Sunteți pe pagina 1din 20

SECHELELE POSTTRAUMATICE

SECHELELE CUTANATE SI SUBCUTANATE

EDEMUL POSTTRAUMATIC

Cea mai frecventa sechela posttaumatica este edemul, care apare indiferent de tesut, deci si în
tegument si în tesutul subcutanat. Edemul posttraumatic reprezinta prima veriga obligatorie în
declansarea proceselor de reparatie locala. El reprezinta o crestere a lichidelor din spatiul
intercelular si apare ca o solutie hiperconcentrata de proteine si metaboliti, continînd anticorpi,
enzime, aminoacizi, polizaharide, esentiale în restructurarea locala. Transformarea fibroblastica a
elementelor celulare locale în mediul creat de edem declanseaza colagenoformarea, deci si
cicatrizarea si vindecarea. De aceea, pîna în acest moment de derulare a proceselor fiziopatologice,
edemul posttraumatic este necesar si nu trebuie combatut. Într-o evolutie normala, în circa doua
saptamîni se reface circulatia venoasa si se reia drenajul limfatic cu resorbtia edemului. Aceasta
evolutie poate fi perturbata si întîrziata de o serie de factori cum ar fi:

• gravitatea si întinderea leziunilor traumatice;

• durata de imobilizare a segmentului lezat;

• posibile complicatii vasculare;

• aplicarea sau nu a unei terapii adecvate.

Prelungirea în timp a edemului permite continuarea proceselor colagenoformatoare cu aparitia de


aderente si fibrozari ale spatiilor de clivaj subtegumentare, dar si intermusculare, musculo-periostale
si capsulo-sinoviale.

PLAGA GRANULARA

Reprezinta o întîrziere a procesului de cicatrizare, motiv pentru care fenomenele de reparare locala
persista, luînd un aspect cronic, anormal. Plaga granulara apare de obicei în leziunile întinse sau
cînd organismul si-a pierdut capacitatile reparatorii.

Putem întîlni mai multe forme ale plagilor granulare:

- plaga granulara normotona este o plaga recenta, supla, curata, care sîngereaza usor;

- plaga granulara atona reprezinta o forma de evolutie nefavorabila a plagii normotone, cu


suprainfectie. Apare ca o excavatie alburie, fara sîngerare si fara reactie inflamatorie;

- plaga granulara hipertrofica este provocata de suprainfectia locala cu reactie hiperergica a


plagii dar fara depasirea barierei imunitare locale. Granulatiile au aspect conopidiform si
sîngereaza usor.
PLAGA GREFATA
Aplicarea unei grefe de piele presupune imobilizarea postoperatorie a segmentului. Pentru a fi
evitate consecintele cunoscute ale unei imobilizari (atrofia musculara, osteoporoza, redoarea
articulara, complicatiile vasculare) va trebui aplicat un tratament recuperator precoce asupra
segmentului de corp imobilizat.

CICATRICEA PATOLOGICA

Cicatricea este structura prin care organismul repara secundar leziunile tisulare. Desi orice cicatrice
ar trebui considerata ca facînd parte din domeniul patologicului deoarece nu reprezinta un “restitutio
ad integrum”, se accepta ca cicatrice patologica doar aceea care jeneaza functia sau modifica decisiv
morfologia regiunii.

Cicatricile pot fi patologice prin:

- structura
- atrofice
- hipertrofice
- cheloide

- coloratie
- hipocroma
- hipercroma

Cicatricea atrofica apare mai subtire decît tegumentul local, întinsa, lucioasa. De cele mai multe
ori este hipocroma. Este putin rezistenta la traumatismul local la care reactioneaza prin ulceratie
cronica cu potential de malignizare.

Cicatricea hipertrofica se caracterizeaza prin formarea în exces de tesut cicatricial care poate
perturba functionalitatea unei articulatii sau poate deforma segmente de membru. Este de obicei
hipercroma. Are mare sensibilitate la traumatismul local cu aparitia de ulceratii, dar tolereaza bine
tratamentul fizical.

Cicatricea che loida este o forma tumorala de cicatrice, cu autoîntretinerea procesului local de
reparatie timp îndelungat, motiv pentru care volumul ei creste permanent. Deseori este dureroasa,
pruriginoasa, rosie-violacee sau cianotica. Aplicarea unor proceduri fizicale poate duce la activarea
procesului în unele cazuri.

Cicatricea ulcerata este de fapt o ulceratie cronica pe care apar intermitent pusee inflamatorii. Ca
tratament beneficiaza doar de excizie si grefa.
OBIECTIVELE RECUPERAR II ÎN SECHELELE CUTANATE SI SUBCUTANATE
Favorizarea proceselor de reparatie locala

Pentru a ajuta desfasurarea normala a vindecarii este necesara aplicarea unei scheme de recuperare
care vizeaza întretinerea circulatiei locale si a troficitatii tesuturilor în vederea mentinerii tonusului
muscular si dinamicii articulare. Cîteva din mijloacele fizicale care pot concura la realizarea acestui
obiectiv sînt:

• imobilizarea segmentului care cuprinde de fapt si posturarea sa antidecliva pentru a


combate edemul si posturarea functionala pentru a evita sechele ulterioare îndeosebi
articulare;

• masajul trofic consta în frictiuni circulare ale epidermului pe tesutul subiacent efectuate de
la 5 cm de plaga. În acest mod se dezvolta supletea tisulara, se amelioreaza circulatia si se
evita proliferarea tesutului fibros;

• baile locale simple la 36-37°C se recomanda mai ales în cazul leziunilor extremitatilor. Pot
avea efect dezinfectant, vasodilatator, antialgic;

• Diapulsul (unde electromagnetice de înalta frecventa pulsate) reprezinta o procedura fizicala


de mare valoare cu efect de grabire a procesului de cicatrizare dovedit de multe studii. Se
aplica 10-15 minute de 3-4 ori pe saptamîna;

• ultravioletele au efect bactericid si de asemenea efect trofic în plagile atone.

