CHARLESS SASSE- TRANSFER SI CONTRATRANSFER

Ce influenteaza viata umana?

-ce avem genetic de la parinti
-apoi in timpul sarcinii, sub influenta hormonilor de stress se formeaza caracterul copilului-
memoria celulara
-intre 0-2 ani se invata din comportamentul mamei fata de copil si se formeaza memoria arhaica-
la nivelul sistemului limbic-comportamentul automat.

In psihanaliza vorbim despre principiul realitatii- persoana trebuie sa se adapteze lumii

inconjuratoare cu ajutorul partii constiente a Ego-ului. Omul trebuie sa inteleaga ce se intampla
atat in exteriorul, cat si in interiorul lui. In exterior, ceea ce ofera satisfactie este Obiectul. Primul
obiect este mama, de aceea este important pentru copil ca sa aiba un contact bun cu mama.
“Holding position” este importanta pentru valoarea narcisica a copilului, el va intelege daca va fi
tinut in brate ca “Da, sunt important pentru mama”.
Apare apoi notiunea de dorinta (Lacan- dorinta copilului de a avea mama si a mamei de a avea
copilul). Copilul incearca sa afle “ce vrea mama de la mine?”, si trebuie sa afle ca el este ceea ce
doreste mama, si cam cum ar dori mama sa fie el si se comporta in consecinta.
Cand se naste, copilul considera ca toata lumea este un “tot” nediferentiat. Mai tarziu, va afla ca
el exista ca Ego, diferentiat de restul lumii.
Intre 2 si 6 ani, copilul va invata cu ajutorul unui nou instrument, si anume limbajul, care permite
creierului sa primeasca si sa prelucreze informatii.
Dezvoltarea cortexului ofera noi posibilitati adaptative si copilul va intelege ce se petrece
inauntrul si in afara lui. Va intelege care este locul lui in lume, incearca sa gaseasca un sens, sa
afle ce are de facut in aceasta lume.
Toate problemele lui sunt legate de anxietate. Pentru ca in afara nu este intotdeauna lumea
ideala, iar inauntru se intampla ceva inspaimantator. Pentru a se apara, incepe sa dezvolte
credinte/convingeri. Acestea sunt fantezii despre ce este lumea si ce este el. Exemple de astfel de
convingeri: “Nimeni nu ma iubeste”, “Nu inteleg nimic din matematica si din tot ceea ce implica
cifre”, “Daca vorbesc cu tata, el se va enerva”, sau si mai inconstient “Eu trebuie sa fiu batut”.
Aceste convingeri determina raspunsuri inconstiente, automate, care influenteaza toata viata si
toate alegerile pe care le facem. Toata viata vom alege obiecte (persoane, animale, concepte,
chiar si profesii) in functie de convingerile ce exista in inconstient care apar ca urmare a ceea ce
am trait in primii doi ani de viata. Ele exista pentru a ne proteja si pentru a-I servi Ego-ului ca
ajutor sa se adapteze la lumea exterioara. Pe parcursul vietii tot repetam patternul pentru ca:
-nu ne dam seama
-in copilarie a functionat
-ne e teama sa nu il folosim (din teama de a nu fi abandonati, de a nu ni se retrage iubirea
mamei sau a altor obiecte importante din copilarie)
Mama are rolul central, dar un rol important il au si celelalte persoane din jurul mamei-
persoanele pe care mama le doreste, orice alt obiect de care mama ar putea fi interesata. Copilul
doreste sa fie pe primul loc in dorinta mamei, asa ca se va identifica cu obiectul dorintei mamei,
si va pastra aceleasi convingeri toata viata. Ex. “Trebuie sa fiu victima pentru ca mama e
depresiva si daca eu ma simt bine, mama se va simti si mai rau”. Ele dau semnificatie, in acelasi
mod in care mitologia da sens vietii. In acest sens, convingerile dau o anume explicatie si
sexualitatii. Pentru copil, este o mare problema existenta celor doua sexe, iar convingerile pot da
idei despre “cum il pot seduce pe celalalt?”. Fiecare om are aceste convingeri interioare si
actioneaza conform lor, ca si cand ar purta ochelari colorati fara sa stie ca ii poarta, fiecare om
are lumea lui.
Aceste convingeri/fantezii pot fi de obicei rezumate intr-o singura fraza, de ex “Copilul este
batut”-aceasta este convingerea pe care o au multi-reflecta relatia dintre persoana si lume, si
poate avea variante, cum ar fi “Tata ma bate” sau “Tata bate alt copil” sau “Eu il bat pe tata”.
Orice fantezie poate fi flexibila, poate avea o forma activa sau pasiva, sau combinata. “Trebuie
sa fiu o victima pentru ca mama e depresiva” si “daca sunt o victima, e logic sa fiu batut”, atfel
multe convingeri dobandite in copilarie se pot combina intr-o convingere complexa, majora.
Psihanaliza cauta sa gaseasca aceste convingeri, si sa-l faca pe pacient constient de ele pentru ca
sa le poata schimba. Psihanalistii incearca sa dea voie inconstientului sa ajunga la constient.
Lacan foloseste formula:

$◊a unde:$= subiect split

a= obiect imaginar (arhaic)pe care subiectul simte ca l-a pierdut
intre 0-2 ani. Vom incerca sa gasim acel obiect pierdut in orice alte
obiecte.
◊=relatia
Toata viata vom cauta obiectele si vom incerca sa fim in relatie cu aceste obiecte. Dragostea la
prima vedere este explicata psihanalitic prin faptul ca fiecare din cei doi parteneti este obiect
pentru celalalt.
Relatia cu obiectul este baza pe care se produce transferul. De ex pacientul spune: “Nu mai vin la
terapie pentru ca am mult de lucru”. Daca stii cum a fost mama lui, vei intelege ca vrea sa te
provoace ca terapeut-se asteapta sa primeasca un raspuns diferit. De obicei clientii ajung la noi
pentru ca fanteziile si convingerile lor sunt patologice, multe din solutiile care au functionat
pentru ei in copilarie nu mai functioneaza, iar in decursul terapiei, fie repeta aceleasi solutii, fie
asteapta altele.
Transferul se produce in orice terapie si este tendinta oricarui om sa transfere, dar transferul se
produce mai usor catre persoanele care seamana cumva cu figurile materne sau paterne.
Transferul nu se produce numai in ceea ce priveste persoane ci si situatii in care relatia este
repetata in acelasi mod. Ce se transfera de fapt? Realitatea psihica a pacientului este adusa aici
si acum. Este inconstientul care functioneaza si se va materializa in cuvinte, priviri, sentimente,
dar si vise, ganduri, etc.
Daca pacientul spune “Acum stiu ce urmeaza sa-mi spui” inseamna ca deja am devenit pentru el
un obiect internalizat. Unii pacienti spun “terapeutul meu”, din acelasi motiv.
Este important ca terapeut sa stii ce fel de obiect esti. In aceeasi sedinta poti fi atat figura
materna, paterna sau chiar a fratelui/surorii. Poti vedea despre ce fantezii este vorba: active sau
pasive.

