Sunteți pe pagina 1din 17

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA FILOSOFIE ŞI


DREPT

1.1 Filosofia în cadrul stiintelor


1.2. Filosofie şi drept. Filosofia dreptului
1.3 Normele de conduită, ordinea morală şi ordinea juridică în societate

OBIECTIVE

 însuşirea mai importante noţiuni privind originea comună a


ştiinţelor şi a filosofiei;
 înţelegerea noţiunii filosofice de explicaţie ştiinţifică;
 aptitudinea de a distinge diferenţele existente între drept şi
morală;
 cunoaşterea conceptului de normă socială în general şi a celui
de normă juridică;
 însuşirea ideilor privind ordinea morală şi juridică din societatea
umană;
 însuşirea unor idei esenţiale privind existenţa şi importanţa
filosofiei dreptului.
1. 1 Filosofia în cadrul ştiintelor. Explicaţia ştiinţifică

La începutul cercetării omeneşti ştiinţa şi filosofia formau cop comun. Separarea s-a
realizat ulterior fără totuşi ca între ele să se piardă definitiv contactul . În soluţionarea
problemelor, omul de şiinţă este ţinut de metode rigide şi are un orizont de acţiune mult mai
îngust decât al filosofului. Toate domeniile ştiinţei ajung la un punct sau un moment în care au
nevoie de fundamentare filosofică. Fizica modernă şi astronomia pot explica dinamica
Universului pănâ la câteva miimi de secundă de Big Bang; dar pentru momentul exact al Big
Bang-ului, legile cunoscute ale fizicii nu mai funcţionează Albert Einctein susţinea că nu poate
să creadă într-un Dumnezeu care joacă zaruri şi aceasta era unica motivaţie pentru a se opune la
descoperirile fizicii cuantice. A încercat multe metode şi experimente pentru a contrazice
principiile de bază ale mecanicii cuantice, dar toate s-au finalizat în eşec. Chiar şi aşa, nu a putut
niciodată să fie de acord cu Niels Bohr şi ceilalţi fizicieni de la Copenhaga.
Orice ştiinţă are nevoie de un ideal director, or acest ideal nu poate fi oferit decât de
către filosofie. Însă de-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă au adoptat mai multe atitudini : unii
au incercat să înlăture filosofia, dar fără succes deoarece orice cercetare ştiinţifică presupune idei
filosofice cum ar fi presupoziţia ontologică că există anumite legi care pot fi cunoscute; alţii au
acceptat în mod dogmatic o anumită filosofie, lovindu-se bineînţeles de criticile aduse acesteia
şi, cei din urmă, au căutat acele idei filosofice care ar fi putut fi fertile pentru cercetarea lor
ştiinţifică.
Această din urmă strategie este cea mai eficientă; în acest proces filosofia poate sprijini
cercetarea ştiinţifică care incepe ci identificarea şi evaluarea problemelor. Pentru aceasta este
nevoie cel puţin de o orientare generală. Atitudinea filosofică poate ajuta la depăşirea
parţialităţii, la formarea unei concepţii armonioase şi de largă cuprindere, la orientarea cercetării
către problemele semnificative, spre intrebări ale căroro răspunsuri provoacă schimbări radicale
în viziunea noastră asupra realităţii şi a modului oportun de a o controla.
Abordarea va trebui să se refere la o anumită arie a realităţii, să folosească anumite
metode care vor determina şi rezultatul investigaţiei. În ceea ce priveşte ştiinţele sociale se
utilizează anumite concepte speciale – proprietate, structură, schimbare – şi se au in vedere
anumite teorii – ontologice, epistemologice, etc.
Filosofia nu oferă reguli care sunt infailibile, dar prin demersul filosofic adecvat,
cercetătorul poate să construiască teorii corecte. În construirea unei teorii trebuie urmate
următoarele etape:
1) selectarea câtorva trăsături ale obiectelor de interes, cele ce par evidente şi
promiţătoare;
2) reprezentarea fiecărei trăsături printr-un concept precis;
3) formularea de relaţii intre conceptele care rezultă din cercetare;
4) organizarea logică a enunţurilor cu ajutorul unei concepţii menite să descopere care
sunt implicaţiile lor şi care sunt obligaţiile noastre dacă adoptăm anumite supoziţii;
5) confruntarea câtorva propoziţii ale sistemului cu câteva date empirice pe care se poate
să fie nevoie să le căutăm după ce teoria a fost construită sau schiţată.1
Uneori este posibil să nu se poată formula teorii care să cuprindă toate datele experienţei,
este necesar ca cercetătorul să generalizeze, să facă abstracţie de anumite situaţii, iar teoria
rezultantă să funcţioneze numai parţial. Filosoful il ajută pe omul de ştiinţă să-şi menţină atenţia
asupra tuturor aspectelor, să îndrăznească să facă speculaţii pe care să le pună mereu la incercare,
să aibă curajul să şi greşească pentru a descoperi adevărul.
De exemplu, mecanica cuantică a produs o ruptură, brutală aproape, de vechea viziune
asupra lumii. Marile succese ale fizicii clasice, al căror şir a fost iniţiat de Galilei şi dezvoltat
ulterior de către Johannes Kepler, Isaac Newton şi Albert Einstein, au susţinut ideea că există în
Univers legi generale cu caracter matematic, posibilitatea descoperirii acestor legi prin
experienţă şi a reproducerii lor la nivel experimental.2
Conform fizicii clasice, nu se poate trece dintr-un punct în altul al spaţiului şi timpului fără
a parcurge toate punctele intermediare – ideea continuităţii pe care ne-o furnizează simţurile
noastre, idee susţinută matematic de calculul infinitezimal descoperit de Leibniz şi Newton.
Conceptul de determinism a dominat o lungă perioadă de timp gândirea occidentală alături
de pricipiul cauzalităţii, în ciuda îndoielilor, mai mult sau mai puţin argumentate, de către diverşi

