Sunteți pe pagina 1din 11

Cursul 10

EVALUAREA INDICATORILOR DE CALITATE A AERULUI


Succesul tuturor programelor de protecţie a calităţii aerului este condiţionat de
focalizarea atenţiei asupra monitorizării temporale şi spaţiale a concentraţiilor poluanţilor şi
caracterizării şi cuantificării emisiilor. Totuşi, atmosfera este un sistem analitic extrem de
complicat, din cauza concentraţiilor infime ale substanţelor de analizat, variaţiilor pronunţate,
în timp şi spaţiu, ale acestora, diferenţelor de temperatură şi umiditate şi dificultăţilor în
atingerea punctelor dorite de prelevare a probelor.
Starea atmosferei poate fi descrisă din punct de vedere calitativ. Astfel, calitatea
aerului este considerată:
- inferioară (slabă), atunci când poluanţii: 1)cauzează o reducere a vizibilităţii; 2) degradează
solul şi construcţiile; 3)degradează vegetaţia(culturile agricole) sau 4) afectează sănătatea
publică;
- bună, în situaţiile în care aerul apare curat şi nu sunt evidenţiate efecte adverse asupra
mediului.
Deşi indică natura poluanţilor eventual prezenţi, evaluările calitative sunt inutilizabile
în elaborarea unor programe şi strategii de protecţie a atmosferei. Atingerea acestui scop
necesită evaluări cantitative ale calităţii aerului. În acest context, calitatea aerului este definită
prin prisma concentraţiilor poluanţilor ţintă specifici, a căror determinare poate viza:
 evaluarea nivelului poluării şi a fluctuaţiilor de concentraţie, atunci când sursele şi
speciile poluante sunt bine cunoscute;
 examinarea cauzelor poluării, în cazurile în care există dubii asupra surselor şi
poluanţilor;
 cunoaşterea nivelului poluării şi a tipurilor de poluanţi emişi, dacă sursa a fost
identificată;
 specificarea sursei şi estimarea gradului ei de contribuţie, atunci când s-a identificat
poluantul;
 aprecierea ariei de răspândire a poluanţilor şi a centrilor de expunere, pe anumite
perioade de timp.;
 cunoaşterea gravităţii poluării şi a fluctuaţiilor acesteia.
Pentru realizarea acestor obiective se recurge, în general, la o metodologie analitică
aplicabilă în analiza automată şi controlul continuu. Îmbunătăţirea continuă a tehnicilor

1
existente de analiză a poluanţilor atmosferici nu exclude necesitatea concentrării atenţiei
asupra elaborării unor metodologii analitice noi.

METODOLOGIA DE CERCETARE A NIVELULUI DE POLUARE A AERULUI


1.Cercetarea nivelurilor de poluare a aerului
Pentru determinarea concentraţiei poluanţilor din aer, a teritoriului expus poluării,
precum şi a evoluţiei în timp a fenomenului trebuie cunoscuţi toţi factorii care concură la
realizarea unui anumit nivel de poluare, respectiv: emisiile poluante, factorii geografici şi
climatici, precum şi cei urbanistici.
Emisiile poluante pot proveni din diferite surse de poluări.Cunoaşterea lor permite
stabilirea naturii poluanţilor, a volumului în care aceştia sunt eliminaţi în atmosferă, precum
şi a punctelor în care sunt eliminaţi.
Metodele de cunoaştere a emisiilor de poluanţi includ procedee mai simple sau mai
complicate, în funcţie de amploarea cercetării şi de mijloacele materiale dsiponibile
(personal, echipament etc.):
a) Cel mai simplu procedeu îl reprezintă utilizarea datelor existente la diferite
instituţii sau organisme centrale. Astfel, pentru estimarea emisiilor poluante
provenite de la sistemele de încălzit se pot folosi datele privitoare la natura
combustibilului, cantitatea folosită precum şi asupra sistemului sau sistemelor de
încălzire existente în zonă, randamentul de încălzire etc. În cazul poluării produse
de autovehicule putem estima emisiile cunoscând numărul acestora, natura şi
cantitatea carburanţilor.Pentru sursele industriale se pot obţine date referitoare la
procesul tehnologic, noxele rezultate, sistemele de evacuare a gazelor(organizate,
neorganizate), înălţimea coşurilor de evacuare, volumul şi compoziţia gazelor
evacuate, regimul de funcţionare(continuu, cu 1-2 schimburi), existenţa sistemelor
de epurare a gazelor şi eficienţa acestora.
b) O metodă mai exactă cuprinde folosirea chestionarelor care să includă întrebări
privitoare la datele necesare cunoaşteriii emisiilor, chestionare care pot fi trimise
spre completare unităţilor producătoare de poluare sau pot fi completate de
personalul propriu care efectuează ancheta;
c) Cea mai completă metodă de cunoaştere a emisiilor cuprinde determinările
concentraţiei poluanţilor la locul de emisie. Metoda este aplicabilă în special la
sursele industriale organizate, în parte prin sondaj şi la centralele termice sau

