilor, după cum au avut-o
aceştia şi
până acum... Pe lângă aceasta, am mai dăruit amintitului preceptor şi, printrînsul casei Ospitalierilor,
toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, în aceleaşi condiţii arătate mai sus despre ţara
Severinului, afară de ţara lui Seneslau voievodul românilor, care rămâne acelora, după cum au avut-o
şi până acum şi întocmai în acele condiţii rânduite mai sus cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să
trecem sub tăcere aceasta, că de la cea dintâi aşezare a pomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de
ani, toate veniturile ţării Cumaniei în întregime le va strânge numita casă, afară de cele din ţara amintită
a lui Seneslau, din care vor primi numai jumătate din venituri şi foloase. De atunci, jumătate din toate
veniturile, foloasele şi slujbele, încuviinţate şi jurate de înălţimea regală, vor fi plătite vistieriei regale
de către fraţii acelei case aşa fel, ca din cinci în cinci ani, trimisul nostru osebit va trebui să socotească
veniturile, foloasele şi slujbele venite de acolo. Iar cheltuielile ce se vor face cu paza cetăţilor sau
întăriturilor, trebuie să le purtăm noi împreună cu acei fraţi, păstrându-se alte condiţii pentru noi,
păstrându-se şi excepţiunile din partea Ospitalierilor din ţara Cumeniei, cum ar fi cu privire la biserici,
mori şi toate celelalte care s-au spus mai sus una câte una, în legătură cu Severinul. La zidirea cetăţilor
în amintita ţară a Cumaniei, precum şi la apărarea ţării Cumaniei împotriva oricăror duşmani, vom sta
în ajutorul fraţilor cu sfaturi şi cu puterea când va fi nevoie şi când vom fi chemaţi de aceşti fraţi vom
merge înşine, de nu vom fi împiedicaţi de alte lucruri. Le-am dăruit acelora pământ de 400 de pluguri
în Feketig sau în alt loc în Transilvania şi vom împlini acest număr la intrarea în ţara Cumeniei sau în
Severin, unde vom crede a fi mai de folos numiţilor fraţi, despre care danie vom face scrisoare
deosebită....”

1330. Cronica pictată de la Viena. Victoria de la Posada a lui Basarab I, domnul

Ţării Româneşti.
“În acelaşi an... în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste, – nu însă toată puterea
sa armată, căci trimisese soldaţi la hotarul ţării în diferite expediţii, împotriva numeroşilor săi duşmani
– şi la îndemnul voievodului ardelean Thoma şi a lui Dionisie fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a
dus în persoană, în luna septembrie, prin Severin, în ţara voievodului vlahilor Bazarad, ţară care nu
3
poate fi locuită de un popor neobicinuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Bazarad, sau cel puţin să
dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu
credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.
După ce regele a cuprins Zeurinul (Severinul) şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie
împreună cu demnitatea de ban. Făcânduse aceasta, Bazard a trimis la rege o solie vrednică de toată
cinstea ca să-i spună regelui: ,,Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu
voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 mărci de argint, şi voi lăsa în pace şi Zeverinul, cu toate ce se
ţin de el, pe care acum, cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez coroanei
voastre, îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voiu trimite la curtea voastră pe unul din fiii
mei, pentruca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi
să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentrucă dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi
putea niciodată să înconjuraţi primejdia”. Regele, auzind aceasta, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de
soli cu următoarele vorbe, zicându-le: ,,Să spuneţi aşa lui Bazard, că el e păstorul oilor mele şi ei, din
ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate”. Atunci un baron credincios cu numele Danciu, comite de
Zalyom şi de Liptou, aşa a grăit regelui: ,,Stăpâne, acest Bazard se adresează către voi cu
mare smerenie şi spre cinstea voastră; pentru aceasta răspundeţi-i în scrisoarea voastră cu fervoarea
bunătăţii regale şi arătaţi-i deplină iubire şi milostivire”. Regele atunci a repetat vorbe de sumeţie şi de
ameninţare pomenită mai sus şi părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit îndată mai departe, ca apoi să
dea lupta. Şi neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară necunoscută, între munţi şi dealuri
cu păduri, au început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii. De aceea, s-a ordonat o
împăcare cu Bazard, dându-şi acesta cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor
oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept, şi astfel regele se întorcea
în siguranţă punând temeiu pe credinţa perfidă a schismaticului.
Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de
amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo vlahii
în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la
aşa ceva, mulţimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alungat din toate părţile şi au aruncat săgeţi
asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând
un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate
părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în„ contra vlahilor pe
nici una din râpile de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de
fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă.
Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut
mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile soldaţii aleşi
aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile
de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi
numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua Sfântului Martin şi după aceea în cea
următoare ................................................................................................................
Cadavrele tuturora, atât ale feţelor bisericeşti, cât ale nobililor laici acolo, pe locul luptei, aşteaptă
vremea de apoi... Dar vlahii au dus mulţi prizonieri atât răniţi cât şi neatinşi şi au pus mâna pe foarte
multe arme şi haine de preţ ale tuturor celor căzuţi şi bani de aur şi de argint şi vase preţioase şi brâuri
de săbii şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şele şi cu frâne
ce toate le-au luat şi le-au dus la Bazarad Voievod. Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu
cari s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele l-a omorât cu
cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi...”