Mentinerea functionalitatii segmentului

Este un obiectiv important atît pentru recuperarea functiei membrului cît si pentru procesul de
vindecare.

Pentru realizarea sa vom efectua:

• mobilizari pasive si active ale tuturor articulatiilor membrului, cu conditia neafectarii zonei
lezate;

• contractii izometrice pe toate grupele musculare în scopul de a preveni aparitia hipotrofiei


musculare;

• masajul întregului membru, care va asigura o buna întoarcere veno- limfatica;

• hidrokinetoterapia în cada sau bazin individual permite mobilizarea mai multor segmente.
Se va efectua într-o faza mai avansata de vindecare, cu avizul chirurgului.

Recuperarea sechelelor instalate

Datorita procesului normal de retractie care apare în orice grefa sau cicatrice, pot apare deviatii
patologice segmentare sau limitari de miscare. Evitarea acestui proces se poate face cu ajutorul unor
metode ale medicinii fizice cum ar fi:
• kinetoterapie bazata pe exercitii active si nu pasive, care pot fi periculoase. Exercitiile
active se vor efectua în sensul plicarii tegumentului si nu al întinderii, care poate agrava
procesul de retractie;

• caldura locala moderata ajuta la cresterea eficientei kinetoterapiei, cu ameliorarea


circulatiei si scaderea vîscozitatii colagenului;

• hidrokinetoterapia la 37°C îmbina avantajele miscarii cu cele ale caldurii, adaugîndu-se si


cele ale submersiunii;

• masajul manual sau sub forma de dus subacval va facilita regenerarea fibrelor elastice în
tesutul cicatriceal;

• ultrasunetul cu intensitati mari, de pîna la 2 W/cm2 are efect fibrolitic si termic de


profunzime;

SECHELELE ARTICULARE POSTTRAUMATICE

Dupa aproape orice traumatism al membrelor apare o sechela articulara posttraumatica, fie ca
traumatismul a interesat direct articulatia sau nu. De aceea se deosebesc doua categorii mari de
sechele articulare:

a) sechele dupa traumatisme cu interesare articulara;

b) sechele articulare consecutive imobilizarii segmnetelor lezate la distanta de articulatie.


SECHELE ARTICULARE DUPA TRAUMATISME CU INTERESAREA DIRECTA A
ARTICULATIEI

Plagile articulare

Sechelele functionale dupa plagi articulare sînt foarte frecvente si pun multe probleme în recuperare.
Desi pericolul infectiei articulare sta pe primul plan, trepiedul durere, redoare, tumefiere articulara
se regaseste aproape totdeauna dupa afectarea traumatica a articulatiei. Tinînd cont si de varietatea
tesuturilor care pot fi lezate (sinoviala, cartilaj, os, ligamente) iese mai pregnant în evidenta
complexitatea tratamentului recuperator care se va baza pe exercitii de kinetoterapie. Acestea nu se
pot face însa decît dupa retrocedarea fenomenelor inflamatorii locale si în absenta infectiei. Timpul
pierdut astfel nu face decît sa agraveze redoarea articulara.

Traumatismele articulare închise

Entitatile anatomo-clinice care pot duce la aparitia unei sechele posttraumatice în cazul
traumatismelor articulare închise sînt:

• fracturile cu interesare articulara

• entorsele

• luxatiile
• traumatismele fibrocartilajului articular

Desi aceste traumatisme exclud aparitia infectiei articulare, se evidentiaza prin potentialul mare
inflamator pe care îl poseda si la care se mai adauga riscul permanent de aparatie a unei complicatii
redutabile, algoneurodistrofia.

a) Fracturile cu interesare articulara, datorita compromiterii cartilajului, detasarii de fragmente


intraarticular, imobilizarii prelungite sau interventiei operatorii, pun probleme deosebite pentru
recuperare îndeosebi prin redoarea importanta pe care o determina.

b) Entorsele, care sînt cele mai frecvente traumatisme articulare, pot duce la sechele uneori severe
si cu important potential invalidant:

- laxitate articulara

- atrofie musculara

- hidartroze rebele

- algoneurodistrofie

c) Luxatiile, desi de zece ori mai putin frecvente decît fracturile, pot avea consecinte deosebite
datorita degradarilor tisulare frecvente si multiple:

- ruperi de capsula si ligamente

- smulgeri de tendon

- fisuri sau striviri trabeculare

- rupturi de nerv

d) Traumatismul fibrocartilajului articular este reprezentat de leziunea meniscala a


genunchiului. Tratamentul conservator nu da rezultate, interventia operatorie impunîndu-se aproape
totdeauna. Pacientii acuza blocajul intermitent al genunchiului în flexie, hidartroza, dureri spontane
si la o serie de manevre specifice (McMurray).

SECHELE ARTICULARE DUPA TRAUMATISME LA DISTANTA

În urma unor traumatisme însotite de leziuni severe este necesara o perioada lunga de imobilizare a
segmentului respectiv. Vindecarea acestor leziuni nu va fi însotita însa si de recîstigarea capacitatii
de munca a pacientului deoarece imobilizarea prelungita articulara duce la instalarea unor sechele
variate si uneori destul de grave:

- redoare articulara

- hipotrofie musculara

- retractura musculara
- osteoporoza de imobilizare

- scaderea capacitatii cardio-pulmonare


OBIECTIVELE RECUPERAR II
Desi depind în mare masura de aspectele particulare clinico- functionale ale fiecarei articulatii în
parte, obiectivele recuperarii în sechelele posttraumatice articulare ar pute fi sintetizate astfel:

1. combaterea durerii

2. combaterea inflamatiei

3. refacerea mobilitatii

4. refacerea stabilitatii

5. refacerea abilitatilor

Combaterea durerii

Durerea articulara se constiruie într- un serios obstacol în desfasurarea programului de recuperare


pentru ca amplifica impotenta functionala a segmentului, deprima pacientul si împiedica în mare
masura efectuarea execitiilor de kinetoterapie.