2
autovehicule. Aceste măsurători pot fi cu caracter continuu, caz în care se obţin
date complete asupra concentraţiei poluanţilor şi variaţiei acestora, sau pot fi
efectuate periodic, volumul şi concentraţia poluanţilor emişi pe o perioadă de timp
fiind estimată prin calcul.
Datele obţinute asupra emisiilor poluante permit, în primul rând, stabilirea naturii
agenţilor poluanţi, esenţială pentru alegerea metodelor de determinare a poluării aerului. De
obicei numărul de poluanţi este foarte mare şi practic nu este posibilă efectuarea determinării
tuturor. Se recurge la determinarea indicatorilor celor mai caracteristici în raport cu cantitatea
emisă şi agresivitatea pentru om şi mediu. Numărul de poluanţi indicatori folosiţi depinde în
primul rând de posibilităţile tehnice disponibile. Cel mai frecvent pentru poluările produse de
arderea combustibililor fosili în focare fixe se utilizează dioxidul de sulf, oxizii de azot,
pulberile în suspensie şi suspensiile negre (funingine).
2. Stabilirea ariei de răspândire a poluanţilor(teritoriul expus poluării)
Pentru estimarea acestei zone este necesară cunoaşterea emisiilor precum şi a
condiţiilor meteorologice, geografice şi urbanistice ale teritoriului.
Stabilirea ariei poluante se poate face prin calcul şi/sau prin observaţie directă.
Determinarea prin calcul se realizează pe baza unor formule matematice care utilizează
datele caracteristice privitoare la emisii şi principalele date meteorologice (temperatură,
inversie termică, umiditate, ceaţă etc.). la care se pot adăuga şi cele privitoare la configuraţia
terenului. Un procedeu mai exact – dar extreme de costisitor – este reproducerea
experimentală pe machetă a situaţiei reale şi urmărirea difuziei poluanţilor în funcţie de
diferite condiţii meteorologice.
Observaţia directă cuprinde cercetarea teritoriului, urmărindu –se efectele produse de poluare
asupra mediului (afectarea vegetaţiei, efectul asupra construcţiilor), date care se completează
prin anchete în populaţie asupra disconfortului creat de poluarea aerului. Ancheta se
realizează cu ajutorul chestionarelor, stabilindu-se aleator un număr reprezentativ de familii
pe întreg teritoriul, căutându-se a se depăşi limita stabilită de calcul şi/sau observaţie. În
chestionare sunt incluse atât întrebări cu privire la degradarea mediului, cât şi cu privire la
efectele dezagreabile produse (miros, iritaţii oculare şi respiratorii etc.)
În estimarea ariei poluate, dar şi pentru interpretarea corectă a rezultatelor
determinărilor de poluanţi, este necesară cunoaşterea caracteristicilor meteorologice ale
teritoritoriului: temperatura aerului, frecvenţa inversiilor termice şi plafonul de inversie,

