Sunteți pe pagina 1din 9

Cursul 11

CALITATEA SOLULUI. FUNCŢIILE SOLULUI – CRITERII DE EVALUARE A


CALITĂŢII SOLULUI

În general, ideea de calitate a solului variază în funcţie de modul de abordare care poartă
amprenta gradului de instruire şi calificare a celor implicaţi. Astfel:
 pentru agricultori, calitatea solului se referă, în special, la productivitate, exploatare,
profit, grad de conservare a fertilităţii;
 pentru silvicultori, calitatea include suport, biodiversitate, capacitate de rezistenţă;
 pentru naturalişti sau geografi, calitatea solului înseamnă, în primul rând, capacitatea lui
de a se integra armonios în peisajul geografic;
 pentru cei care se ocupă cu probleme de mediu, calitatea solului integrează o serie de
caracteristici, cum ar fi capacitatea de a-şi îndeplini funcţiile în cadrul ecosistemului sau
geosistemului, potenţial în menţinerea biodiversităţii precum şi a calităţii apei, aerulu,
ciclul nutrienţilor.
Calitatea solului integrează o serie de însuşiri native(naturale) care pot determina anumite
restricţii în privinţa folosirii, precum şi o serie de însuşiri dobândite în urma unor intervenţii
antropice, care pot modifica pozitiv sau negativ însuşirile naturale.

Caracterul integrator al conceptului de calitate a solului rezultă din faptul că această noţiune
înglobează însuşiri de prim ordin ale solului precum fertilitatea exprimată prin parametri
fizici,chimici, biologici, mineralogici şi interacţiunile dintre aceşti parametri şi productivitatea
(tehnologia aplicată, planta de cultură, condiţii climatice etc.) alături de alte elemente care se
referă la starea de poluare a solului cu emisii industriale, pesticide, hidrocarburi, metale grele),
starea sanitară a solului (gradul de infestare cu dăunători şi agenţi patogeni, gradul de
îmburuienare) şi pretabilitatea lui pentru aumite folosinţe ( agricolă, silvică, de construcţii etc.)
În cazurile în care calitatea solului este profund afectată de contaminanţi al
căror impact poate dăuna nu numai sănătăţii solului, ci şi a întregului ecosistem, ea trebuie
privită din două perspective:
Gradul sau măsura în care anumite funcţii ale solului sunt deriorate de către contaminanţi

Abilitatea solului de a fixa, detoxifia şi degrada contaminantul respectiv.

1
EVALUAREA CALITĂȚII SOLULUI. INDICATORI DE CALITATE

Calitatea solului nu poate fi măsurată direct deoarece ea este dată de oserie de proprietăţi
ale solului rezultate în urma unor procese fizice, chimice,biologice şi mineralogice care se
desfăşoară în mediul edafic. Din această cauză, evaluarea calităţii solului se face indirect prin
folosirea unor indicator calitativi şi cantitativi care măsoară proprietăţile semnificative pentru
procesele care au loc în sol.
Evaluarea calităţii solului necesită două aspecte importante:

1. Stabilirea unui sistem de referinţă faţă de care se poate raporta capacitatea funcţională a
unui sol. Acest sistem de referinţă poate fi reprezentat printr-un sol diferit, dar
reprezentativ sub aspectul răspândirii în teritoriu sau sub aspectul semnificaţiei agricole,
sau dintr-un sol similar aflat sub vegetaţie nativă, ori păstrat ca martor.
2. Precizarea scopului în care se face evaluarea sau a condiţiilor de funcţionare, deci în
raport cu situaţia concretă de utilizare a solului,deoarece aceeaşi proprietate a unui sol
poate fi bună pentru o anumită folosinţă, plantă sau management, rea pentru altă
folosinţă sau indiferentă pentru alte situaţii.
Indicatorii de calitate ai solului descriu: proprietățile solului, productivitatea potențială,
factorii mediului înconjurator, sănătatea umană/animală, erodabilitatea, diversitatea biologică,
calitatea/securitatea alimentelor. Din această perspectivă, indicatorii de calitate a solului pot fi:
 fizici (proprietățile organoleptice, temperatura, porozitatea, etc.)
 chimici (compoziția chimică a solului)
 biologici(organismele din sol).
INDICATORII POLUĂRII CHIMICE A SOLULUI

