Capitolul VI

CAPITOLUL 6
Statutul administrativ-juridic al subiectului activității cu caracter polițienesc
1. Funcția publică polițienească și funcționarul public cu statutu special

2. Noțiunea de statut administrativ-juridic și structura lui
3. Obligațiile (îndatoririle) de bază ca element al statutului administrativ-juridic al
funcționarului de poliție
4. Împuternicirile (drepturile) ca element al statutului administrativ-juridic al
5. Responsabilitatea juridică a funcționarului de poliție ca element al statutului
administrativ-juridic
6. Răspunderea juridică a funcționarului de poliție ca element al statutului
administrativ-juridic:
6.1. Răspunderea administrativ-disciplinară;
6.2. Răspunderea contravențională;
6.3. Răspunderea administrativ-patrimonială;
6.4. Răspunderea penală.
7. Nașterea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al
funcționarului de poliție cu angajatorul.
Putem constata faptul că potrivit definiției și structurii statutul administrativ-juridic al

fiecărui subiect al activității cu caracter polițienesc nu diferă unul de altul. De fiecare dată,
apelînd la această instituție juridică, ne referim la analiza obligațiilor și drepturilor funcționarului
concret, caracterul și limitele responsabilității și răspunderii inclusiv celor juridice.
Luînd în considerație faptul că, Poliția ca structură este subiectul cel mai pronunțat al
activității polițienești, vom examina problema reflectată în titlul capitolului pe baza statutului
administrativ-juridic al funcționarului de poliție.
1. Funcția publică polițienească și funcționarul public cu statutu special

Statutul administrativ-juridic al funcționarului de poliție este în mare parte determinat de
conținutul și specificul funcției publice polițienești deținute. La rîndul său, funcția polițienească
fiind o specie a funcției publice nu poate fi examinată separate de ea.
1.1. Conceptul de funcție publică. Bazele constituţionale ale funcţiei publice în Republica
Moldova, în principal, se regăsesc în conţinutul art. 39 „Dreptul la administrare“, alin. (2) care
prevede: „Oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcţie publică”.
Mecanismul de realizare a acestei prevederi constituţionale a fost elaborat şi justificat în
Legea serviciului public nr. 443-XIII din 4 mai 1995 1, mai apoi, în Legea cu privire la funcţia
publică şi statutul funcţionarului public nr. 158 din 04.07.2008 2.
1
În: Monitorul Oficial al RM nr. 61/1995, art. nr. 681.
2
În: Monitorul Oficial al RM nr. 230-232 din 23.12.2008, art. nr. 840.
Noţiunea de funcţie publică. Pentru realizarea şi consolidarea unui stat de drept, democratic
se ştie, din totdeauna, că trebuie realizate nu numai reforme politice, economice şi sociale, ci şi
administrative şi, în cadrul acesteia, implicit o reformare a serviciilor publice.
În acest context, este necesar să subliniem că, democraţia, în esenţa sa, constă atît în
respectarea valorilor proprii, cît, mai ales, în eficienţa titularilor funcţiei publice, indiferent de
nivelul lor. Cu alte cuvinte, funcţia publică trebuie să prefigureze, pe lîngă cerinţe ca
profesionalismul, eficienţa, responsabilitatea, onestitatea şi dinamismul, şi respectarea cu
stricteţe a reglementărilor constituţionale şi legale, precum şi o cît mai mare apropiere faţă de
necesităţile cetăţeanului. În acest sens, democraţia apare nu numai ca un principiu de organizare
politică, ci şi unul care generează relaţii interumane.
Tradiţional, noţiunea de funcţie publică reprezintă noţiunea fundamentală a dreptului
administrativ, ea fiind în corelaţie cu noţiunea de activitate, autoritate, organ etc3.
Astfel, întreg organismul de stat are la bază puterea publică, dreptul de comandă4.
Această putere este reglementată şi organizată de lege, în scopul satisfacerii intereselor generale,
formînd servicii publice. Dar serviciul public, ca şi statul, este o instituţie ce are la bază ideea de
interes general, pe care caută să o realizeze, însă nu poate să acţioneze decît prin persoanele
fizice care-l compun5.