3
umiditatea şi regimul precipitaţiilor, curenţii de aer ca direcţie şi ca frecvenţă, frecvenţa ceţii,
nebulozitatea etc.
Stabilirea ariei de răspândire a poluanţilor constituie un moment important al studiului
poluării aerului, în funcţie de aceasta fixându –se numărul şi locul punctelor de recoltare.
3. Determinarea nivelului de poluare a aerului ridică, din punct de vedere metodologic, 3
probleme: stabilirea metodelor de determinare, fixarea punctelor de recoltare şi a frecvenţei
optime de efectuare a recoltărilor.
Pentru a evidenţia concentraţia reală a unui poluant, metodele de determinare folosite
vor fi cât mai specifice şi sensibile. Aceste metode pot fi automate, manuale (manuale
integratoare) şi semiautomate.
Metodele automate sunt reprezentate de dispozitivele care înregistrează în mod
automat concentraţiile găsite, fiind necesară doar reglarea periodică a aparatului şi
schimbarea reactivilor. Pentru aflarea valorilor medii (valorilor integrate) pe un interval de
timp dorit (24 ore, 1 oră, 30 min, 5 min. etc) aparatul dispune de un integrator automat care
înscrie aceste valori.
Metodele manuale cuprind metodele în care recoltarea se face prin metodele clasice
de aspiraţie sau sedimentare a suspensiilor, iar proba recoltată este analizată în laborator.
Valorile obţinute sunt implicit valori integrate,corespunzătoare timpului de recoltare (24 ore,
30 min etc.)
Frecvenţa recoltărilor trebuie să asigure obţinerea unor rezultate care să reflecte
situaţia reală a poluării aerului în perioada cercetată. Cel mai corect rezultat se obţine prin
determinarea permanentă, zilnică, a nivelului de poluare.
4. Evaluarea datelor
Datele obţinute sunt tratate matematic şi stocate prin diverse metode. Cel mai frecvent
se utilizează valorile integrate de 24 ore, mult mai rar cele de scurtă durată (30 minute). Din
datele medii de 24 ore, se pot calcula – în cazul controlului permanent – mediile lunare,
sezoniere, anuale şi multianuale.
Procedeul stocării şi prelucrării automate a datelor în mod centralizat (pe zone sau pe
ţări) apare cel mai raţional.
DETERMINAREA GAZELOR CARE INTRĂ ÎN COMPOZIȚIA NORMALĂ A
AERULUI
Pentru determinarea gazelor care intră în compoziţia normală a aerului se practică:
a)determinarea oxigenului din aer;

4
b) determinarea dioxidului de carbon din aer.
Observație: Conţinutul de azot se apreciază prin calcul.
a) Determinarea oxigenului din aer
1.Generalităţi:
Oxigenul este elementul cu cea mai largă răspândire din scoarța terestră. Reprezintă
20,9% din volumul aerului atmosferic și 23% din masa acestuia.
 PROPRIETĂȚI FIZICE
 Este un gaz incolor, inodor și insipid;
 Oxigenul atmosferic este un amestec format din izotopii 16
O(99, 7587%),
17
O(0,0374%) și 18O(0,2039%);
 Solubilitatea în apă este relativ mică (31 ml O2 într-un litru de apă, la 200C), dar
suficientă pentru a face posibilă viața florei și faunei acvatice. Este dependentă de
temperatură.
 PROPRIETĂȚI CHIMICE
Oxigenul molecular se remarcă prin capacitatea sa deosebită de a reacționa cu o gamă
extrem de numeroasă și variată de substanțe chimice.
Reacția de transformare oxidativă a unei substanțe chimice, având drept caracteristică
definitorie degajarea unei cantități semnificative de energie se numește ardere. Arderile pot
avea loc cu oxigen(mai violent) sau în curent de aer.
În funcție de viteza de desfășurare, se disting:
ARDERI VII – se produc rapid și cu ARDERI LENTE – particularizate prin
degajări mai de lumină și căldură. temperatura joasă la care se desfășoară și
Exemple: durata mare de timp în care se degajă
- arderea hidrogenului: 2H2 + O2→H2O cantități de energie echivalente cu cele ale
arderilor vii. Exemple:
- arderea sulfului: S + O2→SO2
-reacțiile de ardere lentă din cursul
- arderea carbonului: C + O2→CO2 procesului de respirație a viețuitoarelor;
- arderea fierului: 3Fe + 2O2→Fe3O4 - oțetirea vinului

 PROPRIETĂȚI BIOCHIMICE
Oxigenul molecular este indispensabil vieții pe Pământ. Există un număr limitat de
organisme inferioare(drojdii, unii microbi) numite anaerobe care pot trăi fără oxigen. Esența
vieții celorlalte organisme – aerobe- constă în desfășurarea a 2 procese biologice naturale,
consumatoare de oxigen: respirația și putrezirea.

