Sunteți pe pagina 1din 3

Alanii (sau Alauni, Halani, Asii, Iasii, Iazygii) sunt un popor de origine sarmata, initial un popor

nomad, de origine indo-europeana. Cea mai apropiata populatie inrudita: roxolanii.


Descendentii alanilor, denumiti oseti, osetini sau „iron” (denumirea proprie, folosita in Osetia),
traiesc astazi in Rusia (Federatia Rusa) in principal in Republica Autonoma Alania/Osetia
(denumirea Osetia este oficiala, alaturi de Alania), de pe versantul nordic al muntelui Caucazul
Mare, intre Republica Autonoma Ingusetia, regiunea Stavropol, Republica Autonoma
Kabardino-Balkara si Republica Georgia (la sud.) Limba oseta (osetina) face parte din grupul
nord-estic al dialectelor iranice (impreuna cu avestana, bactriana, sogdiana si horezmiana; vezi si
lista de limbi disparute).

Alanii sunt atestati in izvoarele istorice incepand cu secolul I in zona de stepa dintre Don si
Volga, la de nord Caucaz. Din aceste regiuni, alanii faceau repetate incursiuni de jaf in Persia si
in provinciile caucaziene si danubiene ale Imperiului Roman. Istoricul roman Ammianus
Marcellinus descria alanii ca fiind Aproape toti inalti si frumosi. Parul le este in general blond si
ochii lor sunt infricosator de mandri.. Tot Ammianus arata ca alanii erau continuatorii triburilor
nomade ale massagetilor, sarmatilor si ai scitilor, popoare iranice care ocupau de circa doua
milenii stepa dintre lacul Aral, Marea Caspica si Dunare.

Atacati si invinsi de huni in jurul anului 370, o parte dintre alani s-au retras din stepa spre nord-
vest, fiind cu timpul asimilati de slavi, si au contribuit la inceputul marii migratii slave spre
Europa centrala si regiunea balcanica.

Sub influenta Imperiului Roman de Rasarit, alanii s-au convertit la crestinism.

Majoritatea alanilor s-a deplasat in epoca marii migratii a popoarelor (sec. IV-VI) spre vest,
intrand in aliante cu alte popoare migratoare, in principal cu vandalii germanici, cu hunii si
avarii, secole mai tarziu cu pecenegii si cumanii, ajungand sa fie colonizati pe teritoriul
Imperiului Roman. Au fost frecvent folositi ca mercenari alaturi de legiunile romane.

Principalele triburi alane s-au aliat cu triburile germanice ale vandalilor si suebilor si si-au
continuat migratia in vest, spre provincia romana Galia. Grigore de Tours descrie, in Liber
Historiae Francorum, batalia din 31 decembrie 406, cand vandalii si alanii (acestia din urma sub
regele Respendiol) au patruns in Galia trecand Rinul, in pofida opozitiei puternice a francilor.

Un alt grup alan, separat de vandali si condus de regele Goar, a trecut Rinul si s-a stabilit in
vestul Galiei, in zona Orléans si spre peninsula Bretania. Acest trib a participat apoi, alaturi de
fortele mixte conduse de generalul roman Aetius, la luptele cu alianta fortelor conduse de huni,
remarcandu-se in batalia de pe „campiile catalaunice” (la Chalons), care a oprit expansiunea
vestica a hunilor.

Dupa destramarea imperiului hun, acesti alani „independenti” au renuntat la preocuparile


belicoase si au fost asimilati repede de populatia galo-romana. Grupul alan aliat cu vandalii a
ramas in Galia numai doi ani, dupa care au trecut Pirineii in Hispania si in 409 s-au stabilit,
impreuna cu aliatii lor, in proinvinciile Lusitania (Portugalia de astazi) si Carthaginensis (astazi
sudul Spaniei). In 418, in lupte cu vizigotii, care tocmai trecusera si ei Pirineii, a fost ucis
Attaces, ultimul rege alan. Alanii, refugiati impreuna cu vandalii in provincia Gallaecia (Galicia
de astazi, la nord de Portugalia), s-au supus regelui vandal Gunderic.