Funcţia publică apare ca o grupare de atribuţii şi de competenţe în scopul de a satisface
anumite interese generale, întrucît orice putere socială se legitimează numai prin finalitatea sa
de interes public, neputîndu-se admite ca ea să fie utilizată în scopuri personale 6. Ea reprezintă
„complexul drepturilor şi obligaţiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării
competenţei unei autorităţi de către persoane legal învestite“7.
În ceea ce priveşte noţiunea funcţiei publice, opiniile specialiştilor din domeniul dat s-au
divizat. Vom apela doar la cîteva definiţii ale acestei noţiuni existente în literatura juridică.
V. Prisacaru consideră că funcţia publică este o grupare de atribuţii, puteri şi competenţe,
stabilite, potrivit legii, în cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii, în mod
continuu şi permanent, de către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a
intereselor generale ale societăţii8.
Un alt reprezentant al doctrinei administrative române M. Preda priveşte funcţia publică ca
un ansamblu de atribuţii, de competenţe şi puteri în cadrul unui serviciu public, stabilite prin
3
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Op. cit., 2005, p. 597.
4
Guțuleac V. Drept administrativ. Op. cit. (2013), p. 240.
5
Negulescu P. Tratat de drept administrativ. Vol. I. – „Principii generale”. Ediția a IV-a. București: Institutul de Arte
Grafice „E. Mîrvan”, 1934, p. 52.
6
Ibidem, p. 522.
7
Petrescu R. Drept administrativ. Bucureşti: accept, 2004, p. 437.
8
Prisacaru V. Tratat de drept administrativ român: partea generală. Bucureşti: Editura ALL, 1996, p. 160.
lege sau potrivit legii, cu care sînt învestiţi, prin numire sau alegere, funcţionarii publici, în
vederea realizării, în mod continuu şi permanent, a unui interes general9.
Iar, în viziunea lui A. Iorgovan, funcţia publică reprezintă o situaţie juridică a persoanei
fizice, învestite legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice ce constă în
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează raportul juridic complex dintre persoana
fizică respectivă şi organul (subiectul) care a învestit- o10.
Cercetătorul C. Manda consideră că funcţia publică reprezintă ansamblul de atribuţii şi
responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, realizate, în mod continuu, de către unul sau mai mulţi
titulari, persoane fizice legal învestite, în scopul realizării prerogativelor de putere publică şi a
satisfacerii anumitor interese generale sau locale, pentru care a fost creată funcţia11.
Indiscutabil, că fiecare dintre aceste definiţii are dreptul la existenţă. Totodată, avem unele
restanţe referitor la conţinutul lor. În primul rînd, în viziunea noastră, acestea sînt confundate cu
sintagmele „atribuţii“ şi „realizarea competenţei“. La etapa stabilirii funcţiei publice nu poate fi
vorba despre realizarea competenţei. Mai mult decît atît, însăşi Legea cu privire la funcţia
publică şi statutul funcţionarului public prevede aşa noţiune ca „funcţie publică vacantă“. Şi
atunci, atîta timp cît funcţia publică va fi vacantă, cine va realiza competenţa? Sau cine va fi
responsabil pentru executarea obligaţiunilor, după cum se menţionează în una din fefiniţiile
analizate? În al doilea rînd, unele dintre ele se intersectează cu definiţia de funcţionar public12.
Din cele menţionate considerăm ca cea mai reuşită definiţie parvine de la legiuitorul
naţional şi prevede că „funcţia publică este ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor, stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică“13.
În urma analizei doctrinelor şi a cadrului legislativ, în prezenta lucrare funcţia publică va
fi interpretată ca „unitatea primară a autorităţii publice, care determină locul şi rolul
persoanei care va fi învestită în ea, sarcinile 14 şi drepturile necesare pentru realizarea lor,
exigenţele faţă de pregătirea profesională şi calităţile personale ale celui care va candida la
ocuparea ei“.
Din analiza opiniilor exprimate în literatura juridică a dispoziţiilor legale şi din definiţia
funcţiei publice propusă de noi, rezultă următoarele trăsături specifice funcţiei publice:
- reprezintă un complex de activităţi necesare pentru atingerea scopului concret şi drepturi
echivalente sarcinilor (mai apoi — obligaţiilor);
9
Preda M. Tratat elementar de drept administrativ român. Ediţie revăzută şi actualizată cu practică judiciară de
profil. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1996, p. 78.
10
11
Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Op. cit., p. 304.
12
Guțuleac V. Drept administrativ. Op. cit. (2013), p. 242.