1.RESPIRAȚIA
5
Viețuitoarele aerobe absorb oxigenul din aer și îl consumă în arderile lente care au loc
în organismele lor.
Proces biochimic deosebit de complex, respirația poate fi reprezentată schematic
astfel:
C6H12O6(s) + 6O2(g) →6 CO2(g) + 6 H2O(l) + ENERGIE

Energia eliberată din aceste arderi este folosită de ființele vii pentru sinteza
substanțelor organice necesare organismelor lor, iar în cazul animalelor și pentru producerea
travaliului muscular.
2. PUTREZIREA organismelor moarte
După moartea animaelelor și plantelor, în procesele de degradare a materiei conținute
în organismele lor(putrezire), se consumă oxigen molecular.
3. ASIMILAȚIA CLOROFILIANĂ. CIRCULAȚIA OXIGENULUI ÎN ATMOSFERĂ
Adăugând celor 2 procese vitale anterior prezentate arderea combustibililor, ar
rezulta că rezerva de oxigen atmosferic s-ar diminua până la dispariție, dacă nu s-ar reînnoi
continuu.
Procesul de primenire a oxigenului din atmosferă are loc numai în plantele verzi,
expuse luminii solare, prin asimilația clorofiliană (fotosinteza).

Metode de determinare
Concentrația oxigenului din aer se determină cu ajutorul analizoarelor de gaze(figura
4) sau prin aplicarea unei metode gaz – volumetrice.

Figura 4. Analizoare de oxigen

1. Metoda de referință

6
Fiecare din cei doi atomi care alcătuiesc o moleculă de oxigen posedă câte un
electron necuplat. Datorită existenței acestor electroni necuplați, oxigenul molecular are o
proprietate excepțională, fiind PARAMAGNETIC. Această proprietate stă la baza metodei de
referință pentru determinarea oxigenului din aer. Analiza se execută conform SR EN 14789:
2006. Emisii de la surse fixe. Determinarea concentrației volumetrice de oxigen(O 2). Metoda
de referință. Paramagnetism.
2. Metoda gaz – volumetrică(STAS 10500-1,6/1976)
Principiul metodei: Aerul de analizat este pus în contact cu o substanţă
chimică(pirogalolul) care are proprietatea de a fixa oxigenul. Prin calcularea diferenţei dintre
volumul de aer înainte şi după fixarea oxigenului se obţine cantitatea de oxigen din proba de
aer:

4 C6H3(OH)3 + O2 → (OH3)C6H2 – H2C6(OH3) + 2H2O

Prin calcularea diferenţei dintre volumul de aer înainte şi după fixarea oxigenului se
obţine cantitatea de oxigen din proba de aer:
Determinarea dioxidului de carbon din aer

1. Generalităţi:
Concentraţia atmosferică a dioxidului de carbon variază în intervalul de 0,03 – 0,04
%.Se estimează că dioxidul de carbon atmosferic înglobează circa 765 x 109 tone de carbon.
Sursele generatoare de dioxid de carbon în atmosferă (transformările biochimice din
sol, activitatea vulcanică, respiraţia umană şi animală, procesele de combustie a substanţelor
organice, în prezenţa unor cantităţi suficiente de oxigen sau de aer) sunt în echilibru dinamic
cu procesele consumatoare a dioxidului de carbon atmosferic (asimilaţia clorofiliană,
formarea continuă de carbonat de calciu în apele mărilor şi oceanelor etc.).
 EFECTE ASUPRA OMULUI
Dioxidul de carbon nu este toxic. Totuşi, concentraţiile mari ale CO 2 în aerul inspirat
sunt asociate cu unele efecte toxice datorate inhibării procesului normal de eliminare a
dioxidului de carbon provenit din activităţi metabolice. Prin pereţii permeabili ai capilarelor
pulmonare se stabileşte un echilibru între dioxidul de carbon dizolvat în sânge şi aerul din
plămâni. Poziţia acestui echilibru este cu atât mai mult deplasată spre desorbţia CO2, cu cât
presiunea sa parţială în aerul din plămâni este mai mică .