Una din caracteristicile transferului este iubirea. Pacientul in relatie cu terapeutul cere iubire,
recunoastere, acceptare si din acest motiv apar problemele. Este de fapt cererea iubirii din
copilarie, cererea pacientului de a fi validat,si este posibilitatea terapeutului de a intra in relatie
cu pacientul si de a afla despre el. Si noi ajutam/inducem transferul prin deschidere, acceptare, la
inceput pentru ca pacientul vine cautand o figura parentala. El cauta iubire, acceptare si repararea
a ceea ce s-a intamplat cu el, dar transferul este mare inselatorie de fapt pentru ca relatia lui nu
este cu terapeutul. De aceea , in psihanaliza, noi nu raspundem la aceasta cerere de relatie. Tot ce
putem face este sa-I raspundem doar partial prin sustinere narcisica. Partial, dar nu total. Prin
aceasta cerere a pacientului noi putem afla mai multe despre el si despre problema lui, dar nu
trebuie sa uitam ca atunci cand cere iubire, pacientul nu este el insusi si nici noi nu suntem noi
insine, ci suntem investiti cu un rol. Daca spunem ceva, pacientul va putea spune “da, ai
dreptate”, nu va fi nepoliticos si va incerca sa ne ofere imaginea lui cea mai buna, va spune ca se
simte mai bine, va incerca sa ne devina prieten sa ni se adreseze pe numele mic. In psihanaliza,
noi incercam sa pastram distanta, pentru ca sa nu devenim obiectul pacientului. “Daca raspunzi
perfect si total cererii pacientului, vei deveni acel tip de pacient” El va spune ca se simte mai
bine, dar noi vom repeta aceleasi patternuri, iar influenta noastra va fi in intarirea convingerilor
pacientului. Uneori, pacientul va cere informatii despre noi, situatie in care noi pentru a nu ne
auto-dezvalui vom deveni ca un Rabin: vom raspunde cu o alta intrebare, ca de ex “de ce e atat
de important pt tine sa stii asta?” Cu cat terapeutul este mai mult o enigma, cu atat poate
functiona mai bine ca un ecran pe care pacientul proiecteaza. La inceput suntem investiti cu o
figura-fantezie paterna/ materna, dupa vreo 5 ani relatia se schimba, devine mai reala.

Asa cum poate iubi, pacientul poate fi si agresiv, iar terapeutul poate ajunge obiect al urii, pentru
ca nu raspunde cererii de iubire. Ura este in acest caz singura modalitate de exprimare a iubirii-
semn al relatiilor masochiste, el isi doreste sa fie pedepsit, sau sa puna partenerul in aceeasi
pozitie in care a fost el in copilarie. Mai poate fi si un semn ca el vrea sa devina independent.
Diferenta intre cele doua sa face pe baza elementelor care apar in sesiuni, din viata pacientului si
din ce s-a intamplat in trecut. Noi trebuie sa fim atenti tot timpul sa vedem daca exista legaturi,
parti comune intre acestea.

Exista un moment al transferului deciziei. Majoritatea nevroticilor nu decid in viata si spera ca

tu, ca terapeut vei alege pentru ca pentru el “a alege’ inseamna “a pierde”. Cand alegi, trebuie sa
suporti consecintele, si uneori, si sentimentele de vinovatie pentru ceea ce ai facut. Unii, dupa ce
ajung sa ia decizii se intreaba “oare de ce nu am ales asta mai devreme?”, dar in general este mai
usor pt ei sa dea altuia (sau hazardului) decizia. Ca psihanalisti, trebuie sa fim mereu constienti
ca fiecare cuvant, gest, privire, etc este atent urmarit, monitorizat, de aceea se foloseste
canapeaua si pacientul nu are contact vizual cu analistul in timpul sedintelor. Exista si consecinte
etice. Daca noi raspundem pacientului si incercam sa fim “obiect” pentru el, vom intra in relatii
asimetrice si se va manifesta acelasi pattern. Pacientul va incerca sa primeasca placere de la
obiect la fel cum copilul cauta placerea in relatia oedipiana, pentru ca multe transferuri sunt
reeditari ale complexului lui Oedip. Cand se intampla asta, incercam sa ajutam pacientul sa
gaseasca placerea in afara relatiei terapeutice.