1 Ion Craiovan – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010,
p.23.
2 Acestea fiind cele trei postulate ale ştiinţei moderne, Basarab Nicolescu - Transdisciplinaritatea, Editura

Polirom, Iaşi, 1999, p. 15.


filosofi. Fizica clasică este alcătuită din ecuaţii conform cărora, dacă sunt cunoscute la un anumit
moment poziţiile şi vitezele obiectelor fizice, pot fi prezise vitezele şi poziţiile celor obiecte în
oricare alt moment, trecut sau viitor. Dacă se cunoaşte starea fizică la un moment dat a
sistemului, se poate prezice complet starea acestuia. Fără putinţă de tăgadă, legile fizicii clasice
sunt legi deterministe.
Pentru fizica clasică, Universul nu părea a fi altceva decât o maşină reglată şi perfect
predictibilă. La începutul secolului XX, Max Planck a introdus, fără să vrea aproape,
discontinuitatea în fizică. Ceea ce, la nivelul limbajului obişnuit, pare aproape imposibil de
conceput, şi anume particule care apar din neant, ideea că între două puncte nu există nimic, nici
obiecte, nici atomi, este însă foarte bine susţinut din punctul de vedere al formalismului
matematic.3
Ulterior, prin teorema inseparabilităţii formulată de către J. Bell, s-a demonstrat că, la
nivel cuantic, lucrurile se petrec cu totul altfel decât la nivel macrofizic. În lumea noastră, dacă
două obiecte interacţionează şi apoi se separă, se îndepărtează unul de celălalt, legătura dintre ele
scade în intensitate şi, la un moment dat, dispare de tot. La nivel cuantic însă, lucrurile se petrec
diferit. Astfel, entităţile cuantice continuă să interacţioneze, indiferent de distanţa dintre ele.
Inseparabilitatea cuantică nu pune sub semnul întrebării întregul concept de cauzalitate, ci doar
cauzalitatea locală.4
Indeterminismul cuantic nu trebuie să fie înţeles ca hazard, incertitudine sau imprecizie.
El se referă doar la atributele proprii ale entităţilor cuantice, care sunt diferite de atributele
lucrurilor la nivel macrocosmic.
Introducerea probabilităţii în fizică a avut efect şi asupra explicaţiei ştiinţifice, dar în
acest domeniu situaţia se prezintă diferit. Ştiinţa ultimului secol a demonstrat că este nevoie de
un arsenal mult mai diversificat de metode pentru ca subiectul cunoscător să înţeleagă
complexitatea universului. Distincţia subiect – obiect capătă dimensiuni nebănuite până atunci,
dar această problemă o vom aborda pe larg în capitolul următor.
Ernst Mach a elaborat un set ide idei de tip pozitivist, dezvoltate ulterior de membrii
cercului de la Viena, influenţând gândirea unor oameni de ştiinţă celebri – mai ales a lui Albert
Einstein. Conform tezei lui Mach, conceptul de explicaţie cauzală trebuie înlocuit cu noţiunea de

3 Ibidem, p.22.
4 Inseparabilitatea cuantică ne spune că în această lume există, cel puţin la o anumită scară, o coerenţă,
o unitate a legilor, care asigură evoluţia ansamblelor sistemelor naturale. Ibidem, p. 25.
dependenţă funcţională. Auguste Comte susţinuse o ideea similară, arătând că obiectul
cunoaşterii umane este format din simţuri, nu din lucruri. Ceea ce percepe fiinţa umană este
analizat şi sistematizat, nu lucrurile (elementele naturii) însele. Scopul ştiinţei este, la urma
urmei, unul practic, şi anume să-l facă pe om să se adapteze cât mai uşor, să obţină cât mai multe
foloase cu cât mai puţin efort.
Concepţia lui Mach are la bază teoria biologică a cunoaşterii. Astfel, geometria
euclidiană, mecanica newtoniană şi determinismul laplacean reprezentau adaptarea noastră
intelectuală la un anumit segment al realităţii şi nu la realitate în întreaga sa extensiune. Adică
aceste discipline ştiinţifice se aplicau destul de aproximativ la ceea ce Reichenbach numea lumea
de dimensiuni medii situată între microcosmos şi megacosmos, între lumea cuantei şi lumea
galaxiilor.5
Ernst Mach a fost un adept al fenomenalismului, ceea ce l-a împiedicat să recunoască
existenţa unei lumi în afara percepţiei senzoriale şi, drept consecinţă, să considere că lumea este
diferită, în structura sa, de percepţia noastră.
Practic, o explicaţie ştiinţifică care este foarte utilă şi la modă într-un anumit moment, se
poate dovedi la un stadiu ulterior a fi imprecisă sau limitată. Vorbim astfel despre un relativism
al cunoaşterii ştiinţice şi al explicaţiei, în ansamblul lor. Henri Poincaré numea comodităţi
teoriile ştiinţifice pe care alţi cercetători le considerau adevăruri absolute. Conform acestui
gânditor, legile sunt creaţii libere ale minţii umane. Formularea unei legi nu poate fi limitată la
însumarea unor calcule şi experienţe ci este mult mai mult decât atât. Dacă ar fi doar o chestiune
de a strânge date experimentale, oricine ar putea să creeze legi, să fie om de ştiinţă, ceea ce nu
este cazul.
Ştiinţa se îndreaptă asupra fenomenelor în încercarea de a oferi o explicaţie, atât pentru a
oferi predicţii cât şi pentru a clarifica de ce s-a întâmplat un anume lucru, cum a fost el posibil,
fie pentru a-l reproduce fie pentru a evita pe viitor producerea lui (de exemplu, o epidemie –
specialiştii caută cauzele producerii sale pentru a nu se repeta, iar soluţia poate fi găsirea unui
vaccin care să imunizeze populaţia la virusul respectiv).
În lucrarea Philosophy of Science, Alexander Bird realizează o clasificare a tipurilor de
explicaţie6:

5 Teodor Dima – Explicaţie şi înţelegere, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, vol. I, p. 41.
6 Alexander Bird - Philosophy of Science, UCL Press, 2000, p. 62.
(a) explicaţii cauzale;
(b) explicaţii de tip legic;
(c) explicaţii psihologice;
(d) explicaţii pshihanalitice;
(e) explicaţii darwiniste;
(f) explicaţii funcţionale.
Alexander Bird analizând aceste tipuri de explicaţii, se întreabă dacă într-adevăr putem
vorbi de mai multe categorii de explicaţii sau, dacă nu cumva este vorba despre mai multe faţete
ale unui mod mai general de a explica. De exemplu, explicaţia cauzală nu poate fi confundată cu
explicaţia de tip legic. Dacă ar fi aşa, atunci ori de câte ori am arunca cu o piatră într-un geam,
acesta din urmă ar trebui să se spargă. Ceea ce nu se întâmplă. O piatră mică este posibil să nu
spargă un geam.
Pe de altă parte, explicaţia de tip legic nu este întotdeauna cauzală. Legile chimiei
descriu, de exemplu, reacţia dintre apă, în general, şi potasiu, în general. Dar cauza efectivă a
unei reacţii este aceea că cineva pune potasiu în apă, lucru ce are drept efect dizolvarea
potasiului.
În ceea ce priveşte problema dacă explicaţiile psihologice şi psihanalitice sunt cauzale sau
nu, aceasta necesită discuţii mai aprofundate, de care nu ne vom ocupa în secţiunea de faţă.
Explicaţia darwiniană este valabilă numai pentru cazuri generale. Selecţia naturală
explică de ce anumite specii au dezvoltat anumite abilităţi, care erau necesare pentru a
supravieţui într-un anumit mediu.
Existând atât de multe tipuri de explicaţii, precum şi posibilitatea de a explica unul şi
acelaşi fenomen, din mai multe puncte de vedere, s-a pus problema dacă nu cumva orice
explicaţie este subiectivă. Dar acest lucru nu este adevărat. Nu este corect să tragem concluzia că
explicaţia este subiectivă pe motiv că, din motive utilitariste, pot fi căutate şi găsite diverse
explicaţii pentru producerea unui fenomen. Valoarea informaţiei este relativă, în general. Modul
în care foloseşti informaţia referitoare la cum se ajunge într-un anumit oraş, depinde din ce parte
vii, câţi bani poţi da pe transport, etc., dar acest lucru nu subminează obiectivitatea informaţiei.
Din acest motiv, putem spune despre explicaţie că are caracter epistemic. Sau metafizic,
pentru a evita sintagma periculoasă de explicaţie obiectivă.7 Există filosofi care susţin că