Dintre cele mai utilizate mijloace de tratament cu efect antialgic articular enumeram:

a) curentii diadinamici în aplicatie transversala, cuprinzînd articulatia între cei doi poli.
Formula cea mai des folosita este DF 2 min + 2 min urmat de PL 2 min + 2 min. Cînd
durerea este cantonata pe puncte circumscrise se va face o aplicatie fara schimbare de
polaritate, cu polul negativ pe zona dureroasa.

b) curentii Träbert, tot cu polul negativ pe zona dureroasa, 10 minute, de 1-2 ori pe zi.

c) curent galvanic simplu sau sub forma ionogalvanizarii cu novocaina, cu efect antialgic la
polul pozitiv. Aplicatiile se fac zilnic, 10-15-20 de minute.

d) curentii interferentiali se pot aplica prin asezarea celor patru electrozi în jurul articulatiei.
Ca exemplu de prescriptie cu efect antialgic mentionam Manual 100 Hz 5 min urmat de
Spectru 0-100 Hz 10 min.

e) caldura locala contribuie la sedarea durerii prin scaderea excitabilitatii receptorilor cutanati,
cresterea cronaxiei nervilor si relaxarea musculara. Se poate aplica sub forma de împachetari
cu parafina, unde scurte, radiatii infrarosii, etc.

f) masajul, îndeosebi netezirea, poate avea adesea efecte antialgice, mai ales în combinatie cu
aplicatia de caldura, în vederea pregatirii pentru programul de kinetoterapie.

g) medicatia antialgica se indica totdeauna cînd durerile articulare sînt de intensitate mare. Se
folosesc antialgicele obisnuite de tipul Algocalminului sau paracetamolului. În cele mai
multe cazuri se poate obtine un efect antialgic foarte bun prin folosirea medicatiei
antiinflamatorii nesteroidiene.
Combaterea inflamatiei articulare

Prezenta inflamatiei articulare ca si periarticulare, foarte frecventa, constituie o sursa importanta a


durerii, dar reprezinta si un motiv de prelungire a procesului de vindecare, favorizînd astfel aparitia
unor noi sechele.

Iata cîteva din metodele terapeutice folosite în mod curent în serviciile de recuperare pentru
combaterea inflamatiei articulare:

a) repausul si posturile relaxante se constituie prima atitudine terapeutica în fata unei


articulatii inflamate. În posturarea corecta a unui segment se va tine seama de faptul ca
pozitia cea mai relaxanta care sedeaza durerea este aceea care creeaza cele mai mici presiuni
intraarticulare. De obicei aceasta postura este de usoara flexie, asigurata în pat cu ajutorul
unor perne, suluri, dispozitive speciale.

b) aplicatiile reci determina, dupa o scurta perioada de vasoconstrictie, o hiperemie activa, ca si


scaderea vitezei de conducere pe nerv, scaderea activitatii receptorilor cutanati si diminuarea
spasmului muscular. Se vor folosi comprese cu apa rece, comprese sau masaj cu ghiata,
imersia în apa cu ghiata.

c) curentul galvanic este util prin actiunea hiperemizanta pe care o are atît în aplicatia simpla
cît si sub forma ionogalvanizarii prin care se pot introduce prin tegument substante cu efect
antiinflamator: CaCl2 , MgSO4 , hidrocortizon, fenilbutazona. Pentru ca aceste substante sa
poata patrunde prin tegument este nevoie de durate mari ale aplicatiei, de 20-30 minute.

d) medicatia antiinflamatorie se asociaza întotdeauna la terapia fizicala. Vom folosi aspirina,


fenilbutazona, indometacinul, diclofenacul, etc. Foarte mult folosite sînt si unguentele locale
cu antiinflamatorii. Antiinflamatoriile steroidiene se pot folosi în infiltratii intraarticulare
alaturi de xilina, dar este preferabil sa se evite punctionarea articulatiei inflamate prin
traumatism.
Refacerea mobilitatii articulare

Recîstigarea unei mobilitati normale pe o articulatie fixata într-o pozitie nefunctionala în urma unui
traumatism sau dupa o imobilizare prelungita constituie obiectivul principal în recuperarea
posttraumatica a unei articulatii. Dupa pregatirea tesuturilor pentru kinetoterapie prin proceduri de
termoterapie si masaj, se pot începe exercitiile fizice, care se bazeaza pe trei tipuri de mobilizare:

- pasiva

- activa ajutata

- activa
Mobilizarile pasive

Acest tip de miscari reprezinta un complex de procedee a caror aplicare este esentiala pentru
recîstigarea miscarii în articulatie:

a) tractiunile continui au efect asupra tuturor structurilor, cu precadere asupra celor


musculotendinoase contracturate sau retracturate. Se executa de obicei în serviciile de
ortopedie. Au în principal doua efecte:
- corectarea unei pozitii vicioase, cum ar fi redoarea în flexum a genunchiului sau
soldului;
- scaderea presiunii intraarticulare, cu efect important în sedarea durerii.

b) tractiunile discontinui se aplica în timpul noptii si a orelor de repaus, permitînd astfel


bolnavului sa-si execute si restul programului de recuperare;

c) mobilizarea pasiva asistata se executa de kinetoterapeut în conditii de relaxare cît mai buna,
prin mobilizarea ampla, în toate sensurile a articulatiei;

d) mobilizarea autopasiva este adesea utilizata, pentru ca permite pacientului repetarea


exercitiilor de mai multe ori pe zi, fara a avea nevoie de asistenta speciala. Se poate realiza
în diverse moduri:
- prin utilizarea presiunii corpului sau a unei parti de corp asupra articulatiei de corectat;
- prin utilizarea de tractiuni cu un membru sanatos asupra celui afectat;
- prin adoptarea de posturi care încarca progresiv segmentul de mobilizat; de exemplu
din sezînd pe scaun se încarca progresiv gamba cu greutati pentru a recîstiga flexia
genunchiului.
Mobilizarile active ajutate

Reprezinta combinarea exercitiilor pasive cu cele active. Se recomanda atunci cînd:

- pacientul are o forta musculara insuficienta pentru a mobiliza segmentul antigravitational


(testing muscular sub valoarea 3);

- exista pericolul refracturarii cînd fractura nu este complet consolidata;

- pacientul se teme de a-si mobiliza singur segmentele (situatie foarte frecventa).


