Curs de lecţii la Istoria Românilor. Epoca contemporană.

Partea I.(1918-1944).
Consideraţii introductive.
1. Concept şi periodizare.
În Istoria Românilor, epoca contemporană începe cu desăvârşirea unităţii naţionale în 1918 şi
se încheie cu evenimentele şi procesele istorice ce se derulează în prezent. Marea Unire
marchează intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice.
România Mare, întregită nu a însemnat doar graniţe lărgite, provincii reunificate, a însemnat
şi un nou sistem social şi un nou sistem politic, a marcat trecerea de la liberalismul nedemocratic
la democraţia liberală.
Unirea a fost însoţită de elaborarea unor reforme democratice: votul universal, egalitatea în
drepturi a tuturor cetăţenilor indiferent de naţionalitate, reforma agrară, alte măsuri în domeniul
regimului de muncă etc., incluse într-o formă sau alta, în Constituţia din martie 1923. Toate
acestea au avut ca obiectiv modernizarea din temelie a structurilor economice, sociale şi politice
ale noului stat.
La democratizarea vieţii şi-au adus contribuţia oamenii politici din Vechiul Regat în frunte cu
Brătienii, vechii memorandişti în frunte cu Maniu din Transilvania, generaţia Unirii din
Basarabia
În perioada interbelică s-au obţinut rezultate notabile în toate domeniile ca urmare a
consecinţelor marelui act naţional. Economia şi cultura au progresat continuu. Viaţa cotidiană şi
mentalitatea oamenilor s-au modificat substanţial comparativ cu perioada precedentă. Au apărut,
însă, noi probleme, între care cea a raporturilor între minoritari şi majoritari, între individ şi
autoritatea publică.
Ca urmare a dezvoltării şi spiritului în care evoluase, începând cu jumătatea sec. XIX,
România se apropiase de Europa. Pe plan politic, modelul de urmat a fost democraţia
parlamentară. Economia, deşi mai lent, făcuse paşi importanţi spre sistemul occidental de piaţă
liberă.
Din nefericire pentru ţară, generaţia ctitorilor a dispărut neaşteptat de repede. Noua generaţie
politică, cea născută de reforme, cea de după 1930, nu mai semăna cu generaţia bătrânilor, fiind
copleşită de corupţie, violenţă, arivism. Degenerarea vieţii politice şi degradarea clasei
conducătoare au fost accentuate de evoluţia situaţiei internaţionale, de ascensiunea fascismului şi
nazismului şi de slăbirea treptată a influenţei marilor democraţii occidentale. În noile condiţii
internaţionale soarta ţării era pecetluită, democraţia făcând loc în mod inevitabil dictaturii, mai
întâi celei de dreapta.
Sintagma perioada interbelică nu presupune, în ce priveşte istoria României, o suprapunere
totală cu perioada cuprinsă între sfârşitul primului război mondial şi declanşarea celei de a doua
conflagraţie mondială. Dacă începutul este marcat de actele de unire din cursul anului 1918,
înceierea perioadei este mai greu de fixat printr-un moment, pentru toate domeniile de activitate.
Pentru viaţa economică momentul de vârf îl reprezintă anul 1938, pentru viaţa politică se poate
delimita fie 10.02.1938, fie 6.09.1940, pentru politica externă, la vara anului 1940 sau
22.061941. În ce priveşte cultura, nu se poate de oprit nici la anul 1939, nici la anul 1940, ci
trebuie de inclus şi anii următori, chiar şi anumite realizări de după 1944, rezultat al acumulărilor
şi frământărilor anterioare şi care, prin spiritul lor, aparţin perioadei interbelice.
Dar în virtutea abuzurilor şi inechităţilor, convulsiilor sociale, în ansamblul său, societatea
românească a mers pe un drum ascendent, întrerupt brutal de tragedia anului 1940.
1
 Declanşarea celui de-al doilea război mondial şi căderea hotarelor pot marca, chiar dacă nu
din toate punctele de vedere, începutul celei de-a doua etape în epoca contemporană.
Dictatura de 4 ani a lui I. Antonescu şi eforturile războiului împotriva Uniunii Sovietice au
acţionat extrem de violent asupra instituţiilor şi mentalităţilor, contribuind, într-o măsură mare la
pregătirea terenului pentru accederea la putere a unei ordini sociale şi politice străine. După
răsturnarea dictaturii lui Antonescu în august 1944, locul acesteia a fost luat de o dictatură de
stânga, comuniste, rămasă stăpână peste Europa de răsărit timp de aproape jumătate de secol. În
acest interval de timp cursul de dezvoltare a ţării a cunoscut o schimbare bruscă, îndepărtându-se
de Europa şi îndreptându-se spre Est. Ocuparea României de armata sovietică şi ascensiunea
rapidă la putere a PC, prin sprijinul autorităţilor sovietice, au dus la demolarea structurilor
existente. În viaţa politică, autoritarismul şi totalitarismul au înlocuit democraţia parlamentară; în
viaţa economică economia planificată şi conducerea centralizată au înlocuit economia de piaţă;
în plan spiritual eforturile au fost mobilizate în crearea ,,noii societăţi”.
Stabilirea unor etape şi faze din cadrul istorie noastre contemporane poate avea la bază şi alte
criterii.
Spre deosebire de restul neamului românesc, românii din stânga Prutului, au trăit deasemeni
sub ocupaţie comunistă, dar mai lungă şi mai dură, au luptat în condiţii mult mai grele. Ei nu au
avut libertatea la limba maternă şi alfabetul latin, libertatea de a arbora tricolorul. Vicisitudinile
în plan spiritual şi naţional au fost nefaste.
În cadrul epocii contemporane putem distinge următoarele etape:
1) a) 1918-1938: în plan politic are loc realizarea unităţii administrativ-teritoriale, politice,
introducerea votului universal şi egalarea în drepturi a tuturor cetăţenilor, adoptarea
Constituţiei(1923), statornicirea pluripartitismului, democratizarea în continuare a
societăţii; în plan economic se intensifică dezvoltarea relaţiilor capitaliste, industria se
dezvoltă în ritmuri accelerate, apar noi ramuri, se realizează reforma agrară, România se
transformă dintr-o ţară inaminente agrară în una agrar-industrială; în plan spiritual se
înregistrează apogeul culturii româneşti. b)Pentru spaţiul din stânga Nistrului: 1918-1924-
războiul civil, politica ,,comunismului de război”, începutul realizării NPE, instaurarea
definitivă a regimului bolşevic. 1924-1940-crearea şi evoluţia RASSM în toate etapele şi
procesele prin care a trecut societatea sovietică(industrializare accelerată, colectivizare
forţată, economie planificată şi centralizată, ,,revoluţie culturală”, foamete, represiui şi
teroare).
2) a) 1938-1940-1944 (etapa de tranziţie): apunerea democraţiei interbelice, instaurarea
regimului dictaturii regale a lui Carol II şi militare a lui I.Antonescu, angajarea de partea
Axei în războiul antisovietic pentru eliberarea teritoriilor anexate de bolşevici; b)
anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de Uniunea Sovietică (28 iunie
1940), instaurarea regimului stalinist, formarea RSSM (2 august 1940), naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie, represiunile şi deportările, eliberarea Basarabiei de
către armatele române; Basarabia şi Transnistria sub administraţie românească (iulie
1941-martie/august 1944).
3) 1944-1989/1990: instaurarea(Rom), restabilirea(RSSM), consolidarea şi căderea
regimului totalitar comunist a) 1944-1947 subordonarea României intereselor sovietice,
accederea PCR la putere; 1948-1965 instaurarea şi consolidarea regimului totalitar
comunist =stalinismul politic, economic, spiritual (epoca Dej); 1965/1974-1989: apogeul,
criza şi căderea regimului comunist (epoca Ceauşescu); b) 1944-1951/1964 restabilirea şi

2
 consolidarea regimului bolşevic în RSSM; 1964-1990/1991 regenerarea, stagnarea şi
căderea regimului comunist.
4) 1989/1990/1991-prezent: revoluţia din decembrie din România (1989), proclamarea
suveranităţii (23 iunie 1990) şi obţinerea independenţei(27 august 1991) Republicii
Moldova. Edificarea statului de drept, tranziţia la economia de piaţă, integrarea în
structurile euro-atlantice.
2.Istoriografia şi izvoarele.
2.1.Istoriografia.
a)România:1918-1946 (N. Iorga, P. Panaitescu, Gh. I. Brătianu, C. Giurescu, A. Boldur, Şt.
Ciobanu, I. Nistor); 1946-1964 M. Roller; 1964-1989 istoriogrfia comunistă naţionalistă (Gh.
Ioniţă ); 1989-prezent.
b)URSS RASSM şi RSSM:1918-1940 RASSM; 1940-1988/1989 RSSM; 1989-prezent
RM.
O trăsătură fundamentală a regimului totalitar comunist este completa aservire a istoriei faţă
de politică. Ea este transformată într-o unealtă propagandistică prin intermediul căreia partidul
de guvernământ realizează socializarea şi conducerea societăţii, motivează şi influenţează
masele, legitimează puterea politică, face referiri indirecte la conflictele politice. Intervenţia
directă şi masivă a PC în ştiinţa istorică a dominat cercetarea şi srierea istoriei în URSS. Ştiinţa
istorică a fost subordonată de către politică, fapt care a cauzat rescrierea frecventă a istoriei (atât
a perioadei de până la 1917, şi, în mod special, a perioadei sovietice: 1918-1937-1953-1965-
1985).
În istoriografia sovietică a naţionalităţilor au dominat două mituri: a),,formula răului mai mic”
(rolul progresist al ,,alipirii” la Rusia) şi b) mitul ,,prieteniei popoarelor”(care convertea
conflictele naţionale în conflicte de clasă).
Marxism-leninismul a devenit o ideologie de stat, iar PC forţa conducătoare şi îndrumătoare a
societăţii sovietice. Partinitatea, apărarea intereselor proletariatului, ,,lupta de clasă” au devenit
principiile călăuzitoare ale istoriografiei sovietice. Potrivit marxismului, evoluţiile suprastructurii
politice şi culturale ale societăţii sunt determinate de baza economică şi întreaga activitate umană
este inspirată de lupta de clasă. Evouţia societăţii umane era descrisă prin prisma succesiunii
celor cinci formaţiuni social-economice şi urma să se încheie cu calea luminoasă spre comunism.
Misiunea istoricului era de a modela istoria după axiomele politice la zi şi a denunţa toate
celelalte opinii. În aprecierea trecutului, a personalităţilor predomina atitudinea selectivă. Baza
economică rămânea hotărâtoare, iar suprastructura politică şi personalităţile puteau întârzia sau
accelera în mod semnificativ acest proces.
Scrierea şi studierea istoriei a devenit un instrument de îndoctrinare a populaţiei. Existenţa
cenzurii anihila spiritul creator. Statul monopolizase totul în acest domeniu: determinarea
tematicii de cercetare, secretizarea documentelor de arhivă, controlul rigid asupra publicaţiilor.
Rolul istoricilor se reducea la nişte funcţii prestabilite:-legitimizarea regimului şi a puterii
politice; -combaterea teoriilor istoriografiei ,,burgheze”;-socializarea şi conducerea societăţii.
După reanexarea Basarabiei de către URSS în anul 1944 prin intermediul unei istorii
falsificate, rescrisă sistematic în funţie de obiectivele centrului imperial, s-au implantat mai
multor generaţii ,,valori” străine intereselor naţionale. Principalele evoluţii istoriografice ale
ştiinţei istorice moldoveneşti în perioada postbelică, ca parte componentă a istoriografiei
sovietice, se refereau la aplicarea a 4 mituri de bază: 1) mitul poporului moldovenesc; 2) mitul
prieteniei popoarelor; 3) mitul formulei răului mai mic; 4) mitul instaurării puterii sovietice în

3
ziua de Anul Nou al anului 1918.Miturile ideologice create de noul regim au avut drept obiectiv
major să justifice dominaţia ţaristă şi apoi cea sovietică asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru,
fapt care a contribuit la deznaţionalizarea şi dogmatizarea masivă a unei părţi considerabile a
populaţiei băştinaşe.
Teoria ,,moldovenismului”, apărută în contextul nerecunoaşterii de către regimul bolşevic a
unirii Basarabiei cu România şi, ca urmare, a creării şi existenţei RASSM (1924-1940: în scopuri
evident expansioniste), exportată şi extinsă ulterior în RSSM, inventa existenţa unei ,,limbi şi
naţiuni moldoveneşti” distincte de cea română. Această teorie, ridicată de puterea comunistă la
rang de concept etnic şi acţiune politică, a devenit un instrument eficient de modelare şi
manipulare a populaţiei subjugate.
2.2.Sursele istorice.
a)Arhivele.În RSSM-ANRM:perioada interbelică (RASSM, Basarabia), perioada postbelică
(RSSM-F.2948, F. 2848...); AOSPM (RASSM, RSSM). Arhivele raionale şi departamentale.
b)Presa periodică. Ziare şi reviste.
c)Culegerile de documente (din perioada precomunistă, perioada sovietică,
perioada postsovietică).
d)Memorii.

Tema: Caracteristica generală geografică a României. Hotarele ei şi statele vecine.

În Enciclopedia României (vol. I, Buc. 1938) D. Gusti insistă asupra înţelegerii raportului
dintre vatra de formare, de dăinuire neîntreruptă şi întreaga evoluţie a neamului nostru: ,,Fără
această legătură, de astă dată esenţială şi organică, dintre pământul şi poporul nostru, nu putem
înţelege nimic din istoria şi civilizaţia actuală a neamului românesc”.
În lucrările apărute în perioada interbelică, marii noştri geografi ( Simion Mehedinţi, George
Vâlsan, Vintilă Mihăilescu ş. a.) au procedat la o descriere şi caracterizare a reliefului operând cu
două noţiuni al căror conţinut nu se suprapune în întregime: hotarele ţării româneşti sau
marginile pământului românesc şi hotarele statului realizat în 1918, pentru a constata, fără nici o
urmă de revizionism, că ultimile înconjoară un spaţiu mai redus decât cel dintâi.
Unitatea armonioasă, naturală şi politiă a spaţiului românesc are la bază, în special,relieful. În
mijlocul pământului românesc e un podiş, pe marginea podişului o cunună de munţi, urmează
dealurile ca nişte trepte spre şesurile largi, ocolite în toate părţile de ape mari.
Expresia ,,unitate armonioasă” a pământului românesc – sublinia V. Mihăilescu – nu-i o
simplă vorbă, ,,ci o realitate pe care o demonstrează modul cum se îmbină relieful, clima, apele,

4
vegetaţia, zonele de populaţie, felurile de trai, adică elemente geografice care alcătuiesc o unitate
naturală şi politică. Dar mai ales relieful comandă această unitate”.
S. Mehedinţi în cartea sa apărută în 1923 scria: ,,În ţinutul ocolit de Nistru, Marea Neagră,
Dunărea de Jos se cuprinde pământul românesc”.
Pe glob România este aşezată pe jumătatea drumului dintre Ecuator şi Polul Nord, iar pe harta
Europei, în mijlocul continentului.
La apus ,,hotarul în care au stăruit mereu românii a fost Tisa”. Spre răsărit, vadul adânc al
Nistrului şi apele Mării Negre. La sud malurile Dunării. La nord hotarul ,,ţine acuma aproape de
apa Ceremuşului”.
În acest spaţiu al pământului românesc se înscriu hotarele statului român întregit. La sud pe
Dunăre Romănia avea doi vecini: Serbia(Iugoslavia) şi Bulgaria. La răsărit, graniţa urmează
ţărmul mării şi Nistrul până la Hotin cu Ucraina(URSS). La nord Polonia şi Cehoslovacia, iar la
vest Ungaria. Deci statul român(atăt de strâns legat de naţiunea romană) a avut după 1918 şase
state vecine pe uscat, iar popoarele vecine erau, cu o singură excepţie, de origine slavă: sârbii,
bulgarii, ucrainenii, polonii, ceho-slovacii şi ungurii.(Până la Marea Unire Vechiul Regat a avut
ca vecini Imperiul Rus şi Austro-Ungar)
Concluzii
-În clădirea simetrică a pământului românesc(aşezat în faţa stepelor asiatice), s-a născut între
Tisa, Dunăre, Mare şi Nistru un popor şi apoi un stat deosebit ,,Pe un pământ aşa de unitar clădit-
scria S. Mehedinţi-era firesc ca să se nască şi un neam tot aşa de unitar. Aceasta e neamul
românesc”. Nistrul nu disparte două state, ci două lumi.
-Toţi vecinii sunt popoare mai noi decât românii şi creştinate târziu, în mare parte stabilite aici în
urma migraţiilor (slavii, bulgarii, sârbii). România o insulă latină într-o mare mare de slavi.
-Statul român a atins aproape hotarele sale fireşti (hotarul politic, dar nu şi cel etnic). La vecinii
României au rămas încă grupe însemnate de români. România a rămas o ţară înconjurată de
români.
-România va avea trei state vecine-prietene(aliate) şi trei state vecine-revizioniste, care vor pândi
la hotarele ţării.
Bogăţiile naturale. Natura a oferit un cadru geografic favorabil pentru dezvoltarea tuturor
ramurilor economiei naţionale:
-clima temperat-continentală şi solul fertil-cultivarea plantelor;
-păşunile din zonele montane, dealuri şi văi-creşterea animalelor;
-bogăţia şi varietatea resurselor subsoului-industria;
-râurile, lacurile, Marea neagră-resurse hidroenergetic, piscicole, potabile, căi de transport;
-pădurile;
-aşezarea geografică favorailă, căile de transport-legătuirle economice externe.
Suprafaţa teritoriului.
România întregită avea o suprafaţă de circa 295 mii km2, faţă de 137 de mii înainte de 1918.
Terirtoriul ei reprezenta 2,52 % din suprafaţa Europei. Romania a devenit, dintr-un stat mic, un
stat mijlociu în Europa, a zecea din cele 28.
Teriroriul României depăşea suprafaţa Ungariei, Elveţiei, Olandei, Albaniei şi Luxemburgului
luate la un loc, sau a Elveţiei, Danemarcii, Olandei, Belgiei, Lombardiei şi Saxoniei.
Suprafaţa Basarabiei era de 44.422 km. p şi constituia 15,1 % din teritoriul ţării. Cele mai
întinse judeţe erau Cetatea Albă-7595 km.p., Tighina-6333, Bălţi-5260, urmând Cahul-4442,
Soroca-4331, Orhei-4246, Ismail-4212, Lăpuşna-4181, Hotin-3782 km. p.

5
 Tema: Populaţia României în anii 1918-1940.
1. Pierderile umane în timpul războiului. Populaţia României la etapa Marii
Uniri. Sporul demografic şi densitatea populaţiei.
Vechea Românie a pierdut aproape 1 mln. vieţi omeneşti, iar întregul neam românesc, între
1,3-1,5 mln. Pierderile umane din anii războiului (morţi, scăderea natalităţii, creşterea
mortalităţii generale etc.) au anulat sporul de populaţie realizat în anii de pace din deceniul al
doilea.
Populaţia României la 1.07.1920 era de 15,541 mln. locuitori(16,267 mln.) faţă de 7,897 mln
locuitori ai vechii Românii. Într-o dezvoltare firească, fără război, populaţia ar fi fost cu 2,5 mln.
mai mare deât cea existentă în 1920.
Populaţia României reprezenta 3,6 % din populaţia Europei, fiind a opta după numărul
locuitorilor.
În 1930 (singurul recesământ complet din perioada interbelică) populaţia a fost de 18,052
mln. persoane. În 1939, populaţia ajunsese la 19,933 mln. Astfel, populaţia a crescut cu aproape
4 mln. în perioada interbelică.
A sporit, de asemenea, densitatea populaţiei, de la 55,2 loc./ km2 la 67,6 loc./km2 în 1939.
Rata de creştere a fost mai mare decât media europeană. Între 1930 şi 1933, densitatea medie în
Europa a crescut cu 1,1 locuitori, iar în România cu 2,5 loc.
2.Românii din afara graniţelor politice ale statului românesc întregit.
Recesămintele efectuate în diferite ţări după război, au pus în evidenţă, în mod oficial,
numărul mare şi chiar existenţa unor mase relativ compacte de români: în Rusia Sovietică-
249.711, în Iugoslavia-229.398, în Bulgaria-60.080, în Ungaria-23.760, în Cehoslovacia-13.610.
Pe lângă aceste state vecine, mai menţionăm Albania, cu 40.000 români şi Grecia cu 19.703
(conform datelor oficiale).În realitate numărul lor era cu mult mai mare. Geografii români
apreciau la 1,5 mln. românii de la vecinii României. În realitate numărul lor era cu mult mai
mare. De altfel- se consemna cu tristeţe-,,soarta tuturor acestor români răzleţi de trunchiul
carpatic e peste tot primejduită”, căutându-se a li se stinge neamul, pe cale de deznaţionalizare.
3.Componenţa naţională a populaţiei. Minoritari şi majoritari.
Un rezultat important al Unirii din 1918 a fost integrarea în cadrul statului român a unor
minorităţi naţionale diverse. Ele s-au aşezat în Transilvania, Bucovina şi Basarabia în urma
unor: a) cuceriri (ungurii, ruşii); b) a colonizărilor (saşii, şvabii, secuii, bulgarii, găgăuzii,
germanii); c)sau a persecuţiilor la care au fost supuşi în alte teritorii (evreii) etc.
Conform datelor din 1930 în jur de 28 % din populaţie era formată din neromâni, faţă de 8 %
înainte de război.
Atitudinea minoritarilor faţă de actul Unirii–a diferit de la o provincie istorică la alta. În
Basarabia, cu excepţia polonezilor, minoritarii s-au abţinut s-au au votat împotriva Unirii. În
Bucovina–din 100 deputaţi–26 minoritari–toţi în unanimitate au votat pentru Unire. La adunarea
de la Alba Iulia numai românii au votat pentru Unire. Poate deaceea problema minorităţilor a
constituit subiectul principal al cuvântării rostite de Iu. Maniu cu acest prilej: ,,Noi nu voim ca
din asupriţi ce am fost să devenim asupritori. Voim să sigurăm libertatea pentru toţi şi
dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare...Noi care am vărsat lacrimi văzând limba

6
noastră scoasă din şcoli, biserici, justiţie nu o vom lua altora...Nu voim să trăim din sudoarea
altora pentru că noi putem trăi din vrednicia şi puterea noastră, din munca noastră”.
Odată cu ratificarea, prin decret regal, a actelor de Unire din 27.03, 28.11, 1.12 1918, toţi
locuitorii Bas., Buc., Trans., au devenit, automat cetăţeni ai României. Prin decretele din 30.12
1918 şi 28.05 1919 s-au acordat drepturi cetăţeneşti locuitorilor evrei din vechiul regat.
Conferinţa de Pace de la Paris a impus, mai ales la insistenţa cercurilor evreieşti
internaţionale, ca statele succesoare monarhiei Nabsburgice (Pol., Ceh., Rom., Iug., Ung., Aus.),
precum şi Grecia să semneze un tratat special privind minorităţile naţionale, prin care se obligau
să le acorde drepturi politice depline.
Integrarea minorităţilor naţionale în cadrul statului român a fost un proces complex, marcat de
elemente positive, dar şi multe situaţii tensionate. Autorităţile guvernamentale s-au preocupat de
crearea cadrului legalcare să asigure deplina egalitate între toţi cetăţenii români, indiferent de
naţionalitate.Întreaga legislaţie adoptată – începând de la legea electorală, Constituţia din 1923,
legea adminstrativă, învăţământului, agrară cultelor, economia etc. avea la bază principiul
nedescriminării pe criterii etnice.
Totuşi, reprezentanţii minorităţilor care au dominat în trecut n-au putut să se împace cu
schimbarea statutului lor. Cele mai puternice sentimente antiromâneşti le-au avut ruşii şi ungurii.
Ele au încercat să-şi păstreze privelegiile (petiţii, plângeri, proteste)
----Minorităţile naţionale şi-au creat organizaţii politice, culturale, confesionale proprii( deşi
activau şi în cadrul organizaţiilor pe întreaga ţară);
----Parlamentul României era o oglindă a structurii etnice a populaţiei. Primarii erau aleşi prin
vot universal de către către cetăţenii comunelor;
----În cadrul Guvernului erau desemnaţi subsecretari de stat (pentru Afacerile Minorităţilor
Etnice, sau al Minorităţilor Naţionale);
----Căsătoriile mixte au devenit un fenomen obişnuit;
----Minorităţile naţionale au continuat să fie dominante în economia României şi la sfârşitul
perioadei interbelice;
----Oraşele în regiunile unite erau dominate de minoritari;
----Presa 1922 din 657 ziare şi 524 reviste -----181 şi 75 în limbile minoritarilor. În 1934 din
2253 periodice în l. rom – 1645, restul în limbile minoritarilor.
În ansambu, minorităţile naţionale s-au integrat în societatea românească, aducându-şi
contribuţia, prin diverse activităţi, la propăşirea ei.
Totuşi, în România ca şi în alte state europene au existat manifestări de naţionalism,
internaţionalism şi extremism politic.( 1923-LANC A. I. Cuza-,,părintele antisemetismului în
România”, 1927-Legiunea Arhanghelui Mihail, 1921-PCR)
Confruntarea între extrema stângă(internaţionalistă) şi extrema dreaptă(naţionalistă) a
îmbrăcat adesea aspectul unei lupte între români şi evrei. C. Z. Codreanu declara: ,,Noi nu
suntem împotriva minorităţii ungare, germane, bulgare şi ruse. În ţara noastră suntem numai
împotriva evreilor... Ei n-au dreptul la egalitate. Toţi evreii sunt comunişti sau aliaţii
comuniştilor”.
LANC a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar(creat în 1932 de O. Goga) formând Partidul
Naţional Creştin. Partidul avea drept principiu ,,România a românilor” şi pleda pentru revizuirea
legii care acorda cetăţenie evreilor.
În 1935 Alexandru Vaida-Voevod a fondat ,,Frontul Românesc”.
Curentele extremiste s-au manifestat şi în rândurile minorităţilor naţionale(naţional-
socialismul german 1935-1936, mişcarea iredentistă a ungurilor, PCR).
7
Conform recesământului din 1930 populaţia totală a României era de 18,057.028 locuitori,
inclusiv:

Naţionalitatea După neam În % Pe medii în %

mln. Urbane Rural
Români 12.981.324 71,9 58,6 75,3
Unguri 1.425.507 7,9 11,2 7,1
Germani 745.421 4,1 5,3 3,8
Evrei 728.115 4,0 13,6 1,6
Ruteni, ucraineni 582.115 3,2 1,5 3,7
Ruşi 409.150 2,3 3,4 2,0
Bulgari 366.384 2,0 1,2 2,2
Ţigani 262.501 1,5
Turci 154.772 0,9 0,8 0,1
Găgăuzi 105.750 0,6 0,3 0,7.
Înordine descrescândă urmează: iugoslavii-51.062, cehii-slovacii-51.842, polonezii-48.310,
grecii-26.405, tătarii-22.141, huţani-12.456, armeni-15544, albanezi-4676, alte neamuri-56.355.
Concluzii. -Împreună cu caracterul românesc al pământului stăpânit, statul realizat în anul
1918 avea un caracter naţional unitar prin structura populaţiei;- Naţiunea română reprezenta
majoritatea absolută;- Minorităţile naţionale se constituiau într-un tablou neomogen, existând
deosebiri în cadrul lor; -Raportul dintre primul loc şi al doilea era aproximativ de 9 / 1, între
primul şi al treilea 17 / 1 ş.a.ş.m d;- România nu era un stat multinaţional aşa cum enunţa teza
tendenţioasă promovată de Komintern şi impusă PCR;-În toate provinciile românii depăşeau în
mod covârşitor orice etnie ce conveţuia aici. Reducerea proporţiei românilor în provinciile aflate
sub dominaţie străină a fost rezultatul politicii de deznaţionalizare forţată, de deportări, de
colonizări cu alte neamuri etc.
EVOLUŢIA POPULAŢIEI PE PROVINCII
PROVINCIA Nr. de locuitori Nr. de locuitori conform reces. 1930 Nr de loc. 1936
Înainte de 1918
Oltenia 1.414.737 1.513.175(97,5%-rom, 0,2% ung, ger, 1.629.961
1,5 % ţigani)
Muntenia 3.297.139 ( I ) 4.029.008(93,4% rom,2,1% evrei,1,8 % 4.382.385
ţigani.....)
Moldova 2.131.527 ( III ) 2.433.596(89,8% rom, 6,5% evrei, 1,3% 2.658.804
ţigani.......)
Basarabia 1.935.412 ( IV ) 2.864.402( III )(56,2-rom, 12,3-ruşi, 11- 3.081.837
ucr, 7,2-evrei, 5,7-bulg, 3,4-găg, 2,8-ger, ( III )
0,5-ţigani, 0,6-alte)
Transilvania 2.977.608 ( II ) 3.279.880(57,6-rom, 29-ung, 7,9 ger, 3.382.040
2,4-evrei, 2,3-ţigani)
Banat 968.947 939.958(54,4-rom, 23,7-ger, 10,4-ung,
4,3-iug, 1,9-ţig, 1,5-cehsl, 1,2-evr, 1,1-bul) 940.443

8
Crişana-Maramureş 1.314.409 1.390.417(60,7-rom, 23,1-ung, 6,4-ev, 1.447.538
4,8-ger, 1,7-ucr, cehsl)
Dobrogea 662.000 815.475(44,2-rom, 22,7-bulg, 18,5-turci, 893.739
3,4rusi, 2,7-tăt, 1,5-ger, 1,4-ţig, 1,1-greci,
0,9-găg)
Bucovina 807.262 853.009(44,5-rom, 27,7-ucr, 10,8-evr, 8,9- 901.583
ger, 3,6-pol, 1,5-huţani, 1,4-ung, 0,9-ruşi)
Chiar şi în ultimele două provincii, unde românii nu atingeau 50%, ei depăşeau în mod
covărşitor orice etnie ce conveţuia aici.
Proporţiile minorităţilor variau în mod semnificativ de la o regiune la alta. De exemplu,
maghiarii formau 29 %din populaţia Transilvaniei, 23 % în Crişana şi Maramureş, în timp ce
germanii reprezentau 24 % din locuitorii Banatului şi 8 % din Transilvania. Evreii erau cei mai
numeroşi în Bucovina( 10,8 %) şi Basarabia( 7 %). Bulgarii constituiau 22 % din populaţia
Dobrogei, turcii-18,5 % din populaţia Dobrogei, ruşii-12 % din Basarabia, ucrainenii-27 % din
Bucovina şi 11 % Basarabia.
4. Coraportul dintre populaţia rurală şi urbană.
Populaţia a rămas covărşitor rurală, iar procentul populaţiei rurale în raport cu cea urbană a
crescut constant de-a lungul perioadei interbelice. În 1920 populaţia rurală înregistra 12.087.612
persoane ( 77,8 %), iar cea urbană 3.453.812 ( 22,2). În 1939 cifrele erau de 16.312.136( 81,8%)
şi respectiv 3.621.666( 18,2 %). Astfel, creşterea totală a populaţiei rurale în această perioadă a
fost de 4.234.524, în timp ce populaţia urbană a crescurt doar cu 167.854.
În 1930 erau diferenţe semnificative de la provincie la provincie sub raportul populaţiei
urbane. Muntenia era cea mai urbanizată( 27,1 %), iar Basarabia era cea mai puţin
urbanizată( 12,9 %).
Tot ca urmare a aceloraşi factori istorici, se constată anumite discordanţe între proporţia
generală de neam şi proporţia după neam în mediul rural, respectiv în mediul urban. La sate
românii reprezentau 75,3 % din totalul populaţiei, ungurii-7,1, germanii-3,8, ucrainenii-3,7,
bulgarii-2,2, ruşii-2,0, evreii-1,6, ţiganii-1,5 etc.; la oraşe românii reprezentau 58,6 %, evreii-
13,6, ungurii-11,1, germanii-5,3, ruşii-3,4, ucrainenii-1,5, bulgarii-1,2, ţiganii-1,1 etc.
Sabin Manuilă şi Mitu Georgescu, specialişti în domeniu, consemnau în Enciclopedia
României (vol I): ,,În populaţia urbană, graţie aportului oraşelor din provinciile alipite –
adevărate cetăţi de deznaţionalizare a românilor, prin grija fostelor stăpâniri – proporţia opulaţiei
alogene este relativ mai importantă”.
Există o serie de deosebiri substanţiale care apar şi mai mult în evidenţă dacă raportăm
populaţia de la sate şi oraşe nu numai la populaţia totală, ci la populaţia fiecărui neam în parte.
Din întreaga populaţie de origine românească 83,5 % locuiau la sate şi 16,5 la oraşe, urmând
germanii cu 74,1 % şi respectiv 25,9, ungurii cu 71,5 şi 28,5 şi evreii cu 31,8 la sate şi 68,2 în
mediul urban. Din acest punct de vedere ordinea era, pentru sate: românii, germanii, ungurii,
evreii...., iar pentru oraşe: evreii, ungurii, germanii, românii.
Deci, minoritarii au constituit un segment important al populaţiei urbane. Evreii reprezentau
30 % din populaţia urbană în Bucovina, 27 % în Basarabia şi 23 % în Moldova.
În 1930 Bucureştiul avea 639.040 locuitori, din care 495.122 rom, 69.885-evrei, 24.052-
unguri, 14.231-ger, 6797-ţig......Erau apoi, 5 oraşe care depăşeau 100.000 loc.( Chişinău-
114.895, Cernăuţi-112.427, Iaşi-102.872, Cluj-100.844, Galaţi-100.611).