7 Ibidem, p. 65.
explicaţiile psihologie şi psihanalitice conţin legi ale acestor ştiinţe, chiar dacă nu le menţionează
expres în fiecare explicaţie în parte.
Explicaţia se poate referi atât la persoane care explică anumite lucruri (de exemplu,
Einstein a explicat periheliul planetei Mercur prin teoria relativităţii) sau de lucruri care explică
anumite fenomene (de exemplu, forţa gravitaţională a Soarelui explică periheliul planetele
Mercur, dacă există o asemenea forţă gravitaţională şi dacă această forţă, chiar influenţează
planeta în cauză). Un model explicativ mai cuprinzător şi mai general a fost elaborat de Carl
Hempel, şi ne vom referi la el în paragrafele ce urmează.
Raportat la procesul creaţiei ştiinţifice, Henri Poincaré distinge între ştiinţele raţionale şi
cele empirico- raţionale. Fără a fi complet arbitrare, ştiinţele raţionale sunt construcţii libere ale
minţii umane, construcţii care trebuie să evite contradicţiile interne. Ştiinţele empirico – raţionale
se ocupă cu obiectele experienţei, entităţi din lumea fizică, reală. Prin metode inductive, mintea
umană porneşte de la experienţe singulare pe care le unifică conceptual prin crearea unor legi ale
naturii. Teoriile astfel elaborate nu sunt adevărate sau false, ci propoziţii care descriu mai mult
sau mai puţin adecvat, realităţi înconjurătoare. Din cele enunţate până acum putem trage
concluzia că explicaţia ştiinţifică are, în viziunea acestui filosof, un caracter utilitarist şi nu unul
prin care se urmăreşte, cu orice preţ, aflarea adevărului.
Raţionamentele inductive au loc atunci când considerăm că motivele noastre sunt
suficiente pentru a trage anumite concluzii, dar fără a avea certitudinea care există în
raţionamentele deductive, sau atunci când avem anumite motive pentru a trage concluzii, dar nu
suficiente şi sperăm că vom găsi, mai târziu, suficiente motive pentru a justifica acele concluzii,
ceea ce înseamnă probabilitate.8
Un raţionament inductiv de succes este acela care produce concluzii probabile sau, mai
probabile decât oricare altă alternativă, la fel de detaliată.
Membrii Cercului de la Viena au dezvoltat pozitivismul logic, considerând că cercetarea
unei legături cauzale între evenimente este o chestiune depăşită şi lipsită de sens. Fondatorul
Cercului de la Viena, Moritz Schlick susţinea, în lucrarea Philosophy of Nature, în spiritul
pozitivismului logic, că cele două noţiuni – de cauză şi de efect – sunt imprecise datorită
imposibilităţii de a izola evenimentele fizice, unele de altele. Despre ceea ce se poate vorbi însă,
este intercondiţionarea evenimentelor exprimate prin funcţii matematice.

8 Jonathan Dancy – An Introduction to Contemporary Epistemology, Balckwell, Cambridge, 1996, p.197.


Schlick a formulat principiul verificării enunţurilor privitoare la fapte, considerând că
principiul cauzalităţii are doar un rol pragmatic. Astfel, îndeplinirea predicţiilor este întotdeauna
criteriul decisiv pentru existenţa cauzalităţii; el este însă de natură pur practică, şi nu este
convenabilă o formulare pur logică a principiului cauzalităţii.9
Fizica clasică este o ştiinţă de tip determinist. Introducerea probabilităţilor în anumite
domenii ale cercetării ştiinţifice nu afectează determinismul legilor clasice ale fizicii. Săgeata
timpului a fost introdusă în ştiinţă o dată cu entropia. Atunci s-a demonstrat, de către Boltzmann,
irevesibilitatea proceselor naturale, dar şi în acest domeniu continuă să funcţioneze principiile
cauzale.
Principiul incertitudinii, enunţat şi demonstrat de către Werner Heisenberg, pe de altă
parte, exclude pentru prima dată raţionamentul de tip cauzal din cercetarea ştiinţifică. Starea
unui sistem cuantic nu poate niciodată să fie determinată precis şi complet prin măsurători.
Pentru acest motiv, Schlick considera că urmează ca principiul cauzalităţii să fie eliminat din
cunoaşterea ştiinţifică pentru a fi înlocuit de un set de predicţii probabile.
Hans Reichenach a încercat să păstreze şi să redea întrebuinţarea terminologiei cauzale în
domeniul cuantic10 şi a considerat că limbajul mecanicii cuantice poate fi formulat în trei
versiuni: limbajul corpuscul, limbajul undă şi limbajul neutru. Primele două limbaje prezintă
deficienţe deoarece exclud enunţuri ale anomaliilor cauzale produse în locurile care nu
corespund fenomenelor pe care le reprezintă. Limbajul neutru are drept principal dezavantaj
faptul că are în conţinutul său enunţuri indeterminate referitoare la interfenomene. Deficienţele
acestor limbaje constau din aceea că, la nivel cuantic, probabilitatea este conceptul fundamental
şi nu cauzalitatea. Prin urmare, pentru explicarea nivelului cuantic al realităţii, este mult mai utilă
şi adecvată folosirea ideii de probabilitate, în locul principiului cauzalităţii.
Datorită problemelor de ordin filosofic care au apărut, în urma revoluţiei pe care fizica
cuantică a generat-o în ştiinţă, nu puţini au fost fizicienii care s-au aplecat asupra studiului
cauzalităţii, în noul context al cercetării ştiinţifice. Printre aceştia s-a numărat şi Percy Bridgman,
care a formulat concepţia operaţionalistă. Conform acestui savant, prin concept se înţelege o
mulţime de operaţii. Dacă conceptul este fizic, operaţiile sunt fizice (de exemplu, pentru
conceptul de lungime avem operaţiile de măsurare a lungimii). Dacă conceptul este mintal,