Din cauza presiunii crescande a vizigotilor, care cucereau provincie dupa provincie, vandalii si
alanii, sub regele Geiseric, s-au stramutat in Africa, trecand in 429 stramtoarea Coloanele lui
Hercule (astazi Gibraltar). Dupa zece ani de convietuire ostila cu populatia locala romanizata,
care le cedase litoralul Algeriei de astazi, vandalii si alanii pornesc in 439 la razboi. In acelasi an,
Geiseric infiinteaza „regatul vandalilor si alanilor” si cucereste toate provinciile romane din
nordul Africii (regiunile de coasta ale Marocului, Algeriei si jumatatea de nord a Tunisiei de
astazi).

Regatul vandalilor si alanilor din 526.

In urmatorii ani au cucerit insulele Sicilia, Sardinia, Corsica si Baleare. In cei 94 de ani de
existenta a regatului vandalo-alan, cele doua populatii, putin numeroase (sub 80.000) si tinand de
crestinismul in varianta eretica a arianismului, nu a reusit sa integreze numeroasa populatie
latinofona, care tinea de crestinismul oficial roman si care era supusa unor discriminari si
persecutii motivate confesional. Cele mai recente descoperiri arheologice atesta ca populatia
vandalo-alana s-a adaptat rapid la felul de viata roman. Relatia cu populatia vecina berbera, din
Muntii Atlas, era incordata si au avut loc ciocniri armate sporadice.

Vandalii si alanii au fost singurele popoare din epoca migratiilor care au dispus de flota
maritima, cu ajutorul careia au cucerit insulele din vestul Marii Mediterane. O mare flota a
imperiului roman rasaritean a fost distrusa in 468, iar Roma a fost jefuita („vandalizata”).

In 533, imparatul Iustinian I a trimis in Africa de nord o armata sub conducerea generalului
Belizarie, care a invins armata vandalo-alana in acelasi an, intai in batalia de la Ad Decium si
apoi definitiv in batalia de la Ticameron. Regatul vandalo-alan a fost desfiintat, iar Africa de
nord a devenit provincie a Imperiului Roman de Rasarit. Vandalii si alanii ramasi au fost
asimilati repede de populatiile locale, disparand din istorie.

O alta ramura a alanilor s-a retras in sud, in partile adapostite ale Muntilor Caucaz, pe teritoriul
actual al Osetiei si pe teritoriul apropiat din vest, al actualei Republici Autonome Karaciai-
Cerchezia. Unii alani au fost asimilati de cerchezi. Ulterior, in secolele IX-XII, nomazii karaciai,
vorbitori ai unui dialect turc, au cucerit regiunile est-cercheze inca locuite de alani si au devenit
patura conducatoare a populatiei alane. Cu timpul, alanii au adoptat dialectul turc vorbit de
cerchezi si religia musulmana. Totusi, karaciaii se autodenumesc „alani” si se mandresc cu
originea lor. Insa numai alanii caucazieni din Osetia sunt cei care au reusit sa se mentina cu
limba proprie (nord-est iraniana) si cultura proprie, neasimilat de popoare vecine.

Republica Autonoma Alania (Osetia) are o suprafata de 8.000 kilometri patrati si 710.000
locuitori. Populatia este formata in proportie de 63% din alani (oseti) si cuprinde majoritatea
populatiei alane (osete) din Rusia. Limba alana (oseta) are statut de limba oficiala alaturi de
limba rusa.
Pe versantul sudic al Caucazului Mare, in Georgia (Gruzia), exista o populatie de circa 160.000
alani, aflata in conflict cu guvernul georgian. Acesta respinge cererile separatiste ale alanilor.

Alanii ramasi in zona Dunarii de jos, putin numerosi, s-au aliat cu cumanii si au continuat sa
traiasca in Baragan si Moldova pana in preajma invaziei mongole (1241), cand s-au refugiat in
Ungaria, unde s-au stabilit, impreuna cu cumanii, in campia de-a lungul Tisei. Cu timpul, s-au
maghiarizat. In regiunea respectiva a Ungariei (vezi Jász-Nagykun-Szolnok) abunda toponimia
care contine numele etnic alan: Jász- (e.g. Jászberény). Prezenta alanilor pe teritoriul actual al
Romaniei este atestata, intre altele, de toponimele Iasi.