9
 Structura pe neamuri:Chişinău-48.456 rom, 41.065 evrei, 19.631 ruşi, 1436 polonezi; Cetatea
Albă din 34.485 loc.-12.723 ruşi, 10.179 ucr, 5092 rom, 4239 evrei; Tighina din 31.384-15.116
ruşi, 8279 evrei, 5464 rom; Bălţi din 30.570-14.229 evrei, 8868 rom, 5426 ruşi.
Cernăuţi: 42.592 evrei, 30.367 rom, 16.359 ger, 8986 poloezi; Iaşi: 63.168 rom, 34.662 evrei;
Cluj: 47.689 ung, 34.895 rom, 2500 ger; Galaţi: 68.656 rom, 12.252 vrei, 2953 ruşi, 2922 greci,
2155 unguri. În Basarabia, românii reprezentau 59,9 din populaţia rurală, ucr.-11,8, ruşii-10,1,
bulgarii-6,1, evreii-4,3, găgăuzii-3,6, germanii-3,1 ş.a.Din populaţia urbană, românii constituiau
31,5 %, ruşii-26,8, evreii-26,6 %, ucraineni-5,2 %, bulg.-3,4, găgăuzii-2,2, polonezii-1,0 etc.
5. Dinamica populaţiei.
Creşterea populaţiei a fost rezultatul unei rate înalte a natalităţii, aproape dublă faţă de Vestul
şi Nordul Europei, şi al unui declin în rata mortalităţii. Deşi rata natalităţii a fost în descreştere,
ea a rămas înaltă: 39,4 naşteri la mia de locuitori în 1921 şi 28,3 în 1939. Declinul a fost cel mai
pronunţat în lumea rurală, de la 44,2 la 29,9 respectiv în perioada dată. Erau semnificative
variaţii de la regiune la regiune. În Vechiul Regat şi Basarabia natalitatea a rămas înaltă.
Mortalitatea a rămas alarmant de ridicată, mai ales cea infantilă-19,2 la sută în 1930-cea mai
înaltă din Europa. În medie în perioada interbelică, 120.000 copii mureau înainte de a-şi sărbători
prima aniversare.
Principalele cauze:alimentaţia proastă, lipsa de grijă faţă de gravide şi munca grea a femeilor,
proasta igienă şi condiţiile de locuit sub normă, bolile cronice, lipsa medicilor şi a
medicamentelor.
Sporul natural era determinat de numărul mare al naşterilor, în medie 600.000 pe an, în timp
ce decesele se ridicau la 350.000 (inclusiv 120.000 copii ub un an), rezultând o creştere anuală
medie de 250.000 locuitori.
6.Componenţa socială a populaţiei.
O mare parte a populaţiei se afla în mediul rural ( 14.420.178, reprezentând 78,9 % din numărul
locuitorilor). Nu toţi locuitorii de la sate se ocupau cu agricultura, sau numai cu agricultura, după
cum numeroşi locuitori ai oraşelor de atunci se ocupau şi cu agricultura şi creştera animalelor.
Din totalul populaţiei 13.070.300 locuitori trăiau din exploatarea solului,silvicultura, vânatul
şi pescuitul, 1.715.000 din industrie, 722100 din comerţ-credit, 500.000 transport, 866.500
instituţiile publice, 198.600 sănătate publică, sport şi divertisment, 974.900 reprezentând alte
categorii şi nedeclaraţii. În procente 72,3 din cetăţenii României îşi câştigau traiul din
exploatarea solului, 9,4 prin practicarea unei activităţi industriale, 4,8 ca funcţionari publici, 4,2
lucrând în comerţ şi credit, 2,8 în transporturi şi comunicaţii.
Reformele din anii 1917-1922 au schimbat în mod radical vechile structuri social,
determinate de desfiinţarea marii proprietâţi funciare, dispariţia moşierilor, transformarea
României într-o ţară de mici proprietari. Oraşul n-a putut să absorbe întregul spor al populaţiei.
Capacitatea de absorbţie a fost în strânsă interdependenţă de avântul industriei.
7. Schimbări în componenţa etnică a populaţiei. Procesele de emigrare-imigrare.
S-a observat o anumită tendinţă de modificare a structurii etnice a populaţiei României
întregite, ca urmare a faptului că românii, constituind şi majoritatea absolută la sate, aveau cel
mai mare indice al vitalităţii şi implcit, natalitatea cea mai ridicată. Această vitalitate superioară
aduce anual un spor de 0,2 % peste proporţia ei, la proporţia întregii ţări. Datorită sporului
natural mai ridicat la români, raportul din punct de vedere etnic se modifica, lent dar sigur în
favoarea lor.

10
 După 1918 România şi-a pierdut caracterul de ţară de imigraţie, numărul celor care plecau
definitiv depăşindu-l pe al celor care veneau să se stabilească.
După Marea Unire a dispărut categoria imigranţilor români din provinciile ce fuseseră sub
dominaţie străină.
Emigrările peste ocean au fost relativ mai însemnate în primul deceniu postbelic, majoritatea
nu erau români ( 64,2 evrei, 14,2 rom, 21,6 alte naţ. În chip deosebit de ciudat, ritmul emigrării a
scăzut după 1930.
În conformitate cu tratatele de pace de la Saint-Germain şi de la Trianon, locuitorii din
fostele teritorii ale Aus-Ung , şi care erau de altă naţionalitate decât cea română, puteau opta
pentru cetăţenia română, fie pentru cea ungară sau austriacă. Pentru cetăţenia ungară au optat şi
emigrat în Ungaria circa 200.000 persoane din Transilvania. Cel de-al doilea contingent de
emigranţi ca mărime a fost cel de 42.000 turci din Dobrogea în Turcia până în 1939.
Din cauza unor factori externi, imigrarea a fost deosebit de complexă şi mai greu de evaluat
cantitativ. Singura imigrare patronată de stat a fost cea a românilor macedoneni, veniţi din
Tracia(Turcia) şi împroprietâriţi în Dobrogea (3076 până în 1929). Cea mai masivă imigare din
statul vecin de la răsărit s-a produs prin: -rămânerea în România a unor militari ai armatei ruse,
aflaţi aici în timpul războiului; -prin venirea a numeroase persoane( ruşi, ucraineni, evrei) intrate
în conflict cu Puterea Sovietică, cu intenţia de a rămâne sau de a pleca în Occident ( De exemplu,
în 1918-1921 din Rusia Sovietică 22.000 evrei au trecut în Basarabia);.- prin trecerea Nistrului
de către unele grupuri de români în timpul războiului civil şi mai târziu (colectivizarea forţată);
-din zonele de graniţă ale Ungariei unii români au trecut în România; -în anii’20 circa 20.000 de
români au revenit în Transilvania şi Bucovina de unde emigrase anterior în SUA şi Canada.
Printre imigranţi au fost şi elemente răuvoitoare, venind cu scopul de a desfăşura o activitate
de subminare şi chiar de dezintegrare a statului român.
Întregul proces de emigrare-imigrare din perioada interbelică a avut, în general, o influenţă
restrânsă asupra evoluţiei populaţiei României. El a fost ceva mai intens în primul deceniu
postbelic. Pe măsură ce relaţiile internaţionale au intrat pe un făgaş normal şi poziţia României s-
a consolidat, procesul a scăzut mult din intensitate.
În România întregiă-stat naţional-unitar şi prin structura populaţiei-vitalitatea naţiunii române
s-a exprimat şi în plan demografic. E drept-scria S. Mehedinţi după primul răzoi mondial-că
mortalitatea e foarte mare: ,,Dar împărţirea pământului la săteni va spori hrana şi deci numărul
copiilor-care sunt averea cea mai mare a unui stat, deoarece fiecare copil scăpat de moarte
înseamnă un muncitor mai mult, un soldat mai mult, un contribuabil mai mult şi deci un luptător
mai mult în sprijinul Ţării”.
8.Componenţa confesională a populaţiei.
În ce priveşte religia, situaţia se prezenta astfel:
Ortodoxă-13.108.227=72,6 %
Greco-catolică-1.427.391=7,9 %
Romano-catolică-1.234.151=6,8 %
Reformată calvină-710.706=3,9 %
Evanghelică-luterană-398.759=2,2 %
Unitariană-69.257=0,4 %
Armeano-gregoriană-10.005=0,1 %
Armeano-catolică-1440==0,1 %
Lipoveană-57.288=0,3 %

11
Adventistă-16.102=0,1 %
Baptistă-60.562=0,3 %
Mozaică-756.930=4,2 %
Mahomedană-185.486=1,0 %
Alte religii, secte-7434
Liberi cugetători-6604
Nedeclarată-6686
Nu toţi românii erau ortodoxi. Ortodoxi mai erau ruşii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii.
În Transilvania majoritatea relativă a populaţiei era de religie greco-catolică, ortodoxii venind în
rândul al doilea. În Crişana-Maramureş, ortodoxii sunt cei mai numeroşi, fără a avea, însă
majoritatea absolută. În toate celelalte provincii ortodoxii deţin majoritatea absolută covârşitoare.
Un număr mai mic de greco-catolicierau în Banat, Bucovina şi Crişana-Maramureş.Romano-
catolicii aveau o proporţie mai însemnată în provinciile de peste Carpaţi, precum şi în Bucovina
şi Moldova. Calvinii şi luteranii erau mai ales între unguri şi saşi. Populaţia de religie mozaică
era mai mare decăt cea a evreilor declaraţica atare la categoria neam, ca urmare a faptului că o
parte a acestei populaţii s-a declarat de alt neam decât cel evreiesc.

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice.

În urma Marii Uniri, deşi structura populaţiei sub raport etnic s-a modificat, România a
rămas un stat cu populaţie majoritară românească (71,9 %). Minorităţile etnice reprezentau 28,1
%. Existenţa unei populaţii de altă origine etnică a fost un fenomen întâlnit în majoritatea statelor
europene. Sub aspect confesional majoritatea populaţiei era de religie ortodoxă (72,2 %).
Romano-catolicii, greco-catolicii şi reformaţii constituiau împreună 20,4 %.
Soluţiile politice adoptate de statul român faţă de minorităţi au fost determinate de hotărârile
plebescitare de la Chişinău, Cernăuţi. Alba Iulia, respectarea deplină a drepturilor şi libertăţilor
democratice acordate tuturor cetăţenilor, fără deosebire de origine etnică sau confesiune.
Statutul minorităţilor a fost consfinţit prin: decrete-lege din 1918 şi 1919; tratatul
minorităţilor (Paris, 1919); înfiinţarea unui Subsecretariat de Stat pentru minorităţi; Constituţia
din 1923; legea învăţământului (1924, 1928); legea electorală (1926).
Soluţiile politice găsite de regimul românesc problemelor generate de plurietnicitate şi
pluriconfesionalism se încadrează în regimul liberal-permisiv. Pe plan politic este de remarcat
formarea unor partide etnice proprii: Partidul Maghiar (1922), Partidul German (1929), Partidul
Evreiesc (1931).
Viaţa politică de după 1918 a stat sub semnul unei largi democratizări, datorată reformei
agrare şi electorale. Schimbarea conţinutului problemei naţionale după 1918 se datora noilor
realităţi de după război. Faţă de populaţia minoritară s-a adoptat o atitudine realistă, prin evitarea
represiunilor şi promovarea unei politici de înţelegere şi sprigin, bazată pe principiile egalităţii
politice, etnice şi confesionale.
Prin Constituţie se stabilea că românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau religie,
se bucură de toate libertăţile şi drepturile prevăzute prin lege. Regimul minorităţilor a izvorât din
atitudinea tradiţională a poporului român, de toleranţă etnică şi religioasă. De prevederile
reformei agrare au beneficiat toţi cei îndreptăţiţi prin lege, indiferent că erau români sau
minoritari.

12
 Legea învăţământului asigura posibilitatea de a se înfiinţa şcoli cu predare în limba
minorităţilor, iar legea pentru unificarea administrativă a creat posibilitatea cetăţenilor minoritari
de a lua parte la procesul decizional pe plan local. Egalitatea şi nedescriminarea pe criterii etnice
a făcut cu putinţă afirmarea partidelor politice ale minorităţilor naţionale. Constituite pentru a
susţine interesele minorităţilor, aceste grupări s-au integrat în viaţa politică a statului român,
având reprezentanţi în Parlament. Pe plan politic, totuşi, orientarea predilectă era către partidele
etnice proprii.
Minorităţile şi-au păstrat trăsăturile lor specifice privind ocupaţiile, portul, tradiţiile, cultura,
limba, credinţele religioase. Ungurii trăiau îndeosebi în Ardeal, germanii în Ardeal şi Bucovina,
iar evreii erau mai numeroşi în Basarabia şi Moldova. Din punct de vedere al religiei, unii erau
catolici sau protestanţi (ungurii şi germanii), alţii erau ortodocşi (românii) sau adepţi ai cultului
mozaic (evreii). Minorităţile aveau şcoli, ziare, teatre proprii.
Cu toate acestea, unii reprezentanţi ai Partidului Maghiar agitau problema ,,lipsei de
drepturi” pentru minorităţile etnice din România, acreditând ideea că actul de la 1 decembrie
1918 avea un caracter provizoriu, iar Transilvania trebuia să fie reintegrat Ungariei.
Populaţia Basarabiei. Conform unor estimări către anul 1919 populaţia Basarabiei constituia
2.642.000 oameni, dintre care majoritatea locuia la sate-2.263.000, sau 85,6 %.
În primul deceniu după Unire, situaţia demografică s-a caracterizat printr-o reducere
simţitoare a mortalităţii şi o creştere a natalităţii, având drept rezultat sporirea evidentă a
populaţiei. Practic pe întreaga durată a perioadei interbelice, natalitatea populaţiei Basarabiei s-a
menţinut la cote înalte. Creşterea s-a datorat refacerii natalităţii în mediul rural. Cea mai mare a
fost în 1921-48,8 la mia de locuitori, iar cea mai mică în 1939-29,4. Considerată la modul
general, chiar dacă a manifestat o uşoară tendinţă de descreştere, media natalităţii în Basarabia
interbelică a fost superioară tuturor provinciilor istorice ale României, inclusiv mediei pe
întreaga ţară. Astfel, natalitatea României în anii 1920-1932 a avut o medie de 36,0, în timp ce
media natalităţii în Basarabia a fost de 39,4 la mia de locuitori. Totalul născuţilor vii în Basarabia
anilor 1919-1939 a fost de 2.163.063 copii de ambe sexe, constituind o medie anuală de 103.003
născuţi vii. Numărul cel mai mare al născuţilor vii a fost atestatîn 1921 (119.188), în timp ce cota
minimă a fost înregistrată în anul 1926 (91.861 născuţi vii), fenomen cauzat de o pronunţată
tendinţăde emigrare a locuitorilor unor sate basarabene spre ,,cele două Americi”.
La fel ca în cazul natalităţii, mortalitatea populaţiei Basarabiei s-a manifestat în rate diferite.
Deja în anul 1919, graţie eforturilor depuse la nivelul Consiliului de Miniştri al României,
numărul total al deceselor în Basarabia a fost de 66.285 (58.481 decese în mediul rural şi 7.804
în cel urban), faţă de 77.356 decese în 1910 şi 74.093 în 1911. Pentru anii 1920-1932 se constată
o medie a mortalităţii de 22,2 la mia de locuitori pe întreaga Românie şi de 23,0 pentru populaţia
Basarabiei. La o apreciere generală se constată, că în decursul celor 21 de ani ai perioadei dintre
cele două războaie mondiale (1919-1939), în Basarabia au decedat în total 1.346.426 de persoane
de ambe sexe, constituind o medie de 64.116 decese anual. Graţie unei ample acţiuni sanitare
întreprinse mai ales în a doua jumătate a anilor’30, de la o proporţie de 27,5 a mortalităţii
generale la mia de locuitori în 1919 s-a ajuns la doar 20,8 în 1939 (cea mai mare-29 în 1921 şi
cea mai mică-19,0 în 1930). Comparativ cu anii de până la primul război mondial, progresul era
evident şi incontestabil, în timp ce pe fundalul ţărilor europene, ratele mortalităţii generale şi,
mai ales, ale celei infantile, rămâneau încă la un nivel extrem de ridicat. Fenomenul se datora
nivelului scăzut al asistenţei medicale, nivelului general de cultură al populaţiei, majoritatea
căreia o constituia cea rurală. Un alt factor responsabil în provocarea mortalităţii exagerate în

13
Basarabia interbelică îl constituia ,,proasta stare economică”. Aşa cum aprecia un specialist din
epocă, dr. T. Vicol ,,În toată ţara şi în toate ţările astăzi este greu de trăit, Basarabia însă se află în
condiţii speciale. Oare ce bogăţii nu are această bucată de pământ? Terenuri atât de mari plantate
cu vii moderne. Însă vinul basarabean nu are ce căuta peste Prut, doarece acolo este şi mai mult
vin. Şi viticultorul nu are nici un folos din munca sa. Din contra, bea mult şi se otrăveşte cu
alcoolul. Cultura tutunului de semenea e dezvoltată aici, dar nu rentează, pentru că ţara are tutun
mult. Toate fructele de asemenea se pierd pe loc. Şi atunci ţăranii, care formează majoritatea
populaţiei, de unde să ia bani pentru un trai mai bun? Iar celelalte categorii de cetăţeni depind
foarte mult de situaţia ţăranului, încât suferă toată lumea. Apoi dacă la toate acestea mai
adăugăm ignoranţa poporului, atunci marea mortalitate a poulaţiei din Basarabia se explică mai
uşor”.
Pe lângă aceşti factori naturali, asupra creşterii populaţiei din Basarabia a influenţat afluxul
de migranţi ( evrei, ruşi, ucraineni etc.), veniţi din stânga Nistrului, determinat de războiul civil
din Rusia.
De asemenea în primii ani după Unire s-au întors în Basarabia un număr considerabil de
intelectuali moldoveni stabiliţi anterior în diferite regiuni ale Rusiei. Ca urmare a acestor factori
populaţia Basarabiei după datele recesământului din 1930 alcătuia 2.864.402 oameni. În
următorii zece ani 1930-1940 populaţia ţinutului a sporit până la 3.173.209 locuitori. În
ansamblu, în cadrul României întregite între anii 1918-1940 cu o rata medie anuală de creştere
de 1,41 %, populaţia Basarabiei a sporit cu circa 531.209 oameni sau 25.295 de persoane anual.
Printre elementele favorabile care au contribuit la evoluţia demografică a Basarabiei interbelice
au fost numărul mare sau crescând al naşterilor şi căsătoriilor, în timp ce în rândul celor
defavorabile au fost numărul staţionar de morţi, născuţi-morţi şi divorţuri.
Populaţia Basarabiei alcătuia 15,9 % din populaţia întregii Românii.
Cu toate condiţiile grele de dezvoltare a economiei Basarabiei, creşterea simţitoare a
populaţiei demonstrează după cum menţionează I. Nistor, o anumită ameliorare a situaţiei
populaţiei din punct de vedere economic, sanitară, despre anumite măsuri de ajutorare a
populaţiei din partea statului şi a diferitelor organizaţii obşteşti.
Asupra modificărilor numerice ale populaţiei a influenţat şi mişcarea de emigrare din
Basarabia. Un număr de emigranţi basarabeni, în majoritate alogeni, au plecat la est de Nistru,
fiind măguliţi de propaganda bolşevică. Începând cu anul 1926, fluxul emigranţilor s-a îndreptat
în America Latină şi alte regiuni ale lumii. Au plecat, în special, colonişti bulgari, găgăuzi,
ucraineni, ruşi, dar şi un număr nesemnificativ de moldoveni.
Cu referire la Basarabia interbelică, spre deosebire de emigrările propriu-zise, migraţiile
interne au avut un caracter mult mai complex şi contradictoriu. Pe de o parte, ele constuiau
mărturia că Basarabia traversa o perioadă de adaptare la piaţa muncii din Noua Românie de după
1918; pe de alta însă, migraţiile interne ale populaţiei Basarabiei au fost cauzate de criza
profundă în care intrase reforma agrară la finele anilor’20, de neputinţa acesteia de a atenua
suprapopularea agricolă a provinciei. De asemenea, criza reformei agrare a coincis în timp cu
declanşarea, la finele anilor’20, a crizei economice mondiale, fapt care a imprimat migraţiilor
interne o amploare şi mai mare.
Densitatea medie a populaţiei constituia 54,48 loc. km. p., media pe ţară constituind 61,2.
Cea mai mare densitate a populaţiei o aveau judeţele Hotin-104,8 oameni km. p., Lăpuşna-100,9,
cea mai mică Cahul-43,8, Cetatea Albă-44,8.
Sub aspect naţional, Basarabia, în pofida politicii de colonizare şi deznaţionalizare
promovată timp de peste un secol de dominaţiae ţaristă, reprezenta un teritoriu cu o masă
14
compactă de populaţie românească, alăturea de care conveţuiau ucrainenii, ruşii, evreii,găgăuzii,
bulgarii, germanii, romii etc.
După originea etnică majoritatea populaţiei o alcătuiau românii, numărul cărora în 1930 se
estima la circa 1.806.000, constituind 63,02 % din întreaga populaţie a Basarabiei, iar în judeţe
ponderea lor era variabilă, de la 53%. Populaţia românească predomina în jud. Lăpuşna (82,23
%), Orhei (92,44), Soroca (79,11%). Ruşii şi ucrainenii locuiau în majoritatea lor în jud. Hotin
(155.000), Cetatea Albă (125.000), Ismail (85.000), în total numărând 569.000. Printre
minorităţile naţionale ruşii şi ucrainenii erau urmaţi de evrei cu un număr de 183.000, urmaţi de
bulgari şi găgăuzi cu 140.000 oameni, care populau în special judeţele din sudul Basarabiei.
Populaţia românească în oraşele Basarabiei era în minoritate. Doar în judeţele Cahul, Orhei,
Soroca românii constituiau aproape 50 % din populaţia comunelor urbane. Judeţele din sudul
Basarabiei (Tighina, Ismail, Cetatea Albă) aveau o componenţă etnică specifică. Românii în
aceste judeţe la sate numărau circa 295 mii, constituind 40 % din populaţie, mai numeroşi fiind
în judeţul Tighina (67 %) şi scăzând la 23 % în judeţul Cetatea Albă. În oraşele din această zonă
românii alcătuiau doar 15 % din populaţie.
Conform datelor recesământului din 1930 românii alcătuiau doar 31,5 % din populaţia
localităţilor urbane, dintr-o populaţie totală urbană de 370.971 persoane, în mediul rural acest
indiciu era aproape de două ori mai mare-59,9 %, din totalul de 2.493.431 persoane. Comparativ
cu datele recesământului din 1897 s-a înregistrat o scădere relativ însemnată a cotei ucrainenilor
în structura etnică a populaţiei la 11 %. În acelaşi timp s-a produs o creştere importantă a
ponderii populaţiei ruseşti, determinată de imigrarea produsă în anii revoluţiei ruseşti şi ai
războiului civil, precum şi a creşterii naturale a populaţiei.
Populaţia urbană a populaţiei Basarabiei constituia circa 13 %. În anii ce au urmat imediat
după Unire populaţia orăşenească sub aspect naţional număra: evrei-129.000, români-98.000,
ruşi-30.000, ucraineni-29.000 locuitori.
În comparaţie cu alte regiuni ale ţării gradul de urbanizare a populaţiei româneşti în
Basarabia era mai redus, fapt care determina un şir de trăsături specifice ale modului de trai, ale
vieţii social-economice şi chiar ale evoluţiei culturale. Cel mai înalt grad de uranizare era în
judeţul Ismail-38,1 %, urmat de jud. Lăpuşna cu capitala provinciei Chişinăul-33,62 %, jud.
Tighina-11,24 %, jud. Cahul-10,47 %.
În anul 1930 populaţia Basarabiei număra 2.864.402 oameni, inclisiv: români-1.610.757
(56,2 %), ruşi-351.912 (12,3 %), ucraineni-316.211 (11,0 %), evrei-210.856 (7,2 %), bulgari-
163.728 (5,7 %), găgăuzi-98.172 (3,4 %), germani-81.089 (2,8 %), alţii-39.678 (1,4 %).
Pe judeţe populaţia Basarabiei era repartizată în felul următor: Lăpuşna-421857, Hotin-
395345, Bălţi-386476, Cetatea Albă-340459, Soroca-315774, Tighina-307629, Orhei-277009,
Ismail-224229, Cahul-194631.
După religie majoritatea absolută a besarabenilor erau ortodoxi: 2.509.048, reprezentând 81,0
% din totalul populaţiei provinciei, procent superior de 8,4 % faţă de media generală pe ţară.
Preponderenţa religiei ortodoxe, în rândurile populaţiei, în proporţie de peste trei pătrimi, ce
cuprindea aproape integral populaţia românească, precum şi o parte însemnată din alte etnii,
reprezenta principalul fenomen. Specificul religios era dat de prezenţa şi a altor culte, mai multe
la număr, dar cu o pondere relativ scăzută, în funcţie de numărul locuitorilor şi al etniilor în
interiorul cărora se manifesta. În ordine descrescândă urmau: religia mozaică cu 205.958
persoane (7,2 %), evanghelică luterană-74.870 persoane (2,6 %), lipoveană-31.344 (1,1 %),
romano-catolică-13.507 (o,5 %), greco-catolică-983 persoane, precum şi adventistă,

15
armeano.gregoriană, reformată-calvină şi altele, care, fiecare în parte, aveau sub numărul de
2.000 credincioşi.
Din punct de vedere al ocupaţiilor şi profesiilor, populaţia activă număra 1.647.046, adică
57,5 %, din care în exploatarea solului 1.428.745 (86 %), în industrie 51.317, în comerţ şi credit
57.932, în transporturi 57.932, în instituţii publice şi alte diverse servicii 109.052.

Tema: Organizarea administrativă unitară a României.

Integrarea noilor provincii în viaţa politică, economică, culturală a statului naţional unitar s-a
făcut treptat, printr-o operă complexă., realizându-se un echilibru stabil între puterea centrală şi
cea locală.
Unirea noilor provincii a fost consfinţită prin mai multe decrete, legi elaborate de Guvernul
român ( la 10.04. 1918 p-u Basarabia, la 13.12 1918 p-u Banat, Transilvania, Crişana şi
Maramureş, la 19.12.1918 p-u Bucovina ş. a. ) decrete ratificate prin legea din 1.01.1920.

16
 Forma statului, forma de guvernământ şi organele constituţionale au fost extinse întregului
teritoriu ţinându-se seama şi de conţinutul docunmentelor adoptate de adunările de Unire.
Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent ( cu atribuţii legislative şi executive) s-au
constituit şi au funcţionat pe baza Proclamaţiei de la Alba Iulia şi a decretului lege din
13.12.1918. Ţinuturile respective erau reprezentate în guvernul central prin miniştri fără
portofolii ( Alex. Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop). În Consiliul Dirigent,
serviciile publice erau grupate în resorturi după modelul ministerelor. De competenţa exclusivă a
Puterii Centrale ţineau externele, armata, siguranţa generală, căile de comunicaţie şi alte câteva
sectoare.
În Bucovina interesele regionale erau reprezentate prin doi miniştri fără portofolii( Iancu
Flondor, şi I. Nistor –unu la Bucureşti şi altul la Cernăuţi. Cel de la Cernăuţi avea un secretar
general, iar serviciile publice erau grupate în nouă secretariate.
Interesele Basarabiei erau reprezentate prin doi miniştri fără portofolii ( I. Inculeţ, D.
Ciugureanu). Serviciile publice erau organizate în directoriate, asemănătoare cu cele din
Bucovina.
Aceste organe au desfăşurat o activitate rodnică prin adoptarea şi aplicarea de măsuri
democratice, precum reforma agrară, aplicarea votului universal...., ţinând seama de anumite
particularităţi regionale...În ansamblu o operă pozitivă în direcţia consolidării unităţii statului
român.
La 4.04 1920 aceste organe regionale au fost desfiinţate. În continuare modul de reprezentare
al provinciilor în organele centrale era determinat de Constituţia din 1923.
Unificarea a vizat şi alte aspecte:
---12.1918 -unificarea bancnotelor prin ştampilarea lor (ruble, coroane, lei de ocupaţie);
---27.12.1918 -decret-lege despre reforma agrară;
---1.04 1919 -unificarea calendarilor ( 1.04=14.04 1919) stil nou;
---2-6.11. 1919 -alegerile parlamentare în baza votului universal;
---1.04.1921 –a intrat în vigoare primul buget al României Mari;
---15.10.1922 –încoronarea la Alba Iulia a lui Ferdinand şi Maria ca rege al tuturor românilor;
---26.03.1923 –adoptarea Constituţiei ,,Rom stat unitar, naţional, indivizibil, iar teritoriul
nealienabil”;
---06.1924 –unificarea judecătorească, legea despre învăţământul primar;
Organizarea administrativă unitară s-a realizat relativ repede, prin generalizarea aceloraşi
unităţi administrative pe cuprinsul întregii ţări. După o serie de măsuri de tranziţie în iulie 1925
adoptată Legea pentru unificarea administrativă( intrată în vigoare de la 1.01.1926).
Legea ştergea ultimile rămăşiţe moştenite de pe urma înglobării, de-a lungul secolelor, a unor
provincii istorice româneşti în imperiile vecine. Ea avea la bază ,,păstrarea caracterului naţional
unitar al ţării şi, înlăuntrul acestui principiu, aplicarea descentralizării administrative” şi
prevedea că teritoriul României este organizat în judeţe şi comune(art. 1 ), care aveau statut de
persone juridică (art. 9). Comuna era unitatea ce s-a aflat la baza împărţirii administrative din
1925 şi era ,,o organizaţie politico-teritorială, formată din totalitatea locuitorilor de pe un
teritoriu determinat, uniţi printr-o comunitate de interese şi drepturi, în scopul administrării
intereselor lor locale, căreia legea i-a acordat personalitate juridică”. Comunele erau de două
tipuri, urbane şi rurale, ultimele fiind compuse din mai multe sate, grupate împreună, trebuiau să
întrunească cel puţin 10.000 locuitori. Pentru ,,înlesnirea controlului, supravegherea aplicării
legilor şi buna îndrumare a administraţiei, judeţele se împart în circumscripţii numite plăşi,
cuprinzând mai multe comune, iar comunele urbane în circumscripţii numite sectoare. Sectoarele
şi plăşile nu sunt persoane juridice” ( Art. 5). Astfel, unitatea administrativă intermediară între
judeţ şi comună o constituia plasa-instanţa cea mai apropiată pentru coordonare, control,
îndrumare, tutelă şi apel în toate chestiunile administrative, financiare, economice, sanitare etc.,
emanate de la comună. În sistemul administrativ al României interbelice anume plasa a fost
veriga cea mai vulnerabilă. Constituţia din 1923 nu a recunoscut caracterul constituţional al

17
plasei, iar legea din 1925 a redus considerabil drepturile şi sfera de activitatea a acesteia, pe care
le avea anterior, şi realiza cea mai ,,perfectă descentralizare administrativă”.
Cea mai mare unitate administrativă, judeţul a constituit ,,un organism politico-teritorial,
înzestrat cu atribuţii de putere publică, şi organ de administraţie şi gestiune patrimonială,
înzestrat cu organe reprezentative”, având trei sfere de competenţă: administrativă, legislativă şi
judiciară. În fruntea fiecărui judeţ se afla un consiliu judeţean şi prefectul, ca reprezentant al
guvernului.
Fiecare locuitor trebuia să aparţină unei comune şi să participe la sarcinie ei. Cetăţenii se
puteau strămuta dintr-o comună în alta fără nici o învoire prealabilă; ei erau datori să facă
cunoscut autorităţilor comunale atât strămutarea cât şi aşezarea lor. Conducerea comunelor
(urbane şi rurale) şi a judeţelor era asigurată de către consilii alese de cetăţenii români majori(art.
10). Alături de cei aleşi existau şi consilieri de drept( reprezentanţi ai învăţământului, cultelor,
sănătăţii, agriculturii, de industrie şi comerţ). Şeful administraţiei comunale era primarul, iar al
celei judeţene era prefectul(art. 11). Plasa era condusă de un pretor. Exista o notă de centralizare,
deoarece legea stabilea: ,,Ministerul de Interne îndrumează, coordonează şi controlează
activitatea comunelor şi judeţelor, punând-o într-o armonie cu interesele generale ale
statului”(Art. 13). Prefectul este reprezentantul puterii centrale în judeţ”(Art. 14). Prefectul
reprezenta judeţul în toate împrejurările, semna toate actele în numele judeţului, întocmea
ordinea de zi a consiliului, convoca adunările şi executa hotărârile acestuia. De asemenea,
prefectul exercita controlul asupra funcţionarilor judeţului şi ai administraţiei locale. În calitate
de reprezentant al guvernului, prefectul venea şi pleca odată cu guvernul care l-a desemnat.
,,Prefectul judeţului se numeşte prin decret regal, în urma propunerii Ministerului de
Interne”(Art. 330). O prevedere care avea să permită numeroase abuzuri era cea de la Art. 78
,,când primarul sau membrii Delegaţiei Permanente au săvârşit acte împotriva ordinei, siguranţei
şi unităţii statului, sau nu au executat măsurile de interes general ordonate de autoritatea centrală,
ei pot fi îndepărtaţi”.( Opoziţia a criticat legea, pentru caracterul ei centralist, susţinând că are la
bază o concepţie antidemocratică, vizând o centralizare excesivă şi permiţând Ministerului de de
Interne să intervină abuzivşi descreţionar în viaţa judeţelor şi comunelor. Acest fapt reprezenta
un obstacol în calea conlucrării autorităţilor locale cu cele centrale).
În ansamblu, legea administrativă din 1925 a avut un caracter pozitiv, punând capăt
provizoratului care domnea în administraţie după 1918, prevăzând norme unitare de organizare
teritorială a statului român şi lărgind dreptul cetăţenilor de a participa la conducerea treburilor
locale.
La 4.02.1925 Sfântul Sinod a votat unanim trecerea la Patriarhat, iar peste o lună legea
despre ridicarea Mitropolitului la rang de Patriarh. I Patriarh al Bis. Ortod. Rom. investit la
1.11.1925–Miron Cristea.
1929 în perioada guvernării PNŢ a fost propus proiectul legii privind organizarea
administrativă a Rom (elaborat de C.Stere), care preconiza o largă descentralizare pe provincii
istorice. Opoziţia şi o parte din naţ-ţărăn. s-au pronunţat împotrivă, căci stimula tendinţele
regioanliste, punând în pericol unitatea statului român.
În forma adoptată, legea menţinea vechea organizare pe judeţe şi comune(=persoane
juridice), dar adăuga o nouă unitate administrativă: directoriatele ministeriale, care în fond erau
structurate tot pe provincii istorice. S-au creat 7 direcoriate ministeriale, cu capitalele la
Bucureşti pentru Muntenia, Cernăuţi-Bucovina, Chişinău-Basarabia, Iaşi-Moldova, Craiova-
Oltenia, Timişoara-Banat, Cluj-Transilvania. Aceste directoriate preluau o parte din sarcinile
ministerelor; directorul ministerial local era numit prin decret regal, la propunerea Consiliului de
Miniştri; el era reprezentantul întregului guvern în directoriat; avea sub ordinile sale pe prefecţii
tuturor judeţelor care făceau parte din directoriat, era şeful poliţiei din acele judeţe, avea dreptul
să ceară concurul armatei pentru paza ordinei publice. Prin această lege se instituia funcţia de
preşedinte al delegaţiei consiliului comunal şi al celei judeţene, paralelă cu cea de primar şi de
prefect. Totuşi legea n-a putut fi aplicată în forma adoptată, însuşi naţ-ţăr.fiind nevoiţi să
modifice pe parcurs mai mai multe articole.