Mobilizarile active

Baza recuperarii prin kinetoterapie a sechelelor articulare o reprezinta mobilizarile active, facute de
pacientul însusi asupra propriilor segmente de corp. De altfel în foarte multe cazuri nici nu se indica
altfel de mobilizari în programul de kinetoterapie. Exercitiul activ fereste articulatia de noi vatamari
deoarece este perfect dozat de reactia dureroasa si de reflexele proprioceptive. Într-adevar, numai
pacientul va sti cînd sa-si opreasca o miscare datorita durerii. Mobilizarile pasive risca sa
depaseasca aceasta bariera, cu consecinte uneori destul de grave prin activarea procesului
inflamator, rupturi de fibre musculare, refracturari, etc.
Mobilizarea activa în sechela articulara are rolul de a creste treptat amplitudinea miscarii articulare
în toate sensurile, dar în acelasi timp ducînd si la combaterea edemului, ameliorarea circulatiei
locale, cresterea tonusului muscular.

Mobilizarile active se pot realiza într-o mare varietate de forme:

a) hidrokinetoterapie efectuata în bazine colective sau individuale cu apa la 33-37°C.


Avantajele acestei metode sînt:
- caldura apei sedeaza durerea, relaxeaza musculatura, creste complianta tesuturilor moi
- descarcare de greutate conform principiului lui Arhimede

b) exercitii de gimnastica de asuplizare, corectare si relaxare , executate liber sau cu ajutorul


spalierelor, bastoanelor, mingilor medicinale, etc.

c) scripetoterapia utilizeaza de asemenea miscarea activa, facilitata sau îngreunata, în functie


de starea tonusului muscular;

d) mecanoterapia este asemanatoare scripetoterapiei, utilizînd dispozitive de tip pîrghie cu


brate de lungimi variabile care pot astfel controla încarcarea pe un segment;

e) terapia ocupationala si ergoterapia introduc varietatea si atractivitatea în desfasurarea


exercitiilor active, evitînd plictiseala prin repetitie.
Refacerea abilitatii miscarilor

Recîstigarea gesticii obisnuite, a abilitatii normale a miscarilor are mare importanta în recuperare,
mai ales cînd este vorba de membrul superior.

În unele traumatisme articulare simple, recîstigarea abilitatilor se poate obtine fara o atentie
deosebita, odata cu practicarea activitatilor cotidiene de tip îmbracat, mîncat, etc. Traumatismele
complexe, care pot interesa si nervii periferici, necesita perioade speciale de tratament în care
pacientul foloseste instalatii si aparate specifice unei anumite suite de miscari menite sa-i refaca
abilitatea normala.

Refacerea abilitatilor este cu atît mai importanta cu cît profesia bolnavului cere o îndemînare mai
mare: mecanica fina, dactilografie, muzicanti instrumentisti, etc.

Tehnica prin care se realizeaza acest obiectiv se bazeaza pe terapie ocupationala si ergoterapie.

Refacerea stabilitatii articulare

Refacerea unei mobilitati normale, desi adesea greu de realizat, nu poate asigura singura o
functionalitate normala a articulatiei. Nu trebuie uitat ca functia principala a membrului inferior este
stabilitatea pentru a asigura ortostatismul si deabea apoi mobilitatea.

O articulatie stabila înseamna:


- o articulatie indolora

- o articulatie fixata de o musculatura puternica

- o articulatie protejata de capsula si ligamente integre

Integritatea capsulo- ligamentara se realizeaza prin procedee chirurgicale.

Despre combaterea durerii s-a discutat într- un paragraf anterior.

Tonifierea musculaturii se realizeaza prin exercitii de izometrie si exercitii active rezistive despre
care se va discuta în cadrul metodologiei de recuperare a sechelelor musculare.

SECHELE OSOASE POSTTRAUMATICE

Repararea osoasa a unui focar de fractura parcurge o serie de etape care duc în final la refacerea
continuitatii si rezistentei osului, cu obtinerea a ceea ce numim o fractura consolidata. Dar felul
traumatismului, modul de realizare al actului ortopedic, terenul pacientului se pot constitui în tot
atîtea cauze care pot perturba procesul normal de consolidare. În acest mod apar sechelele osoase
posttraumatice:

- pseudartroza

- calusul vicios

- osificarea subperiostala

- osteonecroza aseptica

- osteoporoza de imobilizare

- algoneurodistrofia

Daca primele patru entitati din enumerarea anterioara presupun în primul rînd o reabordare
ortopedica a cazului, ultimele doua merita atentie din punctul de vedere al recuperarii medicale.

OSTEOPOROZA DE IMOBILIZARE

Se stie ca imobilizarea unui membru în aparat gipsat duce la osteoporoza instalata rapid, vizibila
radiografic din saptamîna a treia. Dupa sase luni de imobilizare se poate pierde 1/3 din masa
trabeculara si pîna la 1/2 din corticala osoasa.

Hiperemia pasiva, de staza, prin perturbarea aportului de oxigen, duce la scaderea activitatii
osteoblastice si la cresterea celei osteoclastice, rezultatul fiind deperditia de calciu din matricea
osoasa.

Din punctul de vedere al recuperarii medicale, existenta unei osteoporoze de imobilizare avertizeaza
asupra riscului unor manevre de mobilizare pasiva, care pot duce la aparitia de fracturi pe os
patologic. Dar în acelasi timp prezenta osteoporozei obliga la introducerea precoce a exercitiului
fizic activ, singurul care poate preveni agravarea osteoporozei si singurul care o poate vindeca.
Numai stimulul exercitat de contractia musculara prin intermediul insertiei musculare pe periost
duce la depunerea calciului în matricea osoasa. Administrarea de produse de calciu fara asocierea
kinetoterapiei active nu va avea niciun rezultat, ba chiar va putea provoca o litiaza calcica, avînd în
vedere ca deja calciuria este crescuta la bolnavii cu osteoporoza de imobilizare. Reamintim ca
exercitiul de kinetoterapie nu trebuie sa astepte neaparat înlaturarea imobilizarii, ci trebuie început
chiar sub ghips, prin efectuarea de contractii musculare izometrice. În acest fel nu numai ca se va
preveni aparitia osteoporozei de imobilizare, dar se va preveni si pierderea de forta musculara.