9 Moritz Schlick – Philosophy of Nature, New York, 1949, op. cit. W. A. Wallace – Causality and Scientific
Explanation, University of Michigan, 1974, p.182.
10 Teodor Dima – Explicaţie şi înţelegere, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, vol. I, p. 4
operaţiile sunt de ordin mental pentru conceptul de continuitate matematică, operaţiile sunt
mintale şi constau în faptul că noi determinăm dacă un agregat de mărimi date este sau nu
continuu.11
Concluzia teoriei operaţionaliste este relativitatea cunoaşterii. În acest context, cercetarea
originilor legăturilor cauzale este echivalentă cu găsirea elementelor fundamentale dintr-o
schemă a explicaţiei. Definiţia operaţională a cauzalităţii împlică dificultăţi in anumite situaţii,
deoarece presupune posibilitatea unei varientăţi de situaţii în care se găseşte noţiunea respectivă
în cadrul sistemului şi, în măsura în care secvenţele şi sistemul se extind, varietate situaţiilor
devine din ce in ce mai mult o imposibilitate.12
Descoperirile din domeniul mecanicii cuantice (Bohr şi Heisenberg) au permis extinderea
operaţionalismului şi la nivel cuantic. Principiul indeterminării aplică conceptele clasice la nivel
cuantic, dar în acelaşi timp el stabileşte şi anumite limite în măsurători şi în determinarea
cantitativă a acestor concepte. Lumina poate fi explicată atât ca undă cât şi ca particulă.
Comportamentul undă-particulă al luminii poate fi studiat şi analizat simultan, dar cu anumite
limite, pe care principiul indeterminării le impune.
Niels Bohr a formulat principiul complementarităţii, observând că lumina se comportă
atât ca undă cât şi ca particulă şi, de îndată ce condiţiile observaţiei sunt complet specificate,
proprietăţile care au fost observate devin predictibile cu exactitate. Complementaritatea nu este
altceva decât imposibilitatea de a separa obiectul observat de aparatul care îl măsoară, de
instrumentele de măsurare. Prin măsurare se exercită o influenţă care nu poate fi ignorată. Dacă
la nivel macrofizic, acţiunea aparatului de măsurat asupra obiectului măsurării este foarte mică,
aproape imperceptibilă şi poate fi neglijată, nu acelaşi lucru se întâmplă la nivel cuantic.
Explicaţiile pe care le oferă mecanica cuantică cu privire la fenomene şi evenimente implică, în
mod necesar, şi chiar salvează principiul cauzalităţii.
Conform pricipiului complementarităţii, dacă dorim să descriem un sistem din punct de
vedere spaţio –temporal, nu-l mai putem descrie din punctul de vedere al cauzalităţii şi invers.
Cele două descrieri, împreună alcătuiesc o imagine completă a peisajului realităţii fizice.
Determinismul, pe de altă parte, implică doar ideea de predictibiliate. Conform
principiului cauzalităţii, între cauză şi efect există legături asemănătoare legilor, nu numai legice.

11Percy Bridgman – The Logic of ModernPhysics, New York, The Macmillan Co., 1927, p.5.
12Teodor Dima – Explicaţie şi înţelegere, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, vol. I, p.
46.
Practic, principiul cauzalităţii statuează că un eveniment sau fenomen B care aparţine unei clase,
se produce numai dacă are loc un eveniment sau fenomen A, care aparţine unei alte clase. Cauza
şi efectul sunt entităţi individuale, iar legătura dintre ele este de tip legic. Fizicianul refuză astfel
să conceapă că ştiinţa poate însemna altceva decât căutarea cauzelor fenomenelor, că un pricipiu,
precum cel al cauzalităţii, nu-şi mai regăseşte aplicabilitatea.
Psihanaliza a dovedit existenţa principiului cauzalităţii la nivelul proceselor psihice
subconştiente: s-a observat că tulburările psihice pot fi oprite şi controlate prin simpla analiză a
inconştientului şi prin descoperirea cauzelor şi a legăturilor teleologice dintre activitatea psihică
adultului şi anumite evenimente din copilăria sa, generate de instincte naturale (de procreere, de
frică, de conservare individuală).

1.2 Filosofie şi drept. Filosofia dreptului

Filosofia dreptului este disciplina care


defineşte dreptul in universalitatea sa logică,
cercetează originile şi caracterele generale ale
dezvoltării sale înterne şi îl preţuieşte după
idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură.
Giogio del Vecchio