7
 EFECTE ASUPRA MEDIULUI
Dioxidul de carbon, alături de vaporii de apă, metanul şi protoxidul de azot din
atmosferă, face parte din aşa – numitele gaze de seră, care manifestă un efect considerabil
asupra echilibrului termic al Pământului. Gazele de seră permit radiaţiilor infraroşii, vizibile
şi ultraviolete( numai unele) din lumina solară să treacă prin troposferă către suprafaţa
Pământului. Această captare a energiei termice în troposferă se numeşte efect de seră în
absenţa căruia suprafaţa Pământului ar fi prea rece pentru a întreţine viaţa.
Metode de determinare:
Determinarea dioxidului de carbon din aer se poate face titrimetric, interferometric
sau conductometric.
a) Principiul metodei titrimetrice de determinare:
FIXAREA DIOXIDULUI DE CARBON sub formă de carbonat de bariu într-o soluţie
de hidroxid de bariu
CO2 + Ba( OH)2 → BaCO3↓ + H2O

TITRAREA EXCESULUI DE HIDROXID DE BARIU cu acid oxalic în
prezenţa fenolftaleinei ca indicator:
Ba(OH)2 exces + H2C2O4 → BaC2O4 + 2H2O

b) Principiul metodei interferometrice: se bazează pe fenomenul de refracție și


interferență a luminii care variază în funcție de densitatea mediului prin care trece un fascicul
luminos.

c)Principiul metodei conductometrice: probele de aer de analizat sunt barbotate printr-


o soluţie de hidroxid de stronţiu, Sr(OH)2. Descreşterea conductibilităţii electrice a soluţiei,
rezultată în urma adsorbţiei CO2 pe Sr(OH)2 este proporţională cu CO2 adsorbit. Metoda
permite determinarea unor concentraţii micromolare (2-8) de dioxid de carbon.
Aşa – numita încălzire globală este determinată de efectul amplificat de seră. Acesta
constă în extra - absorbţia căldurii re – emise, datorită emisiilor antropogene de gaze de seră,
între care locul principal revine dioxidului de carbon. Din această cauză se produce o creştere
a temperaturii, cu o medie anuală aproximată la 2 – 30C. Efectul amplificat de seră limitează
circulaţia aerului şi inhibă desfăşurarea normală a proceselor de răcire.
Determinarea dioxidului de sulf din aer
1. Generalități
Dioxidul de sulf (SO2) este unul dintre cele mai nocive gaze a cărui prezenţă în
atmosferă în cantităţi reduse şi variabile este datorată :
- proceselor de ardere a combustibililor fosili ;

8
- erupţiilor vulcanice.
În aerul nepoluat, SO2 face parte din categoria componenţilor în urme ( 1 ppb ).
 PROPRIETĂŢI FIZICE
 Dioxidul de sulf este un gaz incolor ale cărui molecule sunt polare.

 Are masa moleculară 64 .


 SO2 are un miros înecăcios de pucioasă arsă .
 Este mai greu decât aerul .
 Dioxidul de sulf nu arde şi nu întreţine arderea.
 Solubilitatea sa în apă este relativ ridicată: din masa unei soluţii apoase, la presiune
atmosferică, 15 % şi respectiv 10% corespund SO2, la temperaturile de 10 0C şi 20
0
C. Alături de dioxid de sulf liber, soluţia sa apoasă conţine şi acid sulfuros.
 PROPRIETĂŢI CHIMICE
1. Dioxidul de sulf este agent puternic reducător. La tratarea unei soluţii apoase de SO 2 cu
diverşi agenţi oxidanţi (iod, brom, apă oxigenată etc.), se formează acid sulfuric, H2SO4 :

a) SO2 + I2 + H2O → H2SO4 + 2 HI


b) SO2 + Br2 + H2O → H2SO4 + 2 HBr
Pe baza consumului de iod sau de brom din reacţiile a) respectiv b) se poate doza
dioxidul de sulf. Proprietăţile reducătoare joacă un rol determinant în transformările
chimice ale dioxidului de sulf în atmosferă. Astfel, trioxidul de sulf , SO3, se formează prin
oxidarea dioxidului de sulf cu oxigen atmosferic.
2. Dioxidul de sulf poate funcţiona şi ca agent oxidant. Astfel, în prezenţa hidrogenului, H 2,
dioxidul de sulf, care străbate o reţea de platină încălzită la 700 – 900 0C, se reduce la
hidrogen sulfurat , H2S
2. Metode de determinare:
a) Metoda de referinţă în analiza SO2
Metoda de referință pentru măsurarea dioxidului de sulf este cea prevazută în
standardul SR EN 14212/2005.Calitatea aerului înconjurător. Metoda standardizată pentru
măsurarea concentrației de dioxid de sulf prin fluorescență în ultraviolet.