ALGONEURODISTROFIA
Algoneurodistrofia sau distrofia simpatica reflexa (boala Südek, sidromul Leriche) este un sindrom
caracterizat prin durere, tulburari vaso- motorii si tulburari trofice.

Patogenie

Traumatismul intervenit pe un teren distonic duce la un dezechilibru local al vasomotricitatii, cu


vasoconstrictie puternica urmata de hiperemie pasiva, totul pe un substrat local inflamator.

Boala are o evolutie stadiala:

Stadiul 1

Se instaleaza imediat sau la cîteva saptamîni de la traumatism. Este caracterizat de o durere severa,
accentuata la orice miscare, hiperemia pielii, care este mai calda si mai umeda, edem local,
hipotonie musculara, osteoporoza incipienta.

Stadiul 2

Se dezvolta în urmatoarele trei luni si este caracterizat de dureri ceva mai putin intense decît in
stadiul 1, piele cianotica, rece, umeda, pilozitate diminuata, edem, redoare articulara si radiologic
osteoporoza patata care si semneaza diagnosticul.

Stadiul 3

Este ireversibil, cu atrofie a tegumentului, muschilor, retractii aponevrotice si tendinoase,


osteoporoza marcata cu zone de liza. Durerea scade în intensitate, dar urca spre radacina membrului.

Tratament medicamentos

Corticoterapie: se începe cu o doza de 30 mg/zi, care se scade la 10 mg în doua saptamîni si se


mentine ca doza de întretinere 3-4 saptamîni.

AINS: se pot asocia cu AIS. Se dau indometacin, diclofenac, ketoprofen, fenilbutazona, aspirina,
etc.

Beta-blocante: 80 mg/zi de propranolol în patru prize, 2-4 luni.


Calcitonina: 100 mg/zi zece zile injectabil, apoi 50 mg/zi cu spray- ul nazal timp îndelungat.

Tratament fizical

Stadiul 1: repaus total impus de durere, comprese reci cu sulfat de magneziu 30g/l, Diapuls, Rx-
terapie antiinflamatorie.

Stadiul 2: se impune obligatoriu introducerea kinetoterapiei, cu exercitii active la început, apoi si


active ajutate si active rezistive, aceasta fiind singura metoda de tratament care va putea sa
combata redoarea articulara, sa refaca forta musculara, dar mai ales sa combata osteoporoza.
În cazul în care se întîrzie începerea programului de kinetoterapie, bolnavii ajung în stadiul
3, ireversibil. Kinetoterapiei i se adauga în acest stadiu si alte proceduri de electro-terapie,
masaj, etc.

Stadiul 3: tratamentul este paliativ, de mentinere a restantei functionale si de ameliorare a vietii


bolnavului prin ergoterapie si terapie ocupationala.

SCHELELE MUSCULARE POSTTRAUMATICE

Din punct de vedere clinic, lezarea traumatica a unui muschi se poate produce direct cu ruptura
fibrelor musculare, ruptura de tendon sau strivirea muschiului, sau indirect, în timpul unei fracturi,
prin denervare sau prin imobilizare.

Exista numeroase tipuri de afectare a unui muschi prin traumatism, o parte dintre ele facînd obiectul
paragrafelor urmatoare.

RUPTURA FIBRELOR MUSCULARE


Apare în cursul unui efort intens, aplicat brusc pe un muschi nepregatit pentru efort. Se manifesta
prin durere si tumefiere locala la care se adauga incapacitatea totala sau partiala a muschiului de a se
contracta. Imposibilitatea contractiei se datoreste de obicei durerii, pentru ca foarte rar se produce
ruptura totala a unui muschi.

Cel mai des, astfel de accidente apar la musculatura membrului inferior.

Sechela unui traumatism cu ruptura de fibre musculare se manifesta prin:

- dureri în grade variabile la efortul muscular;

- incapacitatea de a performa eforturile deosebite cerute de unele miscari specifice unei profesii
sau unui sport prin aparitia unei cicatrici fibroase care compromite o parte din muschi.
RUPTURA DE TENDON MUSCULAR
Locul unde se produc rupturile la efort este jonctiunea tendino- musculara. Apare pierderea completa
a miscarii. Muschiul dezinserat apare mai scurt, ca o boselura în loja sa anatomica. Treptat apare
atrofierea regiunii.

Reparatia spontana nu va reface morfologia si functia normala, motiv pentru care se impune
interventia operatorie.

Vindecarea se face cu pretul retracturii musculare care va duce la limitarea miscarii.

HEMATOMUL MUSCULAR

Hemoragia musculara este frecventa în traumatisme. Cînd sîngele se localizeaza în masa musculara,
apare hematomul. În cazurile necomplicate, acesta se resoarbe complet, fara sechele. Alteori se
încapsuleaza, se calcifica si va duce la persistenta unei durei si la limitarea capacitatii de contractie.

ISCHEMIA MUSCUALRA

Muschiul, mare consumator de oxigen, este foarte sensibil la ischemie. Zona infarctizata va fi
înlocuita treptat de tesut fibros retracturat, cu aparitia sindromului de ”retractie musculara
ischemica Volkmann“. Daca obstructia vasculara este completa si instalata brut al, apare necroza
musculara. Adesea apare si pareza sau paralizia distala, fie prin afectarea traumatica a nervului, fie
prin ischemia pe trunchiurile nervoase.

ATROFIA MUSCULARA

Scaderea volumului unui muschi poate apare fie prin denervare, fie prin imobilizare.

Atrofia de denervare se datoreste unor afectari ale neuronului, nervului periferic, sau terminatiilor
nervului motor.

Atrofia de imobilizare apare în segmente chiar neafectate de traumatism, cu inervatie pastrata.