18
 În martie 1929 adoptată legea pentru organizarea jandarmeriei rurale( organizată milităreşte-
vegea siguranţa de stat, menţinea ordinea publică, executarea legilor şi regulamentelor).
13.05.1930 ,,Legea organizării armatei”.
Legislaţia adoptată în domeniul structurilor statului a fost în esenţă pozitivă. Ea a vizat o
lărgire a autonomiei, o anumită descentralizare a serviciilor, creşterea
profesionalismului,reglementarea cât mai riguroasă a raporturilor dintre factorii de execuţie şi cei
de comandă.
Deşi provincia nu era declarată unitat administrativă, în organizarea administrativă a ţării, în
statisticile efectuate (cu o menţiune specială pentru recesământul general al populaţiei de la sf.
anului 1930), în stabilirea atribuţiilor unor organe cu o rază mai mare de acţiune decât a unui
judeţ, s-a ţinut cont de existenţa provinciilor. Ele reprezentau o realitate peste care nu se putea
trece( cu un trecut specific), şi, în acelaşi timp, părţi inseparabile ale unui întreg.
În Enciclopedia României (vol I ) se preciza: ,,Populaţia României este organizată într-o serie
de unităţi teritoriale sau administrative şi anume (la data recesământului din 1930): 9 provincii,
71 judeţe, 322 plăşi, 172 oraşe, 15201 sate(com. rurale)”. Aceste provincii erau: Oltenia,
Muntenia, Dobrogea, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş.
Administraţia de stat a constituit o preocupare de bază a guvernului PNL –Tătărescu. În
martie 1934 guv. a depus proiectul de lege pentru modificarea unor Art. din legea admin. Votată
de naţ.-ţăr. în 1929. Potrivit expunerii de motive prezentată de ministrul de interne I. Inculeţ-
proiectul avea la bază următoarele principii: -simplificare;-reducere;-economii;-autoritate,-şi
continuitate. Se prevedea reducerea aparatului administrativ, introducerea în consilii ca membru
de drept a fostului primar la comune şi a fostului prefect la judeţe, prelungirea mandatului
consilierilor la 6 ani, cu reînnoirea din 3 în 3 ani a jumătate din numărul acestora. Proiectul
menţinea organizarea administrativă în comune, judeţe, oraşe şi municipii, cu unele modificări,
precum: listele electorale nu mai erau întocmite de primar, ci de judecătorul de ocol; depunerea
listei de candidatură se făcea înşişi de candidaţi şi nu de un anumit număr de alegători...Se
acorda drept de vot pentru femei dacă întrunea următoarele calităţi: -absolventele ciclului
secundar, normal, profesional;-decorate în timp de război, conducătoare de societăţi culturale,
asistenţă socială. Prin noul proiet de lege, guvernul susţinea că se realiza o simplificare a
aparatului de stat, economie bugetară, coordonarea activităţii diferitelor administraţii locale
pentru lucrări de interes comun, garantarea autonomiei administrative locale şi scoaterea ei de
sub influenţe politice; continuitatea, pregătirea şi selecţionarea personalului aministrativ,
întărirea puterii centrale şi locale. Noua lege a fost promulgată la 27.03.1937, după 2 ani de
dezbateri. Ea s-a aplicat numai parţial, deoarece la 10.02. 1938 ca urmare a instaurării monarhiei
autoritare vor fi aplicate alte principii.
Carol II s-a preocupat de introducerea unor reforme, menite să-i consolideze poziţiile.
Reforma administrativă decretată la 14.08.1938 pe lângă unităţile tradiţionale–comuna, plasa şi
judeţul-introducea o alta: ţinutul. Se înfiinţau 10 ţinuturi (drept criteriu-apele): Olt (Craiova),
Argeş (Bucureşti), Mării (Constanţa), Mării (Constanţa), Dunării (Galaţi), Nistrului (Chişinău),
Prut (Iaşi), Suceava (Cenăuţi), Alba Iulia (Alba Iulia), Crişurilor (Cluj), Timiş (Timişoara).
Desconcentrara serviciilor ministerelor se facea în circumscripţii care să corespundă ţinuturilor
(art. 54). Conform art. 55 ,,Ţinutul se îngrijeşte de nevoile sale şi execută măsurile de interes
general organizate de organele centrale...Administraţia ţinutului este încredinţată rezidentului
regal şi consiliului său”. În fruntea fiecărui ţinut se afla un rezident regal, numit pe 6 ani, prin
decret semnat de Carol II; el avea rangul şi salariul de subsecretar de stat; era ,,reprezentantul
guvernului în ţinut” şi ,,administratorul ţinutului”. El era responsabil de aplicarea întocmai a
hotărârilor guvernului, asigurarea ordinii şi liniştii publice în ţinutul respectiv(Art. 62). Prefectul
era numit în continuare prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne; o noutate era
numirea primarilor de către prefect în comune rurale şi urbane nereşedinţă, de rezidentul regal în
comunele urbane reşedinţă de judeţ, de rege în municipii şi staţiuni balneoclimaterice. Primarii
erau numiţi pe o perioadă de 6 ani.
19
 Legea din 1938 a menţinut comuna ca unitate administrativă prin care se exercita
administraţia locală, în schimb personalitatea juridică a judeţelor a fost anulată.
Decretul prevedea alegerea consiliilor comunale şi judeţene de cetăţenii, bărbaţi şi femei care
aveau peste 30 de ani. Legea administrativă din 1938 nu a fost dictată de necesităţi de ordin
administrativ şi a purtat un caracter arbitrar şi voluntarist.
În cadrul reformei administrative înfăptuite conform legii din 14.08.1938, judeţele Cahul (cu
comunele urbane Cahul şi Leova) şi Ismail (cu comunele urbane Ismail, Bolgrad, Chilia Nouă,
Reni, Vâlcov) au fost atribuite ţinutului Dunărea de Jos (reşedinţă în or. Galaţi); judeţele Cetatea
Albă ( cu comuna urbană Cetatea Albă), Lăpuşna (cu comunele urbane Chişinău, Călăraşi Târg),
Orhei (cu comunele urbane Orhei şi Rezina Târg), Tighina (cu comunele urbane Tighina şi
Comrat) au format ţinutul Nistru (reşedinţa în or. Chişinău); judeţele Bălţi (cu comunele urbane
Bălţi, Făleşti) şi Soroca (cu or. Soroca) au fost atribuite ţinutului Prut (reşedinţa în or. Iaşi);
judeţul Hotin (cu comunele urbane Hotin şi Suliţa) au fost atribuite ţinutului Suceava, cu
reşedinţa în or. Cernăuţi.
Imediat după I răzoi mondial, teritoriul a fost împărţit în 76 de judeţe: Transilvania-15,
Maramureş-1, Crişana-4, Banat-2, Oltenia-5, Muntenia-12, Moldova-13, Dobrogea-4, Bucovina-
11, Basarabia-9. Prin legea din 1925 s-a ajuns la situaţie stabilă, cu 71 de judeţe, renunţându-se
la fărâmiţarea excesivă din Bucovina ( de la 11 la 5 judeţe) şi sporind numărul judeţelor din
Banat de la 2 la 3. S-au schimbat unele denumiri de judeţe şi s-au mutat unele reşedinţe.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI CONFORM LEGII DIN 14.06.1925
Provincii Populaţie Judeţe Plăşi Oraşe Sate
România 18.052.896 71 322 172 15.201
Oltenia 1.519.389 5 22 16 1.999
Muntenia 4.028.303 12 56 28 3.357
Dobrogea 811.332 4 15 18 725
Moldova 2.427.498 13 38 29 2.843
Basarabia 2.863.409 9 37 17 1.847
Bucovina 853.524 5 16 15 341
Transilvania 3.217.677 16 85 34 2.590
Banat 941.521 3 21 7 588
Crişana-Maramureş 1.390.243 4 32 8 911
În Basarabia: judeţele (9) şi plasele (52): Ismail (Ismail)-4, Cahul (Cahul)-5, Cetatea
Albă (Cetatea Albă)-8, Tighina (Tighina)-4, Lăpuşna (Chişinău)-5, Orhei (Orhei)-6, Bălţi (Bălţi)-
6, Hotin (Hotin)-6, Soroca (Soroca)-8. În Basarabia erau 19 comune urbane, inclusiv 3 municipii
reşedinţă (Bălţi, Chişinău, Cetatea Albă), 6 oraşe reşedinţă, 10 comune urbane nereşedinţă; 1703
sate, 143 cătune, 147 alte aşezări rurale
În 1940, România a pierdut judeţele Basarabiei, teritoriul din nordul Moldovei, judeţele
Durostor, Caliacra (Dobrogea), Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Someş, Năsăud, Ciuc, Odorhei,
Trei Scaune, cea mai mare parte a judeţelor Bihor, Cluj şi Mureş, precum şi căteva sate din
Târnava şi Braşov.
După eliberarea părţi din jud. Cetatea Albă şi Ismail au fost întrunite într-un judeţ nou, cu
capitala la Chilia Nouă. Basarabiei şi a Moldovei de nord în 1941, s-a revenit aici la fosta
organizare adminsitrativă cu o modificare:

Integrarea Basarabiei în cadrul României Mari.

Activitatea Sfatului Ţării. Perioada autonomiei administrative (aprilie-noiembrie

1918).

20
Necesitate, factori şi premise.
Actul de Unire a Basarabiei cu România din 27.03.1918, a pus cu acuitate problema
organizării administrative, provizorie, până la completa unificare instituţională, administrativă şi
legislativă a ţării. Acest proces a fost determinat de o serie de factori interni şi externi. În primul
rând, situaţia României era extrem de dificilă, cu două treimi din teritoriu ocupat şi constrânsă să
încheie o pace separată punitivă cu Puterile Centrale. De asemenea, un alt factor l-a constituit
spiritul populaţiei basarabene, exprimat prin reprezentanţii săi, de a-şi asigura drepturile şi
libertăţile cucerite în urma revoluţiei ruseşti, după o perioadă foarte lungă de absolutism. Acestea
se refereau în principal la reforma agrară şi cea electorală.
Prezenţa în fruntea ţării a unui guvern conservator condus de A. Marghiloman a impus
reprezentanţilor Basarabiei anumite rezerve. I. Inculeţ, referindu-se la condiţiile în care s-a
realizat Unirea preciza: ,,Fiindcă era guvernul domnului Marghiloman, fiindcă era un guvern
reacţionar, noi trebuia să ne păstrăm în Basarabia ce dobândisem (...) Noi credeam că dacă acum,
în colţişorul acela al României, vom păstra votul universal, vom rezolva bine chestiunea agrară,
apoi credeam că aceasta va fi încă o chezăşie pentru rezolvarea chestiunilor acestora şi în viitor
în România”. Tergiversarea recunoaşterii unirii Basarabiei cu România la Conferinţa de Pace de
la Paris, crea în ţinut o situaţie de incertitudine şi stimula acţiunile forţelor şoviniste din ţinut,
precum şi tendinţele agresive ale Ucrinei şi Rusiei sovietice de a recupera aceste teritorii.
Astfel, situaţia Basarabiei în primii ani după unire a fost determinată prin Actul Unirii care
conţinea un şir de condiţii, a căror realizare asigura Basarabiei o largă autonomie administrativă
şi politică în cadrul Statului Român. Cele mai importante erau: 1) Sfatul Ţării actual rămâne mai
departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste
hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul României. 2) Conform art. 2 ,,Basarabia îşi păstrează
autonomia provincială, având un Sfat al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi
secret, cu un organ împlinitor ca şi administraţie proprie”.
Sfatul Ţării era subordonat instituţiilor puterii centrale din Bucureşti, având următoarele
atribuţii: ,,votarea bugetelor, controlul tuturor dregătoriilor din zemstve ţi oraşe, numirea tuturor
funcţionarilor administrativi locali de către organul împlinitor”, iar ,,funcţionarii înalţi trebuiau
întăriţi de guvern”. Referitor la legislaţie, în Declaraţia de Unire se mai preciza: ,,Legile şi
organizaţia locală (zemstve, oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de parlamentul
român numai după ce vor lua parte şi împuterniciţii Basarabiei”. Pentru coordonarea activităţii
acestor organe provinciale cu cele ale guvernului şi parlamentului central de la Iaşi ,,doi
împuterniciţi ai Basarabieivor intra în Sfatul Miniştrilor român, acum aleşi de Sfatul Ţării, iar pe
viitor luaţi din sânul împuterniuciţilor Basarabiei din Parlamentul român”. În viitorul parlament
român, ales pe baza votului universal, Basarabia urma să fie reprezentată printr-un număr de
deputaţi proporţional cu numărul de locuitori.
În urma unirii s-a impus o reorganizare administrativă: membrii Sfatului Directorilor nu mai
erau miniştri, ci directori, miniştri rămânând numai cei doi care reprezentau Basarabie în
guvernul central; Directoratele de răzoi şi de externe au fost desfiinţate, atribuţiile fiind preluate
de ministerele respective centrale; a fost înfiinţat un directorat nou, al minorităţilor, care
trebuia ,,să se îngrijească mai apropape de treburile şi drepturile lor”.
Componenţa noului Sfat al Directorilor a fost validată de Sfatul Ţării la 3.04.1918 şi întărită
prin decretul regal din 9.04.1918. Preşedinte a fost desemnat D. Ciugureanu, iar în calitate de
directori pe ramurile de activitate: P. Cazacu (Finanţe), E. Catelli (Agricultură), N. Bosie-
Codreanu (Lucrări Publice), Şt. Ciobanu (Învăţământ), I. Costin (Interne), Gh. Grosu (Justiţie),
Vlad Chiorescu (Industrie şi Comerţ), Isac Gherman (Controlul de Stat), Arcadie Osmolovschi
(Minorităţi). În legătură cu alegerea celor doi miniştri ai Basarabiei în guvernul de la Iaşi (I.
Inculeţ şi D. Ciugureanu), în locurile vacante au fost aleşi: la 3.04.1918, C. Stere, în calitate de
preşedinte al Sfatului Ţării, iar la 6.04, P. Cazacu a fost desemnat ca prim-director. La
11.04.1918, Consiliul Directorilor a delegat, pe lângă ministerele centrale, comisari care să
coordoneze activitatea organelor centrale şi locale ,,să le fie lămuritori în treburi ce privesc

21
Basarabia şi, de acolo, să aducă stăpânirii locale de aici înştiinţări despre ce şi cum se plănuieşte
sau se lucrează”. În şedinţa Sfatului Ţării din 13.04.1918 a fost discutat şi aprobat programul de
activitate al Consiliului Directorilor, care prevedea reîntocmirea legilor, instaurarea ordinii,
garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, naţionalizarea instanţelor judecătoreşti,
pregătirea reformei agrare etc. Acest program, pe de o parte, relevă hotărârea conducerii
basarabene de a-şi păstra provizoriu autonomia, pe de altă parte, atestă tendinţa de a consolida
caracterul românesc al ţinutului prin naţionalizarea unor instituţii.
În şedinţa din 11.05.1918 Sfatul Ţării a ales Comisia Agrară şi cea Constituţională, după
care, la 28.05.1918, şi-a încheiat activitatea din sesiunea extraordinară.
Un eveniment care a tulburat viaţa politică din Basarabia a fost instituirea unui Comisariat
General cu atribuţii plenipotenţiare şi asupra administraţiei provinciei şi asupra armatei de pază.
În funcţia de comisar general la 13 iunie 1918 a fost numit generalul Arthur Văitoianu. Conform
deciziei Consiliului de miniştri, el era împuternicit să administreze Basarabia prin directorii
existenţi sau ,,prin cei care i-ar înlocui”, având posibilitatea de a numi funcţionari inferiori după
propunerile venite din partea Directoratelor. Comisarul general nu putea înlocui ,,organismele
municipale sau colective” pe care guvernul României le recunoscuse. Numirea unui comisar
general a stârnit nelămuriri, o delegaţie condusă de C. Stere deplasându-se la Iaşi, ,,spre a
protesta împotriva numirii unui guvernator militar al Basarabiei”. Un asemenea comisar era
necesar, întrucât directorii nu dispuneau de întreaga administrare, iar o autonomie largă ar fi
constituit o frână în calea procesului de naţionalizare a instituţiilor. Înfiinţarea acestei instituţii
era necesară şi pentru a depăşi situaţia încordată din ultimele trei luni din Basarabia, de care
profitau străinii pentru a acţiona contrar cauzei româneşti.
Generalul Văitoianu spera că prin activitatea ce o va desfăşura ve reuşi să aducă în
Basarabia ,,cuibul ordinei şi al dreptăţii pentru toţi-al civilizaţiei”.
Instituirea funcţiei de comisar general a fost şi o expresie a factorilor externi. Prin tratatul de
pace de la Bucureşti, din 27.04/7.05.1918, cu Puterile Centrale, în condiţii înrobitoare pentru
România, inclusiv pentru Basarabia; România era obligată să asigure trecerea trupelor Puterilor
Centrale prin Basrabia, spre Odesa, şi să livreze întregul surplus de cereale şi alte produse,
inclusiv din Basarabia. Această situaţie necesita intervenţia guvernului român pentru a asigura
îndeplinirea obligaţiilor.
Situaţia administrativă din Basarabia după unire era foarte dificilă: cea mai mare parte a
funcţiilor publice erau deţinute de aceeaşi funcţionari care activaseră şi sub regimul ţarist, iar
cinovnicii ruşi nu numai că blocau iniţioativele administraţiei centrale, dar au continuat să
folosească în birouri şi în actele oficiale limba rusă.
Împărţirea administrativ-teritorială a Basarabiei a rămas după unire aceeaşi, menţinându-se
cele nouă judeţe. În fruntea acestora Sfatul Ţării a numit prefecţi din rândul oamenilor politici
basarabeni, iar pentru a-i ajuta în cunoaşterea şi aplicarea legilor româneşti, guvernul central de
la Iaşi a numit pe lângă fiecare prefect câte un director de prefectură din Moldova.
În această perioadă zemstvele şi volostele, introduse sub regimul ţarist, au continuat să
funcţioneze în Basarabia. Zemstvele judeţene conduceau întreaga activitate administrativă a unui
judeţ. Reprezentanţii guvernului nu aveau dreptul să intervină în hotărârile zemstvelor, având
opbligaţia de a supraveghea doar legalitatea hotărârilor acestora. Problema cu care se confrunta
conducerea Basarabiei consta în faptul că aceste zemstve au fost alese în 1917 în condiţiile
stăpânirii ruseşti şi ,,la conducerea acestor instituţii erau aproape exclusiv numai ruşi sau altfel
de străini”. Aceste instituţii, bazându-se pe autonomia de care se bucurau şi pe legile ruseşti care
erau în vigoare în Basarabia şi care le ocroteau, nu numai că nu spijineau conducerea centrală
basarabeană, dar acţionau împotriva acesteia.
În aceste condiţii, în deplin acord între Sfatul Ţării şi guvernul central s-a trecut la
naţionalizarea unor instituţii, aceasta şi ca o bază a unificării administrative viitoare. Pentru
apărarea intereselor statului român, s-au introdus, în primul rând, legile de drept public.
Constituţia României şi-a extins puterea asupra Basarabiei. Legile de drept public introduse au
fost: de poliţie, fiscale, de organizare administrativă, de organizare judecătorească, cod penal, de

22
procedură penală etc. Unificarea legislativă s-a realizat timp de zece ani cuprinzând treptat toate
domeniile de activitate. În Basarabia s-a întrebuiţat temporar sistemul legislativ mixt.
Prin decret regal, la 10.05.1918, legea de organizare a personalului administraţiei poştelor,
telegrafelor şi telefoanelor din vechiul Regat a fost extinsă şi în Basarabia.
Datorită creşterii numărului de delicte, mai ales la sate şi a incidentelor provocate de
bolşevici, guvernul român a hotărât, la 18.05.1918, să introducă în Basarabia, pentru ,,paza
câmpurilor” şi pentru ,,paza prin sate”, instituţia jandarmeriei care funcţiona în România.
Pe aceeaşi linie, a asigurării unui cadru unic de dezvoltare a întregii ţări, s-a înscris şi
decretul din 23.05.1918 prin care era extinsă în Basarabia legea generală a vămilor, a tarifelor
vamale şi legea marcării obiectelor fabricate din metale preţioase prin care se introducea un tarif
vamal unic pentru întreaga ţară. Prin jurnalul Consiliului de Miniştri din 30.05.1918 a fost
organizată poliţia în Basarabia. Printr-un decret-regal la 6.07.1918 a fost numită prefectura
poliţiei oraşulu Chişinău: Prefectul de poliţie şi cinci comisari: toţi din Vechiul Regat, la fel şi în
celelalte oraşe ale Basarabiei. Tot prin acest decret a fost creat sistemul de siguranţă şi serviciul
vamal
Impunerea limbii române ca limbă oficială şi mai ales obligaţia de a depune jurământul de
credinţă faţă de statul român a reliefat simpatia foştilor cinovnici faţă de Rusia. O parte a
funţionarilor a preferat să părăsească slujba decât să depună jurământ de credinţă faţă de
România.
Zemstva gubernială din Chişinău condusă de cadre de origine rusă sau de orientare bolşevică
a devenit locul de adunare al celor nemulţumiţi de transformările ce aveau loc în Basarabia,
devenind şi o povară financiară pentru autorităţi. În aceste condiţii, prin decretul regal din
4.10.1918 zemstva gubernială a fost desfiinţată, diversele ei atribuţii fiind preluate de către
Directorate.
Din aceleaşi motive a necorespunderii situaţiei din Basarabia, la 4.10.1918, prin decret regal
au fost desfiinţate Duma şi Uprava oraşului Chişinău. Conducerea oraşului a fost încredinţată
unei comisii interimare compusă din 6 membri (2 români, 2 ruşi, 2 evrei), în frunte cu Vladimir
de Herţa.
La 9.10.1918 a fost promulgată legea de organizare judecătorească din Basarabia, iniţiind
procesul de naţionalizare a justiţiei, inclusiv prin numirea magistraţilor din rândul regăţenilor.
Limba oficială a instanţelor judecătoreşti din Basarabia devenea limba română. Prin instalarea
magistraturii, a instanţelor judecătoreşti şi a limbii române a fost naţionalizată numai o parte a
justiţiei basarabene. Pentru început s-a considerat raţional de a păstra o mare parte din legile
ruseşti, a instituţiei notarilor.
Pe linia măsurilor de naţionalizare a instituţiilor basarabene la 5.11.1918 a fost extinsă în
Basarabia legea pentru organizarea generală a finanţelor şi a contabilităţii publice.
În privinţa organizării administrative după Unire s-a păstrat în Basarabia împărţirea teritorială
în 9 judeţe, fiind investite cu drepturi de persoane juridice cu largi atribuţii administrative şi
gospodăreşti. Comunele urbane şi rurale formate prin legea administrativă din 1919 se bucurau
de o largă autonomie locală, repartizând după hotărârea proprie avutul şi venitul lor prin
consiliile comunale, alese prin vot universal. Comunele erau împuternicite cu drepturi şi atribuţii
edilitare şi de asistenţă socială. În anul 1923 în Basarabia erau 1738 comune.
După numirea generalului C. Coandă în funcţia de prim ministru, la 6.11.1918 a fost
desemnat ca ministru de interne generalul A. Văitoianu care deţinea funcţia de comisar general al
Basarabiei. Activitatea Comisariatului a fost girată provizoriu de colonelul I. Mândrescu.
Prin promulgarea legii electorale pentru Basarabia şi Vechiul Regat (16.11.1918), guvernul
român a îndeplinit una din marile doleanţe ale populaţiei basarabene. Era consacrat prin lege
principiul votului universal, egal, direct, secret şi pe baza reprezentării proporţionale (art.1).
Votarea urma să se desfăşoare pe circumscripţii (judeţe), fiind ales pentru Adunarea Deputaţilor 1
deputat la 30.000 alegători (bărbaţi peste 21 ani). Pentru Senat, legea stabilea alegerea unui
senator la 70.000 locuitori (bărbaţi peste 40 de ani). În conformitate cu numărul populaţiei,
decretul-lege stabilea ca Basarabia să trimită în parlament 90 de deputaţi şi 37 de senatori

23
( inclusiv pe judeţe: Bălţi-12 deputaţi şi 5 senatori, Cahul-7 şi 3, Cetatea Albă-12 şi 5, Chişinău-
12 şi 5, Hotin-10 şi 4, Ismail-5 şi 2, Orhei-11 şi 4, Soroca-12 şi 5, Tighina-9 şi4), din cei 568
deputaţi şi 236 senatori la nivelul întregii ţări. Art. 25 al decretului lege preciza că în
Basarabia ,,vor fi consideraţi cetăţeni români, locuitorii majori (21 de ani) care la 1.08.1914,
având domiciliul real în ţară, erau cunoscuţi ca fiind supuşi ai statului rus.
În aceste condiţii, la cererea guverului român, Sfatul Ţării s-a convocat ,la 25.11.1918, în
şedinţă pentru a se reveni asupra condiţiilor de unire. Ca preşedinte al Sfatului Ţării, în locul lui
C. Stere care demisionase, a fost ales Pan. Halippa, ca vicepreşedinţi V. Bârcă şi G. Buruiană, iar
ca secretari I. Buzdugan, A. Scobioală şi B. Epure. Au avut loc discuţii aprinse pe marginea
proiectului de reformă agrară, care a fost aprobat în forma propusă. Preşedintele a propus să se
renunţe la condiţiile de unire puse la 27.03.1918 pentru a fi ,,şi noi uniţi cu România întru toate
ca Bucovina şi Transilvania”. În acest sens a fost adoptată o declaraţie în care se preciza: ,,În
urma unirii cu România-mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului...locuite de români, în hotarele
Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că renunţă la condiţiile de unire stipulate în actul de la 27
martie, fiind încredinţat că în România tuturor românilor, spiritul curat democratic va fi asigurat
pe viitor”. 25 de deputaţi au fost contra.
Sfatul Ţării, îndeplinindu-şi misiunea pentru care fusese creat, în ultima sa şedinţă din
27.11.1918 s-a autodizolvat. În aceste condiţii, la 24.12.1918, a fost desfiinţat Comisariatul
General care asigurase conducerea acestei provincii.
1918-1923. După aceste evenimente, a urmat o perioadă de integrare a Basarabiei în cadrul
statului naţional unitar român, care s-a încheiat odată cu adoptarea Constituţiei României în
martie 1923.
Guvernul creat de I. I. C. Brătianu, la 12.12.1918, a decis ca problemele specifice ale
Basarabiei să fie rezolvate de Directorate, în fruntea cărora au rămas o parte din foştii directori,
alţii au fost înlocuiţi. Directorii urmau să-şi exercite atribuţiile în conformitate cu legile şi
regulamentele în vigoare ale ministerelror respective. În acelaşi timp, guvernul l-a împuternicit
pe D. Ciugureanu cu administrarea Basarabiei în calitate de delegat al guvernului central. Astfel,
atribuţiile fostului comisar general erau împărţite: cele militare erau transferate
comandamentului Corpului V de armată, iar cele civile au fost trecute pe seama delegatului
guvernului central.
Procesul de tranziţie de la vechile structuri ruseşti la cele naţionale a impus mari eforturi
materiale şi umane. Faptul că unirea Basarabiei cu România nu fusese recunoscută printr-un
tratat internaţional a creat o stare de tensiune, întreţinută de agenţii bolşevici infiltraţi în
Basarabia, care ameninţau cu revenirea la vechiul sistem. Greutăţile şi lipsurile, inflaţia
galopantă de după primul război mondial au creat o puternică efervescenţă socială. Dificultăţile
erau legate şi de edificarea noilor structuri administrative, confruntarea dintre diferitele grupări şi
orientări politice.
D. Ciugureanu a ţinut să precizeze că ,,numai cei care grăiesc moldoveneşte pot să încapă în
slujbe noi” şi a introdus de la 1.04.1919 obligativitatea folosirii limbii române în corespondenţa
zemstvelor.
Unificarea legislativă s-a realizat pe o perioadă de câţiva ani cuprinzând treptat toate
domeniile de activitate ale societăţii. În acest sens au fost adoptate o mulţime de legi: Decretul-
lege din 2.05.1919 pentru aplicarea în Basarabia a codului penal, a codului de procedură penală,
precum şi a legii flagrantelor delicte, a legii organizării poliţiei şi regulamentului închisorilor şi a
regulamentului Curţii de juraţi; Decretul-lege din 2.05.1919 pentru aplicarea în Basarabia a
codului comercial român şi a câtorva legi în legătură cu acest cod; Decretul-lege din 2.07.1919
pentru aplicarea câtorva articole din codul civil, procedura civilă şi legea judecătoriilor de ocoale
române în Basarabia; Decretul-lege din 12.05.1919 relativ la introducerea în Basarabia a legii
vămilor, tarifelor vamale şi a marcării obiectelor preţioase; Decretul-lege din 18.05.1922 pentru
aplicarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi pe întreg Regatul României.

24
 Până la formarea unor noi cadre din râdul basarabenior au fost aduşi mulţi funcţionari din
vechiul Regat; unii au înţeles această mutare ca un apostolat, dar alţii au socotit-o ca pe o
pedeapsă şi s-au ,,răzbunat”, comiţând tot felul de abuzuri şi ilegalităţi.
În septembrie 1919, guvernul I. I. C. Brătianu a demisionat. Noul guvern condus de generalul
A. Văitoianu a organizat, în noiembrie 1919, primele alegeri parlamentare din istoria României
Mari. Din cei 500.879 de basarabeni însrişi în listele electorale 361.588 s-au prezentat la urne,
ceea ce reprezenta 72,30 %. În condiţiile când pe plan internaţional situaţia Basarabiei nu era
încă reglementată, ele au îmbrăcat ,,caracterul unui adevărat plebescit”.
Partidul Ţărănesc din Basarabiaa căştigat majoritatea absolută a mandatelor, situându-se cu
cei 72 de deputaţi, pe locul al treilea pe ţară, după Partidul Naţionl Român cu 169 şi PNL cu 103.
Preşedinte al Adunării Deputaţilor a fost ales basarabeanul V. Stroiescu, iar în Biroul
provizoriu al Adunării Deputaţilor a fost ales Gherman Pântea din partea Basarabiei. Din Biroul
provizoriu al Senatului a făcut parte basarabeanul Vasile Apostolache.
La 25.11.1919 reprezentanţii Partidului Naţional Român, Partidul Ţărănesc (I. Mihalache),
Partidul Ţărănesc basarabean, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina şi Partidul Naţionalist-
Democrat au format o alianţă-Blocul parlamentar (din partea basarabenilor documentul a fost
semnat de I. Inculeţ, Şt. Ciobanu, Pan. Halippa şi Pan. Erhan). În guvernul de coaliţie format de
Al. Vaida-Voievod la 5.11.1919, au intrat trei basarabeni: I. Inculeţ, Pan. Halippa-miniştri
secretari de stat, I. Pelivan-ministrul justiţiei.
La 29.12.1919 au fost ratificate de Parlamentul României actele de unire de la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba-Iulia. Raportorul proiectului de lege pentru Basarabia, V. Stroiescu declara: ,,Să
dea Dumnezeu ca această unire să fie într-un ceas bun, cu noroc şi pentru totdeauna”.
Prin constituirea guvernului Blocului parlamentar, administraţia locală din Basarabia a fost
încredinţată ţărăniştilor. Cea mai importantă schimbare a fost numirea ca ministru delegat al
guvernului în Basarabiaa lui Pan. Halippa, care l-a înlocuit pe D. Ciugureanu.
În ianuarie 1920, parlamentarii basarabeni au dezbătut proiectul de reformă agrară pentru
Basarabia pe care l-au aprobat la 2.02.1920. La 8.03.1920 acest proiect de lege a fost prezentat în
Adunarea Deputaţilor. În numele PNL, I. G. Duca a ţinut să declare: ,,Vom ratifica reforma
agrară din Basarabia cu conştiinţa că desăvârşim o mare operă şi cu speranţa că prin acest act de
dreptate şi de înfrăţire naţională se vor consolida încă în viitor legăturile de acum înainte de-a
pururea de nedespărţit dintre noi şi această scumpă parte a pământului nostru strămoşesc”. La
10.03.1920 proiectul de lege a fost votat în unanimitate cu 251 de voturi. N. Iorga declara: ,,Să
fie într-un ceas bun pentru fraţii noştri săteni din Basarabia şi de bun augur pentru dreptatea
fraţilor săteni din Regat”. I. Inculeţ, ministrul Basarabiei, a mulţumit partidelor politice pentru
atitudinea adoptată, ,,fiindcă în legea aceasta, mare şi sfântă, toţi s-au unit la un loc şi toţi în
unanimitate au votat legea noastră”. Legea a intrat în vigoare la 13.03.1920, odată cu publicarea
în ,,Monitorul oficial”.
La 13.03.1920 s-a creat un nou guvern în frunte cu generalul A. Averescu. I. Inculeţ va fi
înlocuit în funcţia de ministru de stat de S. Niţă, care în fruntea unei grupări a Partidului ţărănesc
basarabean s-a înscris în Partidul Poporului. Noul guvern a numit în fruntea prefecturilor din
Basarabia pe oamenii săi: G. D. Velescu la Soroca, H. D. Mihale la Tighina, I. Ionescu la Bălţi,
Gr. Vasiliu la Hotin, C. Stavilă la Ismail, V. Bră esc la Chişinău.
Alegerile parlamentare din mai-iunie 1920 au fost câştigate pe ţară de Partidul Poporului. În
Basarabia cele mai multe locuri în Adunarea Deputaţilor a obţinut Partidul ţărănesc basarabean
(22), iar în Senat-Partidul Poporului (18). Din partea Basarabiei în Biroul Adunării Deputaţilor a
fost ales Vl. Chiorescu, iar în cel al Senatului N. N. Alexandri.
În timpul guvernului Averescu integrarea provinciilor în cadrul statului român s-a
intensificat. Prin decretul regal din 2.04.1920, s-au desfiinţat Consiliul Dirigent din Transilvania,
Directoratele din Basarabia, Secretariatele generale din Bucovina, atribuţiile lor urmând a fi
preluate de organele respective ale statului. Modificările s-au făcut de către o Comisie de
unificare numită prin decret regal, prezidată de primul ministru. De asemenea au fost create
comisii regionale de unificare la Cluj, Cernăuţi, Chişinău.