La pacientii cu tulburare de personalitate borderline se remarca 3 tipuri de transferuri:

– transferul idealizarii:”tu esti perfect si eu sunt o parte din tine”;este felul lui de a se
reunifica cu obiectul parental idealizat.
– transferul –oglinda: “eu sunt perfect dar am nevoie de tine sa confirmi asta”
– transferul “alter-ego”: “noi suntem la fel”

Cu pacientii cu nevroza se discuta ce se intampla in relatia terapeutica (meta-analiza) pentru ca

multe analize se termina din cauza ca pacientul nu indrazneste sa spuna adevaratul sau motiv, si
terapeutul nu stie. De aceea e important ca terapeutul sa stie daca e o problema in relatie, daca e
o problema reala in terapie sau transfer.

Convingerile si fanteziile nu sunt intotdeauna legate de situatii reale in viata. Uneori au legatura,
dar uneori nu au. O fantezie de genul “Copilul este batut” nu apare neaparat din faptul ca intr-
adevar copilul a fost batut. Dar de unde vin atunci aceste fantezii?
Exista in creierul uman asa numitele “celule-oglinda” care fac ca ceea ce facem, ceea ce vedem
sau ceea ce gandim sa fie procesate la fel. Pentru multi psihanalisti copilul nu este un inger care
spune intotdeauna adevarul. Agresivitatea este normala si la copii dar daca nu e canalizata corect
poate fi indreptata asupra celorlalti sau asupra lui insusi. Uneori copilul vede agresivitatea,
alteori percepe sexualitatea ca fiind agresiva, de aceea agresivitatea si violenta trebuie discutate.
Cand un pacient depresiv devine agresiv e de bine, cel putin are o reactie.

O convingere trebuie schimbata daca:

– este patologica
– sau daca nu mai serveste pacientului
Avem doua feluri de a stimula transferul
– intram in rolul de “mama buna” sau “tata suportiv”, asa trebuie sa ne comportam la
inceput, pt a forma alianta terapeutica
– intrebam pacientul cum a ajuns la noi, pentru ca daca a ajuns, inseamna ca deja si-a
format o anumita imagine, ne-a investit cu anumite caracteristici.
Multi terapeuti sunt foarte neutri, ca sa se fereasca de transferul pozitiv sau negativ, pentru ca si
ei sunt oameni, au avut o copilarie, au convingeri proprii care vin uneori chiar din orientarea
terapeutica pe care o practica, iar pacientii isi aleg terapia cea mai potrivita in functie de
imaginea pe care si-o creeaza despre acea forma de terapie.

Cele mai multe fantezii sunt constiente si intr-o oarecare masura, rationale. De ex., o convingere
ca “Nu pot intelege matematica” este constienta. Dar aceeasi persoana poate avea fantezii legate
de bataie, rapire sau viol. Daca prima convingere se poate spune in public si nu are nevoie de
prea multe aparari, celelalte convingeri de baza, arhaice, care provin din inconstient sunt in
general bine aparate, nu se vorbeste cu usurinta despre ele. Cu cat coboram mai mult in
inconstient pe masura ce analiza inainteaza, cu atat ne apropiem de convingerile/fanteziile
bazale, insa ele sunt mai greu de accesat deoarece sunt protejate de mecanisme de aparare. In
primele 10-15 sedinte apar de obicei convingerile de suprafata, si numai mai tarziu se ajunge la
cele de baza. In psihoterapie se lucreaza pe convingerile de suprafata, dar in psihanaliza se
ajunge la cele profunde, inconstiente.

