Caracterizarea lui Ion de Liviu Rebreanu

Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care
înfăţişesză universul rural în mod realist. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare Zestrea şi Ruşinea.
Ion este personajul eponim şi central al romanului, dominând toate celelalte personaje care gravitează
in jurul lui – Ana, Vasile Baciu, Florica, George.
Cele două părţi ale romanului – Glasul pământului şi Glasul iubirii – evidenţiază temele romanului,
dar şi cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica, reprezentând cele două obsesii ale acestuia: averea
şi iubirea. Forţa acestora nu se manifestă simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu
şi George Bulbuc.
Ion este un personaj complex ale cărui trăsături sunt contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi
brutalitate, insistenţă şi cinism. El reprezintă un personaj realist tipic pentru o categorie socială – ţăranul sărac
care doreşte pământ. Personajul realist este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie.
Ion este un exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, dar reprezintă o individualitate prin modul prin
care-l obţine. Ion şi Vasile Baciu dobândesc pământul în acelaşi mod, dar comportamentul faţă de cea care le
adusese pământ e diferit: Ion o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui George.
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil, prin caracterizare directă. Deşi sărac, el
este „iute şi harnic, ca mă-sa”, iubind munca: „ Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră”, şi pământul;
„pământul îi era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a–l avea e
motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”
Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea pentru pământ este
trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie
este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului ca o chemare, copleşindu-l." Altă dată, Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."
Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi
incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar
fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat
următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o muiere…”
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai
diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma că "în planul creaţiei Ion este
o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ",
ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. Odată obţinut pământul, setea de avuţie se
potoleşte. Brutalitatea faţă de Ana e înlocuită cu indiferenţă. Sinuciderea Anei şi moartea copilului nu-i mustră
conştiinţa, aceştia reprezentând doar garanţia pământurilor, dovedind astfel, cinism. Acum reînvie patima pentru
Florica.
Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Tot prin viclenie se apropie şi de
Florica, devenind prieten cu George în a cărui casă va putea intra oricând. Avertismentul Savistei aduce
deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe Ion venit noaptea în curtea lui pentru Florica. Astfel,
personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa
Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate,
viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat
tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.
Personajul este caracterizat direct ( de către narator, alte personaje, autocaracterizare) şi indirect (prin
fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie).
Ion este un personaj românesc memorabil, ipostază a omului teluric (legat de pământ), dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: pământul stihie şi legile nescrise ale
satului tradiţional.