25
 Comisia regională de la Chişinău era formată dintr-un preşedinte, 9 secretari generali şi 9
delegaţi ai guvernului. Secretarii generali prezidau serviciile publice, delegaţii guvernului aveau
atribuţiile unui consilier tehnic.
În Comisia centrală de unificare de la Bucureşti Basarabia era reprezentată de S. Niţă, care
era şi preşedintele Comisiei regionale. Ca secretari generali în Comisia regională au fost numiţi
secretari generali: Şt. Ciobanu (Instrucţie), D. Bogos (Interne), Vl. Chiorescu (Industrie şi
Comerţ), Ion Costin (Agricultură), Al. Costin (Finanţe).
Comisia Centrală de unificare a numit, la 8.04.1920, un inspector general adminsitativ în
Basarabia pe generalul Mihail Schina.
Măsurile de unificare administrativă au fost privite cu rezervă de o parte a fruntaşilor politici
basarabeni, Partidul Ţărănesc exprimându-şi nemulţumirea pentru desfiinţarea Directoratelor.
Au existat în cursul anului 1920 nemulţumiri faţă de modul de administrare a Basarabiei:
amestecul politicii în aparatul administrativ, înlocuirea în momentul venirii noului guvern a
prefecţilor şi a tuturor conducerilor interimare de la nivelul comunelor şi satelor. Încă din toamna
anului 1920, gruparea basarabeană a Partidului Poporului şi-a manifestat public indignarea faţă
de hotărârea guvernului de a desfiinţa zemstvele şi de a transfera unele Secretariate de la
Chişinău la Bucureşti.
Cu ocazia vizitei regelui Ferdinand la Chişinău, în mai 1920, Partidul Ţărănesc basarabean i-
a înaintat un memoriu în care a expus situaţia din provincie, relevând o serie de carenţe în
activitatea autorităţilor locale şi solicitându-i intervenţia pentru ridicarea stării de asediu şi
cenzurii.
În condiţiile când guvernul de la Moscova şi Cominternul a pus la cale numeroase incidente
nu numai la graniţă, dar şi în interiorul Basarabiei, urmărind să creeze o stare de confuzie şi
insecuritate, guvernul Averescu a decis să numească la 20.09.1921 pe generalul Ion Popovici în
funcţia de Comandant militar al Basarabiei.Acesta era împuternicit cu mari atribuţii, fiindu-i
subordonate atât armata cât şi serviciile administrative. Era de fapt reînfiinţat, sub o altă formă,
fostul Comisariat general al Basarabiei.
Procesul de unificare instituţională a continuat pe tot parcursul anului 1921.
După demisia lui A. Averescu (17.12.1921) şi o guvernare de o lună a lui T. Ionescu, la
19.01.1922 a fost format guvernul I. I. C. Brătianu, în care a fost inclus I. Inculeţ în calitate
ministru secretar de stat. Alegerile se desfăşurau cu abuzuri şi ingerinţe electorale. Astfel, deşi
populaţia Basarabieiajunsese în 1922 la 2.956.935 de locuitori, pe listele electorale au fost
înscrişi numai 487.988 alegători, mai puţini decât în alegerile precedente.
Guvernul liberal a acţionat pentru desăvârşirea procesului de integrare a provinciilor. La
1.05.1922 comisiile de unificare şi-au încheiat activitate, iar Directoratele au fost desfiinţate.
În ziua de 15.101922, la Alba Iulia, a avut loc încoronarea lui Ferdinand I ca rege al tuturor
românilor.
La începutul anului 1923 guvernul liberal a depus în Adunarea Naţională Constituantă
proiectul noii Constituţii. Poziţia fruntaşilor politici basarabeni faţă de adoptarea Constituţiei a
fost diferită. Gruparea lui I. Inculeţ, care la 20.01.1923 a fuzionat cu PNL, a susţinut şi a votat
noua lege fundamentală. Gruparea lui Pan Halippa, car se contopise cu Partidul Ţărănesc, aflat în
opoziţie, a adoptat o atitudine negativă. Fruntaşul ţărănist a supus unei critici aspre proiectul,
susţinând că documentul nu asigură cetăţenilor mijloacele legale de apărare împotriva abuzurilor
administrative şi guvernamentale, dădea posibilitatea transformării instituţiei judecătoreşti într-
un instrument docil de partid, prevedea desfiinţarea autonomiei provinciale şi nu garanta
autonomia administrativă comunală şi judeţeană, nu stabilea peridiocitatea alegerilor pentru
Corpurile legiuitoare. Pan. Halippa a exprimat temerea ,,că întreg regimul constituţional şi
parlamentar poate fi oricând înlăturat sub pretextul vag de pericol de stat printr-o simplă
declaraţie a stării de asediu.
Constituţia, în pofida protestelor opoziţiei, a fost votată şi sancţionată de rege, fiind publicată
la 29.03.1923. Reflectând realitatea, noua Constituţie consfinţea principiul fundamental că

26
România este un ,,Stat naţional şi indivizibil” şi că ,,Teritoriul României este inalienabil”( Art 1
şi 2).
Integrarea Basarabiei în cadrul statului naţional român a fost un proces complex, care a
cunoscut mai multe etape.
În prima perioadă din 1918-1920, Basarabia a fost condusă de organe politice şi
adminsitrative proprii, care funcţionau într-o manieră autonomă faţă de organele administraţiei
centrale, dar într-o strânsă colaborare cu ele. Această etapă cuprinde două subetape cuprinse
cronologic între 27.03.1918-27.11.1918 ( o autonomie administrativă şi politică cu un caracter
pronunţat) şi 27.11. 1918-aprilie 1920 (reducerea atribuţiilor organismelor instituţionale din
Basarabia).
A doua etapă, cuprinsă între 1920-1922, se caracterizează prin transferarea treptată a
administraţiei provinciale asupra autorităţilor centrale. Secretariatele generale şi Directoratele
generale (regionale) funcţionau ca organe de unificare şi descongestionare.
Adoptarea Constituţiei din 1923 a reprezentat cel mai important act politico-juridic pentru
organizarea şi dezvoltarea României Mari. Răspunzând intereselor naţionale fundamentale, ea
consacra unitatea statului, inalienabilitatea teritoriului, independenţa şi suveranitatea ţării,
caracterul constituţional al regimului politic, drepturile şi libertăţile democratice ale cetăţenilor.
Noua Constituţie a contribuit la consolidarea statului unitar, a independenţei şi suveranităţii sale.

Tema: Dezvoltarea economico-socială a României (1918-1940). Viaţa

economică şi socială în România între anii 1918-1940. Caracteristicile economiei
naţionale în perioada interbelică.

1.Potenţialul economic al României întregite.

Marea Unirea a însemnat şi o creştere importantă a potenţialului economic. Suprafaţa arabilă
a sporit de la 6.650.000 ha. la 14 mln ha, iar cea acoperită cu păduri, de la 2,5 mln la 7,3 mln ha.
Lungimea căilor ferate de la 4300 la 11000 km. Potenţialul industrial a sporit cu 235 %, în
special, datorită Transilvaniei şi Banatului. Resursele de energie şi materii prime s-au mărit.
Unirea a înăturat graniţele, barierele vamale, obstacolele în calea liberii circulaţii a tuturor
românilor, a forţei de muncă, mărfurilor, capitalurilor. Virgil Madgearu observa că România
întregită ,,posedă izvoare şi forţe de producţiune care trebuie luate în vedere”, iar I. N. Angelescu
afirma: ,,Avem toate condiţiile care se cer unei ţări industriale: materii prime cele mai variate şi
izvoarele de energie cele mai bogate. Industrializarea Rom. nu este numai posibilă, dar şi
necesară”.
Actul din 1918 a condus şi la crearea pieţei naţionale unice. România a devenit o entitate
economică capabilă să realizeze o dezvoltare sinestătătoare.

27
2.Pierderile materiale în timpul războiului şi consecinţele lor pentru evoluţia
economică.
Romănia a fost confruntată cu numeroase greutăţi, ca urmare a anilor de război, care a
cauzat enorme pierderi umane şi materiale.
-Cheltuielele necesitate de purtarea campaniilor militare dintre 1916 şi 1919;
-Distrugerile provocate de purtarea ostilităţilor;
-Exploatarea teritoriului ocupat de către inamici s-au soldat cu pierderi materiale enorme,
estimate la 72 mlrd. lei aur ( din care 13 mlrd au fost recunoscute de Comisia de reparaţii).
Sumele recunoscute şi mai ales cele obţinute au fost inferioare efortului şi pagubelor suferite de
România.
Problema tezaurului trebuie deasemenea luată în calcul (1916-1917=9,5 mlrd lei aur)
Industraia a avut cel mai mult de suferit. În 1919 prod. ind. nu depăşea 25 % din prod. an.
1913.
Reţeaua de transport fusese aproape în întregime distrusă şi transporturile, în special,
paralizate.Din 910 locomotive în 1914 funcţionau în 1919 doar 265.
Agricultura se afla într-o situaţie similară. Din cauza lipsei forţei de muncă, inventarului
distrus, şeptelului de animale redus, micşorării roadei la ha şi a suprafeţelor însemânţate,
producţia agricolă scăzuse la aşa nivel încât în 1919 România(ţară exportatoare) a ajuns să
importe circa 230 mii tone cereale şi peste 18 mii tone diverse produse alimentare.
Comerţul extern avea o balanţă negativă: importul depăşea de 3 ori exportul.
Situaţia financiară se caracteriza printr-o inflaţie sporită, agravarea datoriei publice, majorarea
preţurilor, deficitul general, influenţată şi de ,,invazia” ,,valutei” străine( coroanelor, rublelor,
leilor de ocupaţie).
-Pierderea celor 1,8 mln. vieţi omeneşti.
Mai întâi trebuiau înlăturate pagubele de război, apoi tebuia să se asigure integrarea în structurile
existente a noilor provincii şi a noilor cetăţeni.
3.Caracteristica generală a economiei. Societate şi economie.
Între cele două războaie mondiale România a prezentat contrastul izbitor dintre o înapoiere
adânc înrădăcinată, pe de o parte, şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării,
pe de altă parte. Provinciile româneşti reunite cu ţara, s-au încadrat treptat în economia naţională.
A fost adoptat un ansamblu de măsuri în direcţia unificării economico-financiare.
Agricultura a rămas baza economiei ţării şi organizarea acesteia s-a schimbat prea puţin în
ciuda unei reforme agrare cuprinzătoare. Marea majoritate a populaţiei a continuat să trăiască la
ţară şi să obţină venitul în primul rând din agricultură.
În relaţiile internaţionale, România a rămas dependentă de Apus ( o piaţă de desfacere pentru
mărfurile occidentale, sursă de materii prime, piaţă pentru investiţii de capital), deşi semnele de
schimbare erau vizibile.
Industria se dezvolta şi devenea tot mai capabilă să satisfacă necesităţile consumatorilor
interni.
În toate ramurile economiei statul şi-a asumat un rol de conducere sporit.
4. Periodizarea dezvoltării economice.
a) 1918-1924 -refacerea economică. Pierderile determinate de război, dependenţa de
capitalul străin, slaba înzestrare tehnică, predominarea ramurilor ind. alim.,textile sau extractive
au necesitat şi o perioadă mai îndelungată de refacere. Agricultura s-a recuperat în 1922,
industria în 1924. În 1918 ştampilarea monedelor străine. În 1921-22 primul buget al României
întregite. În 1922 / 23 în comerţul exterior s-a realizat o balanţă excedentară. Ameliorarea
activităţii industrial-bancare
b) 1924-1929 –o dezvoltare accentuată a economiei, întemeiată pe lărgirea pieţei interne,
încheierea refacerii postbelice, pe consolidarea poziţiilor burgheziei autohtone, pe intervenţia
statului şi politica protecţinistă promovată etc. A sporit valoarea producţiei industriale
prelucrătoare. Au fost construite numeroase obiective industriale, a sporit volumul investiţiilor de

28
la 18,8 mlrd. lei în în 1924 la 46,1 mlrd. lei în 1928. Finanţele publice, comerţul extern,
transporturile au traversat o etapă calmă. Statul a încurajat şi a protejat noile creaţii industriale,
mai ales, prin credite acordate şi prin tarifele vamale protecţioniste.
În agricultură, după reforma din 1921 s-a accentuat dezvoltarea capitalistă. Producţia globală
de cereale s-a dublat între 1924-1929 de la 7,3 mln. tone la 13,7 mln., deşi producţia la ha a
scăzut.
c) 1929-1933.Marea criză economică a avut consecinţe deosebite în Rom., determinate de o
serie de factori interni şi externi ( -caracterul predominant agrar al economiei; -împletirea crizei
agrare cu cea industrială; -nivelul redus de trai al maselor populare; -datoriile ţărănimii;
-dominaţia capitalurilor străine; -accentuarea datoriei publice externe; -comerţul extern specific
al ţării, caracterizat prin exportul unor produse ieftine(petrol, cereale, materie primă) şi
importulde produse industrializate scumpe.
Într-o conferinţă intitulată ,,Consideraţii privind Marea Criză Economică din 1929-1933”,
Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a arătat că în România criza s-a instalat în câteva faze
succesive. Prima a fost reprezentată de ,,criza preţurilor” (scăderea preţurilor la produsele
exportate de România pe pieţele internaţionale:cereale, petrol, lemn, vite). Au urmat: ,,criza
veniturilor” (pentru că nu mai puteau să exporte, producătorii lucrau în pierdere şi nu şi-au mai
putut acoperi cheltuielele de producţie), ,,criza de consum” (cauzată de scăderea puterii de
cumpărare), ,,criza producţiei” (cu depozitele pline de marfă şi fără cumpărători, fabricanţii nu
mai investeau în materii prime), ,,criza locurilor de muncă” (în 1934, România aproximativ
32.000 de şomeri), ,,criza finanţelor statului” (veniturile bugetare s-au prăbuşit şi finanţele
statului au intrat în degringoladă; guvernul a trecut brusc la economii, după o perioadă de risipă
şi cheltuieli excesive; salariile angajaţilor statului au scăzut, diminuând puterea de consum a
acestora şi agravând ,,criza de consum”, ,,criza de încredere”, (Până la ,,criza morală”nu a mai
fost decât un pas) şi ,,criza bancară” (apogeul a fost atins în 1931 şi 1932, când clienţii au asaltat
băncile şi-au retras banii şi i-a pus ,,la saltea”; ajutorul de la Banca Naţională a venit la timp: în
1931 băncile comerciale au primit credite de 6,3 mlrd. de lei, o sumă colosală la acea vreme.
Criza economică în România s-a concretizat în: (-scăderi masive ale preţurilor şi producţiei;
-falimente industriale, bancare şi comerciale; -concedieri pe scară largă, degradarea agriculturii.
Între 1929-1932 nivelul prod. ind. s-a diminuat cu 57,7 %, iar valoarea prod. ind. cu 48,8 %.
Numai producţia de ţiţei a sporit de la 4,8 mln. tone în 1929 la 7,3 mln. în 1933 în condiţiile
scăderii preţurilor la produsele petroliere. Această situaţie rezultă din dominaţia trusturilor
internaţionale în ind. petrol. din Rom., înlesnită din martie 1929, odată cu abrogarea legii
minelor din 1924 şi instituirea regimului politicii ,,porţilor deschise”(PNŢ la guvernare).
Criza economică a condus la prăbuşirea preţurilor cu 55,1 % la producţia agricolă şi cu 37,9
% la prod. ind. Criza a afectat transporturile şi comerţul extern. În domeniul financiar s-au
înregistrat mai multe bugete deficitare. Pentru redresarea situaţiei, guvernele din 1929-1933 au
recurs la aplicarea unor curbe de sacrificii asupra salariaţiilor (tergiversarea plăţii salariilor pe
mai multe luni).
În 1929 statul a recurs la împrumutul de stabilizare, în 1930 la altul de dezvoltare, fapt care a
condus la creşterea datoriilor publice externe şi interne ( 125 mlrd. şi 23 mlrd lei ) Pentru
siguranţă creditorii străini prin faimosul plan de la Geneva din 28.01.1933 au pus finanţele Rom.
sub controlul nemijlocit al conselierilor desemnaţi de capitaliştii străini, în octombrie 1933
planul de la Geneva a fost anulat. Dependenţa economică şi financiară a Rom. faţă de capitalul
străin s-a accentuat în anii crizei ca urmare a aplicării politicii ,,porţilor deschise”( concesiunile
telefoanelor, şoselelor, chibriturilor etc.)
Criza economică a lovit în mod deosebit agricultura. Mulţi ţărani fără pământ, au scăzut
preţurile la producţia agricolă, deşi volumul producţiei agricole a sporit şi drept rezultat statul a
forţat exportul de cereale. ,,Foarfecele preţurilor” a deterioriorat mereu situaţia ţăranilor.
Datoriile ţăranilor constituiau în 1932 -37 mlrd. lei, situaţie în care statul a fost nevoit să
intervină cu mai multe legi de conversiune: 1932, 1933 şi 1934.

29
 d) 1934-939. Dezvoltarea economică după criză s-a desfăşurat într-un ritm intens, în anul
1938 înregistrându-se deja momentul de vârf al întregii voluţii economice a României. Între
1934 şi 1939 o dezvoltare din cele mai intense a cunoscut sectorul industrial.( înzestrarea tehnică
a întreprnderilor, ceşterea numărului de muncitori şi a capacităţii productive, a investiţiilor).
Comparativ cu anul 1924 volumul producţiei industriale a înregistrat o creştere dela 100 la 219,1
% în 1938. Cel mai rapid ritm de dezvoltare l-a cunoscut în continuare, ind. petrolului,
metalurgică şi textilă. Specific a fost nu numai dezvoltarea industriei, ci şi o mai mare
diversificare( ind. constr. maş., chimică). S-a îmbunătăţit înzestrarea tehnică a industriei-sporirea
forţei motrice. Personalul ocupat în industrie a evoluat de la 201.184 în 1929 la 289.117 în 1938.
Avântul industrial a fost stimulat de măsurile luate între anii 1934-1937 de guv. PNL condus
de Gh. Tătărescu: încurajarea ind. naţionale; ridicarea tarifelor la import; comenzile militare;
restricţiile la circulaţia valutară; finanţarea intensă de către stat sau băncile particulare a unor
ramuri; legiferarea activităţii monopolurilor. S-a accentuat ca în alte ţări rolul intervenţionist al
statului în economie( finaţare, protecţie vamală, de încurajare a agriculturii, industrializării,
cultivarea plantelor tehnice, stimularea întreprinderilor ce produceau articole ce nu se fabricau în
ţară, de reducere a impozitelor pentru întreprinderile ce foloseau materie primă din agricultură,
crearea în 1938 a Ministerului Economiei Naţionale. Drept rezultat a sporit capacitatea industriei
de acoperire a necesităţilor consumului intern de la 48 % în 1922 la 65 % în 1929 şi la 80 % în
1939.
Fenomene specifice perioadei le-au constituit concentrarea şi centralizarea capitalurilor,
impunerea marilor monopoluri în industrie.
Între 1934 şi 1939 s-au consolidat transporturile, sistemul bancar, comercial şi cel al
finanţelor publice.
Pogresul economiei naţionale a consolidat poziţiile industriale şi bancare ale burgheziei
autohtone. La sf. perioadei ponderea deţinută de acestea în soc. ind. pe acţiuni a depăşit pe cea a
capitalurilor străine (circa 38 %).
Agricultura a rămas aproape întreaga perioadă afectată de consecinţele crizei. Totuşi s-au
înregistrat sporuri ale suprafeţelor arabile, ale producţiei agricole şi ale valorii producţiei
agricole.
Unul dintre rezultatele cele mai de seamă ale progresului economiei naţionale l-a constituit
faptul că în 1938, pentru prima dată în istoria Rom., ponderea sectorului industrie-transporturi-
construcţii a depăşit pe cea a sectorului agricultură-silvicultură atât în creşterea produsului social
(50,8 % respectiv 30,2 %), cât şi a venitului naţional (41,7 % respectiv 38,5 %). Procesul a
marcat trecerea Rom. de la stadiul de ţară eminamente agrară la cel de ţară agrar-industrială în
curs de dezvoltare.
Contribuţia ramurilor economiei naţionale la produsul social şi venitul naţional în 1938:
Ramura Produsul social (%) Venitul naţional (%)
Industria 39,0 30,8
Agricultura şi silvicultura 30,1 38,1
Construcţiile 5,4 4,4
Transporturile 6,4 6,5
Circulaţia mărfurilor 11,2 14,9
Alte ramuri 7,9 5,3
Venitul naţional pe cap de locuitor reprezenta în 1938 doar 94 dolari (unele surse indică 110
dolari) faţă de 246 d. Fr. şi 235 Germ. În acest fel, România, în ciuda progreselor înregistrate, se
situa în pragul războiului în categoria statelor slab dezvoltate din Europa, alături de Iug., Pol.,
Port., Grecia, Tur.
O caracteristică a perioadei interbelice o constituie angajarea în activităţi industriale a
femeilor.

5. Politica economică. Rolul statului în modernizarea economiei.

30
 Perioada interbelică se caracterizează printr-o amplă dezbatere în privinţa căilor şi
perspectivelor progresului economiei naţionale, în jurul problemei industriei şi industrializării.
Dominantă în gândirea economică românească devenea problema industrializării, în diferite
accepţiuni ale epocii. Raportul agricultură-industrie a ocupat un loc împortant în discuţiile
publice. Deşi toate forţele angajate în aceste discuţii recunoşteau necesitatea industrializării ţării,
între ele existau importante deosebiri, determinate de: -forţele sociale, deosebite, pe care se
sprijineau şi le reprezentau; -poziţiile economice deţinute în societate de grupările respective.
Condiţiile specifice ale evoluţiei capitaliste a României la confluenţa secoleleor XIX şi XX
şi, implicit, ponderea mare ce ajunseră a deţine capitalurile străine în ecnomia naţională au făcut
ca în perioada interbelică unul dintre punctele cele mai dezbătute din programele grupărilor
politice să privească tocmai rolul capitalurilor străine în dezvoltarea economică a Rom.
Problema în discuţie a condus, în linii mari, la delimitarea a două tendinţe în domeniul
politico-economic, promovate în perioada interbelică de guvernele de la Bucureşti, şi anume:
-una ,,prin noi înşine” şi–alta a ,,porţilor deschise”.
Trebuie specificat că problema nu s-a rezumat la alternativa- cu sau–fără capitaluri străine,
căci în rândurile cercurilor conducătoare româneşti a existat o opinie cvasiunanimă în privinţa
necesităţii colaborării străinătăţii la opera de redresare şi dezvoltare economico-financiară a ţării.
Dezacordul a intervenit în legătură cu rolul şi gradul de colaborare ce trebuiau admise.
a) Cele mi multe dintre grupările politice ale claselor dominante (P. Poporului-A. Averescu,
P. Naţional-Democrat-N. Iorga, grupările conservatoare, P. Naţional Român-Iu. Maniu, P.
Ţărănesc–I. Mihalachi =PNŢ) s-au pronunţat pentru admiterea în ţară a capitaluilor
străine fără îngrădiri, pentru libera confruntare a acestora cu cel autohton pe tărâmul
economic. În linii generale, s-au declarat adepte ale politicii ,,porţilor deschise” acele
forţe ale burgheziei române care din punct de vedere economic, erau slabe sau depindeau
în măsură mare de capitalul străin. Centrul financiar al grupării ,,porţilor deschise” l-au
constituit Banca Marmorosch, Blank et C, Banca de Credit Român şi Banca Comercială
Română, strâns legate de unele firme occidentale. Teoretician-V. Madgearu.
b) Orientarea opusă ,,porţilor deschise” a fost îmbrăţişată de PNL (teoreticieni-Ş. Zeletin, V.
Brătianu), fără a respinge colaborarea capitalurilor străine, a insistat ca să se rezerve
capitalului românesc rolul primordial în economia naţională, ca întregul program de
dezvoltare economică să se facă ,,prin noi înşine”, care viza asigurarea independnţei
economice a României, modernizarea structurilor economiei naţionale, prin creşterea
intervenţiei statului în viaţa economică. Politica ,,prin noi înşine”, afirmată de PNL încâ
înainte de 1914 reflecta interesele celei mai puternice grupări a burgheziei române-cea
liberală. După 1918 ea a ajuns să deţină o puternică pârghie în viaţa economică,
financiară şi comercială a României prin controlul asupra Băncii Naţionale a Rom.,
Băncii Româneşti şi elei mai mari părţi a sistemului de credit. Puterea economică
deţinută a înlesnit burgheziei liberale dominaţia politică, care la rându-i a contribuit
esenţial la întărirea celei economice. ,,Prin noi înşine” exprima tendinţele burgheziei de a
spori acumulările interne de capital, de a-şi asigura un loc mai important în industrie,
bănci, comerţ în comparaţie cu capitalurile străine.
Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat vechiul protecţionism, prin valorificarea
prin forţe proprii a resurselor naturale, în vederea acoperirii consumului intern. Ei acordau o
atenţie deosebită creşterii rolului statului în economie. Politica ,,prin noi înşine” nu a fost şi nici
nu putea fi concepută ca o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o
colaborare cu acesta, în condiţii mai avantajoase ca până atunci pentru burghezia românească, o
penetraţie condiţionată. I. G. Duca în 1923 ministru de externe liberal preciza: ,, nu e decât un
instinct de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a
împiedica cotropirea ei de către elementele superioare prin puterea sau organizarea lor”. Această
atitudine- continua fruntaşul liberal- nu excludea colaborarea cu străinătatea, ,,dar vrea să
găsească formele de organizare care să înlăture acapararea unora şi suprimarea celorlaţi, întâi,
fiindcă progres fără neatârnare nu se poate şi, în al doilea rând, fiindcă neatârnare politică fără

31
neatârnare economică nu se poate”.Fără a fi membru al PNL, N. Titulescu afirma în 1926
,,Politica ,,prin noi înşine”, pe care ar voi să o ridiculeze, este, după mine, singura politică
rodnică pentru ţara noastră. Aceasta nu înseamnă un zid chinezesc, dar o reală stăpânire de către
noi a destinelor româneşti”.
Aplicarea acestui program economic a întâmpinat o puternică opoziţie atât din partea
adepţilor politicii ,,porţilor deschise”, cât şi a capitaliştilor străini. Ea a cunoscut trei faze
distincte în primul deceniu interbelic: -a) între 1918-1921 cănd s-au afirmat principiile
programului; -b) 1922-1926, cât timp s-a aflat la putere guv. lib. condus de I. I. C. Brătianu, să
coincidă cu aplicarea lor practică; -1926-1928 o serioasă orientare. Vintilă Brătianu, ministru de
finanţe în guvernele liberale din 1922-1928, a fost principalul interpret al celui mai mare
teoretician al liberalismului românesc Şt. Zeletin. Ei au considerat drept punct de plecare
Constituţia din 1923; au interpretat prevederile sale ca o jutificare pentru intervenţia statului în
economie; au atribuit o funcţie socială libertăţilor individuale. Aceste idei au asigurat baza
teoretică a legislaţiei economice liberale. Liberalii ca naţionalişti în materie de economie, erau
hotărâţi să împartă cât mai puţin puterea cu străinii. Ei recunoşteau nevoia de a menţine bune
relaţii cu Occidentul, însă doreau să evite subordonarea economică. Ei şi-au consacrat limitatele
investiţii de capital dezvoltării industriei grele, ameliorării transporturilor şi extinderii producţiei
de materii prime. În acest scop liberalii au permis unor întreprinderi favorizate să cumpere
pământ la preţuri joase de stat; le-au scutit de taxe pentru echipamentul de import; le-au fixat
preţuri reduse pentru transport şi combustibil.
În spiritul politicii ,,prin noi înşine”, liberalii au adoptat o serie de legi pentru a asigura
controlul românesc asupra industriei şi minelor, limitând participarea străină în întreprinderile
cheie. La bază pachetul din 4 legi economice organice de exploatare a bunurilor statului şi a
bogăţiilor naturale: Legea privind comercializarea întreprinderilor economice ale statului
(6.06.1924); Legea regimului apelor (23.06.1924); Legea energiei (1.07.1924); Legea minelor
(4.07. 1924). Aceste legi, dintre care ultima a constituit şi punctul culminant al politicii ,,prin noi
înşine”, cuprindeau dispoziţii speciale ce favorizau evident factorii româneşti constând din
capital, muncă, iniţiativă şi,totodată stabileau restricţii pentru activitatea capitalurilor străine.
Adotarea şi aplicarea legilor s-au făcut cu maridificultăţi.(opoziţia şi capitalul străin)
,,Legea minelor” a confirmat drepturile de proprietate ale statului asupra tuturor resurselor
minerale ale ţării şi a dat acestuia dreptul de a le exploata direct sau indirect prin conceiuni
acordate unor societăţi private. Legea specifica că 3 / 5 din capital şi 2 / 3 din membrii
consiliului de administraţie, ca şi anumiţi funcţionari, să fie români.
Tipică pentru abordarea liberală a problemei a fost Legea energiei, ce oferea numeroase
stimulente investitorilor potenţiali în soietăzile producătoare de electricitate, dar lăsa statului un
sfert din energia produsă.
Legea privind comercializarea întreprinderilor economice de stat prevedea procedura de
naţionalizare a surselor de materii prime şi apoi a diferitelor întreprinderi, ce urmau a fi
concesionate de stat oamenilor de afaceri pentru a fi mai bine gestionate şi a micşora deficitul
bugetar.( 2 / 3 din Consiliul de administraţie să fie români). Comparată cu alte legi similare,
adoptate de către alte state europene, legislaţia românească a fost moderată. Totuşi a întârziat
dezvoltarea economică, întrucât a redus afluxul de investiţii de peste hotare, care erau
indispensabile dată fiind lipsa de capital autohton. După câţiva ani, liberalii au recunoscut
necesitatea unei flexibilităţi şi au slăbit controlul în privinţa investiţiilor de capital străin.
Într-o anumită măsură guvernul liberal a suplinit lipsa de investiţii de capital privat în interior
prin finanţarea directă de către stat a industriei. În 1923 a fost creată Societatea Naţională de
Credit Industrial, care avea să joace un rol important în accelerarea ritmului de dezvoltare
industrială. Banca Naţională a fost la fel de activă.
Această dezvoltare s-a făcut, într-o oarecare măsură, şi pe seama consumatorilor interni ( prin
preţuri majorate),prin creşterea impozitelor, prin ,,foarfeca preţurilor” în defavoarea ţărănimii.
Liberalii au promovat industria autohtonă şi printr-o serie de înalte tarife protecţioniste,
stabilite în anii 1924-1927, menţinute de guvernele naţ-ţărăniste în anii următori. Între 1929-

32
1938 taxele vamale la import au crescut cu 845 la sută, dar pentru matria primă şi alte articole
necesare industriei româneşti taxle erau, în general joase. Ca urmare, importul de produse
fabricate a scăzut continuu între 1920 şi 1938. Protecţionismul a avut rezultate amestecate. Pe de
o parte, a permis unor mari întreprinderi industriale autohtone să creeze aproape un monopol
asupra multor tipuri de bunuri industriale, menţinând astfella un nivel înalt preţurile de consum.
Pe de altă parte, protecţionismul a stimulat producţia, iar industrializarea a cunoscut un ritm
accelerat, printre cele mai ridicate în Europa. Rata de creştere a industriei a fost de 5,3 % între
1920-1929, de 3,4 % între 1929-1938.
Liberalii au impus deasemenea, taxe mari la exporturi, în special în privinţa produselor
agricole. Principala raţiune pentru asemenea măsuri a fost aceea de a asigura cu materii prime
ieftine a industriei autohtone şi de a menţine costul vieţii scăzut, în special la oraşe.Au fost şi alte
motive: de a reorienta comerţul Transilvaniei şi Basarabiei spre piaţa internă. Cu toate că, la
mijlocul anilor ’20, taxele vamale la exporturi au adus mai multe venituri decât tarifele la
importuri, acestea au stângenit dezvoltarea agriculturii şi au adăugat noi poveri ţărănimii, prin
menţinerea producţiei agricole la preţuri scăzutepe piaţa internă şi descurajarea exporturilor
agricole.
Eforturile liberalilor s-au încununat parţial cu succes. Până în 1914 capitalul străin a
reprezentat aproape 80 % din totalul capitalului investit în industria românească (1 /3 era austriac
şi german. Drept rezultat al politicilor guvernului liberal, în anii 20 investiţiile autohtone au
devenit mult mai diversificate. Cu toate că investiţiile autohtone au continuat să crească în anii
1925-1928, 65 % din capitalil societăţilor industriale pe acţiuni şi 25 % din acela al băncilor era
străin.
Liberalii au tratat agricultura ca pe un copil vitreg şi au preferat să canalizeze puţinul capital
indigen spre industrie, lăsând prin aceasta mica ţărănime la cheremul tradiţiei şi al cămătarilor de
la sate. Legislaţia adoptată de liberali în privinţa agriculturii viza apărarea gospodăriilor
ţărăneşti, care în felul acesta puteau fi vândute mai greu, înfiinţarea unor camere de agricultură,
menite să cooroneze eforturile de reformă şi să reprezinte interesele agricole la toate nivelurile
administraţiei. Deasemenea au încercat să asigure ţăranilor o instruire specifică, prin sporirea
numărului de agronomi profesionişti în fiecare judeţ şi prin crearea de ferme model. Nici una
dintre aceste măsuri nu au avut rezultatele scontate, întrucât la lipsea suportul financiar şi
sprijinul moral. Liberalii au contat pe industrializare pentru a atenua criza din agricultură. Ei
sperau să reducă suprapopulaţia rurală prin atragerea surplusului de forţă de muncă spre noile
centre industriale. La 3.11.1928 demisiona guvernul PNL a lui V. Brâtianu, încheindu-se un
deceniu de dominaţiei liberală. În acest râstimp s-au realizat progrese remarcabile în toate
domeniile de activitate, constituindu-se şi afirmându-se instituţiile statului unitar român
Prin instalarea la putere a guvernului PNŢ a lui Iu. Maniu, în noiembrie 1928, s-a pus imediat
în aplicare un program economic în sprijinul celei mai largi orientări a ,,porţilor deschise”. În
comparaţie cu PNL, care considera problema agrară rezolvată, în linii mari, prin aplicarea
reformei agrare, PNŢ a acordat o atenţie mai mare gospodăriilor ţărăneşti de după reformă prin
promovarea cooperaţiei sub toate formele, pentru credite ieftine, pentru înzestrarea gospodăriilor
cu vite, pentru alimentarea şi sănătatea ţăranului.
Ţărănismul susţinea primatul agriculturii şi al ţărănimii, ca o clasă independentă şi omegenă
în viaţa social-politică. Insista asupra aplicării doctrinei ,,statului ţărănesc”.Ţărănismul exprima
reacţia burgheziei mici şi mijlocii nemulţumite de atitudinea marii burghezii industrial-financiare
şi de rolul PNL. Reprezentanţii ţărănismului n-au negat necesitatea dezvoltării unor ramuri
industriale (valorificarea materiei prime agricole şi a bogăţiilor subsolului). Ei respingeau
regimul protecţionist. I. Mihalachi scria în 1925: ,,Industria este o necesitate din însuşi punctul
de vedere al interesului noului regim, pentru absorbirea şi utilizarea braţelor ce prisosesc
agriculturii. Dar Partidul Ţărănesc concepe altfel de industrie decât aceea artificialăşi parazitară
creată pe contul statului pentru partizanii politici”. Pentru a-şi duce la îndeplinire planurile, naţ.-
ţărăn. au încurajat investiţiile străine prin eliminarea oricăror restricţii impuse acestora. În parte,
ei au procedat astfel deoarece sursele interne de capital erau insuficiente, dar, în acelaşi timp, nu

33
doreau să lase să le scape prilejul de a da o lovitură imensă puterii economice pe care o
acumulase oligarhia industrială şi financiară liberală. Au fost modificate toate legile din vremea
guvernelor liberale, începând cu legea minelor etc. Spre exemplu, noua lege a minelor din 1929
prevedea ,,egalitatea în tratament” pentru toate capitalurile, ceea ce a avantajat marile societăţi
monopoliste străine. Promovarea unei asemenea politici şi contractarea împrumuturilor externe,
a dus la o creştere temporară a dependenţei faţă de străinătate.
Cu ocazia semnării contractului pentru împrumutul stabilizator, guv. Maniu a acceptat să
numeasă un ,,consilier tehnic” al băncilor străine pe lângă BNR (pentru prima dată în istoria
acestei instituţii”. Guvernul a creat Casa Autonomă a Monopolurilor, care avea dreptul de
exploatare a sării, tutunului, hârtiei de ţigarete, chibriturilor şi cărţilor de joc. Au fost
concesionate unor trusturi străine exploatarea unor ifrastructuri, producerea şi realizarea unor
mărfuri, ceea ce a condus la majorări de preţuri, trimiterea în şomaj a angajaţilor. În condiţiile
crizei economice politica economică a guvernului Maniu nu a dat rezultatele scontate.
Naţional-ţărăniştii au introdus foarte multe măsuri destinate să îmbunătăţească agricultura:-
au înfiinţat noi instituţii pentru acordarea de împrumuturi( 08.1930 legea pentru crearea
Creditului Funciar Rural). Însă mulţi ţărani aveau o economie precară, erau copleşiţi de ratele
pentru pământul primit prin reforma din 1921, erau neâncrezători, dar şi mijloacele financiare
destinate proiectului, în condiţiile crizei, se epuizau repede; -prin noua lege a tarifelor amale din
1.09.1929, menită să încurajeze comerţul exterior, să reducă taxele vamale la importul de maşini
agricole şi la unele bunuri de consum; -pentru a proteja industria românească naţional-ţărăniştii
au menţinut taxele vamale la importul a numeroase bunuri manufacturiere; -la iniţiativa
ministrului agriculturii I. Mihalache legislaţia adoptată viza consolidarea ,,ţăranului meritos”: în
august 1929 a fost adoptată legea pentru libera circulaţie a terenurilor dobândite prin legea
agrară, care a înlăturat anumite restricţii impuse vânzării şi transferării unor asemenea terenuri,
în scopul de a permite ţăranilor mai productivi să-şi extindă gospodăriile pe seama celor
incapabili să se adapteze exigenţelor unei agriculturi moderne. Pentru a evita refacerea marii
proprietăţi s-a stabilit că cumpărătorul nu putea ava împreună cu terenul propriu mai mult de 25
ha. În fapt, prin această lege s-a oficializat vânzarea loturilor primite prin reforma agrară; -în 28
martie 1929 a fost adoptată legea privind cooperaţia, care avea la bază principiul autonomiei,
încuraja libera asociere a ţăranilor şi limita controlul exercitat de către guvern. Însă contribuţiile
cerute în calitate de membru erau considerabile. Nu au avut succes nici cooperativele de arendare
a pământului, nici cele menite să încurajeze ţăranii să-şi grupeze gospodăriile într-o singură
unitate economică şi să-şi lucreze pământul împreună, întrucât nici acestea, nici statul nu îi
pregătea pe ţărani în acest scop. Ţărăniştii n-au făcut nici un efort pentru exproprierea tuturor
gospodăriior mai mari de 100 ha. Nu au luat măsuri pentru contopirea loturilor ţărăneşti, care ar
fi condus la raţionalizarea agriculturii.
Naţional-ţărăniştii au acordat o atenţie relativ mică industriei. Ei au încurajat printr-o
legislaţie corespunzătoare construcţia de locomotive şi vagoane. În industria armamentului,
îndoindu-se de capacitatea ei de a înzestra armata cu echipament modern, s-au orientat spre
firmele cehoslovace şi franceze. Criza economică mondială a pus capăt tuturor planurilor
economice ale ţărăniştilor. Unul din primii indici ale agravării situaţiei a fost scăderea drastică a
preţurilor la bursa de valori din Bucureşti ( 10.1928-10.1929). A urmat scăderea preţurilor la
produsele agricole: porumb de la 10,4 lei/kg la 1,3 lei/kg, fasolea de la 32 lei/ kg la 2,4 lei kg. În
industrie singura excepţie a constituit-o extracţia petroluli de la 4,2 mln. t. în 1828 la 7,4 mln. t. n
1933, determinată de dependenţa de capitalul străin. Şomaj, reduceri de salarii....
Datorită economiei sale predominant agrare, criza a lovit cu o forţă aparte România. Lipsa
de diversificare a dinamitat capacitatea ţării de a răspunde crizei. Dependenţa de exportul de
cereale, ea a fost la discreţia pieţei internaţinale. Dependenţa de capitalul străin a exacerbat criza.
Investitorii străini şi-au retras părţile de capital, exodul capitalului a lovit şi mai mult în sistemul
bancar şi comercial.