13
Legea privind funcția publică și statutul funcționarului public nr. 158 din 04.07.2008, art. 2.
14
Din momentul învestirii persoanei concrete în funcţia publică, sarcinile, potrivit funcţiei publice, devin obligaţiile
funcţionarului public.
- este permanentă (are caracter de continuitate) şi înfiinţată pentru satisfacerea unui interes
general;
- este creată de lege sau în baza legii printr-un act administrativ;
- este creată ca să realizeze satisfacerea atît a intereselor generale, cît şi a celor locale;
- statutul juridic al persoanei învestite în funcţie depinde de caracterul sarcinilor şi
drepturilor, prevăzute în ea;
- determină exigenţele înaintate faţă de capacităţile persoanei fizice care va fi învestită în
funcţia publică concretă.
1.2. Funcția publică polițienească. În Legea cu privire la activitatea Poliției și statutului
polițistului nu este determinată definiția „funcției polițienești”. În ceea ce privește doctrina, se
poate nota că multe din definițiile date funcției polițienești sunt de tip enumerativ. De exemplu,
definiția dată de Codul Brumaire An IV – „Poliția este instituția îndrituită să mențină ordinea,
libertatea, proprietatea, siguranța individuală” sau cea dată de Marea Enciclopedie franceză din
1910 „Nu se cunoaște din păcate sociatateacît de puțin organizată fără ca să nu existe în aceasta o
poliție care să asigure supunerea față de reprezentanții statului și aplicarea prescripțiilor dictate
de șefi”.
Reținînd necesitatea relativității definiției funcției publice polițienești care este în mod
determinant influențată de sistemul juridic existent în fiecare țară, autorii Ivan Stelian și Ioniță
Tudor definesc funcția publică polițienească ca „ansamblul de sarcini legale, de interes
general,înfăptuite de polițiștii – funcționari publici, în beneficiul comunității și al statului”15.
Potrivit unei alte opinii, funcția publică polițienească este definită ca fiind „funcția ce
asigură buna organizare internă a societății și respectul regulilor care acționează în sînul acesteia
prin măsuri coercitive sau dacă situația impune, prin apelul la folosirea forței”16.
În viziunea autorilor autohtoni17 „funcția publică polițienească reprezintă totalitatea
(complexul) de sarcini și atribuții specifice cu caracter preventiv și represiv, prestabilite legal, cu
care sunt dotate serviciile publice polițienești, atribuții exercitate în mod continuu și fără
întreruperi de către persoane fizice legal învestite, în vederea satisfacerii intereselor generale a
membrilor societății, referitoare la buna organizare internă a acesteia și la respectul regulilor care
acționează în sînul ei”.
Analiza definițiilor studiate, inclusiv celor citate, denotă faptul că fiecare dintre ele are
dreptul la existență, însă vădit este faptul că conținutul lor diferă în raport cu timpul și spațiul
efectuării investigațiilor.
15
Ioan Stelian, Ioniță Tudor. Drept polițienesc. București: Editura Romfel, 1993, p. 106.
16
D. H. Bayley. The police and political developement in Europa, 1975, p. 327.
17
Boeșteanu C., Grati V., Cușnir V., Dogotari I. Drept poliţienesc. Op. cit., p. 148.
Totodată, putem concluziona că de la o țară la alta, poliția, ca structură, este subiectul
principal al activității statale cu caracter polițienesc și indiferent de subordonare (fie direct
șefului statului ca Comandant Suprem al Forțelor Armate, fie Ministerului Justiției, fie celui al
Apărării, fie Ministerului Afacerilor Interne etc.), poliția îndeplinește în cadrul societății misiuni
specifice cum ar fi:
- lupta împotriva criminalității și a contravenționalității care presupune atribuții de
prevenire și curmare (stopare), cercetare penală sau contravențională, urmărire și reprimare a
subiecților activi ai infracțiunilor sau contravențiilor comise;
- desfășurarea unor activități administrative (organizarea circulației rutiere, supravegherea
respectării regimului de frontieră, de pașapoarte și de aflare în țară a persoanelor străine,
organizarea și asigurarea securității antiincendiare etc.);
- informarea autorităților legal constituite (Parlamentul, Președintele Republicii Moldova,
Guvernul) privind asigurarea ordinii de drept, realizarea politicilor în domeniul combaterii
infracționalității și a contravenționalității;
- aplicarea legii, la nevoie, chiar prin folosirea forței.