INDICATORI DIRECŢI
Indicatorii direcţi sunt reprezentaţi prin substanţele chimice poluante ajunse pe sol şi
care, prin ele însele, au o acţiune nocivă asupra sănătăţii omului. Desigur că această acţiune
nu se produce ca urmare a contactului direct cu solul, decât în condiţii excepţionale. De cele mai
multe ori, influenţa nocivă a substanţelor poluante ajunse pe sol se produce prin intermediul apei,
aerului sau a plantelor. De aceea, unul dintre criteriile de bază în stabilirea concentraţiilor
2
maxime admise de substanţe toxice în sol, este reprezentat de determinarea transferului de
poluanţi în apă, aer sau plante. În mod obişnuit, în aer ajung, cu precădere, substanţele volatile,
iar în apă substanţele solubile. Plantele concentrează însă cea mai mare parte a substanţelor
chimice poluante din sol. Cercetări făcute în acest sens pe pesticide au arătat o migrare către
plante într-un procent de 30 – 70%, în timp ce pentru apă procentul scade la 2 – 18%, iar pentru
aer şi mai puţin. Fixarea de către plante a substanţelor chimice poluante din sol depinde, însă, în
mare măsură, şi de felul sau tipul plantelor cultivate. Tot pentru pesticide s-a constatat că
plantele care concentrează cea mai mare cantitate sunt morcovul şi cartoful. Aceste plante au
fost denumite plante test sau plante indicator.
Ca urmare a acestui fapt apare absolut indispensabilă cunoaşterea foarte amănunţită a etapelor de
degradare, a compuşilor rezultaţi şi a toxicităţii sau nocivităţii acestora, pentru a putea stabili
CMA pentru substanţa chimică poluantă.
INDICATORI INDIRECŢI
Indicatorii indirecţi de poluare chimică a solului sunt, de fapt, elementele chimice care
nu sunt nocive prin ele însele asupra sănătăţii omului, dar a căror prezenţă în sol denotă sau
arată prezenţa unor elemente nocive, nu numai de natură chimică, dar şi biologică(germeni
patogeni, paraziţi intestinali, fungii şi alţii).
Ca indicatori indirecţi de poluare a solului se pot folosi:
- diverşi produşi intermediari (amoniac, nitriţi, hidrogen sulfurat);
- produşi finali(nitraţi, fosfaţi, sulfaţi) ai substanţelor organice poluante.
Cel mai utilizat indicator pentru poluarea organică a solului este însă azotul sub diferitele
lui forme şi, în special, azotul organic teluric. Această formă de azot reprezintă forma cea mai
avansată de degradare, fapt pentru care valoarea sa raportată la azotul organic total din sol
constituie un indicator preţios care este cunoscut sub denumirea de cifră sanitară sau indicele lui
Hlebnicov.
N organic teluric
Raportul este totdeauna subunitar, deoarece numai o parte a azotului
N organic total
din sol trece în azot teluric, dar cu cât această parte este mai mare, cu atât solul poate fi
considerat mai curat.

RECOLTAREA PROBELOR DE SOL

3
Principala condiţie care se impune este ca proba să fie reprezentativă pentru întreaga
suprafaţă examinată. Această condiţie nu este uşor de îndeplinit, chiar prin amestecarea mai
multor probe individuale, deoarece eterogenitatea spaţială poate fi mai importantă decât în cazul
apei.
Suprafaţa de sol care trebuie cercetată se stabileşte prin delimitarea unei parcele cuprinse
între 25 – 250m2, pe care se fixează punctele de recoltare.
În general, în funcţie de aspectele geologice, hidrogeologice şi pedologice, şi în funcţie
de caracteristicile poluării (natura, cantitatea şi sursa poluării) se pot folosi 3 modele principale
de repartiţie a punctelor de prelevare a punctelor de sol:
1. probarea concentrată sau orientată are punctele de prelevare a probelor concentrate într-
o zonă redusă de suprafaţă, zonă considerată critică. Inconvenientele acestui model sunt
date de imprecizia conturării unei zone critice reale precum şi de faptul că se ignoră
eventualele forme de poluare din afara perimetrului instituit;
2. probarea sistemică, realizată după o reţea regulată care acoperă întreaga suprafaţă, are
punctele de prelevare situate în centrul fiecărui ochi de reţea. Acest model este utilizat, în
general, pentru determinarea existenţei unei poluări şi pentru evidenţierea scăderii
treptate a concentraţiei poluanţilor de la sursa de poluare spre periferie;
3. probarea aleatorie, se caracterizează printr-o dispunere arbitrară a punctelor de prelevare
pe întreaga suprafaţă, fără o regulă prealabilă. Ea nu permite o caracterizare reală a zonei
poluate decât în situaţia unei omogenităţi perfecte a acesteia.
Numărul de probe care urmează să fie prelevate depinde de mărimea suprafeţei potenţial
poluate, care se stabileşte în funcţie de sursele de poluare. Practic, pentru prelevarea solului, la o
suprafaţă de 10 000 m2 trebuie să fie luate cel puţin 20 de probe individuale, care sunt ulterior
combinate într-o singură probă.
Pentru recoltarea solului în structură artificială se folosesc fie sonde de diferite tipuri în funcţie
de adâncimea la care dorim să efectuăm recoltarea şi de natura solului, fie cazmale sau lopeţi cu
care se sapă un şanţ până la adâncime dorită de unde se recoltează apoi proba de sol.
DETERMINAREA UMIDITĂŢII SOLULUI
Generalităţi: umiditatea sau conţinutul de apă al solului este cantitatea de apă care se leagă fizic
de pământ, în momentul în care se face recoltarea şi care se evaporă la 1050c.