34
 La 10.02.1931 a fost contractat un nou împrumut extern, numit de ,,dezvoltare” în valoare de
1,3 mlrd. franci francezi, cu o dobândă de 10,23 %, una dintre cele mai ridicate ale timpului.
Statul român a primit efectiv mai puţin de jumătate din această sumă.
În plan economic guvernul NŢ a introdus sistemul contigentărilor-vizând plata cu mărfuri
româneşti a produselor importate, pentru a echilibra bugetul.(barter).
Guvernul Vaida (01.1933-) la 28.01.1933 a semnat ,,Planul de la Geneva” prin care se angaja
să ia ,,toate măsurile posibile pentru a restaura echilibrul bugetar şi a efectua o reformă
financiară întinsă, cuprinzând şi un plan pentru reglementarea plăţii restanţiale”. Consiliul
Societăţii Naţiunilor se obliga să organizeze prin Comitetul financiar o colaborare tehnică
consultativă cu guvernul român în vederea stabilirii unui program de restaurare economică şi
financiară şi a aplicării acestui program. Drept garanţie a respectării întocmai a obligaţiei Rom.
erau numiţi trei experţi şi un consilier financiar. La 18.05.1934 guvernul liberal a anunţat că
renunţă la ,,planul de la Geneva”.
Planul de la Geneva a reprezentat punctul culminant al ,,politicii porţilor deschise”
promovate de naţional-ţărănişti. Confruntaţi cu realităţile şi înţelegând datoria de a apăra
economia naţională, guvernul ţărănist a trecut la adoptarea unor măsuri care au iritat capitaliştii
străini: -în martie 1933 a fost votată legea protecţionismului vamal; -în aprilie legea pentru
încurajarea industriei naţionale; -la 15.08. se suspenda transferul cuponului împrumutului de stat
în străinătate. Veniţi la putere cu sprijinul capitaliştilor străini, în 1928, naţional-ţărăniştii au
ajuns, după experienţa guvernării, să-şi abandoneze propria lor doctrină-a ,,porţilor deschise”-şi
au trecut la promovarea unei politici protecţioniste, similară politicii ,,prin noi înşine”, susţinută
de PNL. Paralel cu suspendarea plăţii cuponului, guvernul a promovat o politică de comprimare
a bugetului prin reducerea posturilor şi a subvenţiilor acordate diferitelor instituţii.
La 12.04.1933 a fost adoptată o nouă lege a conversiunilor agricole, care prevedea amânarea
plăţii datoriilor ţăranilor către cămătari şi bănci, pe termen de 5 ani. La 19.04.33 a fost
promulgată o nouă lege privind impozitele, care viza reducerea acestora la capacitatea de plată a
populaţiei, deoarece mulţi cetăţeni nu-şi plăteau impozitele din cauza sărăciei.
În ziua de 10.03 1933 s-a declanşat afacerea ŞKODA, una dintre cele mai controversate
afaceri în perioada interbelică. (Ca urmare a unui denunţ s-a constatat că firma nu-şi plătea
impozitele conform veniturilor, descoperite documente secrete despre capacitatea de apărare a
ţării, preţurile mari acceptate de guvernul român, angajamentul Guvernului român de a lichida
industria armamentului, implicarea în aceste afaceri a nepotului lui Iu. Maniu şi alte fapte ilicite).
Iu. Maniu va demisiona din funcţia de Preşedinte a PNŢ-6.05.1934.
Criza din ce în ce mai adâncă din agricultură, precum şi tensiunea socială au forţat guvernul
ţărănist să uşureze povara financiară a ţărănimii. Prin legea din 21.10.1932 au fost reduse
impozitele. Totuşi ţăranii au avut probleme cu obţinerea împrumuturilor. Societăţile oficiale,
băncile populare aveau resurse limitate. În aceste condiţii ţăranii s-au îndreptat spre cămătari,
care, de obicei le acordau împrumuturi pe termen scurt şi cu dobânzi mari. Totalul datoriilor
agricole a atins repede proporţii cutremurătoare. În 1932 2 / 3 din ţăranii posedând mai puţin de
10 ha nu-şi achitaseră împrumuturile. La 18.12.1931 guvernul a suspendat strângerea forţată a
datoriilor şi a adoptat un masiv program de conversie a datoriilor. În anii 1932-1934, au fost
adoptate 4 legi privind datoriile agricole.
România şi alte state din Europa de Răsărit au recurs la o acţiune colectivă pentru a obţine
ridicarea restricţiilor impuse importurilor agricolede către statele industrializate şi de a câştiga
concurenţa pentru pieţele de dincolo de Atlantic.
CRIZA a avut o influenţă profundă şi de durată asupra gândirii economice a politicienilor
români din ambele tabere: PNL-PNŢ. Dependenţa de Marile Puteri industrializate, pusă puternic
în evidenţă în timpul crizei, prin restricţiile impuse de acestea importurilor de produse agricole
din România, i-a convins pe liderii ambelor partide să sprijine o politică de industrializare
forţată. Reacţia lui V. Madgearu a fost tipică. Opus anterior unei industrializări pe scară largă, el
cerea acum dezvoltarea unei industrii puternice, pentru a asigura atât independenţa economică
cât şi independenţa politică a ţării.

35
 În contextul creşterii pericolului hitlerist, al presiunilor tot mai insistente de integrare a
României în ,,ordinea economică europeană”, promovată de al III-lea REICH, V. Madgearu s-a
pronunţat cu hotărâre pentru apărarea industriei româneşti, pentru dezvoltarea schimbului extern
pe bază echitabilă, atitudine care i- atras răzbunarea legionarilor.

La 3.10.1933 a fost publicat PROGRAMUL DE GUVERNARE PNL care prevedea:

rezolvarea problemei conversiunii datoriilor agricole, reducerea impozitelor, stimularea
producţiei, susţinerea raţională a preţurilor agricole, raţionalizarea agriculturii, sporirea
recoltelor, industrializarea producţiei agricole, dezvoltarea învăţământului agricol, încurajarea
viticulturii, pomiculturii şi creşterii vitelor, cooperativizarea agriculturii. Guvernul I. Duca
(14.11.1933-29.12 1933), Guvernul C. Angelescu din 30.12 1933 şi guvernul Gh. Tătăreascu din
4.01.1934.
POLITICA ECONOMICĂ s-a întemeiat pe doctrina ,,prin noi înşine” cu acţiuni pragmatice.
Au fost modificate toate legile adoptate de naţional-ţărănişti în spiritul concepţiei ,,porţilor
deschise”. Au fost adoptate legi pentru încurajarea de noi industrii. Unele măsuri au vizat
dezvoltarea agriculturii, încurajării cultivării plantelor tehnice, achiziţionarea de maşini şi utilaje
moderne. Guvernul a renegociat cu creditorii străini reeşalonarea datoriilor externe, asigurând o
suportabilitate pentru buget. A fost acordată o atenţie specială înzestrării armatei cu echipament
şi tehnică de luptă, înfiinţându-se, în 1935, Ministerul Armamentului.
Cea mai importantă lege cu caracter social a fost cea cu privire la lichidarea datoriilor
agricole şi urbane, promulgată la 7.04.1934, care a scos de sub povara datoriilor masa ţărănimii,
fapt ce a avut un impact positiv-atât din punct de vedere fianciar, cât şi moral-asupra întregii
societăţi.
Statul a intervenit în organizarea, finanţarea, îndrumarea si controlul activităţii
cooperativelor, prin acordarea unor importante avantaje cooperativelor de exploatare agricolă:
scutiri şi reduceri de taxe, de impozite, de taxe de transport. În martie 1937 a fost adoptată legea
pentru organizarea şi încurajarea agriculturii prin care se admitea cumpărarea de pământ până la
limita de 50 ha. Deasemenea se stabileau anumite norme tehnice de cultivare a pământului, în
vederea modernizării producţiei, pe care fiecare cultivator era obligat să le respecte.
Noul proiect de lege din iulie 1934 prevedea obligaţiunea tuturor întreprinderilor de a avea
personal românesc în proporţie de cel puţin 80 %, cel puţin 50 % din membrii consiliului de
administraţie, comitetului de direcţie şi al cenzorilor, preşedintele consiliului de administraţie să
fie român.
Liberalii aflaţi la putere între 1934 şi 1937, au făcut din industrie elementul central al
proramului lor intern. Au pus accentul pe industria grea ca bază a economiei naţionale moderne.
Toate activităţile lor pun în evidenţă un model de INTERVENŢIE SPORITĂ ŞI DE CONTROL
DIN PARTEA STATULUI în economie, printr-o conducere de sus în jos. Sprijinirea industriei de
către stat a îmbrăcat multe forme: alocări directe de capital din buget; -prin intermediul
societăţilor de credit; stimularea întreprinderilor ce produceau bunuri ce nu se făceau încă în ţară;
- a legalizat cartelurile prin lagea din 10.05.1937, acordând monopolul permanent sau
cvazimonopoluri în privinţa anumitor bunuri; -protejarea ,,intereselor de stat”, prin sprijinirea
acelor industrii considerate a fi vitale economiei naţionale; -politica economică a liberalilor s-a
axat pe un protecţionism, ceea ce a făcut ca între 1932-1938 tarifele vamale pentru un anumit
număr de produse industriale importate să sporească de 4 ori. Principalele excepţii au fost
maşinile şi motoarele electrice, care nu se produceau în România şi care erau considerate
indispensabile pentru industrializarea. Capitalul străin a continuat să fie o importantă sursă de
finanţare pentru industrie în anii ’30. În unele ramuri-minieră, petrolieră şi chimică- acestea
deţinea un loc dominant. Totuşi deceniul 1929-1939 a înregistrat un declin al partiipării străine în
industria grea, de la 70 la 40 % şi, în economie în general, de la 65 % la 38%. Capitalul francez
şi englez erau dominante. Germania a căutat să redobândească poziţia sa de dinainte de război, în
special în petrol şi minerit pentru scopuri militare, dar cu puţin succes până în septembrie 1940.
În practică, cum liberalii au cârmuit între 1914-1919, 1922-1928 şi 1933-1937, iar ţărăniştii

36
numai între 1928-1933, pe de asupra şi ani de criză ,,prin noi înşine” a învins porţile deschise”.
Partea capitalului străin pe ansamblul economiei a scăzut (conform altor date)de la 36 % în 1929
la 21 % în 1938. Pe ţări, capitalul englez reprezenta, în 1938, 13,59 % din totalul capitalului
existent în economie, cel francez 9,33 %, cel american 5,88 %, cel italian 3,04 %, cel german 0,6
%. (Altă opinie)!Ca şi în anii ’20, liberalii n-au avut o politică agrară coerentă şi au urmărit
industrializarea pe seama agriculturii, orientând grosul investiţiilor de capital în industriile
favorizate. În consecinţă, ei au lăsat intactă organizarea existentă a agriulturii şi au făcut prea
puţin pentru a spori productivitatea sau pentru a ridica nivlul de trai al majorităţii ţărănimii. Mai
curând, au continuat să încurajeze cultivarea grâuluipentru export, cu scopul de a obţine devizele
necesare dezvoltării industriei. O asemenea politică a făcut să perpetueze agricultura intensivă,
fapt ce a constituit cauza fundamentală a crizei agrare neîntrerupte. Cu toate acestea, liberalii au
luat măsuri modeste în direcţia diversificării producţiei, prin introducerea a noi culturi, în special
de soia(1935-1937 =S>de la 20 mii ha la 90 mii ha).
Burghezia românească a acţionat în direcţia întăririi independenţei şi a suveranităţii
naţionale. Politica ,,prin noi înşine” a reprezentat o politică reală prin care marea burghezie a
urmărit consolidarea dominaţiei asupra pieţei interne. În raport cu cealaltă formulă, a ,,porţilor
deschise”, ea era mai avansată, mai legată de necesităţile obiective.
Ţărănismul, mai democratic şi ocupând poziţii de stânga în viaţa politică, aşa cum se
apreciează în literatura de specialitate, se plasa în urma neoliberalismului în ce priveşte căile de
urmat în dezvoltarea economică.
Dictatura regală a lui Carol II, din anii 1938-1940, a urmat aceleaşi politici economice
ca şi liberalii. Intervenţia statului a devenit mai pronunţată, întrucât proiectele de industrializare
au fost accelerate, acordându-se o importanţă deosebită necesităţilor apărării naţionale. În
agricultură ţăranii înstăriţi şi mijlocaşi au fost favorizaţi. Guvernul a disponibilizat noi credite
pentru ţăranii meritoşi şi a început să raţionalizeze şi să intensifice producţia agricolă: -au fost
reduse suprafeţele de grâu şi mărite suprafeţele de porumb; -a fost stimulată diversificarea
culturilor, prin acordarea de stimulente cultivatorilor de legume, plante industriale; -micşorarea
diferenţei preţ între între producţia agricolă şi cea industrială. Au fost alocate sume importante
pentru aceste proiecte, dar pierderile teritoriale din vara anului 1940 au pus capăt acestor planuri.

6.Agricultura României între anii 1918-1940.

Situaţia în agricultură. Reforma agrară a lui A. I. Cuza n-a soluţionat definitiv problema
agrară. La sate a continuat parcelarea loturilor ţărăneşti, fapt care determina insuficienţa
pământului. Situaţia se agrava şi din cauza existenţei instituţiei arendăşiei. 60 % din suprafeţele
arabile erau în proprietatea moşierilor, 40 % erau deţinute de ţărani. În acelaşi timp, 15 % din
gospodăriile ţărăneşti dispuneau de loturi până la 3 ha sau în genere erau lipsite de pământ.
Răscoalele de la sf. sec. al XIX-încep. sec XX au constituit un avertisment pentru clasa politică
românească.
Primul război mondial a avut consecinţe dezastruoase pentru agricultură. În condiţiile lipsei
braţelor de muncă, a forţei de tracţiune s-a redus suprafaţa arabilă şi drept rezultat a avut loc o
reducere substanţială a volumului producţiei agricole.
Reforma agrară a fost înscrisă în programul PNL din 1913 şi promisă de regele Ferdinand în
1917. În provinciile unite problema funciară avea şi o conotaţie de ordin naţional, ea fiind
înscrisă în actele cu caracter plebescitar în actele Unirii de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia.
Necesitatea reformei agrare era dictată şi de factori externi (influenţa ideilor populiste).
Realizarea reformei agrare. Reforma agrară s-a legiferat treptat. În 1917 parlamentul
român refugiat la Iaşi a înscris dreptul de expropriere în Constituţie. Din decembrie 1918 legea s-
a aplicat progresiv, pe regiuni, mai întâi în vechiul regat, apoi în Transilvania, Bucovina,
Basarabaia. Întregul proces s-a încheiat în iunie 1921, prin votarea unei legi agrare definitive
de către parlament.

37
 Legea a reflectat specificul condiţiilor economice şi sociale în care evoluase fiecare din
aceste provincii (suprafaţa disponibilă, spiritul populaţiei, suprafaţa expropriată). De exemplu,
legislaţia din Transilvania şi Basarabia a fost mai radicală decât aceea în Vechiul Regat şi
Bucovina, probabil din cauza că în primele două starea de spirit revoluţionar din 1917 şi 1918
fusese mai intensă, iar stăpânirea pământului şi diferenţele naţionale nu puteau fi separate. Toate
aceste legi aveau drept scop primordial împărţirea pământului către ţărani şi erau motivate mai
mult sub raport social decât sub raport strict economic.
Scopurile reformei:
-reforma agrară a avut un caracter social-urmărind satisfacerea dorinţei de pământ a unui număr
cât mai mare de ţărani;
-unul-naţional-pentru o anumită uniformizare a proprietăţii agrare pe întregul teritoriu al
României Mari;
-politic-pentru câştigarea electoratului de către partidele aflate în dispută;
-dar nu şi un caracter economic, deoarece predominante au devenit proprietăţile mai mici de 5
ha, care potrivit specialiştilor vremii-nu erau viabile din punct de vedere economic.
PRIMUL PROIECT. În vechiul Regat, Guvernul Brătianu a acţionat rapid pentru realizarea
reformei agrare. La 15.12 1918 un decret-lege a proclamat deplina expropriere a tuturor
pământurilor de ţinute de Coroană, de instituţiile publice şi private, de proprietarii absenţi şi de
către străini, ca şi a domeniilor particulare depăşind 500 ha. Dar proprietarii ce deţineau mai
multe moşii erau protejaţi prin prevederea potrivit căreia exproprierea avea în vedere fiecare
proprietate şi nu totalitatea proprietăţilor deţinute de către individ. Foştii proprietari urmau să fie
compensaţi cu bonuri de tezaur cu 5 % dobândă, răscumpărabile în 50 de ani. Ţăranii trebuiau să
achite 2 / 3, statul 1 / 3 din compensaţie.Schimbările politice au împiedicat aplicarea legii.
Demisia lui Brătianu la 27.09.1919, în semn de protest faţă de tratamentul aplicat României la
Conferinţa de Pace de la Paris, a dus la o înfrângere a liberalilor în alegeri şi înlocuirea acestora
cu Blocul Parlamentar.
AL DOILEA PROIECT. Noul guvern a patronat o lege agrară mai radicală, elaborată de
ministrul agriculturii I. Mihalachi, unul din conducătorii PŢ. Spre deosebire de propunerile din
1917, 1918, care în esenţă erau acte politice, concepute de moşieri pentru a preîntâmpina o
temută răscoală ţărănească de proporţii, proiectul de lege Mihalache a exprimat un punct de
vedere ţărănesc şi a fost clar influenţat de reforma agrară mai radicală aplicată în Basarabia.
Acesta prevedea exproprierea tuturor terenurilor arabile particulare de peste 100 ha, urma să aibă
în vedere totalul proprietăţilor moşierului, exceptând fermele de 250-500 ha, şi limita folosinţa
pământurilor rămase proprietarilor prin interzicerea dării lor în arendă altcuiva decât
cooperativelor ţărăneşti. Dar, puternica presiune a moşierilor, susţinută de interesele politice şi
economice liberale, l-a convins pe regele Ferdinand să demită guvernul Blocul Parlamentar, cu
toate că acesta dispunea de o substanţială majoritate în Camera Deputaţilor.
AL TREILEA PROIECT. Un guvern mai conservator, condus de generalul Averescu, instalat
în martie 1920, şi-a asumat responsabilitatea reformei agrare. Noua lege agrară elaborată de
ministrul agriculturii Constantin Garofild a fost promulgată la 17.07.1921. Cei care au beneficiat
au fost acum ţăranii, întrucât împărţirea pământului ţinea cont în mai mare măsură decât legea
anterioară de configuraţia terenului (deal sau câmpie) şi de nevoile individuale. Garofild a pornit
de la presupunerea că un teren de 5 ha era suprafaţa potrivită pentru o gospodărie ţărănească
viabilă. În consecinţă, el a propus ca pământul expropriat să fie distribuit în loturi de câte 5 ha
sau în ,,suplimente” mai mici, pentru a aduce gospodăriile existente la limita de 5 ha. Legea
agrară însăşi a încercat să curme fragmentarea loturilor ţărăneşti prin interzicerea împărţirii
gopodăriilor obţinute în virtutea prevederilor sale, în loturi de mai puţin de 2 ha la câmpie şi de 1
ha în zona de dealuri. Interdicţia nu a avut decât un efect minor.
În ultima analiză, reforma agrară a fost adoptată întrucât toate clasele, chiar şi moşierii,
ajunseseră să recunoască în cele din urmă inulitatea şi pericolul încercării de a menţine vechiul
sistem agrar. Toate partidele şi grupările politice introduseseă în programel lor reforma agrară, cu
deosebiri în ce priveşte proporţiile ei. În raportul de lege privind reforma agrară din Muntenia,
38
Moldova şi Dobrogea, prezentat de Vasile M. Kogâlniceanu (lider PŢ) în Adunarea Deputaţilor,
se exprima acordul general privind împroprietărirea, ţinându-se seama de complexitatea pe care
o reclama: ,,Toate partidele politice şi toţi oamenii de stat de azi au înţeles nevoia naţională,
socială şi economică de a îmbunătăţi starea materială şi morală a săteanului român”. Contradicţii
puternice s-au manifestat, în parlament şi în afara lui, nu în ce priveşte necesitatea reformei, ci în
legătură cu proporţiile exproprierii, cu preţul pământului, cu problema izlazurilor şi a pădurilor
etc. Deosebit de semnificativ este faptul că, faţă de proiectul legii de reformă adus de guvern în
parlament, în 1921, s-a manifestat numai o opoziţie de stânga, care cerea-chiar dacă nu de pe o
poziţie unitară- o reformă agrară mai largă. Nici unul din cei 78 de deputaţi care au votat contra
proiectului (217 au votat pentru) nu era împotriva reformei, ci dorea o întărire a caracterului ei
democratic.
Mulţi -conservatori, acceptând inevitabilul, sperau să folosească ocazia pentru a impune
agriculturii o nouă organizare, care s-ăi sporească eficienţa şi productivitatea. -Liberalii se
pronunţau pentru reforma agrară în principiu, dar mulţi doreau să fie siguri că agricultura va
continua să slujească necesităţile industriei.-Agrarienii, pe de altă parte, au văzut în reformă un
pas gigantic spre ţărănizarea agriculturii şi crearea unui stat ţărănesc. Neândoielnic, toate aceste
grupări au fost impulsionate să acţioneze în anii imediat postbelici de spectrulunor mişcări
sociale ale maselor de jos şi necesitatea de a menţine solidaritatea naţională pentru a apăra noile
teritorii dobândite de la vecinii nemulţumiţi.
Legele reformei agrare în noile provincii au urmat nişte principii similare celor aplicate în
Vechiul Regat: au propus realizarea reformei agrare prin exproprierea pământului domeniilor
publice, al instituţiilor şi particularilor, pe temeiul necesităţii publice; au oferit compensaţii
proprietarilor de pământ. Legile reformei agrare pentru noile provincii nu au fost elaborate
neapărat în vederea subminării statutului minorităţilor, dar din cauza naturii condiţiilor sociale şi
economice din Transilvania, reforma i-a afectat în cea mai mare măsură pe maghiari, deoarece
aici marile proprietăţi se aflau în mâinile ungurilor. Românii aveau cel mult 20 % din totalul
pământului arabil şi al păşunilor. Aproximativ 177.000 de ţărani români (73 %) au primit
pământ, în timp ce 26 % din beneficiari au fost maghiari, saşi şi şvabi.
Unul din factorii care în cea mai mare măsură a influenţat întreaga dezvoltare social-
economică a Basarabiei, ca şi a celorlalte provincii istorice româneşti, a fost reforma agrară.
Împroprietărirea ţăranilor devenise în mersul evenimentelor din 1917-1918 lozinca principală
pentru forţele politie naţionale. Promovând ferm cursul spre reforma agrară, Sfatul Ţării a
insistat prin Actul Unirii la realizarea ei, acesta devenind scopul principal al păstrării unei
administrări autonome în perioada ce a urmat după 27.03.1918. Militanţii mişcării de eliberare
naţională din Basarabia nu doreau să lase rezolvarea problemei agrare pe seama guvernului
conservator al lui A. Marghiloman, care se opunea oricăror reforme democratice. În Basarabia
reforma agrară a cunoscut un caracter radical. A fost realizată de ţăranii înşişi în timpul
primului an de după revoluţia din martie 1917. Ţăranii profitaseră de revoluţia rusă şi-şi
împărţiseră pământurile înaintea legiferării propriu-zise. La 27.03.1918, când Sfatul Ţării a votat
Unirea cu România, aproape 2/3 din suprafeţele marilor moşii ajunseseră în mâinile ţăranilor.
În scopul elaborării proiectului de lege a reformei agrare în mai 1918 a fost creată comisia
agrară a Sfatului Ţării din care făceau parte reprezentanţi basarabeni şi specialiştii delegaţi din
partea guvernului de la Bucureşti C. Filipescu, G. Murgoci, mai apoi şi G. Ionescu-Sişeşti. Legea
pentru reforma agrară a fost adoptată de Sfatul Ţării la 27.10/10.12.1918 şi legiferată definitiv de
parlamentul României şi promulgată la 13.03.1920. Cu toate că Sfatul Ţării a hotărât ca reforma
agrară din Basarabia să fie respectată, legislaţia adoptată ulterior de Parlamentul României în
1920, şi actele administrative emise de către guvernul român i-au favorizat pe moşieri în dauna
ţăranilor. Legea agrară pentru Basarabia a fost alcătuită după aceleaşi principii ca şi cea din
România, deosebirea esenţială constând nu în prevederile legii, ci în procedeele realizării
reformei. Se pornea de la situaţia reală creată în urma mişcării agrare din 1917-începutul anului
1918 când ţăranii în mod anarhic, abuziv luaseră în mâinile lor cea mai mare parte a
pământurilor moşiereşti, mănăstireşti şi de stat, marea proprietate agrară fiind lichidată. Astfel, în

39
timp ce în celelalte teritorii reforma agrară a constat în exproprierea moşierilor şi
împroprietărirea ţăranilor, în Basarabia pământul s-a luat nu de la proprietari, ci de la ţărani,
care-l ocupaseră în 1917-1918, intrându-se astfel în legalitate. Totodată s-au luat în consideraţie
repartizarea fondului funciar după diferite categorii de proprietari. În 1917 repratiţia pământului
era următoarea:-0,35 % din familiile rurale deţineau 32,15 % din suprafaţa arabilă;-4,52 % din
familiile rurale deţineau 60,30 % din suprafaţa arabilă;-95,13 %din familiile rurale erau complet
lipsite de pământ sau dispuneau de suprafeţe insufuciente.
Conform legii, se expropriau integral proprietăţile statului, Coroanei, Băncii Ţărăneşti şi
mănăstirilor din străinătate, cetăţenilor străini, zemstvelor, oraşelor şi comunităţilor urbane, ale
unor persoane juridice publice sau particulare. Mănăstirilor locale li se rezervau câte 50 ha
pământ cultivabil, viile şi grădinile de pomi roditori pe care le aveau, iar bisericilor câte un lot
întreg pentru fiecare faţă religioasă (preot, diacon, dascăl).
Printre modificările de reţinut au fost şi creşterea suprafeţei maxime a proprietăţii scutite de
expropriere, de la 50 ha la 100 ha. Astfel că se expropriau parţial proprietăţile arabile de peste
100 ha; viile, livezile şi pepinierile existente rămâneau în posesia proprietarilor, pădurile (în afară
de cele din proprietatea ţărănească şi răzăşească), apele, bălţile şi stufăriile (cu excepţia celor
obşteşti sau comunale) şi subsolul erau declarate proprietate de stat. La şedinţa parlamentului
României din 11.03.1920, se expuneau prevederile de a expropria de la persoanele
particulare1.100.000 ha pământ dintre care 900.000 de ha pământ cultivabil şi încă 311.797 ha
din proprietatea statului, a mănăstirilor din străinătate etc.
Conform informaţiilor din Istoria Basarabiei (1998) statistica din 1922, reflectă măsura
participării diferitelor categorii de proprietăţi la formarea fondului funciar al statului. Din
suprafaţa totală a pământului expropriat, proprietăţile particulare au dat 1.093.489 ha (77,6 %),
terenurile mănăstirilor şi bisericilor 212.854 (15 %), iar restul categoriilor împreună (ale statului,
zemstvelor, oraşelor, banca ţărănească etc.) au dat 7,4 %. Prin reforma agrară au fost expropriate
4480 moşii cu o suprafaţă de 1.844.539 ha, din care 1.491.920 ha au trecut la dispoziţia statului
pentru a forma fondul funciar prevăzut de lege. Pentru formarea fondului de 1.491.920 ha au fost
expropriate 1.157.730 ha pământuri particulare şi 334.190 ha din celelalte categorii de
proprietăţi. Din suprafaţa totală a pământului expropriat şi rezervat pentru formarea fondului
reformei (1.491.920 ha) s-au împărţit 1.098.045 ha între 359.016 locuitori din 1739 sate. Lotul
mediu a constituit 3,5 ha, inclusiv pe judeţe: Hotin-1,91, Soroca-3,22, Bălţi-3,75, Orhei-2,57,
Chişinău-1,84, Tighina-4,44, Cahul-5,20, Ismail-3,65, Cetatea Albă-2,68 ha.
Informaţiile aduse de I. Agrigoroaiei şi Gh. Palade diferă de cele prezentate mai sus. După
statistica oficială de la 1.01.1931 în Basarabia fuseseră expropriate 3306 moşii cu o suprafaţă de
1.454.197 ha. Au fost împroprietăriţi definitiv 335.621 de ţărani care au primit în stăpânire
1.069.740 ha pământ. Reforma a avut drept scop consolidarea gospodăriilor ţărăneşti, de
rezultatele ei a profitat însă şi statul român care a însuşit mari suprafeţe de pământ. Suprafaţa
medie a lotului de împroprietărire conform unor calcule efectuate de istoricul I. Ţurcanu a fost
mai mică decât prevedea Legea de reformă agrară, constituind 3,2 ha.
Pământurile expropriate erau împărţite în loturi întregi (de 6-8 ha), loturi de completare (până
la lotul întreg) şi loturi de colonizare (de 8-10 ha), după regiuni, calitatea şi preţul pământului.
Erau asiguraţi cu pământ, în primul rând, ţăranii ce locuiau pe moşie şi posedau mai puţin
pământ decât prevedea norma stabilită; în al doilea rând, agricultorii care n-aveau deloc pământ,
şi locuiau pe moşie, urmând apoi celelalte categorii de ţărani care nu aveau pământ ori posedau
loturi mai mici decât norma. Erau împroprietăriţi ţăranii care aveau nevoie de pământ, indiferent
de naţionalitate. ,,Foaia plugarului”-gazetă ce apărea la Chişinău, publica în noiembrie 1923 o
statistică din care rezultă că de pe urma reformei au beneficiat nu numai ţăranii români, ci şi cei
aparţinând minorităţilor naţionale:
Naionalitatea Nr. familii Suprafaţa în ha
Români 228.982 719.250
Ruşi 43.318 151.309
Ucraineni 27.174 67.568

40
 Evrei 4.342 16.603
Germani 6.377 32.489
Bulgari 12.817 46.425
Găgăuzi 4.105 16.506
Greci 144 513
Ţigani 437 1648
Polonezi 394 1949
Albanezi 98 349
Alte naţionalităţi 81 324