Imobilizarea atrage dupa sine reducerea volumului si fortei musculare cu 3% pe zi. Atrofia nu se
datoreaza pierderii de fibre musculare, ci reducerii diametrului lor.

RETRACTIA MUSCULARA

Se defineste ca o rezistenta a muschiului la întinderea lui pasiva. Este una din cauzele frecvente care
duce la limitarea miscarii articulare. Fenomenul de retracturare este concomitent cu cel de atrofiere.
În timpul unei imobilizari nu se produce numai scaderea grosimii unei fibre musculare, ci si
scurtarea sa. În acest fel apare nu numai limitarea mobilitatii active articulare, ci si pasive.
CONTRACTURA MUSCULARA
Pentru a evita confuzia permanenta între contractura si retractura, trebuie sa mentionam ca definim
contractura ca pe o scurtare a muschiului cu mentinerea unei tensiuni crescute în fibre, de obicei
reversibila, cu caracter paroxistic sau permanent. Apare evident ca contractura musculara poate fi o
cauza a aparitiei retracturii musculare.

S-au definit doua tipuri de contractura musculara în afectiunile aparatului locomotor:

a) contractura antalgica, sau secundara, apare ca mijloc de aparare pentru a bloca o miscare
generatoare de durere. Este deci vorba de manifestarea unui reflex nociceptiv pornit de la
articulatie, care activeaza motoneuronul alfa. De cele mai multe ori aceasta contractura
trebuie respectata, tratamentul aplicîndu-se articulatiei afectate.

b) contractura algica este o contractura primitiva, în care durerea este cauza contracturii, cu
punct de plecare chiar în muschi. Aceste contracturi algice sînt sechele reale posttraumatice
ale muschiului, asupra caruia trebuind sa se concentreze tratamentul.
OBIECTIVELE RECUPERAR II ÎN SECHELELE POSTTRAUMATICE MUSCULARE

Indiferent de cauza traumatismului sau de substratul anatomopatologic al modificarilor în muschiul


lezat, în exercitarea functiilor musculare va rezulta una din urmatoarele perturbari fiziopatologice:

1. pierderea flexibilitatii

2. pierderea fortei de contractie

3. pierderea rezistentei la efort

4. pierderea coordonarii miscarilor

Obiectivele recuperarii unei sechele posttraumatice musculare se vor constitui tocmai în refacerea
acestor proprietati. Cel de al patrulea obiectiv, refacerea coordonarii miscarilor, implica tratamentul
recuperator al traumatismelor care intereseaza inervatia motorie, motiv pentru care va fi discutat în
cadrul unui alt capitol.

Refacerea flexibilitatii

Principala consecinta pe care o atrage dupa sine pierderea flexibilitatii musculare este reducerea
mobilitatii articulare în sensul de miscare al antagonistului sau, fie datorita durerii tendomusculare,
cu limitare la miscarea activa, fie datorita retracturii musculare, care limiteaza si miscarea activa si
pasiva. Daca în primul caz repausul tendinos este obligatoriu alaturi de aplicarea unor proceduri cu
efect antialgic (crioterapie, CDD, ultrasunet, masaj), în cel de al doilea întinderea acestor tesuturi
moi retracturate se bazeaza pe trepiedul masaj-caldura-tractiune.
Refacerea fortei de contractie

Acest obiectiv terapeutic deosebit de important se adreseaza atrofiilor musculare de inactivitate si


poate fi atins în doua moduri:

a) realizarea de tensiuni maxime în muschi

b) realizarea oboselii musculare


Cresterea tensiunii maxime în muschi

De cele mai multe ori programele de kinetoterapie utilizate pentru punerea în tensiune maxima a
fibrelor musculare se bazeaza pe folosirea exercitiilor de izometrie, a caror metodologie a fost pusa
la punct de Hettinger si Müller.

Este bine sa mentionam ca pentru a-si mentine forta, un muschi trebuie sa dezvolte tensiuni de 20-
35% din tensiunea maxima. În programul de recuperare se ating tensiuni de 65%, care duc la
cresteri de forta musculara cu 5% saptamînal. Se vor executa grupuri de 3-5 contractii izometrice pe
muschiul atrofiat cu durata de 6 secunde fiecare, separate prin pauze de 2 minute, repetate de mai
multe ori pe zi.

Realizarea oboselii musculare

Oboseala musculara obtinuta prin exercitii fizice bine conduse are efect stressant, adaptativ asupra
muschiului, cu crestera fortei de contractie.

Tehnica, celebra de acum, De Lorme-Watkins a exercitiilor fizice contra unei rezistente progresive
porneste de la stabilirea rezistentei maxime pe care muschiul de tonifiat o poate învinge de zece ori
la rînd, pe care o noteaza cu 10 RM.

Se lucreaza zilnic cu trei seturi de exercitii separate de pauze de cîteva minute, folosind rezistente de
50% din 10 RM, apoi de 75% din 10 RM si la sfîrsit de 10 RM. Programul se desfasoara zilnic, 4-5
zile pe saptamîna. Saptamînal se retesteaza 10 RM, deoarece forta muschiului creste si valorile
rezistentei pe care o poate învinge se vor mari.

Refacererea rezistentei musculare

Rezistenta la efort este capacitatea muschiului de a executa un exercitiu sau o activitate pe o


perioada prelungita de timp. Rezistenta musculara depinde de:

- forta muschiului

- valoarea circulatiei musculare

- integritatea proceselor metabolice musculare

- factori care tin de sistemul nervos central, de starea de boala, de oboseala, de motivatie, etc.
Pentru a sublinia importanta circulatiei sanguine musculare vom spune doar ca în efortul prelungit
se deschid în muschi peste 4000 de capilare pe mm2 . Daca se realizeaza tensiuni de peste 35% din
tensiunea maxima, se produce colabarea tuturor vaselor sanguine din muschi, ceea ce va duce la
acumularea de metaboliti si la scaderea pH-ului. Apare astfel un puternic stimul vasodilatator cu
cresterea consumului de oxigen de 20-30 de ori. Odata cu cîstigarea prin antrenament a unei
rezistente musculare mari, cresc capacitatile metabolice ale celulei musculare prin cresterea
cantitatii de mioglobina.