Principiul metodei:
- dioxidul de sulf este captat într-o soluţie de tetracloromercuriat de sodiu
SO32− + [ HgCl4 ]2− → [ HgCl2SO3]2− + 2 Cl−

9
- complexul format reacţionează cu formaldehida şi pararozanilina decolorată, formând un
complex colorat în roşu-violet.
- între intensitatea coloraţiei complexului şi concentraţia SO2 există o relaţie de directă
proporţionalitate.
b) Metoda titrimetrice:
Principiul metodei acidimetrice: acidul sulfuric rezultat în urma trecerii aerului care
conţine SO2 printr-o soluţie diluată de apă oxigenată, se titrează cu borax.
SO2+ H2O2 →H2SO4

H2SO4 + Na2B4O7 + 5H2O →Na2SO4 + 4H3BO3

Cantitatea de soluție titrantă alcalină(Na2B4O7) necesară readucerii pH – ului la


valoarea inițială este proporțională cu cantitatea de SO2 din volumul de aer analizat.
Deşi nu este specifică, metoda are largă aplicabilitate în zonele cu poluare intensă.
c) Metoda conductometrică:
Principiul determinării: aerul de analizat este barbotat printr-o soluţie diluată care conţine

acid sulfuric şi apă oxigenată →apa oxigenată oxidează SO2 la H2SO4, fapt care se soldează
cu o creştere a conductibilităţii electrice a soluţiei, proporţională cu nivelul concentraţiei
dioxidului de sulf prezent în probă. Prin această metodă este posibilă determinarea unor
concentraţii de SO2 mai mici de 0,01ppm.
d) Metoda nefelometrică
Principiul determinării: măsurarea intensității luminii difuzate de către o soluție absorbantă
în care SO2 a fost transformat într-un compus greu solubil:
OXIDAREA DIOXIDULUI DE SULF CU CLORAT DE POTASIU
3SO2 + KClO3→3SO3+ KCl
SO3 + H2O →H2SO4

TRATAREA ACIDULUI SULFURIC CU CLORURĂ DE BARIU


H2SO4 + BaCl2 →BaSO4 + 2HCl

DOZAREA NEFELOMETRICĂ A SULFATULUI DE BARIU FORMAT ÎN


ETAPA ANTERIOARĂ

Metoda se aplică în cazul în care este necesară evitarea interferențelor altor


componenți având caracter acid sau bazic sau pentru determinarea unor concentrații mai mici
de SO2 în aerul analizat.
10
Determinarea dioxidului de azot din aer
1.Generalități
Oxizii NO3 şi N2O6, a căror prezenţă a fost evidenţiată în atmosferă, nu sunt încă
bine definiţi .
Însoţit întotdeauna de NO, dioxidul de azot provine în aerul atmosferic din :
- procesele de ardere la temperaturi înalte
- diferite procese industriale.
2. Metode de determinare

1. Metoda de referință pentru măsurarea dioxidului de azot și a oxizilor de azot este cea
prevăzută în standardul SR EN 14211/2012. Calitatea aerului înconjurător. Metoda
standardizată pentru măsurarea concentrației de dioxid de azot și monoxid de azot prin
chemiluminescență.

2.Metode spectrofotometrice

a)Principiul metodei spectrofotometrice cu α – naftilamină: dioxidul de azot reacţionează cu


acidul sulfanilic, în mediu slab acid şi formează o sare de diazoniu care dă cu α – naftilamina
un colorant azoic roşu, a cărui absorbanţă se măsoară la 520 nm. Intensitatea coloraţiei
acestui compus este proporţională cu concentraţia poluantului.

b)Principiul metodei spectrofotometrice cu N–naftiletilendiamina:dioxidul de azot


reacţionează cu acidul sulfanilic şi dă o sare de diazoniu. Sarea de diazoniu rezultată
formează cu N – naftiletilendiamina un colorant azoic, roşu, care se spectrofotometrează la Λ
= 550 nm.

11