Se rezervau: 9 loturi a 25 ha pentru şcoli normale, câte un lot întreg pentru fiecare şcoală
rurală, câte două loturi pentru fiecare regiment, 56.430 ha pentru diverse instituţii agricole şi
industriale.Procesul de împroprietărire, care nu a fost lipsit de sinuozităţi şi contradicţii s-a
încheiat în 1923, când ,,Casa Noastră” a fost desfiinţată.
Împroprietărirea se făcea prin răscumpărare, preţul fiind stabilit pe baza preţului mediu de
arendă. În Basarabia preţul mediu al răscumpărării a fost stabilit la 800 lei/ha, o sumă ce a trezit
vehemente proteste din partea ţăranilor, care susţineau că obţinuseră pământul prin revoluţie şi
că, în consecinţă, nu datorau nimic. Cu toate acestea, micile gospodării reprezentau acum circa
90 la sută din întregul pământ arabil al provinciei. Pentru realizarea reformei a fost creat, din
iniţiativa lui Pan Halippa şi Anton Crihan, un organ special ,,Casa Noastră” în frunte cu Agricola
Cardaş, comisii judeţene şi subcomisii săteşti. Această instituţie de stat avea sediul la Chişinău.
(Vezi Fondul 110 din ANRM).
În rezultatul reformei agrare, raportul dintre proprietatea ţărănească şi marea proprietate
devine 91,5 % faţă de 8,5 %.
În Bucovina au fost expropriate circa 75 mii ha. Micile gospodării au sporit cu 28 % pe
seama marilor moşii, pe care reforma le-a redus la 250 ha pământ arabil.
Rezultatele şi importanţa reformei. Reforma agrară n-a putut rezolva problemele
fundamentale ale agriculturii din cauza insuficienţei de pământ expropriat, în raport cu densitatea
populaţiei şi deţinerea de către marii moşieri a unor suprafeţe mari de pământ arabil şi păduri, în
general, dar şi al suprafeţelor păstrate contrar legii. Atăt dispoziţiile legilor cât, mai ales,
manifestarea unor abuzuri în aplicarea lor, au permis menţinerea unor suprafeţe de sute şi chiar
mii de ha. Conform recesământului din 1930, existau încă un număr de 2700 exploatări agricole
cu suprafeţe de peste 500 ha, însumând 3.375.000 ha. În plus foştii proprietari au reuşit să-şi
păstreze cele mai fertile terenuri, situate mai aproape de localităţi. Nu toţi ţăranii au primit
suprafeţe în concordanţă cu normele stabilite, parcelate în mai multe locuri...
Oricare ar fi fost deficienţele lor , legile reformei agrare au realizat un masiv transfer de
pământ de la marii moşieri la micii proprietari. România s-a transformat dintr-o ţară a
latifundierilor într-o ţară a micilor proprietari.
Potrivit datelor statistice, au fost expropriate 6.008.097 ha (66 % din pământurile deţinute de
moşierime), dintre care 3.860.372 ha au fost distribuite în loturi individuale la ţărani, 991.697 au
devenit izlazuri comunale, 537.798 ha erau pentru păduri comunale (în Transilvania), iar 62.630
ha pentru înfiinţarea vetrelor de sat.
Prin legea păşunilor comunale din 1920 şi prin legile pentru reforma agrară s-au constituit
până în martie 1928 în total 1.287.000 ha păşuni noi.
Prin aplicarea reformei agrare au fost împroprietăriţi 1.393.353 capi de familie, adică 2 / 3 din
totalul celor îndreptăţiţi. Lotul mediu de împroprietărire a fost de 2,8 ha. Norma minimală
stabilită pentru o gospodărie constituind 6 ha în Basarabia, 5 în Vechiul Regat, 4 în
Transilvania, 2,5 în Bucovina. Între cei împroprităriţi s-au găsit 200.000ţărani din cadrul
naţionalităţilor onlocuitoare.
S-a realizat o masivă redistribuire a proprităţii agrare. Cel mai izbitor rezultat a fost astfel o
descreştere a numărului şi suprafeţelor marilor proprietari în favoarea gospodăriilor mici şi
mijlocii, consemnată de recesământul din 1930:

41
Întinderea exploatării Total exploatării Suprafaţa totală
agricole în ha agricole % %
0-5 74,95 28
5-10 17,10 20,04
10-20 5,5 11,95
20-50 1,7 7,77
50-100 0,37 4,53
100-200 0,17 3,95
200-500 0,13 6,66
Peste 500 0,8 17,8

Proprietăţile de până la 5 ha reprezentau circa 75 % din numărul gospodăriilor şi 28 % din

suprafaţa pământului arabil, cele de până la 10 ha circa 92 % din totalul gospodăriilor şi circa 48
% din suprafaţa totală. Marile moşii au fost în schimb reduse la suprafeţe variind între 100 şi 500
ha ( şi peste!), ele reprezentând 1,1 din numărul gospodăriilor şi circa 27 % din suprafaţa totală.
Predominante au devenit proprietăţile mai mici de 5 ha, care potrivit specialştilor vremii nu erau
viabile din punct de vedere economic. În ceea ce priveşte exploatarea sub 5 ha situaţia se
prezintă astfel:

Întinderea exploatării Total exploatării Suprafaţa totală

agricole în ha agricole % %
Sub 1 ha 18,6 1,6
1-3 ha 33,5 11,1
3-5 ha 22,8 15,3

Situaţia nu s-a schimbat esenţial de-a lungul perioadei interbelice. În 1941

proprietăţile(exploatările) agricole de până la 5 ha reprezentau 76,6 %, iar suprafaţa totală
deţinută de acestea era de 32,1 %. Până la 10 ha-93,6 %, din numărul gospodăriilor, iar suprafaţa
deţinută-57,9 %. Numărul gospodăriilor şi suprafaţa proprietăţilor mai mari de 100 ha s-a
micşorat, constând sub 0,4 % din numărul gospodăriilor şi 16,7 % din suprafaţă.
Conform recesământului din 1941, repartiţia proprietăţii agrare era următoarea:

Întinderea exploatării Numărul proprietăţilor Suprafaţa în %

agricole în ha agricole în % din total
Sub 1 ha 23,2 2,2
1-3 35,1 14,9
3-5 18,4 16,0
5-10 16,9 25,8
10-20 4,5 12,8
20-50 1,4 8,4
50-100 0,2 3,1
100-500 0,2 8,5
500-1000 sub 0,1 2,8

Peste 1000 ha sub 0,1 5,4

Dar schimbarea nu a adus prosperarea agriculturii, întrucât numeroase proprietăţi erau prea
mici pentru a fi economic viabile şi au continuat să fie reîmpărţite prin moştenire. La celălalt
capăt al scării continuau să existe marile proprietăţi. Deşi moşiile de mii de ha erau rare în
perioada interbelică, mulţi moşieri au reuşit să-şi păstreze proprietăţi considerabile. Nu numai că
au profitat de acea prevedere a reformei care rezerva proprietarului un maximum de 500 ha, dar
au putut să-şi menţină o cotă substanţială mai mare din păşunile şi pădurile lor în raport cu cea

42
fixată pentru terenurile agricole. Întrucât acestea jucaseră un rol vital în economia ţărănească,
neâncluderea lor în totalitate în procesul de expropriere a avut un efect negativ asupra a
numeroase gospodării ţărăneşti.
Legea din 1921 prevedea constituirea unor islazuri comunale, dar în 1927, totalitatea
pământului distribuit pentru a fi folosit ca păşuni comunale reprezenta doar 23 % din suprafaţa
totală a fâneţelor şi păşunilor naturale ale ţării.
În ceea ce priveşte pădurile, exproprierea lor şi constituirea de păduri comunale au fost iniţial
permise doar de legea pentru reforma agrară din Transilvania, dar în 1924 această prevedere a
fost extinsă la întreaga ţară. Totuşi, nici un guvern nu şi-a asumat resposabilitatea aplicării ei şi,
ca urmare, doar circa 12 % din totalul suprafeţelor împădurite au fost distribuite ţăranilor.
Aplicarea reformei agrare a lăsat mulţi ţărani nemulţumiţi. Un mare număr dintre aceştea,
între 30-35 la sută dintre cei 2.300.000 ţărani îndreptăţiţi să fie împroprietăriţi în 1921, nu au
primit, nimic. Aceşti ţărani ori au completat rândurile proletariatului rural, ori au fost forţaţi să
închirieze pământ de la moşieri.
Dar chiar acei ţărani care au beneficiat de reformă au fost nevoiţi să suporte întârzieri
prelungite şi costisitoare până şi-au obţinut terenurile alocate.
Lucrările tehnice ale reformei (măsurările moşiilor şi distribuirea loturilor) s-au desfăşurat
foarte încet. În 1927 doar aproximativ jumătate din moşiile care făceau obiectul exproprierii
fuseseră măsurate şi doar o parte relativ mică din acestea, în jur de 1.100.000 ha fusese parcelate
pentru a fi distribuite. Adesea, pentru a atenua frustrarea ţăranilor, s-a procedat la acordarea
provizorie de pământ. Asemenea practici au avut consecinţe negative: producţia a scăzut, întrucât
ţăranii nu se simţeau stimulaţi să realizeze lucrări de ameliorare.
Petru aceleaşi raţiuni-posesia nesigură-ţăranii obţineau cu greu împrumuturi.
Acestea(loturile temporare) erau, de asemenea, obiectul aşa-numitei arende forţate, o sumă
pe care o trebuiau s-o plătească guvernului până la obţinerea deplină a titlului de proprietate şi
care, până în 1931 nu a contat ca plată de răscumpărare. Alocarea către ţărani a pământului
expropriat nu se încheiase nici la începutul anilor’30.
Criza economică mondială, acţiunile pieţii şi activitatea asociaţiilor ţărăneşti au avut o
influenţă şi mai mare asupra structurii proprietăţii funciare. Asociaţiile rurale de cumpărare a
terenurilor, dominate de ţăranii prosperi au cumpărat suprafeţe considerabile de pământ de la
moşierii care mai rămăseseră. Ţăranii săraci, în condiţiile crizei şi din alte cauze,îşi vindeau
proprietăţile vecinilor mai avuţi.
În perioada 1930-1941 numărul gospodăriilor între 10-100 ha a scăzut de la 7,57 % la 6,1 din
totalul gospodăriilor, însă suprafaţa de pământ pe care o deţineau a crescut de la 24,25 % la 24,3.
Marii moşieri care mai rămăseseră foloseau în mai mare măsură maşinile agricole şi forţa de
muncă angajată, pentru a compensa pierderea mâinii de lucru ţărăneşti.
Cu timpul însă, s-a observat o reîntoarcere parţială la situaţia anterioară reformei-numită de
unii ,,neoiobăgistă”-întrucât din ce în ce mai mulţi ţărani au fost nevoiţi să închirieze pământ de
la moşieri, şi în felul acesta, au revenit la o stare de dependenţă economică.
Situaţia dată a fost nu numai o consecinţă a reformei agrare. La determinarea ei au mai
contribuit: -în special un spor rapid de populaţie; -fărâmiţarea gospodăriilor ţărăneşti prin
moştenire şi vânzări parţiale; -capriciile pieţei internaţionale; -dezvoltarea lentă a industriei
capabilă să prelucreze materia primă, să absorbe surplusul de braţe de muncă de la sate; -şi,
prioritâţile guvernului român. Proprietatea mijlocie a ieşit întărită în urma reformei, dar creşterea
demografică rapidă a antrenat din nou dispersarea loturilor ţărăneşti. Situaţia este asemănătoare
altor ţări din zonă. Fenomenul înstrăinării loturilor primite a fost puternic stimulat de legea
pentru libera circulaţie a loturilor dobândite prin legile de împroprietărire, din august 1929
(,,legea Mihalache”). Problema cea mai mare a ţărănimii o constituia faptul că nu deţinea
suprafeţe de pământ îndestulătoare, pentru a-şi avea existenţa asigurată. Numărul mare al
ţăranilor care şi-au pierdut pământurile şi mai ales fărâmiţarea excesivă a acestui au constituit
probleme grele pentru satul românesc.

43
 Deşi ţăranul era în sfârşit proprietar, arendaşul dispăruse, marii proprietari absenteişti şi
nepreocupaţi de pământ şi ei.
Reforma agrară n-a îmbunătăţit radical nivelul de trai al majorităţii ţăranilor. În primul rând,
aceasta nu a satisfăcut nevoia lor de pământ. Mulţi au rămas fără pământ, dar chiar cei care au
fost împroprietăriţi adesea nu au primit suficient pământpentru a-şi duce gospodăria la nivelul
promis de 5 ha. În plus, legile reformei prevedeau doar împărţirea de pământ. Ele nu asigurau
ţăranilor animale, unelte şi credite, toate acestea fiind esenţiale ca ţăranul să-şi lucreze terenul cu
oarecare perspectivă de succes. Aşa-numita clasă mijlocie sătească, formată din ţărani ce
deţineau între 10-50 ha, s-a consolidat, dat fiind că membrii ei şi-au mărit suprafaţa de teren
agricol deţinută şi au devenit mai activi şi mai influenţi din punct de vedere politic.
Dar, în general, majoritatea ţăranilor cu o gospodărie sub 3 ha: -făra capital şi inventar
agricol corespunzător; -fără suficiente cunoştinţe agrotehnice; -fără sprijinul statului; -cu o lege a
moştenirii care a divizat continuu pământul abia primit; -loviţi la numai câţiva după reformă de
marea criză economică, ţăranii proprietari s-au dovedit a fi mai proşti agricultori decât fusese
marii proprietari. Pe de altă parte, situaţia ţărănimii a fost afectată de: -obligaţiile mari impuse
pentru achitarea pământului primit prin reforma agrară, ţăranii fiind nevoiţi să se împrumute la
cămătari şi bănci, iar curând a apărut grava problemă a datoriilor agricole. Pentru a-şi plăti
datoriile ţăranii au fost nevoiţi să-şi vândă pământul cu care au fost împroprităriţi. În 1930-1934
problema conversiunii datoriilor agricole s-a aflat în centrul atenţiei partidelor politice şi
guvernelor, ea fiind rezolvată prin legea de conversiuni din aprilie 1934; -de creşterea taxelor şi
impozitelor; -de scăderea preţurilor la produsele agricole; -deşi reforma agrară fusese opera PNL,
guvernele liberale care au cârmuit între 1922 şi 1928, s-au dezinteresat practic de soarta
agriculturii, creditele acordate de BNR deşi s-au dublat către 1927, valoarea lor nu corespundea
necesităţilor.
Incapacitatea diverselor categorii de ţărani de a-şi îmbunătăţi nivelul de trai s-a datorat în
parte politicilor fiscale şi economice guvernamentale, care l-au împovărat greu pe ţăranul
obişnuit. Acesta trebuia să plătească numeroase taxe şi impozite la nivel local şi naţional, care-i
diminuau veniturile. În anul 1938, potrivit unor cercetări din epocă, impozitele pe proprietăţile
sub 3 ha s-au ridicat la 2 la sută din cheltuielele anuale pentru administrarea şi întreţinerea unei
gospodării în Bucovina, la 9 la sută în Muntenia, la 10 la sută în Moldova şi la 17 la sută în
Basarabia. Cu cât era mai mare proprietatea, cu atât devenea mai grea povara impozitelor. În
plus, guvernul a impus până în 1929 taxe foarte ridicate la exportul de cereale şi restricţii la
exportul de produse agricole.
Prăbuşirea preţurilor la produsele agricole după 1929 ( 1929=100, 1932=47,4 %, 1933=44,9
%, 1937=54,6 %) au pus capăt speranţelor acelor care au contat să rezolve toate problemele
agriculturii româneşti prin simpla împroprietărire a ţăranilor şi prin lichidarea marii proprietăţi.
Un alt aspect care a influenţat viaţa ţăranului român a fost acela al scăderii preţurilor la
produsele agricole şi urcarea la cele industriale. Potrivit unor estimări, preţurile reale ale
bunurilor industriale au crescut de trei ori faţă de preţul produselor agricole în intervalul 1913-
1940. Pentru ca să fie în măsură să cumpere 26 de articole industriale esenţiale, în 1913, ţăranul
trebuia să producă 264 kg de grâu sau 407 de porumb, dar, în 1939, aceste cifre erau de 689 şi
respectiv, 918. Consecinţele au fost atât în detrimentul ţăranului, cât şi al industriei. Cel dintâi se
lipsea de aceste articole şi înregistra un declin în nivelul său de trai, în timp ce numeroase
întreprinderi pierdeau o parte a pieţei lor. Mihai Manoilescu sintetiza situaţia în următoarele
cuvinte: ,,pământ bogat, utilaj sărac şi muncă rău plătită”. Productivitatea muncii în agricultură
era-potrivit aceluiaşi economist- de 22 ori mai mică decât în industrie.
Situaţia economică precară a determinat pe mulţi ţărani să-şi părăsească satul în căutare de
lucru la oraş. Numai că oraşul nu a putut absorbi decât o mică parte din forţa de muncă
disponibilă, astfel că în toată perioada interbelică- în România a existat o suprapopulaţie rurală, o
mâină de lucru foarte ieftină, care a constituit o frână în calea modernizării agriculturii.
Suprapopulaţia satelor determină, ca şi mai înainte, un slab interes pentru înzestrarea tehnică.

44
 Reforma agrară a avut consecinţe favorabile pentru viaţa economică, socială şi
politică a României, în general, a satului, în special. Ea a contribuit la îmbunătăţirea situaţiei
materiale a ţărănimii. Un ţăran împroprietărit câştiga de 2 ori mai mult decât unul care lucra prin
sistemul învoielelor agricole. O atestă şi noile construcţii din lumea satului, atât particulare, cât şi
publice(mai ales şcoli), creşterea numărului cetăţenilor care se racordau la condiţiile vieţii
moderne, din punct de vedere material şi spiritual, sporirea consumuli pe cap de locuitor la
anumite alimente, creşterea ştiinţei de carte. Are loc tansformarea satului patriarhal de înainte de
reformă. S-a mărit consumul producţiei industriale, satul devenind o piaţă în creştere pentru
anumite ramuri ale industriei. În 1937, potrivit unor estimări, agricultura consuma 20-25 de %
din producţia industrială. Se atestă o interdependenţă între dezvoltarea agriculturii, creşterea
nivelului de trai al sătenilor şi dezvoltarea unor industrii, încadrarea în acestea a forţei de muncă
disponibilizată din agricultură etc.
Totodată, prin reforma agrară s-a realizat unul dintre punctele cardinale cuprinse în rezoluţiile
de Unire, s-a înfăptuit un anumit echlibru în distribuţia proprietăţii agrare pe întreg teritoriul
Românie şi, implicit, o sudură a statului naţional român.
Problema agrară a continuat să rămână la ordinea zilei, deşi multe din datele ei s-au
schimbat, ca urmare a aplicării reformei agrare. La frământările interne multiple s-au adăugat
implicaţiile externe, izvorâte din ocuparea pieţei mondiale de câteva mari state cu o agricultură
avansată. România a pierdut locul fruntaş, pe care îl deţinuse înainte de primul război mondial,
în rândul ţărilor exportatoare de cereale, situaţie care s-a resimţit şi asupra finanţelor statului.
Problemele existente. Concluzii la reformă.
Politica agrară n-a prevăzut sau n-a realizat un ansamblu de măsuri menite să garanteze
economic gospodăria realizată sau completată prin reformă;
---să o ferească de exploatarea directă sau indirectă, a elementelor înstărite, a speculanţilor de la
sate şi oraşe;
---să limiteze consecinţele fiscalităţii excesive şi ale dobânzilor ridicate;
---,,foarfeca preţurilor”, insuficienţa creditului (s-au creat cu întârziere, în 1931 Creditul Agricol
Ipotecar al României şi, în 1937, Institutul Naţional de Credit Agricol.);
---Suprapopulaţia agricolă, fărâmiţarea loturilor;
---Nivelul tehnic scăzut;
---exploatarea exercitată de capitalul comercial au avut deasemenea consecinţele negative asupra
situaţiei unei mari părţi a aicultorilor;
---,,Ceea ce trebuie să reţinem, însă, -se spunea în Enciclopedia României-este chipul în care se
înfăţişează ţăranul ca vânzător al produselor sale. El este complet dezarmat în faţa
intermediarului. Nu poate avea rezistenţă la fixarea preţului, nici la predarea mărfii. Este, pe cât
se poate, spoleiat. Silit de lipsa de magazii şi de credit ca şi necesitatea plăţii impozitelor, ţăranul
trebuie să-şi vândă recolta de îndată ce aceasta este produsă. Productivitatea redusă şi calitatea
adesea inferioară a produselor agricole au fost iarăşi chestiuni cu care s-a confruntat satul
românesc şi întreaga economie a ţării. Criza economică din 1929-1933 a determinat o scădere
catastrofală a preţurilor produselor agricole, cu consecinţe grave asupra a numeroase gospodării
agricole şi asupra finanţelor ţării. Statul a trebuit să intervină adoptând măsuri în favoarea
ţărănimii (suspendarea execuţiilor silite şi conversiunea datoriilor agricole).
Anii’30 au adus o schimbare a politicii agrare oficiale; taxele vamale de export au fost
suprimate (1931), statul intervenind acum în mod activ pentru încurajarea exportului de cereale,
o politică necesară ţinând seama de acumularea stocurilor nevândute. Primele de export au ajuns
în 1931 / 1932 la 10.000 lei de vagonde grâu exportat, la 13.000 lei de vagon de faină,
cheltuielele fiind apoi recuperate prin taxe pe pâine. În anii 1933/34 statul a efectuat cumpărări
masive de cereale pentru a menţine preţul, iar după 1935 a introdus şi un preţ minimal de
cumpărare a produselor agricole, garantând astfel un venit stabil producătorilor. În 1937, an în
care 75 de % din proprietăţile ţărăneşti ajunseseră să aibă sub 5 ha, s-a adoptat şi legea privind
organizarea şi încurajarea agriculturii, ale cărei prevederi erau îndreptate tocmai împotriva
pulverizării proprietăţii create prin împroprietărire. Toate aceste măsuri, la care trebuie adăugat şi

45
subitul interes al Germaniei pentru produsele agricole româneşti, cumpărate şi stocate în vederea
războiului, au făcut ca ultimii ani ai epocii interbelice să fie, pentru agricultură, ani de progres.

Dezvoltarea şi starea generală a agriculturii

După reformă agricultura a cunoscut 3 etape.
PRIMA ETAPĂ, de până la 1928, a fost o perioadă de refacere lentă, după pustiirea provocată de
război şi ocupaţie. Situaţia a fost absolut disperată între 1919 şi 1921, exact momentul când se
pregătea o vastă reformă agrară. Suprafaţa de pământ cultivată (ţinând seama de schimbările de
frontieră postbelice) a scăzut cu circa 40 % de la 13,7 mln. ha, media între 1911-1915, la 8,3
mln. ha în 1919-1920, fiind urmată de o scădere drastică a producţiei. La cele 5 cereale
principale (grâu, porumb, secară, orz şi ovăz), producţia din anul 1922 a fost doar circa 2 / 3 din
media anilor 1911-1915. O descreştere severă a avut loc şi în privinţa numărului animalelor. În
1919, erau 1,860 mln. capete de cornute mari, faţă de 2,94 mln. în 1916. Cu toate că în 1921
numărul lor a fost în creştere, lipsa de animale de povară a rămas critică şi a încetenit refacerea
agriculturii. Economia în întregul ei a avut de suferit, dat fiind că agricultura nu a putut contribui
precumpănitor, aşa cum o făcuse înainte, la exporturile ţării. Spre deosebire de situaţia de
dinainte de război, în 1919 a fost necesar importul unei cantităţi de 220.000 t. cereale. Chiar în
1921, la trei ani după încheierea războiului, exporturile ţării ajunseseră doar la 3 / 5 din nivelul
antibelic.
După depăşirea consecinţelor războiului şi paralel cu aplicarea reformei agrare, se constată o
creştere a suprafeţelor cultivate, de la aproape 10 mln. ha în 1921 la 13.011.000 ha în 1929. După
o serie de oscilaţii, punctul maxim este înregistrat în 1936 cu 13.940.400 ha.
Neputându-şi procura unelte moderne şi maşini agricole corespunzătoare, fără capital, cu
slabe cunoştinţe agrotehnice, cu un slab sprijin din partea statului, practicând o agricultură pe
loturi mici, cu mijloace rudimentare, ţărănimea n-a putut asigura o creştere a producţiei la ha.
Din contra, s-a înregistrat, mai ales în primii ani de după reforma agrară, o scădere a
productivităţii, aşa cum demonstrează următoarele date statistice:

Anii Producţia medie în chintale

Grâu Porumb
1913-1915 12,2 13,7
1921 8,6 8,1
1922 9,5 8,9
1923 10,3 11,3
1924 6,1 10,6
1934 6,8 9,4
1936 10,2 10,7
După cum se poate observa, producţia a scăzut dramatic, în 1924 ajungând la jumătate din
media anilor 1911-1915. Producţia de cereale a ţării nu a atins nivelul antebelic decât în 1929.
Conform altor surse Productivitatea agriculturii‚ ţărăneşti a rămas scăzută. Producţia de
grâu între 1928-1932 a fost de 9,5 chintale la ha, cea mai joasă din toate ţările din Europa de
Sud-Est, cu excepţia Greciei. Producţia de porumb a fost întrucâtva mai bună, dar deasemenea
joasă, dacă este să o comparăm cu a altor ţări din regiune. Situaţia nu s-a îmbunătăţit substanţial
în anii’30, întrucât producţia de grâu, porumb, orz şi ovăz la ha a fost mai mică în 1934-1938
decât fusese în 1906-1910. Conform altor surse Producţia medie la ha a crescut spre sfârşitul
anilor’30. Cea de grâu, de pildă variind de la regiune la regiune, ajungând la 1450 kg (1938) în
Basarabia, la între 1600-2542 kg în Muntenia, la între 1600-2000 în Transilvania şi între 2000-
2750 în Moldova. Cauzele erau multiple. Pe lângă cele deja enumărate, probabil cea mai
importantă ţinea de metodele primitive de cultivare a pământului, agrotehnica joasă: -semănatul
cu mâina; -aratul superficial; -lipsa de îngrăşeminte; -proasta rotaţie a culturilor; -nerealizarea
grăpatului şi plivitului.

46
 O altă parte a problemei o reprezenta calitatea animalelor de povară, ce s-a deteriorat în
perioada interbelică. Totalul animalelor de povară a scăzut chiar cu peste un milion de capete în
această perioadă, date fiind hrana proastă, grajdurile necorespunzătoare şi folosirea lor în exces.
Numărul mare de boi folosiţi este un indiciu al caracterului extensiv al agriculturii, în timp ce
sporirea numărului de cai, în cazul gospodăriilor mici, în care veniturile agricole erau scăzute,
arată tendinţa proprietarilor acestora de a se angaja în activităţi neagricole, în special în cărăuşie,
pentru a-şi suplimenta veniturile.
Maşinile necorespunzătoare de care dispuneau micii cultivatori erau doar o parte a
problemei. Cantitatea de maşini şi unelte agricole a crescut, dar repartiţia lor era inegală. Masa
de ţărani săraci era nevoită, ca de obicei, să se descurce cu unelte învechite sau chiar fără acestea.
Dar şi pe proprietăţile mai mari, numărul maşinilor moderne, precum tractoarele, era mult sub
necesar. În 1927, în gospodăriile de peste 50 ha revenea doar un singur tractor la fiecare 863 ha
de pământ arabil. Numărul tractoarelor a crescut de la 3257 (1927) la 5732 (1939), al maşinilor
de treerat de la 12.779 (1927) la 18.828 (1939).
Agricultura pe fâşii, pe care reformele au ignorat-o, s-a dovedit deosebit de dăunătoare, atât
în privinţa risipirii pământului, cât şi a energiei umane. Recesământul agricol din 1941 a arătat că
mărimea medie a gospodăriilor era de 4,5 ha şi că media numărului loturilor separate pe
gospodărie era de cinci. Loturile erau uneori lungi de 125-150 m. şi doar 3-6 m. lăţime. O
asemenea configuraţie împiedica ţăranul să folosească maşini moderne, chiar dacă şi-ar fi putut
permite acest lucru, şi-l obliga să parcurgă distanţe mari între loturi şi să menţină necesarele, dar
risipitoarele, poteci între numeroasele fâşii de pământ.
A DOUA ETAPĂ. Refacerea agriculturii la sf. anilor’20 a fost întreruptă brusc de criza
economică mondială, ce a început să afecteze România în 1929, provocând o scădere constantă a
preţurilor la cereale, până la punctul cel mai scăzut în 1934. După aceea, preţurile agricole au
crescut, întrecând chiar nivelul anului 1934, dar ele nu au mai reprezentat acelaşi nivel al puterii
de cumpărare. Totuşi, în perioada crizei agrare, suprafaţa totală de teren cultivat a întrecut media
anuală a perioadei 1925-1929. Principala excepţie o constituia grâul. Suprafaţa cultivată cu grâu
a cunoscut un declin important, pentru că acesta era cereala principală la export şi, ca atare,
deosebit de sensibilă la condiţiile pieţei internaţionale. În schimb, s-a extins cultivarea
porumbului, pentru că acesta era cultivat de micii gospodari, care încercau cu disperare să
compenseze căderea preţurilor de pe piaţa indigenă prin creşterea producţiei principalului articol
din alimentaţia lor. Acestor ţărani li s-a datorat usoara creştere a suprafeţei cultivate cu in şi
cânepă, întrucât se reîntorseseră la meşteşugurile casnice, pentru a-şi asigura îmbrăcămintea şi
alte articole pe care nu-şi puteau permite să le cumpere. Lovind în industria românească şi, prin
aceasta, reducând folosirea materiilor prime, depresiunea a accentuat criza din agricultură.
Efectele acesteia arată că satul şi oraşul deveniseră din ce în ce mai dependente unul de altul.
Micşorarea cererii de materie primă din partea filaturilor a fabricilor de alcool, de zahăr, de ulei
vegetal, textile şi pielărie a provocat o reducere drastică a veniturilor ţăranilor. Căderea
producţiei industriale şi închiderea fabricilor s-a dovedit în timp dezastruoasă pentru miile de
gospodării ţărăneşti ce depinseseră de lucrul în fabrică pentru a-şi suplimenta modestele venituri
agricole. Şomajul de la oraşe i-a afectat pe cei de la ţară prin reducerea cererii de alimente.
Adevărata natură a structurii agrare a României-agricultura ţărănească, ceea ce însemna
agricultură făcută de familiile ţărăneşti pe proprietăţile lor-a fost cauza fundamentală a crizei
agrare. Această agricultură era neeconomică sub raportul organizării, primitivă ca metode şi
împovărată de suprapopulare şi datorii. Mai devreme sau mai târziu toţi reformatorii au
descoperit că aceste deficienţe erau atât de strâns interconectate, încât nu putea să separe cauzele
de efecte.
Agricultura ţărănească era extensivă şi se baza pe cultivarea cerealelor, în special a
porumbului şi a grâului. Producţia de grâu pentru piaţă, obţinută în gospodăriile ţărăneşti,
caracteristică pentru agricultura românească începănd cu prima jumătate a sec. XIX, fusese
consolidată de reformele agrare de după război.