Tehnicile de obtinere a unei rezistente musculare mari sînt foarte variate, deoarece conditia minima
care se pune pentru a ne realiza obiectivul este de a executa exercitii la o rezistenta de 15-40% din
forta maxima a muschiului. În acest fel oboseala musculara apare tardiv, permitînd instalarea
raspunsului cardio-vascular. În principiu, daca se folosesc tehnicile De Lorme-Watkins de crestere a
fortei musculare, se obtine si o buna crestere a rezistentei musculare.

SECHELE POSTRAUMATICE ALE NERVILOR PERIFERICI

Leziunile complexe posttraumatice intereseaza aproape totdeauna nervii periferici. Gradul afectarii
lor este variabil si desi vom descoperi initial la examenul clinic o paralizie sau o tulburare de
sensibilitate, evolutia ulterioara poate demonstra ca întreruperea functiei nu a însemnat neaparat
existenta unei leziuni grave, ireversibile. Din punct de vedere anatomoclinic se utilizeaza si astazi
clasificarea propusa de Seddon în 1943, el definind trei tipuri lezionale de baza:

- neurotmesis

- axonotmesis

- neurapraxia
NEUROTMESIS

Este leziunea cea mai grava, cu sectiune totala a nervului, fara posibilitatea vindecarii spontane. Se
poate obtine un oarecare grad de refacere a functiei prin interventia operatorie cu rafie de nerv sau
cu intercalarea de grefon.

La capatul proximal al sectiunii, mugurii axonali formeaza un ghem în tesut cicatricial care va da
nastere nevromului. Capatul periferic sufera rapid procesul de degenerescenta valleriana, cu
disparitia cilindraxonului si mielinei si cu proliferarea celulelor Schwann, formîndu-se ”gliomul“
terminal. Între nevrom si acest gliom se formeaza tesut cicatricial si orice continuitate a fibrelor
nervoase este compromisa.

Din punct de vedere clinic, neurotmesisul se caracterizeaza prin aparitia imediata a paraliziei
muschilor inervati de nervul sectionat, aparitia de tulburari de sensibilitate, abolirea unor reflexe
osteotendinoase. Cu timpul se adauga tulburarile trofice si vasomotorii.
AXONOTMESIS
Leziunea nervului se caracterizeaza în axonotmesis prin distrugerea axonului, în timp ce tesutul
conjunctiv ramîne intact. Este posibila regenerarea spontana, deoarece tecile îsi mentin continuitatea
si în acest fel este bine directionata cresterea mugurilor axonali proximali. De altfel, în acest tip de
leziune, de cele mai multe ori ramîn si axoni care îsi pastreaza integritatea si asigura conducerea
influxului nervos.

Din punct de vedere clinic, axonotmesisul se aseamana cu neurotmesisul prin aparitia deficitului
motor în musculatura inervata, deficit motor care însa este partial, cu instalarea unei pareze
moderate, medii sau grave, în functie de numarul axonilor din nerv care au fost sectionati.
Regenerarea spontana este regula.

NEURAPRAXIA

Este un blocaj trecator al conductibilitatii influxului nervos, de natura functionala si nu anatomica.


Pentru neurapraxie se mai foloseste si termenul de ”nerv siderat“.

Clinic, se instaleaza o pareza trecatoare care poate duce la hipotrofii de nefunctionaliate, fara
tulburari trofice sau vasomotorii. Tulburarile senzitive se manifesta prin parestezii.

Retrocedarea fenomenelor se produce într- un interval variabil de timp, care poate merge pîna la 2-3
luni. Problema terapeutului consta tocmai în acest interval, în care de multe ori este greu de apreciat
daca ne aflam doar în fata unei neurapraxii sau exista leziune anatomica pe nerv.

OBIECTIVELE RECUPERAR II SECHELELOR POSTTRAUMATICE ALE NERVILOR

Lezarea traumatica a unui nerv periferic poate duce la aparitia unui:

-sindrom motor

-sindrom senzitiv

-sindrom vasculo-nutritiv

Obiectivele recuperarii în urma unui traumatism cu interesare de nerv sînt reprezentate de tratarea
acestor trei sindroame.

Recuperarea sindromului motor

Cele mai mari probleme pentru recuperare le pune sindromul motor, care se traduce în practica
printr-o pareza sau paralizie. Pentru a preveni aparitia unor sechele care duc de cele mai multe ori la
handicap major, trebuie realizate o serie de deziderate absolut obligatorii:

Evitarea deformarilor si atitudinilor vicioase

Paralizia unor grupe musculare duce la aparitia de dezechilibre între musculatura intacta si cea cu
inervatie afectata. Mai mult, cu timpul pe musculatura neafectata apar retractiile care fac ca reluarea
functiei muschilor denervati sa nu permita si refacerea unei miscari în toata amplitudinea ei
normala. Din acest motiv, conservarea pozitiei fiziologice a segmentului afectat este absolut
obligatorie. Acest lucru se poate reliza cu:

• atele simple din fasa gipsata sau materiale termoplastice;

• masaj;

• caldura locala prin aplicatii de parafina, unde scurte, infrarosii, etc.;

• exercitii pasive de kinetoterapie pentru prevenirea retracturii pe musculatura antagonista;

• ultrasunet la zona de trecere muschi- tendon.

Evitarea atrofiei muschilor paralizati

În asteptarea reinervarii atunci cînd aceasta este posibila, trebuie mentinuta troficitatea muschiului,
altfel reinervarea va fi zadarnica pentru ca va gasi un muschi atrofiat. Acest obiectiv de prima
importanta se poate realiza prin:

• electostimulare cu impulsuri de joasa frecventa cu panta, singurele impulsuri la care


raspunde un muschi denervat;

• mobilizari pasive de întindere , care prin declansarea ”strech reflexului“ contribuie la


mentinerea troficitatii musculare;

• masajul, care este util pentru ameliorarea circulatiei veno-limfatice.