4
Determinarea umidităţii solului se face „in situ” sau în sol recoltat. Pentru determinarea
umidităţii „in situ” se utilizează metode radioactive de măsurare care folosesc sonde cu neutroni
care se înfig direct în sol sau metode conductometrice ai cărei electrozi sunt introduşi în sol,
conductivitatea electrică fiind influenţată de umiditate. Din cauza dificultăţii de obţinere a
aparatelor necesare, în practică se foloseşte metoda gravimetrică din sol recoltat.
Principiul metodei gravimetrice: solul se usucă la temperatura de 1050C, până la greutate
constantă şi apoi se cântăreşte. Diferenţa de greutate obţinută înainte şi după uscare reprezintă
umiditatea, care se exprimă procentual.
DETERMINAREA PERMEABILITĂŢII SOLULUI

Permeabilitatea este proprietatea solului de a permite circulaţia fluidelor prin golurile particulelor
solide.
În funcţie de natura fluidului implicat, solul prezintă:
 permeabilitate pentru apă , dependentă de porozitatea solului ;
 permeabilitate pentru aer , în strânsă corelaţie cu textura solului.
Principiul metodei de determinare: se măsoară cantitatea de apă infiltrată printr-o coloană de sol
într-un anumit timp. Coloana de sol (tubul Wolff) este reprezentată de solul introdus într-un tub
lung de 25 cm,având o secțiune cilindrică cu diametrul de 3cm, care este terminată la partea
inferioară cu o prelungire în formă de pâlnie.
Rezultatul se exprimă în număr de cm3 de apă filtrată într-o oră. Interpretarea rezultatelor se face
prin comparare pe diferite soluri.
DETERMINAREA CAPILARITĂŢII SOLULUI
Capilaritatea descrie însuşirea solului,care,datorită structurii sale poroase, oferă apei
subterane posibilitatea ascensiunii către straturile superficiale.
Ascensiunea capilară a apei este semnificativă numai în solurile foarte puţin permeabile.
Înălţimea până la care se ridică apa subterană variază direct proporţional cu porozitatea
solului, astfel încât :
- în solurile cu porozitate mare, cum sunt cele argiloase, apa urcă, într-un interval de timp relativ
lung, până la o adâncime medie de 1,5 – 2 m;
- în solurile nisipoase,care au porozitate mică, apa se ridică, în câteva minute, până la circa 0,3 –
0,5 m.