Bazele unei întemeieri a filosofiei dreptului trebuie căutate în intrebările fundamentale ale
filosofiei in genere.În lucrarea numită Logica, Immanuel Kant formulează întrebările care
alcătuiesc câmpul filosofic:
1) Ce pot să ştiu?
2) Ce trebuie să fac?
3) Ce-mi este îngăduit să sper?
4) Ce este omul?
Prima întrebare se referă la limitele raţiunii umane şi la posibilităţile acesteia. Este o
întrebare extrem de importantă deoarece filosofia este chemată să furnizeze bazele ştiinţelor
naturii, istorice, sociale şi alte forme de cunoaştere posibile în raport cu cele mai generale
cunoştinţe ale noastre. Există şi transcendentalul care nu poate fi cunoscut de mintea umană.
A doua întrebare se referă la stabilirea normelor şi valorilor după care ne conducem viaţa
şi acţiunile. Aici intervine problema libertăţii de acţiune, a liberului arbitru şi a răspunderii
pentru faptele proprii. Este permis tot ceea ce facem? La ce norme ne raportăm? Ale moralei, ale
religiei, ale propriilor noastre dorinţe?
Cu privire la întrebarea numărul trei avem în vedere viaţa în general, limitele sale. Cum
putem duce o viaţă împlinită, ce putem spera să realizăm?
Întrebarea ultimă vizează însăşi esenţa oricărui demers filosofic. Primele trei întrebări
sunt cuprinse în cea de a patra şi evidenţiază principalul scop al filosofiei: problema existenţei
umane, a naturii omului, a scopului său pe pământ. Prin filosofie omul caută a se regăsi pe sine şi
de a ajuta cu toate puterile, prin acţiunea interioară. filosofând omul reflectează asupra
experienţelor şi relaţiilor cu ceilalţi oameni, asupra reuşitei şi a eşecului, a umilinţei, a fericirii, a
împlinirii, a privirii cât mai adânc în suflet, fără ipocrizii şi ascunzişuri.
În acest ansamblu de cunoaştere, atitudine, valoare, raţiune, morală, condiţie umană,
destin, responsabilitate se inscrie şi dimensiunea juridică a fiinţei umane, adică ceea ce am putea
numi filosofia dreptului.
Pentru a contura filosofia dreptului se impune să ne întoarcem tot la Immanuel Kant,
conform căruia, „cea mai mare problemă pe care natura o impune genului uman spre dezlegare
este înfăptuirea unei societăţi civile menite să administraze în mod general dreptul. Numai în
societate, şi anume, într-o societate unde domneşte cea mai mare libertate, deci un antagonism
general al membrilor ei, şi totuşi, cea mai exactă determinare şi asigurarea limitelor acestei
libertăţi pentru ca să poată exista cu libertatea altora, poate fi atinsă în omenire suprema intenţie
a naturii, adică dezvoltarea tuturor dispoziţiilor sale; astfel suprema sarcină pe care natura i-o
impune omului trebuie să fie o societate în care libertatea se combină, prin legi exterioare, în cel
mai înalt grad posibil cu forţa abstractă, adică o constituţie civilă perfect justă.”13
Giorgio del Vecchio a definit filosofia dreptului astfel: „ştiinţa care expune primele
principii ale dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura omului, considerată în ea
însăşi şi în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor.”14
Tot despre filosofia dreptului s-a mai scris că se află la confluenţa a trei direcţii de
cercetare: dreptul în universalitatea sa logică, dreptul ca fenomen comun al tuturor popoarelor în

13 Immanuel Kant – Ideea unei istorii universale în înfăţişare cosmopolită, Bucureşti, 1981
14 Giorgio del Vecchio – Lecţii de filosofie juridică, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1993, p.30.
toate timpurile (fenomenologică) şi cea de a treia deontologică în care se judecă şi se preţuieşte
dreptul existent în raport cu ceea ce trebuie să fie.
Demersul a cărui realizare se încearcă prin filosofie dreptului este unul cât se poate de
complex. Se află la intersecţia mai multor discipline, creând un domeniu hibrid în care se
regăsesc unele dintre cele mai importante aspecte şi mistere ale existenţei umane. Cursul de faţă
realizează o sumară prezentare a gândirii omeneşti în această materie, prezentare în care am
incercat să surprindem aspectele cele mai interesante.

1.3 Normele de conduită, ordinea morală şi ordinea juridică în societate

Capacitatea de a convieţui le este dată animalelor


prin naştere; a oamenilor nu este însă decât rezultatul unui
contract, prin urmare o operă artificială.
Thomas Hobbes

Având în vedere faptul că, din punct de vedere etimologic, prin nomos se înţelege ordine,
putem trage concluzia că normele au rolul de a crea ordinea in societatea umană. Nicio
comunitate unamă nu poate exista fără un set minim de reguli de conduită impus de organizarea
vieţii sociale pe baze raţionale, societatea având o existenţă independentă de a indivizilor care o
formează. Ordinea socială vizează o serie de aspecte şi anume: ţinerea sub control a agresivităţii
indivizilor, asigurarea coordonatelor activităţilor sociale, continuitatea vieţii sociale,
predictibilitatea conduitei şi acţiunilor umane. Toate aceste scopuri, ordinea în societate şi un
echilibru măcar relativ al acesteia se realizează prin conceperea şi aplicarea normelor sociale.
Acestea creează drepturi şi obligaţii care materializează diferite relaţii, interese, scopuri şi
idealuri sociale, stimulându-le pe cele pozitive şi descurajându-le pe celelalte.
Normele asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea conduitelor individuale în mod
convergent, creând o logică orientativă pentru membrii societăţii, permite evitarea conflictelor şi
tensiunilor prin limitarea reciprocă a voinţelor individuale şi întărirea coeziunii colective;
întăreşte sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivizilor în raport cu eventualele
agresiuni sau acte de violenţă pe care le-ar putea suferi şi, nu in ultimul rând, stabileşte reguli de
conduită, stipulând un model de comportament pentru atingerea unui rezultat dezirabil.
Pornind de la aceste chestiuni s-au formulat mai multe definiţii ale normei. Într-o primă
accepţiune norma este o regulă standard, definită de aşteptările reciproce ale mai multor oameni
cu privire la un comportament considerat acceptabil din punct de vedere social, şi care orientează
conduita obişnuită.15 Sau, norma este o lege sau un principiu care trebuie să dirijeze sau să
ghideze o conduită, tinzând să desemneze ceea ce este normal, adică în conformitate cu
majoritatea cazurilor, sau îi prescrie ce trebuie făcut.16 Şi, o ultimă definiţie: o regulă de
activitate, comportare, gândire sau creaţie, fixată prin lege (principiu) sau prin uz a cărei
activitate este asigurată de drept, tradiţie, opinia publică, indicaţie sau prescripţie cu privire la
modul de realizare a valorilor.17
Multitudinea şi diversitatea normelor creează ordinea socială în temeiul căreia apare
reglementată aşa numita ordine normativă a unei societăţi. Diversitatea acţiunilor umane şi a
relaţiilor dintre oameni implică o mare varietate de norme.
Categorii de norme:
a) după domeniul de activitate există: profesionale, tehnice, politice, economice,
ştiinţifice, etc.;
b) după valorile încorporate: etice, juridice, estetice, politice, religioase;
c) in funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune membrilor întregii
societăţi) şi particulare (specifice unor grupuri sociale distincte);
d) în funcţie de conţinut: prescriptive (care indică ce trebuie făcut) şi prospective
(care interzic un anumit comportament);
e) din punctul de vedere al valabilităţii şi funcţionalităţii: ideale (prescriu
conduite cu caracter excepţional identificate ca cele mai de seamă valori şi
idealuri ale umanităţii) şi reale (funcţionând efectiv ca determinante ale
comportamentului);
f) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), intime sau
colective, formale sau informale, legitime sau ilicite;