47
 Legile reformei nu au afectat nici ele în mod drastic axarea agriculturii româneşti pe
producţia de cereale, deşi era evidentă tendinţa diferitelor categoii de ţărani de a diversifica
culturile. Cu toate acestea, agricultura românească continua să aibă un caracter predominant
cerealier. În anul 1936 suprafaţa cultivată cu cereale a ocupat 83,28 % din întreaga suprafaţă
arabilă. Din această suprafaţă arabilă porumbul ocupa 37,73, grâul -24,62 %, orzul -11,55 %,
ovăzul -5,77 %, secara -3,02 %. În 1939 cerealele acopereau 83,5 la sută din totalul pământuli
arabil, în comparaţie cu 84,7% în 1927. În Basarabia în 1936 grâul acoperea 86 % din
suprafaţa arabilă.
Multor observatori li s-a părut că această concentrare asupra cerealelor era nepotrivită pentru
mica gospodărie ţărănească. În primul rând, dat fiind că -a descurajat creşterea animalelor,
principala sursă de îngrăşeminte în agricultura ţărănească. -Cultura cerealelor a îngrădit şi
dezvoltarea grădinăritului şi cultivarea plantelor industriale, mari consumatoare de substanţe
nutritive din sol. –Aceasta a împiedicat, de asemenea, diversificarea culturilor, care ar fi dus la o
folosire mai intensivă a mâinii de lucru şi ar fi uşurat astfel povara suprapopulaţiei la ţară.
Suprafeţele ocupate de plante alimentare au crescut fiind în 1936 cu 35 % mai mare decât în
1921 şi ca urmare a extinderii suprafeţelor cu mazăre, fasole şi varză. Unele plante alimentare se
cultivau şi intercalate, ajungând să cuprindă aproape 25 % din suprafaţa cu porumb. După
cereale şi culturile cu plante alimentare, locul al treilea era deţiut de plantele industriale( în mod
deosebit prin creşterea considerabilă a suprafeţelor cultivate cu floarea soarelui).
O problemă aparent insolubilă în agricultură era subfolosirea forţei de muncă disponibile. De
pildă, populaţia activă în agricultură între 1927-1932, care număra 9,9 mln. de persoane, era
capabilă de 1.865.100.000 zile de muncă, dar de fapt nu executa decât 814.400.000, sau 44 % din
potenţialul său. Dacă se au în vedere zilele folosite pentru îndeplinirea altor obligaţii în
gospodăria ţărănească, de exemplu, cărăuşia şi mersul pe jos la şi de la câmp, energia totală
cheltuită nu depăşea probabil 55 la sută din disponibil.
Cultivarea pământului cerea un mare volum de muncă şi un uriaş consum de energie. Ea se
desfăşura în funcţie de ciclul culturilor-semănat, prăşit, secerat, cosit, recoltat-în lunile martie-
noiembrie, după care urma hibernarea din decembrie-februarie.
Relaţia dintre populaţia agricolă şi suprafaţa de teren arabil oferea un alt exemplu concludent
al neîncetatei presiuni demografice: în 1930, densitatea populaţiei era de 112 locuitori pe km2,
foarte înaltă după stnadardele europene, dar tipică pentru zonele mai puţin dezvoltateale Europei
Răsăritene. Situaţia s-a înrăutăţit în anii’30, ajungându-se la 116 loc/km2. Fragmentarea continuă
a proprietăţilor ţărăneşti a exacerbat problemele suprapopulaţiei, reducând capacitatea acestor
loturi, din ce în ce mai mici, de a asigura cele necesare gospodăriilor respective.
În consecinţă, mulţi ţărani pur şi simplu au abandonat agricultura, dat fiind că neîncetata
fragmentare a gospodăriilor, lipsa de credite şi ratele înalte ale dobânzilor distruseseră
viabilitatea economică a gospodăriilor.
Rolul agriculturii în economia ţării. Agricultura a rămas principala ramură a economiei
naţionale. Doar preţul scăzut al mâinii de lucru făcea ca indicele de creştere să rămână totuşi la
nivelul celui mondial. În perioada interbelică România ocupa locul 5 în lume sub raportul
producţiei agricole totale şi continua să fie un mare exportator de cereale, cum fusese şi mai
înainte. Producţia globală de cereale a crescut de la 7,1 mln. tone la 13,6 mln. tone în 1929
(nivelul maxim din perioada interbelică). România se afla pe primul loc în Europa şi pe locul
cinci în lume la producţia totală de porumb, pe locu al patrulea din Europa şi pe locul al zecelea
de pe glob la producţia de grâu, pe locul întâi în lume la producţia de floarea soarelui.
România era una din cele mai de seamă ţări producătoare oleaginoase. De asemenea, era a
şasea ţară pomicolă din Europa şi a patra sau a cincea ţară viticolă din lume.
Ion BULEI. Agricultura şi silvicultura aveau o pondere de 30,1 % şi respectiv 38,1 % (1938)
din venitul naţional şi erau capabile să hrăneasă populaţia ţării şi să asigure totodată, la export, în
acelaşi timp însemnate cantităţi de grâu şi produse lemnoase.
V. GEORGESU. Deşi speranţele puse în restructurarea relaţiilor agrare la 1921 nu fuseseră
nici pe departe împlinite, agricultura, care avea o pondere de 54,9 % (1937) din venitul naţional

48
total, reprezenta totuşi o însemnată avuţie naţională pe cale de dezvoltare, capabilă nu numai să
hrănească populaţia, dar şi să exporte însemnate cantităţi de cereale.
ION AGRIGOROAIEI. Agricultura a continuat să rămână ramura predominantă a economiei
naţionale, dar ponderea industriei a crescut. În timp ce în 1912-1913 industria participa cu 19,6
% din venitul naţional, în 1929 cu 22 %, iar în 1938 cu 30,8 %, agricultura acoperea în acest an
41 %. Conform altei statistici, în care agricultura era împreună cu silvicultura, iar industria
împreună cu meseriile, primele două acopereau 51 %, iar celalte două, 49 % din producţia
materială totală a anului 1937. Oricum, ca pondere totală, la nici un indicator, industria nu a
reuşit să depăşească agricultura. Dezvoltarea mai mare a industriei faţă de agricultură a creat
doar o stare de egalitate aproximativă între cele două importante ramuri şi o structură a
consumului relativ diferită în favoarea producţiei industriale, cu consecinţe pozitive asupra
economiei naţionale şi asupra nivelului material al populaţiei.
Deşi mai lente şi mai puţin evidente, progresele în domeniul agriculturiinu pot fi negate.
După ce se referea la o serie întreagă de greutăţi şi neîmpliniri din acest domeniu, G. Ionescu-
Siseşti scria în 1939 ,,condiţiile obiective de dezvoltare ale agriculturii noastre sunt favorabile.
Clima, solul, însuşirile poporului nostru cuprind un mare potenţial de dezvoltare. Acţiunea
desfăşurată de organizaţiile răspunzătoare de progresul agriculturii nu a rămas fără rezultat.
Producţia noastră agricolă se găseşte pe o linie ascendentă. Suprafeţele cultivate cresc an de an.
Producţia la ha are o tendinţă de creştere, calitatea e din an în an mai bună. Numărul animalelor
sporeşte”.
Agricultura Basarabiei. Factori. După Unire, când în România industria tindea să ocupe un
loc egal cu cel al agriculturii, Basarabia şi-a păstrat caracterul agricol preponderent-un rezultat
firesc al specializării timp de secole, prin aşezarea sa geografică între Dunăre, Nistru şi Prut, prin
natura solului fertil şi a climatului, pecum şi a experienţei acumulate din generaţie în generaţie
de către ţăranii acestui ţinut. Asupra caracterului dezvoltării economice a influenţat şi politica
economică colonială a guvernului ţarist până la 1917, dar şi a administraţiei româneşti în
perioada interbelică. Reforma agrară a satisfăcut cerinţele minime ale majorităţii populaţiei
săteşti, ,,asigurând întrucâtva condiţii de viaţă mai bune pentru sute de mii ţărani, salvând de la
ruină completă multe mari proprietăţi, asigurând susţinere materială şi o anumită bază socială
statului român”. Situaţia şi posibilităţile economice ale gospodăriilor ţărăneşti din anii ’20-’30 nu
trebuie puse numai în dependenţă de reforma agrară. De asemenea este necesar să se ia în
consideraţie şi alţi factori, precum izolarea economică a Basarabiei la hotarele de est şi drept
rezultat lipsa unor pieţe convenabile de desfacere a produselor agricole, tarifurile înalte de
transport, distanţa mare până la centrele urbane din ţară.
În primii ani după Unire agricultura din Basarabia se afla într-o situaţie grea, nu numai ca o
consecinţă a primului război mondial, dar şi ca reuzltat al procesului de tranziţie în urma
reformei agrare, de la agricultura mare, moşierească, cu caracter marfar la agricultura bazată pe
gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii. Această situaţia a necesitat o reorientare radicală în
metodele de cultivare a pământului, în relaţiile de piaţă, în relaţiile dintre producători şi stat.
Un alt factor care a influenţat negativ asupra dezvoltării agriculturii şi a situaţiei
gospodăriilor ţărăneşti, în general, a fost întreruperea legăturilor comerciale cu regiunile din
fosta metropolă. A fost necesară nu numai o perioadă de refacere a agriculturii pentru depăşirea
ruinei postbelice, dar şi de tranziţie spre stabilirea unor relaţii incipiente cu piaţa din Vechiul
Regat şi provinciile unite. În condiţiile când şi restul României se caracteriza printr-o
specializare agricolă identică cu cea a Basarabiei, piaţa panromânească s-a dovedit mai puţin
avantajoasă decât cele de până la primul război mondial.
Agricultura ţinutului dintre Prut şi Nistru, situaţia maselor ţărăneşti a fost influenţată puternic
şi de o serie de fenomene economice generale caracteristice întregii ţări, precum deprecierea
valutei naţionale în urma emisiunilor dedupă război ale BNR în scopul unificării monetare a
provinciilor nou unite, datoriile externe ale României care erau în permanentă creştere. Un alt
factor care a influenţat dezvoltarea agriculturii l-a constituit politica economică a statului, care a
fost dominată şi s-a bazat în epocă pe principiile liberale ale doctrinei ,,prin noi înşine”, de

49
încurajare a industriei naţionale, prin care se menţinea decalajul exagerat dintre preţurile la
mărfurile industriale şi cele la produsele agricole. Această ,,foarfecă a preţurilor” lovea în primul
rând în populaţia rurală agricolă, care predomina în Basarabia. În mod dezastruos s-au răsfrânt şi
datoriile pe care trebuiau să le achite ţăranii pentru pământul primit în urma reformei agrare. La
promulgarea legii conversiunii sau a lichidării datoriilor agricole în aprilie 1934, volumul
datoriilor agricole din Basarabia se ridica la suma de 3.503.522.473 lei, din care o cotă de
2.536.910.717 lei apăsa asupra proprietăţii mici, sub 10 ha de pământ. Acestea influenţând la
rândul lor asupra înzestrării cu animale de tracţiune, tehnică şi inventar agricol al gospodăriilor
ţărăneşti, material semincer, lipsa investiţiilor ş.a.
În Basarabia de nord se aflau cele mai puţine vite de muncă-13,3 capete la 100 ha, media pe
ţară fiind de 21,1 capete/100 ha.Tot aici era cel mai mic număr de boi de muncă din ţară-1,8/100
ha. Din cauza preţurilor mari maşinile agricole erau o raritate. Deşi în anii’30 au fost deschise în
judeţele Cetatea Albă şi Cahul unele întreprinderi pentru producerea batozelor, semănătorilor,
vânturătorilor, cultivatoarelor etc. ele nu au schimbat în mod radical situaţia din Basarabia. Spre
exemplu, situaţia repartizării tractoarelor pe regiuni în perioada 1927-1935 era următoarea:
Basarabia de sud în 1927-74 tractoare, în 1935-181, în Basarabia de nord respectiv 178 şi 180. În
aceste condiţii agricultura Basarabiei a depins în totalmente de capriciile naturii, care nu
întotdeauna au fost favorabile în toate zonele ţinutului, mai ales în stepa Bugeacului.
În ajunul Unirii situaţia repartizării fondului funciar era următoarea: Pămâm cultivabil-
2.742.022 ha; Fâneţe-75.845 ha; Păşuni-457.596; Vii, livezi-18.071; Păduri-253.431 ha;
Necultivabil, drumuri-824.720 ha. Astfel, 68 % din întreaga întindere era arabilă, în vreme ce 12
% constituiau păşuni şi fâneţe. Mâna de lucru ocupată în agricultură era foarte numeroasă;
potrivit datelor statistice, 85 % din populaţia Basarabiei locuia în mediul rural.
O trăsătură caracteristică a evoluţiei agriculturii era extinderea suprafeţelor cultivate cu
cereale. Datele statistice indică pentru anii 20-30 o lărgire a terenurilor cultivate cu cereale de la
51,3 % din suprafaţa regiunii în 1921 până la 58,5 % în 1939. Principalele cereale cultivate în
Basarabia erau grâul, porumbul, orzul, meiul şi ovăzul. Pentru anii 1920-1921, la aceste culturi,
producţia a fost următoarea: grâu pe o suprafaţă de 571.083 ha o producţie de 3.163.677
centnere; porumb pe o suprafaţă de de 713.572 ha o producţie de 7.098.708 centnere; orz, la o
suprafaţă de 751.546 ha, o producţie de 4.139.824 centenere.
În anul 1938, recolta de cereale în cele nouă judeţe ale Basarabiei a fost de 34.434 vagoane
de grâu, 11.879 vagoane de secară, 22.909 vagoane de orz, 2.126 vagoane de ovăz şi circa
200.000 vagoane de porumb. Cultura grâului a progresat mai ales datorită concursului dat de
guvern pentru mărirea suprafeţelor însemânţate şi pentru valorificarea produselor. A scăzut însă
producţia medie la hectar la porumb şi orz.
Din punct de vedere agricol Basarabia se împărţea în două zone mari: Basarabia de Sud şi
Basarabia de Nord. Dintre culturile agricole în sudul Basarabiei rolul principal îl avea orzul.
Grâul şi porumbul aveau pretutindeni aproximativ aceeaşi importanţă. Faţă de perioada de până
la Unire a avut loc o creştere a suprafeţei însemânţate cu porumb, a sporit cota-parte a acestei
culturi în totalul suprafeţelor arabile. Cultura porumbului era folosită în gospodăriile ţărăneşti
pentru hrana familiei şi pentru furaj, iar în marile proprietăţi constituia baza lărgirii crescătoriilor
de vite.
A fost încurajată, în Basarabia, cultura plantelor industriale ca: inul, cânepa şi bumbacul. S-a
cultivat tutunul în regiunile de nord-est, care a dat roade bogate.
În agricultura Basarabiei şi în general, în economia ei, viticultura şi pomicultura deţineau un
loc de prim ordin. Se distingeau trei regiuni pomicole. 1) Regiunea Hotinului unde predominau
prunul, mărul, nucul, cireşul. 2) Regiunea ,,Codrului” unde în afară de meri, în cantităţi mari se
cultiva nucul şi prunul. Numărul pomilor din acest ţinut se apropia la 3 mln. 3) Regiunea
inundabilă a Nistrului, numită ,,California României”. În această parte erau aproape 2 mln de
pomi, dintre care merii ocupau 37 %. Oraşul Tighina era centrul unde se făceau cumpărări de
fructe importate de firme germane şi cehoslovace.

50
 Însă, ca urmare a Unirii Basarabiei cu România şi închiderea graniţei cu Rusia Sovietică s-a
produs în primii o dezorientare generală în procesul valorificării fructelor. Din lipsa pieţelor de
desfacere au avut de suferit nu numai producătorii, ci şi plantaţiile de livezi care devenind
nerentabile au fost lăsate, în mare parte, în paragină. Realizarea reformei agrare de asemenea a
influenţat negativ dezvoltarea acestei ramuri. Numai la mijlocul anilor 30’, odată cu recâştigarea
unor noi pieţe de desfacere din Europa şi a preţurilor convenabile, regiunea Nistrului a devenit
din punct de vedere economic una din cele mai prospere regiuni ale ţării. Exportul de fructe şi
struguri ajungea până la un sfert din exportul României întregi. În anii cu recolte abundente se
produceau până la 4000 vagoane de fructe, din care cea mai mare parte era destinată exportului.
Înainte de Unire, viticultura cunoştea o mare dezvoltare. După războiul mondial producătorii
şi-au pierdut vechile pieţe de desfacere. Această ramură ocupa un loc mai important în economia
Basarabiei decât în celelalte provincii româneşti. Cantitatea totală de vin obţinută în 1919 era de
5.066.687 litri. Statul român s-a preocupat de obţinerea unor pieţe de desfacere pentru producţia
viticultorilor basarabeni. Dar în anul 1926, Basarabia a suportat o grea lovitură, pierzând piaţa
poloneză, ca urmare a războiului vamal dintre România şi Polonia. Guvernul român a ridicat taxa
de import la cărbunele polonez, iar guvernul polonez a răspuns cu ridicarea taxelor de import la
importul de struguri şi vin, fapt ce a lovit în viticultura Basarabiei, deoarece Polonia era cea mai
mare piaţă de desfacere basarabeană. Pierderile suportate de această ramură se estimau în
Basarabia la 2,5 mlrd. lei. Găsirea unor pieţe de desfacere pentru vinul şi strugurii basarabeni a
rămas o problemă stringentă.
Criza în această ramură s-a manifestat mai ales în anii 1934-1938 prin reducerea suprafeţei
de vii altoite şi vii indigene nealtoite, scăderea bruscă a preţurilor strugurilor şi vinului
basarabean.
Statul român a întreprins măsuri în anii’30 pentru a lărgi suprafeţele cultivate cu viţă de vie
altoită impunând anumite interdicţii pentru gospodăriile proprietare de hibrizi. În multe cazuri s-
a ajuns chiar la sechestrarea plantaţiilor şi defrişarea lor. Această politică corespundea intereselor
marilor proprietari de plantaţii de vii, fiind concomitent o orientare la standardele europene ce
trebuia să contribuie la sporirea exportului de vinuri.
În pofida acestei situaţii, Basarabia rămânea un producător mare de struguri. În anii 1924-
1939 producţia medie anuală constituia 226,7 mii tone.În anul 1938, Basarabia dispunea de o
producţie de 1500-2000 vagoane de vin pentru export.
În 1937 situaţia suprafeţelor de vie era următoarea:
Judeţul Viţă americană Indigenă Hibrid Americană Suprafaţa totală
ha ha ha ha ha
Hotin 68 105 714 5 893
Soroca 521 94 4.381 12 5.012
Bălţi 828 36 7.622 2 8.490
Orhei 3.291 443 10.919 -- 14.654
Lăpuşna 5.534 951 16.675 961 21.122
Tighina 2.405 196 16.884 18 19.505
Cetatea Albă 2.942 2.201 15.737 146 20.629
Cahul 1.790 130 9.652 34 11658
Ismail 1.898 670 5.674 360 8.618
------------------------------------------------------------------------------------------
Basarabia 15.881 4880 88.262 1.556 110.581
Concluziile se impun după judeţe suprafaţa totală, după sorturile de poamă, totalul pe
întreaga Basarabie.
În agricultura Basarabiei un loc foarte important îl ocupa zootehnia. Sub influenţa dezvoltării
agriculturii şi a schimbării raportului între cele două elemente agricole-arătură şi păşune-a suferit
modificări şi creşterea vitelor, atât în sensul organizării, cât şi în privinţa numărului de animale.
Şeptelul de animale din Basarabia în 1921 era pe specii: cai-428.263 (inclusiv maximal jud.
Cetatea Albă-78.994, minimal-jud. Cahul-29.466); boi-662.080 (max. jud. Cetatea Albă-104.012,

51
min. jud. Ismail-35.864); oi-2.180.363 (max. jud Tigina-351.812, min. jud. Cetatea Albă-
33.032); capre-19.019 (max. jud. Chişinău-3413, min. jud. Cetatea Albă-662); porci-473.144
(max. jud Cetatea Albă-72.333, min. jud. Cahul-37.333). Această ramură era subordonată
agriculturii cerealiere cu scopul de a-i furniza, în primul rând, forţa de tracţiune. Or numărul
cailor şi boilor era de peste 1.090.000 capete.
În perioada interbelică s-a observat o tendinţă spre promovarea raselor de mare randament,
dar acţiunea de ameliorare a raselor nu s-a făcut după un program clar. Totuşi, existau crescătorii
prospere de cai, boi, oi şi porci.
În 1937 în Basarabia existau aproximativ 436.000 cai, 462.000 boi, 336.000 porci, 1.976.000
oi.
În ţinutul ditre Nistru şi Prut tradiţional se creşteau viermii de mătase, mai ales în Tighina,
Cetatea Albă, Ismail şi Cahul. După război, cultura viermilor de mătase s-a diminuat.
O altă sursă de venituri o reprezenta pescuitul. Limanul Nistrului, numeroasele lacuri din
Bugeac, precum şi coasta Mării Negre constituiau zone foarte bogate în peşte. Centrul
pisciculturii din Basarabia era Vâlcovul.
În ansamblu, agricultura furniza materia primă industriei şi producţiei pentru comerţ, asigura
populaţia cu majoritatea produselor alimentare. Întreaga viaţă economică a Basarabiei era strâns
legată şi se baza pe agricultură. Faţă de celelalte provincii româneşti, Basarabia ocupa primul loc
la cultura plantelor, fructelor şi viţei de vie. Agricultura a constituit, în toată perioada interbelică,
principala sa sursă de existenţă şi de venituri. Fără a depăşi un cadru extensiv de dezvoltare,
această ramură a cunoscut, totuşi, un progres notabil.

Dezvoltarea industriei româneşti în anii 1918-1940.

Războiul provocase distrugeri enorme în industrie şi dezorganizase aproape totalmente
producţia, dar cu toate acestea, refacerea în anii ’20 a fost rapidă şi substanţială. Ea se datorează
în mare măsură liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a deceniului şi care şi-
au pus considerabile puteri politice şi economice în slujba industrializării.
Alipirea noilor provincii, în special a Transilvaniei şi Banatului, a sporit semnificativ
capacitatea productivă a vechiului Regat, cea dintâi în domeniul ceramicii, industriei lemnului,
energiei electrice şi metalurgiei, cea de-a doua, în industria metalurgică şi textilă.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, industria a reprezentat sectorul cel mai
dinamic al activităţii economice. Dinamismul anilor ’20 este sugerat de creşterea numărului de
întreprinderi de tot felul, de la 86.000 în 1918 la 273.000 în 1930, şi de creşterea producţiei între
1924-1928, în minerit cu 189 la sută şi în producţia bunurilor manufacturiere cu 188 la sută.
Dezvoltarea industriei petrolului, care a fost stimulată de investiţiile substanţiale de capital, în
special străin, a fost spectaculoasă. Producţia s crescut de la 968 mii tone în 1918 la 5,8 mln.
tone în 1930, plasând România pe locul VI printre producătorii mondiali. Industria metalurgică a
cunoscut o creştere impresionantă, întrucât producţia de oţel a crescut de la 38.000 t. în 1925 la
144.000 în 1928. România ocupa locul al doilea în Europa după extracţia aurului (5.355 kg în
1937) după Suedia; acelaşi loc (după URSS) la extracţia de gaze (256.491.042 m3 în 1937).
Au intrat în funcţiune mari conglomerate industriale, dotate cu o tehnologie avansată,
capabilă să producă enormă varietate de bunuri. Uzinele Malaxa din Bucureşti, specializate în
producţia de oţei, muniţii, motoare, instrumente de precizie, numeroase alte produse, şi Industria
Aeronautică Română din Braşov, care producea toate componentele de avion, sunt exemple ale
tipului de complexe industriale care se născuse după război.
Rata de creştere a industriei a fost de 5,3 % între 1920-1929, de 3,4 între 1929-1938. Această
cifră mai scăzută se explică în primul rând prin criza economică, dacă luăm în consideraţie însă
numai perioada 1933-1938, atunci rata creşterii a fost de 6,2. Industria României a fost una
dintre cele mai dinamice din Europa, fapt semnificativ chiar dacă el se explică, în primul rând,
prin nivelul scăzut în comparaţie cu principalele state occidentale.

52
 Deşi numai 10,2 % din totalul populaţiei active era ocupată în industrie, partea industriei era
în 1929 de 34,6 % din produsul social total, de 22,9 % din venitul naţional. Industria participa în
1912-1913 cu 19,6 % din venitul naţional, 1929-22 %, iar în 1938 cu 30,8 %.
Pe regiuni, valoarea producţiei industriale era în 1926 de 20.331 mln. lei în vechiul Regat, de
19.133 mln. lei în Banat şi Transilvania, de 3246 mln. lei în Bucovina şi de !!!! 896 mln lei în
Basarabia.
Coeficienţii cei mai ridicaţi de industrializare erau în industria sticlăriei (68,8 %), apoi în
construcţii (65,7%), metalurgie (54,2 %), industria electronică (45,7%), în cea chimică (44,6 %).
Productivitatea cea mai mare era însă înregistrată de industria chimică, iar cea mai scăzută de cea
a lemnului. Industria chimică ocupa de altfel primul loc între diferite ramuri industriale în ceea
ce priveşte capitalul investit, forţa motrice şi valoarea producţiei; dezvoltate erau mai ales
întreprinderile legate de exploatarea şi prelucrarea petrolului şi a gazului metan, cum ar fi
rafinăriile, fabricile de coloranţi, de îngrăşăminte chimice, cele de medicamente, fabricile de acid
sulfuric,carbid, sodă caustică, sodă calcinată.
Criza economică de la începutul anilor ’30 a stopat temporar această creştere promiţătoare a
industriei. În anii 1929-1932 numărul întreprinderilor industriale, volumul capitalului investit în
acestea şi numărul muncitorilor pe care-l foloseau au scăzut, iar producţia în aproape fiecare
ramură industrialăa suferit o scădere drastică.
Producţia industrială scăzând în anul de vârf al crizei (1932) cu 57 % faţă de anul 1929; după
1933, procesul de creştere şi-a reluat însă cursul, stimulat de diferite măsuri de încurajare a
industriei (legea din 1936 acorda mari avantaje economice întemeietorilor de întreprinderi), de
procesul de concentrare al întreprinderilor (în 1936, 13 societăţi anonime miliardare deţineau 48
% din totalul capitalului industrial; în metalurgie procesul era de 90 %), precum şi de accelerarea
pregătirilor de război pe întregul continent).
O dată ce industria a depăşit efectele depresiunii, ea a atins noi niveluri de productivitate
între 1934-1938. Valoarea globală a producţiei industriale aproape s-a dublat, ajungând de la
34.900 mln. lei la 64.600 mln. lei. Industria metalurgică s-a extins, întrucât a sporit constant
cantitatea de minereu de fier extras şi cea de oţel produs. A crescut, deasemenea, producţia de
cărbune, ca răspuns la cererile industriei grele şi ale căilor ferate, dar ea n-a reuşit să pună în
valoare întregul său potenţial, deoarece mari sume de bani erau îndreptate spre industria
petrolieră, ce oferea beneficii mai mari.
Dacă industria bunurilor de consum a avut parte de o rată de creştere modestă, datorită
îngustimii pieţei interne şi nivelului de trai relativ scăzut, diferitele ramuri de vârf, mai ales în
metalurgie, au cunoscut rate de creştere remarcabile; în zece ani (1930-1939) producţia de
laminate a crescut cu 81,5 %, cea de maşini cu 111,8 %, cea de piese de fontă şi oţel cu 258 %.
În aceeiaşi perioadă producţia de obiecte de menaj şi de mobilă a crescut cu numai 39 %.
Producţia petrolieră a cunoscut şi ea o curbă crescătoare, atingând punctul culminant, 8,7 mln. t.
în 1936, înainte de a cădea la 6,6 mln. t. în 1938, stabilindu-se în 1939 la 6,2 mln. t. (loc. II în
Europa după URSS). Descreşterea a fost determinată de treptata epuizare a rezervelor cunoscute
şi, între 1934-1937, şi de diminuare a consumului intern.
Ritmurile relativ înalte de industrializare au fost obţinute în ciuda folosirii doar a unei părţi
din capacitatea de producţia existentă, mai ales în industria bunurilor de consum şi în industria
alimentară; în 1938, de pildă, fabricile de bere lucrau cu 40 % din capacitatea existentă, cele de
ulei cu 60 %, cele de ciment cu 56 %.
În ansamblu, industria a realizat-faţă de perioada anterioară anului 1918-sporuri cantitative
însemnate, dar şi modificări calitative semnificative, în raport cu obiectivul urmărit: acoperirea
consumului intern. Răspunzând necesităţilor de acest fel şi unor cerinţe ale apărării ţării( în
condiţiile deteriorării situaţiei internaţionale în anii ’30), industria a înregistrat un ritm mai înalt
de dezvoltare în industria metalurgică, siderurgică, textilă ş.a. Nu s-a putut schimba raportul
general favorabil industriei uşoare, dar această tendinţă s-a manifestat, în special după 1933. În
anul 1938, în totalul producţiei industriale, grupa producătoare de mijloace de producţie
reprezenta 45,5 %, iar grupa producătoare de mijloace de consum, 54,4 %.

53
 Faţă de 65,2 % în anul 1929, producţia industrială ajungea să satisfacă, în 1938, 78,6 % din
necesităţile interne la produse industriale. România producea cauciuc sintetic, opt tipuri de
locomotive, vagoane de toate categoriile, autobuze, motoare electice, aparate de radio, instalaţii
petroliere, avioane de performanţă.
În ajunul celui de-al doilea război mondial, România, îşi încheia, în linii mari, prima fază a
industrializării, aceea a industriei uşoare, şi concomitent trecuse, la faza industriei grele.
Creşterea producţiei industrială a fost însoţită de o concentrare a controlului în mâini din ce
în ce mai puţine, întrucât cartelurile şi holdingurile s-au înmulţit. În 1937, 57 % din totalul
capitalului societăţilor anonime din industrie era deţinut de 3 % dintre acestea. În acelaşi an,
câteva carteluri, care repartizau companiilor membre pieţele de desfacere şi stabileau preţurile,
dobândiseră controlul asupra a cel puţin 90 % din capitalul investit şi din producţie în industriile
metalurgică, de ciment, de hârtie, de rafinare a zahărului şi 50 % din controlul asupra industriilor
petrolieră, chimică şi de sticlărie. Rolul acestora şi a altor monopoluri în viaţa economică şi
politiă a ţării, în anii 1934-38, a marcat o semnificativă schimbare cantitativă şi calitativă faţă de
situaţia de la începutul secolului.
Concentrarea capitalului, a capacităţilor productive şi a desfacerii s-a realizat cu sprijinul
liberalilor, care au acceptat argumentul că monopolul înseamnă raţionalizarea industriei,
reducerea costurilor şi, în consecinţă, a preţului impus consumatorului, precum şi o încetare a
concurenţei inutile într-o vreme în care industria românească se lupta să-şi confirme rolul de
ramură independentă şi profitabilă a economiei naţionale. Dezvoltarea monopolurilor în
industrie, în anii ’30, a fost însoţită de o participare mai intensă a băncilor în întreprinderile
industriale, proces care a accelerat concentrarea capitalului atăt în industrie, cât şi în sistemul
bancar.
Sub patronajul liberalilor şi beneficiind de intervenţia crescândă a statului în viaţa
economică, burghezia financiară românească era angajată într-o luptă pentru câştigarea
controlului asupra comerţului intern (cu ridicata şi amănuntul), a investiţiilor de capital şi a
exploatării resurselor naturale ale ţării şi, ca atare, pentru eliberarea de tutela capitalului străin. A
avut succes cel puţin în parte. În 1938, circa 60 % din capitalul întreprinderilor industriale se afla
în mâinile sale ( în special în transporturi, în comerţul exterior şi interior, în agricultură şi în
diverse sectoare ale industriei mici), dar capitalul străin a continuat să fie predominant în
industriile petroliere, minieră,de rafinare a zahărului şi şi-a păstrat o poziţie puternică în industria
lemnului şi industria chimică. De-a lungul perioadei interbelice, România a continuat să fie un
importator de capital, rămânând astfel, dependentă de investiţiile Occidentale pentru a asigura
progresul economiei naţionale.
În contextul deţinerii, în continuare, de către capitalul străin a unor poziţii predominante în
anumite ramuri economice, s-a manifestat, în noua fază de dezvoltare a burgheziei române, un
proces obiectiv de creştere a rolului capitalului autohton, proces impulsionat în unele etape prin
promovarea unei politici protecţioniste, de limitare a penetrării capitalului străin. Semnificativ
este faptul că la mijlocul deceniului al IV-lea, capitalul românesc a reuşit să depăşească capitalul
străin în economia românescă, ultimul deţinând sub 40 % din capitalul societăţilor industriale pe
acţiuni. Chiar dacă nu toţi cercetătorii sunt de acord cu această proporţie, cert este că în perioada
interbelică s-a înregistrat un proces de creştere a ponderii capitalului autohton. În industria mare,
reprezentată, prin societăţile anonime, ponderea capitalului străin era, în preajma celui de-al
doilea război mondial, de circa 40 % faţă de 70 % în anul 1929 şi faţă de peste 80 % în anii
dinaintea primului război mondial. În industria petrolului, capitalul străin deţinea în continuare
poziţii predominante, dar s-a manifestat tendinţa de creştere a celui românesc, de la 4,62 % în
1913, la 8,8 % în 1921 şi 26,16 % în 1938, paralel cu scăderea corespunzătoarea celui străin.
Capitalul străin continua să deţină poziţii însemnate în unele domenii, România continua să
depindă în unele chestiuni de mari monopoluri sau state, într-un sistem complex de relaţii
economico-politice. Totuşi într-o perioadă relativ scurtă de timp, ponderea şi chiar rolul
capitalului românesc, puternic sprijinite de stat au crescut.

54
 Multe ramuri ale industriei progresase suficient la sfârşitul anilor’ 30 pentru a fi în măsură să
satisfacă aproape toate necesităţile interne în materie de alimente, textile şi chimicale. Dar
industria românească nu era în măsură să asigure suficiente maşini şi alte utilaje necesare pentru
propria sa dezvoltare. Acestea trebuiau să fie încă importate, situaţie care indică perpetuarea
subdezvoltării industriale. Sub raport tehnologic, majoritatea uzinelor româneşti erau în urma
celor din Occident. În industria grea doar Uzinele Malaxa şi Oţelăriile Reşiţa se aflau la nivelul
celor din Occident; fabricile textile, erau deasemenea, echipate, în general, cu utilaj modern.
Efectele industrializării s-au făcut simţite în întrega economie.
Transporturile s-au îmbunătăţit simţitor. Reţeaua de căi ferate, de exemplu, a fost
modernizată, fapt datorat în mare măsură dezvoltării industriei metalurgice. Puteau fi acum
realizate pe plan intern locomotive de înaltă calitate, vagoane şi şine de cale ferată.
Industrializarea a accelerat, de asemenea, procesul de urbanizare prin atragerea oamenilor
către oraşe, pentru a lucra în întreprinderile noi sau extinse. Noii veniţi nu erau numai muncitori,
ci şi funcţionari. Au apărut noi posibilităţi de angajare în sectorul serviciilor publice şi în
administraţia de stat, ambele fiind extinse pentru a face faţă unei populaţii în continuă creştere.
În ciuda dezvoltării impresionante în multe ramuri ale industriei, structura economică de bază a
ţării nu s-a schimbat semnificativ. În 1939, 78 la sută din populaţia activă continua să-şi găsească
în agricultură principala sursă de venit, în timp ce doar 10 % era angajată în industrie.
România era încă dependentă de importuri pentru a-şi echipa industria şi a asigura
consumatorilor o gamă largă de bunuri.
Mai persista încă o slăbiciune gravă a industriei româneşti: incapacitatea pieţei interne de a-i
absorbi produsele. Dezvoltarea industriei nu a fost deci determinată în primul rând de creşterea
cererii consumatorilor, ci mai curând de intervenţia statului sub forma unor tarife protecţioniste
şi a altor restricţii impuse importurilor. În ceea ce priveşte, piaţa indigenă se extindea lent, din
cauza nivelului scăzut de trai al masei populaţiei-ţărănimea în primul rând, căreia îi lipseau
mijloacele să cumpere bunuri manufacturate în ţară. În 1937, de pildă, agricultura prelua doar 25
% din producţia industrială a ţării, cu toate că aproape 80 % din populaţia ţării, aşa cum se ştie,
era agricolă. Preţurile înalte ale bunurilor prelucrate în ţară descurajau şi ele achiziţiile. Drept
rezultat, consumul de fier, ciment, hârtie, sticlă, textile, petrol şi zahăr în România era în anii ’30
cel mai scăzut din Europa. Bugetul unei gospodării ţărăneşti tipice este revelator. Aceasta aloca
doar o mică parte din venitul ei pentru achiziţionarea de articole care nu puteau fi produse în
gospodărie, prcum sare, tutun şi chibrituri. Rata consumuli la oraşe era mai încurajatoare decât la
sate, însă majoritatea potenţialilor consumatori continua să se identifice în zonele rurale. Unii
cercetători sugerează că această situaţie era cu adevărat un impediment pentru tranzacţiile
comerciale între oraş şi sat, ca atare atât pentru dezvoltarea industriei, cât şi pentru cea a
agriculturii. Ei au arătat că în multe sate persista mentalitatea ţărănească de a privi schimbul de
bunuri între locuitorii aceleiaşi aşezări nu ca o sursă de venit sau ca o şansă de a urca în ierarhia
economică, ci ca o furnizare reciprocă de lucruri necesare şi ca un act de solidaritate socială. Atât
timp cât prevala o asemenea atitudine faţă de comerţ, argumentau ei, schimburile între centrele
urbane şi localităţile rurale nu puteau avea loc pe o bază egală, reciproc profitabilă.
Au avut loc, desigur, schimburi comerciale între zonele urbane şi rurale, dar în comparaţie cu
ţările Europei Occidentale, ele s-au desfăşurat la scară modestă. Surprinzător, ansamblul
schimburilor între industrie şi agricultură nu avea loc direct, ci mai curând prin intermediul altor
ţări.
Agricultura românească avea o prea mică varietate de bunuri pe care să le ofere oraşului şi
era astfel incapabilă să păstreze o înfloritoare piaţă internă pentru produsele sale. Lumea satelor a
fost forţată să trimită surplusurile sale mari de grâne în exterior cu scopul de a obţine bunuri
manufacturate necesare, folosind astfel veniturile obţinute pentru a cumpăra produsele industriei
româneşti. Dar, întrucât majoritatea ţăranilor putea cumpăra doar puţine asemenea produse, aşa
cum se ştie, industria românească a fost obligată să se bazeze şi ea pe exporturi pentru a-şi
menţine capacitatea productivă. Industriile petrolieră şi forestieră din România, de exemplu, nu

55
ar fi putut dobândi altfel nivelul lor de dezvoltare existent. Consumatorii străini preluau 82 % din
producţia de petrol şi 70 % din producţia industriei forestiere.
Cu toată dezvoltarea sa, mult mai pronunţată în epoca interbelică decât înainte, industria nu
reuşeşete să absoarbă decât tot în mai mică măsură suprapopulaţia din agricultură. Faptul
afectează nivelul de trai, care creşte, dar nu pe măsura progreslor economice. Venitul naţional pe
cap de locuitor era superior altor state din Balcani( 94 dolari în 1938 în România, faţă de 76 în
Grecia, 81 în Bulgaria, dar inferior celui din Ungaria-108, Franţa-246). Decalajul dintre nivelul
de trai la sate şi cel de la oraşe rămânea pronunţat, fapt evidenţiat de cercetările sociologicedin
anii’30. Hrana ţăranilor conţinea prea multe glucide, provenind din cereale, şi prea puţine
proteine şi grăsimi. La oraşe, în schimb, nivelul de trai se îmbunătăţeşte. Multe preţuri medii,
îndeosebi la alimente, sunt mai ridicate decât înainte de război, dar şi veniturile cresc simţitor.
Relativa bunăstare a lucrătorilor explică, după unii istorici, slaba activitate de tip revoluţionar a
muncitorilor din România, care nu s-a manifestat prin greve şi demonstraţii de stradă decât în
1920, 1929, 1933.