Mentinerea tonusului în fibrele musculare restante sanatoase

În cazurile în care nu toti axonii dintr-un nerv au fost sectionati, ramîn fibre musculare cu inervatie
conservata, fibre al caror tonus trebuie pastrat, ceea ce presupune folosirea unor mijloace de
tratament specifice:

• electrostimulare cu impulsuri de joasa frecventa cu panta daca forta muschiului are la


testingul articular o valoare sub 2, deci nu se pot executa miscari active;

• miscari active si active rezistive cînd forta muschiului este la testing peste valoarea 2;

• tehnici de facilitare proprioceptiva, care au scopul de a usura contractia musculara prin


recrutarea de cît mai multe unitati motorii în cursul executarii unei miscari;

• terapie ocupationala, care este o metoda foare buna pentru refacerea imaginii kinestezice,
fara a plictisi pacientul prin repetarea acelorasi exercitii timp îndelungat; prin terapie
ocupationala vom putea obtine:

- ameliorarea mobilitatii articulare, a fortei musculare, a coordonarii miscarilor, deci


restabilirea stereotipurilor dinamice ale vietii de zi cu zi;
- recîstigarea independentei de miscare si a autoservirii;
- pregatirea reinsertiei profeasionale.
Recîstigarea coordonarii miscarilor

Coordonarea implica integritatea cailor motorii si senzitive. De aceea refacerea fortei musculare,
desi decisiva, este doar o prima etapa în recuperarea unui deficit motor.

Se stie ca practic nu exista miscari simple în activitatea obisnuita sau profesionala. Aceasta se
desfasoara pe baza unor scheme motorii care se deprind din copilarie si pe care le numim engrame
motorii. Acestea permit prin repetitie si antrenament recrutarea în activitatea respectiva numai a
unitatilor motorii esentiale pentru miscarea dorita care se va efectua cu minim de consum energetic.
Asa învatam sa mergem, sa scriem. Asa se explica de ce de exemplu un taietor de lemne poate
munci o zi întreaga fara sa faca ”febra musculara“, în timp ce un alt individ, chiar mult mai solid,
dar care nu a mai facut aceasta munca, oboseste repede.

Se întelege astfel de ce realizarea acestui obiectiv se face prin terapie ocupationala si ergoterapie.
Repetitia schemelor de miscare trebuie facuta însa cu perseverenta, multe saptamîni, tinînd cont si
de profesia pacientului. Este evident ca va fi mult mai greu sa refacem functia mîinii la un pictor
decît la un zidar.

Recuperarea sindromului senzitiv

Chiar daca reusim recuperarea sindromului motor, nu vom putea obtine în unele cazuri recîstigarea
functiei segmentului afectat daca tulburarile de sensibilitate persista, mai ales daca este vorba de
membrul superior si în special de mîna.

În procesul de refacere a functiei senzitive, senzatia de durere-arsura este prima care apare, iar în
privinta sensibilitatii termice, bolnavul va simti prima data recele, apoi caldul.

Tratamentul recuperator al sensibilitatii discriminative presupune repetarea de sute de ori a unor


exercitii de recunoastere a diferite obiecte uzuale, de forme, consistente si marimi diferite, cu ochii
închisi, urmate de verificarea vizuala a corectitudinii senzatiei.

Refacerea stereognoziei se face pornind de la obiecte cu volum mare, care trebuie apreciate
comparativ în privinta greutatii. Treptat se trece la recunoasterea unor obiecte tot mai mici si mai
usoare.

Datorita efortului mare de concentrare pe care îl presupun, aceste exercitii nu vor depasi ca durata 5-
10 minute.

Recuperarea sindromului vasculo-nutritiv

Principalele tulburari datorate acestui sindrom se manifesta prin staza arteriolocapilara, edem,
hipotrofie a pielii, fanerelor, muschilor.
Desi multe din procedurile fizicale pot influenta în bine acest sindrom, existenta tulburarilor de
sensibilitate limiteaza foarte mult numarul lor. Nu vom putea astfel utiliza nici o procedura de
electroterapie sau termoterapie, datorita riscului mare de arsura locala.

Se vor utiliza:

a) posturarile antideclive ale segmentului afectat;

b) masajul, executat pentru planurile superficiale si profunde;

c) kinetoterapia va ameliora nu numai mobilitatea si forta musculara, dar va ameliora si


troficitatea si circulatia locala. Exista de altfel si tehnici speciale de gimnastica vasculara,
care vor fi discutate cu alt prilej;

d) hidroterapia alternanta, sub forma afuziunilor alternante în apa calda si rece este bine
suportata, cu conditia ca apa calda sa nu depaseasca 38°C;

e) baile partiale de CO2 la 33-34°C pentru 20-30 de minute;

f) terapie reflexa, adresata simpaticului regional (ultrasunet pe ganglionul stelat sau


paralombar, etc.).

Foarte importanta este mentinerea unei igiene riguroase a segmentului paralizat, cu evitarea
traumatismelor, a frigului, deoarece tesuturile sînt foarte sensibile, plagile apar foarte usor, în
schimb se vindeca greu.

SECHELE GENERALE

Efectele unui traumatism se exercita de multe ori nu numai asupra segmentelor direct interesate, ci
si asupra întregului organism. Fara a ne referi la complicatiile posibile si bine cunoscute cum sînt
infectiile sau emboliile, traumatismele duc la aparitia unor sechele care perturba functii mari în
organism, ceea ce poate influenta direct eficienta tratamentului recuperator:

1. alterari ale capacitatii functionale cardio-respiratorii si tulburari circulatorii generale;

2. modificari metabolice;

3. alterari ale capacitatii functionale musculare generale;

4. tulburari psihice.

Desi rolul principal în aparitia acestor sechele îl are imobilizarea prelungita, traumatismul însusi
poate duce la aparitia de tulburari metabolice sau psihice importante.

Dupa cum se observa, tratamentul acestor tulburari implica în primul rînd interventia personalului
specializat, din serviciile de terapie intensiva.