15 G. A. Theodorson – A Modern Dictionary of Sociology, Crowell, New York, 1969, p.276 -277.
16 A. Birou – Vocabulaire practique de sciences sociales, Paris, 1966, p.186 -187.
17 Dicţionar de Filosofie, Bucureşti, Ed. Politică, 1978, p.500.
g) după sancţiunile cu care se asociază: sociale (în sens larg) sau juridice, difuze
sau globale, spontane sau organizate;
h) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată subiectului
acţiunii: cu caracter conservator (tradiţional) sau liberal, etc.
O altă clasificare a normelor sociale nonjuridice dată de autorul Jean Dabin constă din:
reguli morale, reguli de convieţuire socială proprii unui grup (de bună creştere sau comportament
civilizat) sau a unui anumit mediu (profesional, sportiv, monden); reguli de deontologie
profesională (ce ţin mai mult de uzajul profesiei decât de etica exercitări ei); reguli propriu-zis
tehnice în exercitarea unei profesii (de exemplu, modul de conducere al unui autoturism).
Doctrina juridică română distinge între următoarele tipuri de norme sociale: norme etice,
norme obişnuielnice, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme juridice.
Normele sociale, in ansamblul lor, reprezintă elemente principale de raţionalizare şi
normalizare a conduitelor, contribuind la stabilitatea şi continuitatea vieţii sociale, la stimularea
participării indivizilor la existență colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane în
conformitate cu schemele şi modelele dominante, valorizate pozitiv în societatea respectivă.18 Cu
ajutorul normelor, indivizii din societate se pot comporta normal. Din punct de vedere statistic,
normalul înseamnă ceea ce este uzual sau obişnuit.
Chiar dacă normele indică ce trebuie să facă sau să nu facă cineva, cum anume trebuie să
se comporte sau să gândeacă, există totuşi situaţii in care persoanele se pot abate de la cerinţele
acestora sau îşi pot elabora propriile norme care le contrazic pe cele sociale. Nu toate normele
vin insoţite de mijloace suficient de coercitive pentru a asigura respectarea lor. Unele grupuri din
cadrul societăţii îşi pot forma propriile lor norme care sunt in contradicţie cu normele general
acceptate.
Un alt aspect ca apare o dată cu trecerea timpului constă din aceea că normele care iniţial
conţineau prescripţii extrem de coercitive, în timp au devenit mult mai permisive, ajungându-se
până la lipsa oricărei sancţiuni (în acest sens, un exemplu ilustrativ sunt normele religioase). Alte
norme se respectă fără ca individul să fie conştient de geneza lor, ci le-a preluat pur şi simplu de
la ceilalţi membri ai societăţii: codul bunelor maniere, respectul faţă de vârstnici, etc.

18Ion Craiovan – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.
33.
Normele juridice constituie o categorie aparte de norme care „protejează cele mai
importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii
între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale.”19 Ceea ce distinge norme juridică de
celelalte categorii de norme este utilizarea forţei de coerciţie a statului atunci când aceasta nu
este respectată. Alte deosebiri se referă la sistematizarea mai riguroasă a normei juridice (forma
şi structura), la autoritatea legislativă care formulează legea şi la instituţiile specializate care o
aplică sau care asigură respectarea acesteia (justiţie, poliţie, penitenciar).
În ceea ce priveşte efectivitatea, normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi,
ceea ce le conferă, la prima vedere, un grad mai mare de eficacitate şi eficienţă, comparativ cu
celelalte.
De asemenea, normele juridice au independenţă faţă de valorile sociale, deoarece ele se
formulează şi se aplică independent de acestea. Normele juridice au un caracter global deoarece
depăşesc şi coordonează parţialitatea şi sectorizarea relaţiilor sociale din societate, de a
reglementa diverse tipuri de relaţii sociale precum relaţiile econmice, politice, morale, culturale,
etc.
Jenkins a elaborat teoria ordinii juridice prin utilizarea a patru categorii: mulţime
(pluralitate de entităţi distincte), unitate (grupurile), proces (fluxul în care sunt implicate
entităţile) şi model (standard, etalon, tipar).
Mulţimea desemnează existenţa pluralităţii de entitaţi distincte individuale, relevându-se
cu ajutorul acesteia faptul că societatea este constituită dintr-o pluralitate de indivizi, fiecare
urmărindu-şi propriile scopuri. Dreptul pozitiv facilitează atingerea acestor scopuri individuale şi
reglementează relaţiile reciproce
Categoria de unitate se referă la faptul că singularităţile sunt elemente indepenente, ele
fiind subordonate sistemului care reprezintă unitatea lor. Oamenii sunt apartenenţi la un grup
care reprezintă un sistem pentru membrii săi şi, în acelaşi timp, un subsistem al sistemului social,
societate care reprezintă pentru multitudinea grupurilor, unitatea. Norma juridică îi constrânge pe
oameni să se comporte in aşa fel incât să se asigure coerenţa societăţii.
Următoarea categorie, aceea de model, aplicată dreputlui pozitiv relevă trăsăturile
acestuia de a fi un sistem de norme ce defineşte direcţii de comportament, stabileşte drepturi şi
indatoriri, de a indica ceea ce este dezirabil în relaţiile umane şi comportamentele umane din