5
Metode de determinare
Principiul metodei: determinarea înălţimii la care se ridică apa într-un anumit timp.

DETERMINAREA COMPOZIŢIEI CHIMICE A SOLULUI


Determinarea pH – ului din sol
Caracterul acid sau bazic al unui sol este un indicator al concentraţiei ionilor de
hidrogen din soluţia solului. Solurile îşi pot păstra nealterate trăsăturile structurale caracteristice
şi îşi pot exercita,în condiţii optime,funcţiile vitale în susţinerea creşterii şi dezvoltării plantelor,
numai dacă sunt neutre sau slab acide , ceea ce corespunde unor valori de pH situate în intervalul
5,5 – 6,5.
pH – ul soluţiei solului este influenţat de numeroase procese chimice, între care determinante
sunt:
 disocierea acidului carbonic;
 reacţiile de alterare a unor minerale din sol;
 reacţiile acido – bazice ale humusului;
nitrificarea ionilor de amoniu proveniţi din îngrăşăminte
Metode de determinare
pH–ul solului se determină prin metoda colorimetrică sau prin metoda electrometrică.
Deoarece determinarea colorimetrică a pH – ului solului este supusă unor erori, metoda cea mai
exactă este cea electrometrică.
a) Metoda colorimetrică
Principiul metodei: unii indicatori au proprietatea de a-și modifica culoarea în funcție de
concentrația ionilor de hidrogen cu care vin în contact.
b)Metoda electrometrică
Principiul metodei Determinarea electrometrică a pH – ului se bazează pe măsurarea diferenţei
de potenţial dintre 2 electrozi (un electrod indicator al activităţii ionilor H + şi un electrod de
referinţă), introduşi în suspensia de sol. Potenţialul electrodului de referinţă(electrod de calomel)
se menţine constant, în timp ce potenţialul electodului de lucru( de obicei un electrod de sticlă)
se modifică în funcţie de activitatea ionilor de hidrogen.
 Determinarea sodiului din sol
6
Generalităţi:Creşterea conţinutului de sodiu, în urma tratării solului cu ape uzate sau a
depozitării de reziduuri solide, influenţează puternic descompunerea agregatelor de sol şi
înrăutăţeste premizele de autopurificare a solului.
Sodiul din sol se determină prin spectrometrie de emisie atomică în flacără.
Principiul metodei de determinare: metoda se bazează pe măsurarea intensităţii liniei spectrale
de la lungimea de undă de 589,5 nm, emisă de atomii de sodiu, în flacără aer- acetilenă.
 Determinarea fierului din sol
Generalităţi: ionii de fier ajunşi în sol din reziduurile care se elimină pe sol, la început se
prezintă sub formă de flocoane, iar din cauza umezelii şi a reacţiilor de oxido – reducere care au
loc, precum şi a scăderii pH – ului solului, fierul trece sub formă solubilă. Ionii de fier solubili se
găsesc, în general, ca bicarbonaţi sau sub formă de complecşi cu molecule organice cu mase
molecolare mici. Această formă de fier poate pătrunde în apele subterane, determinând creşterea
conţinutului elementului în sursele de apă.
Principiul metodei de determinare: ionii de fier bivalent reacţionează cu 1,10 – fenantrolina,
generând o combinaţie complexă de culoare roşie, a cărui absorbanță se citește la 510 nm.
Intensitatea coloraţiei complexului rezultat este proporţională cu concentraţia fierului.
 Determinarea manganului din sol
Generalităţi: ca poluant pentru sol, manganul are aceleaşi implicaţii ca şi fierul. Ionii de mangan
reduşi la forma de mangan bivalent sunt solubili şi antrenabili în stratul de apă subterană.
Manganul se găseşte în scoarţa terestră în concentraţie destul de ridicată, iar formele
existente cuprind o gamă largă, de la manganul bivalent până la cel heptavalent. Cea mai mare
parte din manganul din sol se găseşte sub formă de oxizi(MnO 2 şi Mn2O3) greu solubili în apă. O
parte din manganul din sol poate exista înglobat în complecşi organici. Acidifierea solului
favorizează trecerea manganului în forma bivalentă solubilă.
Metode de determinare
Manganul din sol poate fi determinat prin 2 metode:
1. metoda colorimetrică prin oxidare la permanganat:
2. metoda spectrometrică de absorbție atomică
Determinarea amoniacului din sol
Generalităţi: amoniacul apare în sol în cursul procesului de autopurificare prin transformarea
substanţei organice cu conţinut de azot sub acţiunea microorganismelor din sol.
7
Bacteriile amonificatoare nu sunt prea mult influenţate de temperatură.,deoarece atât la
temperaturi crescute (50 – 600C) cât şi la temperaturi scăzute (sub 100C) activitatea acestor
bacterii nu este modificată substanţial.
Se pare aşadar că acest proces în sol este determinat de specii de microorganisme foarte diferite
din punctul de vedere al temperaturii optime de dezvoltare. De asemenea, activitatea bacteriilor
amonificatoare nu este influenţată nici de variaţii estreme de umiditate. Reacţia acidă, ca şi cea
alcalină, modifică condiţiile pentru desfăşurarea normală a procesului de amonificare.
 Determinarea clorurilor din sol
Generalităţi: După unii autori, clorurile din sol pot reprezenta un indicator de poluare recentă a
solului.
Principiul metodei Mohr: clorurile din extractul de sol sunt precipitate cu o soluţie de azotat de
argint, în prezenţa cromatului de potasiu ca indicator.
Determinarea poluanţilor organici din sol
Reziduurile menajere şi zootehnice, cărora li se pot adăuga şi unele deşeuri provenite, în
special, din industria alimentară, stau la baza poluării organice a solurilor.
Determinarea substanţelor organice din sol
Pentru determinarea substanţelor organice din sol se pot aplica 2 metode şi anume:
1. metoda calcinării;
2. determinarea carbonului organic

Metoda calcinării
Principiul metodei: după îndepărtarea umidităţii, probele de sol se calcinează timp de 2 ore, la
temperatura de 6000C


Determinarea carbonului organic din sol

8
Nivelul substanţelor organice din sol este mai bine evidenţiat prin determinarea
carbonului organic.
Principiul metodei: substanţele organice din sol se oxidează la cald cu acid cromic sau amestec
de bicromat de potasiu şi acid sulfuric,apoi se titrează excesul acid cromic nereacţionat sau de
bicromat de potasiu nereacţionat cu sulfat dublu de fier şi amoniu (sare Mohr)
Între gradul de poluare a solurilor şi conţinutul de carbon organic există următoarea
corelaţie:
 Sol nepoluat 0 – 1 % carbon organic;
 Sol uşor poluat 1 – 3 % carbon organic;
 Sol mediu poluat 3 – 4 % carbon organic;
 Sol puternic poluat 4 – 6 % carbon organic.