Industria Basarabiei. În ,,Enciclopedia României”, definindu-se caracterul economiei

naţionale după Unire, se afirma că ţara ,,devine un stat industrial şi-şi menţine caracterul agricol
prin aportul pe care-l aduce Basarabia”. Evoluţia industriei basarabene în anii’20-30 nu a suferit
schimbări esenţiale, păstrând acelaşi caracter de până la Unire. Ocupaţia de bază a populaţiei
basarabene a rămas deci, agricultura, industria fiind considerată ca o anexă a acesteia.
După 1918, repunerea în funcţiune a întreprinderilor industriale care au fost închise sau
devastate a decurs greu, fie din cauza lipsei de capitaluri, fie din lipsă de combustbil, care nu
putea fi adus acum din bazinele carbonifere ruseşti.
Bazele şubrede ale industriei basarabene se mai datorau şi modului colonialist în care fusese
organizată această ramură. O bună parte din întreprinderile de aici funcţionau în mod dependent,
ca un fel de anexe ale marilor uzine de peste Nistru, cu menirea de a prelucra anumite materii
brute în semifabricate în scopul de a fi transportate în metropolele industriale pentru o fabricaţie
definitivă. Prin închiderea graniţei soarta acestor industrii a fost pusă în grea cumpănă. Un alt
factor care a influenţat dezvoltarea industriei constă în faptul că majoritatea proprietarilor
întreprinderilor erau alogeni, în special evrei.
Pe tot pacursul perioadei interbelice, industria basarabeană şi-a păstrat specializarea
tradiţiţională îngustă, deservind agricultura prin prelucrarea materiei prime furnizate şi
producând mărfuri de primă necesitate pentru consumul local (textile, săpun, unelte agricole,
produse alimentare etc.). Astfel, ramurile principale au fost industria morăritului, a spirtului,
zahărului, a uleiului vegetal, a postavului ţărănesc, a pielii, a maşinilor agricole.
Un fapt deosebit de important pentru evoluţia industriei basarabene a fost înfiinţarea în anul
1923 a Societăţii Naţionale de Credit Industrial, care a început opera de finanţare efectivă,
directă, acordând, mai întâi, credite importante marii industrii, iar în anul 1925 s-a început
ajutorarea micii industrii şi a atelierilor prin intermediul instituţiilor de credit locale.
La sate, în casele ţărăneşti, se practica mica industrie, se ţeseau pânzeturi sau lăicere.
Faţă de celelalte provincii româneşti, Basarabia era săracă în resurse miniere. Exploatările se
reduceau la tăieri de piatră, folosită la zidit, extragerea argilei, lutului, fosforitelor şi ghipsului.
Printre puţinele zăcăminte naturale descoperite şi care au început să fie exploatate au fost
cărbunele de piatră din regiunea Bolgradului şi a lignitului pe malul lacului Ialpug. Primele
exploatări, realizate de societatea anonimă special creată în aceste scopuri, ,,Industria
Basarabiei”, au dovedit că stratul acestor zăcăminte era prea subţire, iar materia primă extrasă,
din cauza marelui procent de pământ, era de o calitate inferioară şi nu putea fi întrebuinţată
pentru scopuri industriale. Acest combustibil era folosit de către populaia băştinaşă pentru
satisfacerea nevoiilor ei curente.
În perioada 1919-1923 existau 170 de cariere, însă capacitatea lor productivă era modestă.
Industria în Basarabia s-a dezvoltat însă mai ales în strânsă legătură cu agricultura. La finele
anilor 1919-1920 existau în Basarabia 437 fabrici mari şi mici. Centrele industriale cele mai

56
importante erau Chişinău şi Bălţi. Valoarea producţiei se ridica, în anul 1920, fără producţia
realizată de mori, la 188 mln., iar valoarea instalaţiilor din Basarabia, inclusiv a maşinilor, era de
35 mln. lei.
O ramură importantă a industrieiera prelucrarea cerealelor. Morile erau instalaţiile industriale
de căpetenie în Basarabia. Numărul lor se ridica la 4.400. Cea mai mare parte erau amplasate în
partea de nord a ţinutului. În sud nai existau încă morile de vânt, deoarece zona era lipsită de
păduri, iar combustibilul pentru mori cu vapori era foarte scumpi. În nord cele mai răspândite
erau morile de apă. Numai în jud. Hotin numărul lor se ridica la 414. În Basarabia exista un total
de 747 de mori cu vapori, care produceau o cantitate mai mare de făină şi de o calitate net
superioară. Producţia morilor întrecea cu mult necesităţile locale, de aceeao parte din făina
fabricată era destinată exportului. Industria morăritului mic era cea mai dezvoltată din toate
regiunile României. Ea devenise în anii’30 industria agricolă de bază de mare importanţă
economică şi socială, graţie numărului mare de oameni ce-şi câştigau existenţa din această
industrie.
Alte tipuri de întreprinderi industriale erau tăbăcăriile, fabricile de săpun şi cele de ulei.
Potrivit datelor statistice în Basarabia funcţionau 26 de tăbăcării, 25 de fabrici de săpun la
Chişinău şi Bălţi. O pondere importantă o aveau fabricile de ulei; numărul lor se ridica la 118,
dintre care: 18 purtate cu mâna, una cu apă, 53 cu cai, 13 cu petrol, 29 cu lemne, 4 cu benzină.
Fabricile de ulei erau răspândite în toate centrele mari ale ţinutului. Însă ele nu lucrau la
capacitatea maximală, deoarece aceasta era mai mare decât necesităţile consumului local, iar
tarifele de transport erau de aşa natură, încât uleiul fabricat în Basarabia nu putea concura cu cel
produs în centrele industriale de peste Prut. Industria uleiului din judeţele de sud era şi ea
neperformantă din cauza lipsei de materii prime ieftine şi, în mare parte, datorită tarifelor înalte
de transport.
O dezvoltare importantă a cunoscut industria alcoolului. Existau două tipuri de fabrici de
alcool: care foloseau drept materie primă strugurii şi cele care foloseau fructele. Totodată, existau
şi 10 fabrici specializate în producerea cognacului.
Documentele vremii consemnează 4 fabrici de mezeluri, 6 fabrici de macaroane şi 2 fabrici
de crupe. Mai existau o fabrică de oţet, o fabrică de conserve, o fabrică de zahăr, 33 brutării.
În 1935 funcţionau 7 fabrici de maşini agricole, care produceau vânturătoare, batoze, prese
de vin, zdrobitoare de vin, pluguri, grape. Aceste întreprinderi aprovizionau cu maşini agricole
întreaga Basarabie.
În 1932 existau 19 fabrici textile. Numărul întreprinderilor din industria metalurgică se ridica
în 1937 la 21 cu o capacitate de producţie de 2.135 t. Majoritatea erau situate în Chişinău şi
Cetatea Albă. Era singura industrie care funcţiona pe baza materiei prime din afara Basarabiei,
toate folosind resursele ţinutului.
Cu toate acestea, luată în ansamblu, industria Basarabiei n-a înregistrat în perioada
interbelică progrese importante. Dimpotrivă, în unii ani a cunoscut o decădere evidentă: unele
ramuri şi-au încetat activitatea, altele lucrau la o capacitate redusă faţă de potenţialul real. O
scurtă dinamică ilustrează un fenomen mai general: cifrele denotă că numărul întreprinderilor
basarabene în perioada interbelică nu s-a schimbat cu mult. Astfel,în 1909, în Basarabia,
funcţionau 207 stabilimente industriale a vând o producţie de 7.972.000 ruble, adică 250.000.000
lei; în 1930 numărul fabricilor ajunsese la 222, cu forţa motrice de 10.491 cai putere, aducând un
venit de 700.000.000 lei. În ce priveşte volumul producţiei industriale, conform calculelor
specialiştilor din acea perioadă, a rămas la nivelul iniţial, dinaintea primului război mondial,
constituind o valoare de circa 1 mlrd. lei. Perturbaţiile aduse de marea criză economică au
determinat diminuarea pe toată linia a utilizării capacităţii instalate. După 1933, producţia s-a
ameliorat, însă continua să rămână instabilă.
În corespundere cu structura de ramură a economiei, Basarabia era considerată o provincie
eminamente agricolă. Însă guvernele care s-au succedat, ghidate de interesele corporative şi de
partid, luând drept axiomâ această realitate, n-au depus eforturi serioase pentru a încuraja
dezvoltarea industriei, chiar şi a ramurilor dependente de agricultură. Se afirma că Basarabia va

57
rămâne o proincie cu o economie pur agricolă, că industria nu are perspective de dezvoltare, mai
ales din cauza lipsei aproape complete de materii prime. Această concepţie nu era o idee pur
abstractă, deoarece avea influenţă directă atât în politica creditelor, cât şi a transportului şi a
taxelor vamale.
Politica de marginalizare a industriei basarabene a devenit şi mai pronunţată după anul 1932
când s-a pus în aplicare regimul contigentării importului şi a controlului vamal. Drept urmare,
industriaşii din Basarabia au pierdut legăturile directe cu pieţele străine, de unde se aprovizionau
cu materii prime.Aşa, de exemplu, a fost şi cazul în industria textilă, când proprietarii
întreprinderilor din Basarabia au fost impuşi să achiziţioneze firele de lână nu direct de la
producător, ci de la întreprinzătorii itermediari din celelalte centra ale ţării. Drept rezultat, unele
fabrici de pânză au trebuit să fie transferate la Bucureşti, ori au încetat activitatea de producţie.
O situaţie similară s-a creat, ca urmare a politicii guvernamentale, şi în industria uleiului din
Basarabia. Întreprinderile de acest gen din Vechiul Regat au beneficiat din partea guvernului de
tarife preferenţiale pentru transportarea materieie prime pe CFR. În consecinţă, fabricile din
Bucureşti aprovizionate cu materie primă din Basarabia erau favorizate faţă de fabricile locale
care plăteau transportul pe căile ferate la tarife mult mai ridicate.
Una dintre cauzele principale ale stagnării industriei Basarabiei era aşezarea geografică în
cadrul Statului Român-situaţia ei periferică la hotarele de est ale ţării, la depărtare de centrele
dens populate şi de graniţele ei apusenespre care se îndreptau principalele căi de export a
producţiei şi import a utilajului tehnic. Din anumite motive politice şi din cauza pretenţiilor
teritoriale căile de comunicaţie şi relaţiile comerciale cu Statul Sovietic vecin erau întrerupte,
provocând astfel o izolare economică a Basaraiei în partea ei de est.
Alte obstacole în dezvoltarea industriei rezultau din înseşi politica economică a guvernului
român, din atitudinea faţă de Basarabia prin care era considerată o regiune eminamente agrară,
neglijându-se chiar şi ramurile prelucrătoare de materii prime. Asupra dezvoltării industriei în
mod negativ influenţa lipsa de zăcăminte naturale, insuficienţa debuşeurilor pentru realizarea
făinii, spirtului etc. Costul producţiei creştea din cauza taxelor exagerate pentru transportul de
materii prime şi producţiei finite. Existenţa intermediarilor monopolişti la cumpărare/realizare,
de asemenea erau o piedică ţn dezvoltarea industriei.Asupra creşterii ritmurilor şi volumului
producţiei industriale influenţa în mod negativ lipsa de capital pentru noi investiţii, pentru
reconstrucţii, pentru procurarea la timp a materiei prime şi utilajului industrial. Acest fapt se
datora şi existenţei aşa-zisei ,,probleme basarabene”, nerecunoaşterea de către URSS a actului
din 27.03.1918, care descuraja potenţialii investitori.
Legată de agricultură şi slujind interesele ei, industria a rămas în Bsarabia o ramură
periferică, dar viabilă, ilustrând adevărul, mai general, că România dispunea de condiţii de a se
impune în acest domeniu. Trebuia să se opereze doar o modificare de mentalitate, de strategie
politico-economică.

Creditul şi cooperaţia din Basarabia.

Prăbuşirea centrelor de credit ruseşti, care alimentau înainte de 1918 piaţa locală, a condus la
o adevărată criză a întregii activităţi economice. În 1918 se constituie Centrala Uniunilor
Cooperative din Basarabia care întrunea uniunile judeţene ale cooperativelor de credit şi păstrare,
ca şi a cooperativelor de producţie şi consum. În anul 1919 în Basarabia erau create 1032 de
cooperative de credit, de credit şi păstrare, de consum. Pe lângă acordarea de credite, aceste
asociaţii aveau misiunea de a supraveghea şi coordona vânzările în comun şi aprovizionarea cu
mărfuri, a controla şi îndruma activitatea cooperativelor din regiunea lor. Până în 1938 numărul
cooperativelor de credit a sporit la 424 unităţi cu 102.753 membri. Creditele ce le-au fost
acordate în acel an s-au ridicat la 289.123.247 lei.
Cooperativele agricole erau asociaţii formate de ţărani pentru a se ajuta între ei în scopul
intensificării producţiei şi valorificării muncii lor. La 1.01.1925 numărul cooperativelor agicole
era de 233 care întruneau 12.368 membri cu un capital vărsat de 1.887.884 lei

58
 Un rol important în viaţa economică l-au avut băncile. În Basarabia s-au creat bănci sub
auspiciile marilor bănci din vechiul Regat. La 1.12.1918 îşi începe activitatea ,,Banca
Românească” care în scurt timp înfiinţează sucursale şi în centrele judeţene. În anul 1937 această
bancă a plasat î comerţ, industrie şi agricultură un capital de 50 mln. lei.
Banca Naţională a României a deschis la 15.01.1919 cea dintâi agenţie pentru Basarabia.
Această banca a participat la finanţarea întreprinderilor industriale din Basarabia, creând agenţii
în unele centre judeţene. În 1927 suma împrumuturilor ascordate de bancă a ajuns la 68.457.171
lei; această sumă era totuşi mică faţă de nevoile industriei basarabene.
Totalul activului băncilor basarabene, în 1927, se ridica la 567.000.000 lei.
Dintre băncile locale, cea mai importantă era Banca Basarabiei, cu sediul la Chişinău. Ea a
fost înfiinţată în iunie 1920 cu participarea unui grup de basarabeni şi cu concursul Băncii
Generale a Ţării Româneşti din Bucureşti. Istoria economică a Basarabiei în perioada interbelică
a fost cel mai mult legată anume de activitatea acestei bănci. Capitalul a fost în 1920, de
10.000.000 crescând, până în 1925, la 30.000.000. La 1.01.1930 activul general al acestei bănci a
ajuns la 161.544.090 lei. Ei îi aparţinea un rol deosebit în domeniul creditării şi încurajării
ramurilor producătoare menite să asigure piaţa basarabeană cu produsele necesare. Totodată,
comerţul din Basarabia în mare parte se datora Băncii Basarabiei. Astfel, în anul 1939
comercianţii aveau credite în sumă de 125 mln. lei, dintr-un plasament total de 227 mln.,
constituind circa 55 %; 51 mln. sau 22 % constituiau creditele acordate industriei. Plasamentul
agricol se reducea la 26 mln. de lei sau 11 % din total, fiind mult mai mic decât în alte ramuri.
Operaţiile Băncii, prin intermediul celor 22 de sucursale şi agenţii, cuprindeau întreaga
Basarabie. Este semnificativ că Banca avea sucursale şi în Bucureşti, Cernăuţi, Galaţi,
Câmplung.
În viaţa financiară a provinciei un loc important ocupa Societatea Civilă de Credit Funciar
Rural, care şi-a început activitatea în 1924, acordând împrumuturi pe termen lung şi scurt;
creditele se acordau caselor locale de credit ale agricultorilor. Este evident că agricultorii erau
defavorizaţi în acordarea creditelor, deoarece ei cel mai mult erau expuşi riscurilor sau veniturile
erau nesemnificative.
Activitatea băncilor a contribuit într-o măsură importantă la dinamizarea vieţii economice din
Basarabie şi la integrarea acestei provincii istorice în cadrul statului naţional unitar român.

Transporturile din Basarabia. Sistemul de transporturi din Basarabia la 1918 rămânea cu

mult în urmă faţă de alte provincii româneşti. Reţeaua de căi ferate şi şosele era extrem de
redusă. Situaţia căilor ferate era deplorabilă, atât datorită războiului cât şi faptului că, pe lângă
insuficienţa reţelei feroviare, provincia dispunea de un alt ecartament, astfel că traficul cu restul
ţării trebuia să se facă prin transbordare. O altă problemă o constituia cadrele, în majoritate
necunoscători ai limbii române, pregătiţi în baza altor regulamene, şi, care nu doreau să
contribuie la prosperarea Basarabiei în cadrul României întregite. Se adăuga faptul că reţelele şi
nodurile de cale ferată erau orientate spre Rusia, aşa că problema refacerii şi construirii unor noi
liniii de legătură între Basarabia şi vechiul Regat era deosebit de acută. Guvernul român a luat o
serie de măsuri şi într-un timp relativ scurt s-a trecut de la ecartamentul rusesc la cel românesc,
au fost consolidate şi reconstruite toate liniile de cale ferată: Ungheni-Bălţi, Ungheni-Chişinău-
Tighina, Reni-Romaneşti-Cetatea Albă, Reni-Romaneşti-Prut; au fost înlocuite podurile de lemn
cu poduri de beton. Sub administraţie românească s-a construit linia ferată Revaca-Căinari, care
a scurtat distanţa dintre Chişinău şi sudul provinciei cu 61 km.
Pentru intensificare comunicaţiilor a fost lărgit parcul de locomotive. În 1919 în Basarabia
circulau 29 de locomotive, după un an s-a ajuns la 130 de locomotive.În anul 1940 Basarabia era
legată prin vagoane directe cu Bucureştiul, Clujul, Vatra-Dornei ş. a.
Pe lângă sporirea trenurilor de persoane, au fost puse în circulaţie trenuri de marfă cu mersuri
rapide, care au înlesnit legăturile marfare cu alte regiuni ale ţării. În 1940 reţeaua CFR din
Basarabia avea 1.218 km şi 97 de gări.

59
 Un interes sporit s-a manifestat pentru amenajarea sistemului de drumuri şi poduri din
Basarabia. În prim plan s-a aflat construcţia drumurilor de legătură a centrelor importante din
Basarabia cu vechiul Regat. În acest sens în perioada 1919-1921 s-a construit drumul Chişinău-
Huşi, prin Hânceşt-Prut, având o lungime de 84 km. Un alt obiectiv a fost legarea capitalelor de
judeţ fără cale ferată cu gările apropiate prin şosele. S-a acţionat pentru construirea unei reţele de
şosele naţionale, judeţene şi comunale legând centrele administrative mai importante, precum şi
cu centrele economice, producătoare de fructe şi vinuri ale Basarabiei. Provincia a fost legată de
Moldova prin 7 poduri definitive (5 poduri metalice, 2 de beton armat) şi 6 poduri provizorii de
lemn. În total s-au construit 4.105 poduri de lemn, mixte, de zidărie pe drumurile naţionale,
judeţene şi comunale cu o lungime de circa 18 km. În anul 1940 lungimea şoselelor pietruite şi
pavate de toate categoriile era de peste 1.106 km.
Transportul fluvial a avut un rol important în perioada interbelică. Prutul lega Basarabia de
porturile dunărene basaraben şi precum şi de Galaţi şi Brăila. Închiderea graniţei cu URSS a
întrerupt navigaţia pe Nistru. În sistemul de comunicaţii al României un loc de frunte îl ocupa
Dunărea. Fluviul scălda teritoriul Basarabiei pe o lungime de peste 200 km.
România a fost printre primele ţări din lume care a folosit transportul aerian. Pentru navigaţia
aeriană în Basarabia s-au construit aeroportul din Chişinău (1921), Cetatea Albă şi Ismail în
1935.
Sfera comunicaţiilor, sub multiplele sale aspecte-căile ferate, rutiere, navigabile, reţelele
telefonice şi posturi de radio-emisie (1939)-a constituit un domeniu foarte important şi efectiv
prin intermediul căruia Basarabia s-a integrat aproape în totalitate cu ţara.

Comerţul. Structura comerţului interbelic a fost direct influenţată de transformările structurale

ale economiei( politica economică, nivelul dezvoltării industriei şi agriculturii, nivelul de trai al
populaţiei), precum şi de evoluţia situaţiei internaţionale.
Comerţul exterior al României de-a lungul perioadei interbelice a urmat orientările de
dinainte de război. Exporturile tindeau să rămână acelea ale unei ţări predominant agrare,
întrucât grânele, animalele, lemnul, împreună cu petrolul reprezentau peste 90 % din totalul
exportului României. O dată cu trecerea timpului, s-au înregistrat însă notabile schimbări sub
raportul importanţei deţinute de fiecare dintre aceste articole. Cerealele, de exemplu, care
reprezentau peste 50 % din totalul exporturilor până în 1927, au înregistrat după criza economică
mondială o medie anuală de 25 % în perioada anilor 1934-1938. Locul lor a fost luat de petrol,
care în această perioadă constituia 46 % din exporturile anuale. De-a lungul crizei economice,
guvernul român a încurajat exportul produselor petroliere, pentru a compensa pierderea pieţelor
de cereale, provocată de impunerea unor înalte bariere vamale de către clienţii tradiţionali ai
României, ca mijloc de a-şi proteja propriile lor interese agricole.
Dezvoltarea industriei a modificat şi strutura importurilor, partea produselor fabricate
micşorându-se în favoarea unor materii prime, importate pentru prelucrarea lor în ţară sau a
semifabricatelor; astfel importul de materii prime a crescut între 1930 şi 1939 de la 9,6 % la 33,8
%, cel de produse finite scăzând în schimb de la 65 % la 33 % din totalul cantităţilor importate.
În aceeaşi perioadă, procentul de produse semifabricate importate a crecut de la 25,4 % la 33,2
%. Aceste cifre reflectă progresul industrializării şi capacitatea industriei de a satisface nevoile
consumatorilor. Totuşi, ca şi în cazul capitalului, România a continuat să fie dependentă de
statele industrializate ale Occidentului în privinţa unui număr de bunuri industriale. Ca stat
agricol, ea se afla în dezavantaj net, întrucât era nevoită să exporte materie primă la preţuri
relativ joase şi să importe bunuri industriale la preţuri înalte. Drept rezultat, în 1928, de pildă
pentru o tonă de bunuri importate, România trebuia să exporte 6,5 tone. Importul unor cantităţi
mari de capital a contribuit la rândul său la această dependenţă. Până în 1939, România

60
acumulase o enormă datorie publică externă, în valoare de 69 mlrd. lei. Doar serviciul asupra
acestei datorii impunea exportul unor imense cantităţi de materii prime.
Dominat iniţial de Franţa şi de Anglia (1918-1929) importul şi exportul şi-au schimbat treptat
orientarea, îndreptându-se spre Germania, interesată după 1933 mai ales în achiziţionarea de
materii prime şi de cereale, dornică în acelaşi timp a vinde mărfuri industriale şi armament. În
1938, 28,9 % din valoarea produselor importate venea din Germania, 9,4 % din Anglia, 6,1 %
din Franţa; în acelaşi an 36,8 % din valoarea exportului românesc luau calea Reichului, 8,1 % a
Angliei, 7,7 % a Franţei. Partea Germaniei a crescut şi mai mult după înghiţirea Austriei şi mai
ales a Cehoslovaciei, până atunci unul din principalii parteneri comerciali ai României.
Dovada cea mai izbitoare a dependenţei economice crescânde faţă de Germania la sfârşitul
anilor’30 se regăseşte în cota deţinută de aceasta în relaţia export / import cu România. În 1939,
Germania devenise cel mai important client al României, preluând 32 % din exporturile ei şi era
principalul ei furnizor, deţinând 39 % din totalurile importurilor României. Preponderenţa
Germaniei apare cu atăt mai impresionantă, din perspectiva constatării că operaţiile de export-
import cu România reprezentau mai puţin de 1 la sută din totalul comerţului său exterior.
Balanţa comercială a fost în general activă. Importul, exportul şi balanţa comercială din anii
1921-1938 a reprezentat următoare dinamică (valoarea în mii lei):
Anul Importul Exportul Diferenţa
1921 12.145.405 8.263.009 -3.882.396
1929 29.628.038 28.960.005 -668.033
1933 11.741.850 14.170.828 plus2.428.978
Cu URSS ! ?
Comerţul Basarabiei.
Activitatea comercială din Basarabia a avut după Unire o evoluţie pozitivă. După o perioadă
de refacere, din 1923, activitatea comercială a intrat într-o etapă nouă. Comerţul a început să se
îndrepte către afaceri cu caracter productiv.
Basarabia avea posibilitatea de a face comerţ pe Dunăre cu ţările aşezate de-a lungul
fluviului: Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria; Germania. Prin legarea Dunării
cu hinterlandul Rinului, produsele basarabene au ajuns, traversând Franţa şi Belgia, spre Anvers.
S-a dezvoltat comerţul interior pe Prut cu Bucovina şi partea vestică a Moldovei. Prin Marea
Neagră s-a intensificat comerţul cu Turcia.
La începutul anilor’20 exportul de fructe se îndrepta mai ales spre Polonia şi Germania, iar
mai apoi prunile uscate şi nucile erau solicitate pe pieţele din Anglia şi America. Producţia
nucilor se aprecia în Basarabia, în medie, la 800 vagoane pe an.
Un rol important în organizarea comerţului l-a jucat Camera de Industrie şi Comerţ, înfiinţată
la Chişinău la 1.07.1919. De la 1.04.1924 au început să activeze în Basarabia bursele de mărfuri.
Micul producător prefera să-şi vândă produsele de ,,pe ogor” sau să le livreze societăţilor de
export din staţiile de încărcare ale căilor ferate şi porturilor dunărene.
Basarabia era considerată cea mai mare exportatoare de fructe a României: de fructe în
Cehoslovacia, de struguri pentru Poonia, de mere şi nuci pentru Germania. O piaţă nouă a
devenit Palestina unde, în 1936, au fost livrate 800 tone de mere şi pere.
În anul 1938 existau în Basarabia 20.576 firme individuale comerciale şi industriale, dintre
care 5.209 româneşti, 8163 evreieşti, 5584 alte naţionalităţi, ceea ce denotă că ponderea cea mai
mare în acest domeniu de activitate o aveau minorităţil naţionale.

Bugetul. Finanţele.

61
 Ca urmare a dezvoltării economiei şi a măsurilor financiare, exerciţiul bugetar 1935/1936 s-
a încheiat cu un excedent (primul după criză) de 189 mln. lei, iar exerciţiul bugetar 1936/1937 cu
un excedent de 1,047 mlrd. lei. De la 170.942 mln. lei în anul 1932 (anul de criză maximă)
venitul naţional net a crescut constant, ajungând, în 1938, 268.808 mln. lei, din care agricultura
şi silvicultura reprezentau 131.431 mln. lei, industriile şi meseriile 110.858 mln. lei, transportul,
comunicaţiile, comerţul şi băncile-65.934 mln. lei etc.
În tezaurul statului a intrat o cantitate de aur egală cu 3446 kg în 1934, cu 4469 în 1935, şi
5000 kg în 1936. Valoarea totală a aurului intrat în tezaurul ţării în perioada 1934-1937, s-a
ridicat la suma de 11, 161 mlrd. lei, deasemenea tezaurului i s-a adăugat 40.000 kg argint.

Concluzii.( Premisele dezvoltării economice: Marea Unire; Politica economică; Bogăţiile

ţării; Munca poporului.)
Dezvoltarea economică a României, progresele realizate în industrie şi alte ramuri, în raport
cu perioada anterioară, au avut un caracter obiectiv, decurgând din legile generale ale evoluţiei
societăţii moderne. Consecinţele Marii Uniri - de cea mai mare importanţă – s-au împletit şi
intercondiţionat organic cu prelungirea unor factori anteriori; cu condiţiile subiective, cu politica
economică promovată de anumite cercuri conducătoare etc şi se plasează într-o anumită
conjunctură economică şi politică internaţională.
Limitele progresului economic fuseseră în chip evident atinse, ele nu s-ar fi putut extinde fără
o restructurare a relaţiilor sociale interne şi o lărgire a puterii de cumpărare a populaţiei.
Indiferent însă de această încheiere, ceea ce este în afară de orice îndoială este faptul că
economia interbelică a cunoscut un progres de necontenită creştere, de progres, neafectat de
degradarea vieţii politice.
Din punct de vedere economic România Mare a fost o ţară în curs de dezvoltare.
La această dezvoltare şi-au adus contribuţia energiile tuturor provinciilor. Barierile artificiale
au frânat, până la 1918, evoluţia normală atât a vechii Românii, cât şi a teritoriilor aflate sub
dominaţie străină. Înlăturarea vămilor care străjuiau fostele graniţe, reaşezarea acestor provincii
în spaţiul economic şi politic românesc au determinat însemnatul progres în cele peste două
decenii de simbioză românească.
,,Renaşterea economică a Transilvaniei, după ce şi-a recăpătat rolul ei istoric în cuprinsul
neamului românesc-arată Simion Mehedinţi-e dovada cea mai lămurită că provincia din mijlocul
ţării formează o unitate organică cu restul statului român”. Referindu-se la provinciile eliberate
în 1918 şi, în special, Bucovina şi Basarabia( pentru istoria cărora a avut preocupări remarcabile)
Ion I. Nistor a subliniat în mai multe rânduri străduinţele permanente ale statului român de a
ridica aceste provincii la o mai bună stare morală şi materială. ,,Munca ce s-a depus acolo timp
de 22 ani pentru schimbările şi prefacerile ce se impuneau-preciza el în septembrie 1941-n-a
întârziat să aducă roadele dorite”.
În raport cu anii de până la Unire, s-au obţinut rezultate notabile în dezvoltarea economică, a
urbanizării, a învăţământului şi culturii, de roadele acesteia bucurându-se atât poporul român cât
şi naţionalităţile conlocuitoare.
Într-o evoluţie complexă a ţării, din care n-au lipsit greutăţile de acomodare şi convulsiile,
rămânerile în urmă în unele privinţe, toate provinciile istorice reunite au participat activla
realizările epocii, beneficiind totodată de pe urma lor. Toate realizările înregistrate în diversiile
domenii de activitate evidenţiază, o dată în plus, caracterul necesar şi progresist al Unirii.
După Unirea din 1918 economia Basarabiei a cunoscut o sensibilă dezvoltare, integrându-se
în evoluţia generală a statului naţional român.

62
Legile sociale. Politica socială a statului român. Mişcări sociale. Sindicatele.
Guvernele României interbelice s-au preocupat, de asemenea, de elaborarea şi aplicarea unor
măsuri care să asigure o mai bună protecţie a diverselor categorii sociale.
Guvernul A. Averescu. În plan social, din iniţiativa lui A. Averescu a fost înfiinţat, la
29.03.1920, Ministerul Muncii şi Ocrotirii sociale, care avea ca scop ,,pregătirea, aplicarea şi
supravegherea aplicării tuturor legilor şi regulamentelor referitoare la: asigurarea socială şi
mutualitatea liberă, ocrotirea şi organizarea muncii, cooperaţia orăşănească; asistenţa socială,
precum şi a oricăror legi şi regulamente de prevedere şi ocrotire socială”.
În septembrie 1920 s-a elaborat legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă
(cunoscută sub numele de ,,legea Trancu-Iaşi, după numele ministrului muncii şi ocrotirii
sociale), prin care se garanta ,,oricui, în limitele legilor şi reglementărilor existente, precum şi ale
legii de faţă, dreptul la muncă după voie”. În acelaşi timp, oricine ,,prin ameninţări grave ori
imediate şi directe, ori prin violenţe de fapt, va împiedica sau sili, ori va încerca să împiedice sau
să silească pe cineva a munci, în timpul sau cu ocazia unei încetări colective de lucru se va
pedepsi”-amendă de la 10-200 lei şi închisoare 15 zile-6 luni. Legea prevedea procedura de
,,împăcuire” între salariaţi şi patroni; deasemenea, se introducea ,,arbitrajul” obligatoriu şi se
interzicea încetarea colectivă a lucrului în întreprinderile şi instituţiile statului, judeţelor şi
comunelor, precum şi încele a căror oprire punea ,,în primejdie existenţa şi sănătatea populaţiei
sau viaţa economică şi socială a ţării; întreprinderile de transport pe uscat, pe apă şi aeriene;
sondele şi distileriile de petrol, minele de combustibil, precum şi întreprinderile de captare a
gazelor naturale, gaz, electrice, distribuirea apei, mori, brutării, abatoare, spitalele, ridicarea
gunoaielor, igiena publică”.
Deoarece grevele continuau pe întreg teritoriul ţării, guvernul Averescu a decis militarizarea
întreprinderilor şi sancţionarea celor care organizau încetarea colectivă a lucrului. Partidul
Socialiştilor a înaintat un memoriu cu revendicări: dreptul la asociere liberă, recunoaşterea
delagaţiilor şi consiliilor muncitoreşti, retragerea armatei din fabrici; reangajarea muncitorilor
concediaţi; adoptarea altei legi pentru reglementarea conflictelor de muncă(iniţiatori Ilie
Moscovici şi Gh. Cristescu). La 20.10 1920 introdusă starea de asediu pe întreaga Românie.
La 8.12.1920 a avut loc un atentat la Senat organizat de Max Goldştein (anarhist) care pleda
pentru ,,lichidarea elitei burgheziei”, ,,victoria socialismului”, soldat cu 3 morţi şi răniţi.
În mai 1921 Guvernul Averescu a adoptat legea sindicatelor profesionale, care stabilea
,,Sindicatele profesionale au ca obiect studiul, apărarea şi dezvoltarea intereselor profesionale,
fără a urmări împărţirea de beneficii. Interesele sindicatelor sunt limitate, prin însăşi natura lor, la
cele de ordin industrial, comercial, agricol, tehnic, economic şi cultural”. Cu alte cuvinte acestea
nu puteau desfăşura activităţi politice. Muncitorii se puteau organiza în sindicate, prin
intermediul lor negocia cu patronii.
Pentru a detensiona situaţia în lumea satelor, la 22.09.1920 guvernul Averescu a trecut la
împărţirea pământului la ţărani, chiar înaintea adoptării legii agrare.
Marea guvernare libe