19 M. Voinea – Sociologie juridică, Editura Universităţii româno americane, Bucureşti, 1993, p. 98.
punctul de vedere al juridicităţii. Prin această categorie se distinge între ordinea ideală şi ordinea
reală care există într-o societate la un moment dat.
Categoria de proces se referă la existenţa în devenire, realitatea în schimbare şi fluiditate.
Ordinea juridică trebuie să exprime mecanismul real, să se adecveze de la o perioadă la alta, la
factorii care o configurează pentru a-şi atinge scopul.
Fiecare din cele patru categorii a dat naştere unei teorii unilaterale, după cum urmează:
mulţimea pentru utilitarism şi pozitivismul juridic; unitatea pentru teoria imperativă a dreptului;
modelul pentru formalismul juridic şi conceptualismul legal, procesul pentru realismul juridic.
Validitatea normei juridice se referă la recunoaşterea indeplinirii unor condiţii de fond şi
formă, existenţa unui act juridic şi conformitatea sa cu o normă legală, etc. Pentru logicianul G.
H. von Wright există două sensuri ale conceptului de validitate: acela de a exista (emiterea
normei care nu este nici abrogată, nici căzută în desuetudine) şi legalitatea emiterii normei. Dacă
actul normativ de emitere a unei anumite norme nu este în sine conţinutul unei norme de ordin
superior, atunci agentul care efectuează acest act, acţionează ca autoritate supremă a normei în
cauză.
Soluţionarea problemei validităţii normei constă în sesizarea lanţului de subordonare între
norme, orice verigă inferioară din lanţ este validă sau nevalidă, raportată la o normă de grad
imediat superior, sau nu va fi nici validă, nici nevalidă, adică va fi suverană. Toate normele care
sunt verigi în cel puţin un lanţ care provine din normele suverane emise de una şi aceeaşi
autoritate aparţin uneia şi aceleiaşi ierarhii din sistemul normativ. De aici rezultă validitatea
absolută a normei juridice; faptul că o normă juridică este absolut validă înseamnă pur şi simplu
că ea poate fi trasată dintr-o normă suverană.
Într-un stat de drept toate normele juridice trebuie să respecte principiul supremaţiei
constituţiei, adică să respecte prevederile acesteia.
În ceea ce priveşte morala, aceasta are ca obiect aprecierea faptelor interne de conştiinţă,
pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, în raporturile lor cu alte
persoane. Morala este nsă prea subiectivă, fluctuantă şi lipsită de coerciţie pentru a organiza toate
relaţiile din societate. Însă atât normele morale cât şi cele juridice au la bază relaţiile dintre
individ şi colectivitate, ideea de libertate, descrierea unui model dezirabil de comportament,
implică aprecieri raţionale, sunt violabile.
Dreptul este de multe ori conceput ca un minim de morală, iar alte ori despre morală se
spune că este însuşi fundamentul dreptului. unii autori, ca Mircea Djuvara, consideră că dreptul
este punerea în mişcare a moralităţii în aşa fel încât fiecrae personalitate să-şi poată desfăşura
activitatea în condiţiile cele mai prielnice in societate, fără să incalce libertatea celorlalţi. Legea
trebuie să fie morală. Forţa dreptului vine din moralitatea pe care o promovează şi o susţine, în
toate ramurile sale. dreptul încadrează perceptele morale şi le protejează.
Există totuşi şi diferenţe intre drept şi morală. Normele morale diferă de la un grup la
altul în cadrul unei societăţi, nu există norme morale absolute în etape diferite sau chiar în
aceeaşi epocă. Dreptul, în schimb, trebuie să fie unitar, să asigure o ordine juridică unitară în
societate.
Teritoriul moralei este mai larg şi mai profund decât sfera de reglementare a normei
juridice. Nu toate normele juridice sunt susceptibile de semnificaţie morală (normele tehnice,
normele de procedură, etc).
În concluzie, legile pot fi lipsite de eficacitate dacă nu respectă un minim de morală. În
societate trebuie să fie promovate valorile morale comune. dreptul pare insă deseori mai sever
decât morala comună de exemplu dreptul la compensare pentru concubină este bun pentru
aceasta dar lezează valorile morale ale familiei).

S-ar putea să vă placă și