CONTRATRANSFERUL

Freud compara analistul cu un chirurg care trebuie sa fie neafectat sau tulburat de pacient.
Psihanalistul trebuie sa ramana rece si sa aiba un control total al propriilor emotii. Alti
psihanalisti spuneau ca trebuie sa fie constienti de partea feminina a lor (anima). Pentru prima
data contratransferul a fost considerat demn de folosit in terapie in teoriile neo-psihanalitice
dezvoltate de femei. Melanie Klein, de ex, spunea ca schizofrenicii proiecteaza o parte din
psihicul lor asupra analistului, parti pe care psihicul lor nu le tolereaza. Cum ar fi partea rea a
mamei de care pacientul se disociaza, dar o poate gasi/proiecta in altcineva. Analistul trebuie sa
simta care este acea parte care este proiectata pe el. Majoritatea acestor pacienti (borderline sau
narcisici) au dificultati in a exprima propriile emotii, dar analistii pot constata ca in timpul
sedintei proiecteaza pe ei multe emotii sau imagini reprimate. De ex. o pacienta borderline poate
vorbi neutru despre anumite fapte dar analistul simte ce simte pacienta, ceea ce este foarte
suparator dar trebuie sa accepte ca asta se intampla si in alte relatii ale pacientei si poate fi folosit
asta in terapie. Imposibilitatea pacientei de a se exprima face sa apara acea comunicare
inconstienta si este felul in care terapeutul simte ce ar trebui sa simta pacientul. Aici terapeutul
poate folosi intrebari care sa ajute pacientul sa isi recunoasca emotiile: “Daca as fi in situatia ta
de atunci, m-as simti probabil ofensat.” Este dificil pentru ei sa accepte acele semtimente/emotii
si trebuie sa fim foarte atenti cum le proiectam, trebuie mai intai sa le trecem prin noi. Pentru ca
contratransferul are doua parti:
– odata partea care are de-a face cu reactiile terapeutului ca om
– si apoi partea pe care pacientul o induce in terapeut.

Este necesar ca terapeutul sa poata face diferenta, sa stie ce simte pentru pacient si de ce, ca sa
poata deosebi intre cele doua. Uneori, trebuie sa auzi povesti ale pacientului care ti s-au
intamplat si tie, alteori ai pacienti cu conceptii politice diferite, pedofili sau criminali, si in astfel
de situatii trebuie sa ne asiguram ca putem ajuta pacientul, sa nu-l judecam, condamnam sau sa-l
“omoram”, psihanalitic vorbind. Daca nu putem face asta, mai bine il trimitem la alt terapeut.
Trebuie sa acceptam ca pacientii pot veni cu mult material dificil. Uneori, analistul este investit
libidinal de catre pacient (iubire sau ura), si cel mai usor de acceptat asta este ca analistul sa stie
ca toate astea nu au legatura cu el ca persoana ci este doar un contratransfer. CT= ganduri,
emotii, sentimente care apar fata de pacient in timpul sesiunii. Este diferit de empatie. “Persoana
simte asa” este empatie, dar “simt ceea ce simte persoana” este CT. Empatia este mai mult
intelectuala, “Persoana in situatia data ar trebui sa simta cam asa “este un construct intelectual. In
CT este un sentiment/emotie care te cuprinde. Empatie este cand gandesti si apoi simti, CT este
cand simti si apoi gandesti. Ideal ar fi sa intrebam pacientul cum simte el si sa combinam
informatia asta cu ceea ce simtim noi si sa vedem cum putem folosi asta.
In abordarea CT, trebuie mai intai sa recunoastem transferul pacientului si apoi CT-ul nostru, si
suntem nevoiti sa acceptam ca nu putem controla toata sedinta deoarece nu suntem intotdeauna
constienti de ce se intampla in pacient si in noi insine.
Cum aflam daca e CT?
– in supervizare
– cand te gandesti la pacient si in afara sedintei
Ideal ar fi sa putem fi relaxati in timpul sedintelor, pentru ca daca suntem tensionati, o parte a
creierului (cea dreapta) da un raspuns inhibitor si atunci ramanem numai cu un singur raspuns,
din partea stanga a creierului si nu este de ajuns. Trebuie sa ne ascultam vocea interioara pentru
ca sa raspundem la intrebari ca: ce simt?, de ce simt asa?, ce rol simt eu ca am?, de ce simt
nevoia sa pedepsesc sau sa ajut ?, in ce rol ma pune pacientul?

“Don’t give solutions to your pacients, you have enough problems of your own”