Din ceas, dedus…

Ion Barbu

Modernismul este o tendinta manifestata in arta si literatura secolului al XX-lea,

caracterizata prin negarea traditiei si prin impunerea unor principii noi de creatie, identificate in
curente artistice inovatoare precum expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
Poezia moderna diminueaza sentimentalitatea in favoarea unei taioase intelectualitati.
Limbajul joaca un rol esential prin cristalizarea ideilor in formulari neconventionale, atipice,
ermetice. In literatura romana, modernismul a fost promovat de Eugen Lovinescu si sub aceasta
nevoie de innoire a limbajului au stat Tudor Arghezi, Ion Barbu si Lucian Blaga.
Ion Barbu e un poet ermetic, abstract, refuzand “poezia lenesa”, fiind adept al unui lirism
intelectualizat, in care ideea sa reflecte esenta lumii. Pentru Barbu, actul poetic este similar cu cel
geometric, intrucat poetul considera ca arta sa este "o prelungire a geometriei".
Tudor Vianu surprinde trei etape esentiale ale liricii barbiene, pe care le evidentiaza in
lucrarea "Introducere in poezia lui Ion Barbu" (1935): etapa parnasiana, ce curprinde creatii care
exprima puternice trasaturi parnasiene, etapa baladic-oritenala, care se evidentiaza printr-o
poezie epica, "baladica", ce evoca o lume pitoreasca, de inspiratie balcanica sau autohtona, si
etapa ermetica, marcata de un limbaj criptic, incifrat,cu o exprimare abreviata, uneori in cuvinte
inventate.
Volumul “Joc secund” este structurat anticronologic, prin inversarea ordinii in care au
fost scrise poeziile: se deschide cu operele cele mai recente si se incheie cu cele mai vechi,
excluzand poeziile de debut, din cauza lirismului facil, expresiv care le caracterizeaza.
Astfel, poeziile care deschid volumul sunt cele mai reprezentative pentru universul liric al
lui Ion Barbu, ilustrand artele poetice ermetice, lirismul pur, treapta cea mai inalta la care ajunge
poezia, unde formele realului sunt cu totul transfigurate, fiind privite din lumea ideilor.
Ermetismul nu provine din cultivarea unor simboluri dificile, ci originale, care transmit incifrat
idei despre sensul universului. Tudor Vianu considera ca “ nu exista un alt poet roman care sa
spuna mai mult in mai putine cuvinte”.
Poezia “Din ceas, dedus...” este o arta poetica moderna, numita de unii critici literari
“Joc secund” , dupa volumul in deschiderea caruia se situeaza, mai ales ca poetul nu i-a pus un
titlu, intentia lui fiind ca acest text liric sa initieze cititorul intr-un univers unic, inconfundabil.
Tema o constituie creaţia înţeleasă ca joc secund. Arta are capacitatea de transfigurare şi
de transcendere a realului, devenind o reflectare a lumii ideale din prima creaţie.
Din punct de vedere compoziţional, textul este alcătuit din două secvenţe corespunzătoare
celor două catrene: primul conţine o definiţie ermetică a poeziei, al doilea sugerează rolul
poetului însuşi.
Prima strofa incepe cu sintagma ermetica(“din ceas, dedus”), devenita titlul poeziei, care
accentueaza, `prin lipsa verbului, imaterialitatea universului redat. Poezia presupune o iesire din
contingent, din temporalitatea ireversibila pentru a descoperi esenta lumii. Prin sintagma
“adâncul acestei calme creste”, eul liric evocă imaginea reflectată în grupurile apei a lumii, deci
accentuează ideea că literatura e mimesis, adică imitaţie. Acest lucru nu înseamnă însă o
degradare, ci dimpotrivă, o înălţare până la sfera superioară a spiritului, adică o intrare în
“mântuit azur” (metaforă simbol)
Prin versul “Taind pe inecarea cirezilor agreste” se sugereaza anularea realitatii brute,
nespiritualizate, multiplicate, ajungand la o forma de cunoastere care presupune combinarea unor
elemente dispersate, carora li se da un sens, introducandu-se astfel un concept matematic, cel de
“grup”. Poezia este un act cognitiv, nu de ordin secund ca la Platon, care vedea lumea ca pe o
copie a ideii si arta ca pe o copie a copiei, deci imperfecta. Doar prin intelect putem avea acces la
esente si de aceea poezia este “joc secund, mai pur”. Nu tert, căci nu reflectă mimetic lumea
creată material, ci secund, întrucât ajunge, prin spirit, o oglindire a lumii originare, a ideilor.
Lipsa verbelor predicative si abundenta substantivelor in cadrul primei strofe conduce la
incifrarea sensului, dar in acelasi timp surprinde esenta ideii de poezie.
Strofa a doua defineste conditia poetului, acesta fiind cel care elibereaza poezia,
supunand-o, printr-un gest integrator, transformarii in cantec ascuns, ermetic, armonios.
Sintagma “harfe rasfirate” este o metafora a realitatii multiple care e inaltata la rangul de imagine
sintetizatoare. Lumea reala traieste sub semul zenitului, în obiectivitate, iar poezia, ca reflectare,
esentializare, se afla sub semnul nadirului. Metafora meduzei sugereaza transparenta, ideea ca
orice opera de arta este o transfigurare a realitatii, asa cum lumina este schimbata la trecerea
printr-un mediu translucid, prin intermediul refractiei.
Modernitatea expresivitatii care particularizeaza lirica lui Ion Barbu consta, in mod
inedit, din neclaritatea si incifrarea ideilor, de ambiguizare a simbolurilor, dificultatea receptarii
ei fiind cauzata de concizia exprimarii. Sintaxa poetica se caracterizeaza prin terminologiile
stiintifice, luate mai ales din matematica ("insumare") si recurgerea la elipse, dislocari, inversiuni
topice, ingreunand astfel descifrarea sensurilor clasice ale discursului liric.
Consider ca poezia "Din ceas, dedus..." sintetizeaza viziunea despre lume a lui Barbu,
fiind construita pe idealul atingerii absolutului prin crearea unei lumi posibile imateriale, ce nu
mai pastreaza niciun punct comun cu realitatea. Tudor Vianu afirma ca “modul de existenta pe
care ni-l propune Ion Barbu este viata in spirit”, lamurind astfel conceptia poetului, in sensul ca
poezia pleaca de la realitate, dar se constituie intr-un univers autonom, nascut din reflectarea
celui real in spirit.
In concluzie, poezia "Din ceas,dedus..." de Ion Barbu este o arta poetica moderna ce
reliefeaza natura creatiei, privita drept o reflectare a realitatii in constiinta fiintei umane, dar si
relatia dintre aceasta si creator. Asadar, creatia lirica devine oglindire a contingentului in forma
superioara a ideii, purificand materialitatea lumii sub semnul intelegerii poetice.