Deci, putem constata că poliția este însărcinată să asigure ordinea, liniștea și securitatea
unei colectivități sociale, siguranța cetățenilor, a avutului public și privat, impunîndu-le la
nevoie, prin constrîngere, obligația respectării legilor. Exercitarea funcției publice polițienești
trebuie concepută în cadrul unui serviciu care acționează în beneficiul comunității18.
Sarcinile poliției ce reies din această constatare pot fi realizate numai prin desfășurarea
unui volum strict stabilit și legiferat de activitate polițienească, care, la rîndul său, este divizată
în diverse funcții polițienești, care și determină structura Poliției ca autoritate publică.
Sintetizînd cele analizate, considerăm că ar putea avea dreptul la exeistență și următoarea
definiție: funcția polițienească reprezintă unitatea (celula) primară a oricărei unități structurale
a Poliției, care determină volumul și caracterul activității polițienești, drepturile strict necesare
pentru realizarea activității determinate, inclusiv dreptul la aplicarea constrîngerii fizice, cu
care va fi investit deținătorul funcției, exigențele față de pregătirea profesională, starea sănătății
și alte calități individuale ale celui care va candida la ocuparea ei.
1.3. Polițistul – funcționar public cu statut special. Prin specificul profesiei sale, polițistul
este purtător de autoritate, se poate spune, însă, că orice funcționar în serviciul public este
purtător de autoritate, într-un grad mai mare sau mai mic. Atunci se naște întrebarea prin ce se
individualizează polițistul în rîndul funcționarilor publici.
Mai întîi, este nevoie să facem apel la ceea ce în termenii literaturii de specialitate se
numește „dreptul de poliție al statului”, adică dreptul suveran al fiecărui stat de a cere cetățenilor
18
Iacob A., Drăghic C., Constantin C., Voinic C. Drept polițienesc. Craiova: Editura SITECH, 2008, p. 169.
săi, străinilor și apatrizilor să-i respecte actele sale de putere și, totodată, dreptul de a-și apăra
existența legală și materială, ordinea publică și proprietatea, ca și protejarea drepturilor
fundamentale ale cetățenilor, prin acțiuni polițienești preventive sau punitive19.
Polițistul este învestit prin lege să vegheze ca acest drept de poliție al statului să fie realizat
în practică.
Învestit cu autoritate, polițistul apără avutul public și privat, drepturile fundamentale ale
individului, dar și drepturile și interesele grupurilor sociale și ale statului.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul
polițistului, personalul Poliției se constuite din polițiști, funcționari publici, salariați civili și
personal de deservire tehnică. În limitele competențelor stabilite de legislație, polițistul este
învestit cu împuterniciri pe timpul și în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, prevăzute
de legea în vigoare.
Polițistul este funcționar public cu statut special. Statutul polițistului se aplică și
angajaților subdiviziunilor subordonate Ministerului Afacerilor Interne care exercită atribuțiile
Poliției, conform prevederilor legii, precum și corpului profesoral didactic din cadrul catedrelor
cu disciplini de specialitate polițienească din cadrul instituțiilor de învățămînt ale Ministerului
Afacerilor Interne. Subdiviziunile subordonate MAI, în cadrul cărora se instituie funcții
polițienești, sunt specificate în Regulamentul Ministerului Afacerilor Interne, aprobat de
Guvern20.
Legea nominalizată nu conținea definiția de „polițist” spre deosebire de legislația altor
state.
De exemplu, potrivit prevederilor Legii nr. 360/2002 prin Statutul polițistului, prevăzute în
art. 1 alin. (1) – definirea noțiuii acestuia se face în felul următor:
„Polițistul este funcționarul public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă,
uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română, prin lege, ca instituție
specializată a statului”.
Din prevederile legale rezultă că, polițistul face parte dintr-o instituție specializată de stat,
remarcă care conduce la distincția ce trebuie făcută între acest organ executiv al statului și alte
instituții cu caracter privat și nu, în ultimul rînd, de a sublinia modalitatea de susținere financiară
și materială, din bugetul statului.
Pe plan internațional, noțiunea de polițist a fost definită în 1979 prin Rezoluția Adunării
Generale a ONU nr. 14169, care a adoptat Codul de conduită/comportament al polițistului, astfel:
19
Drăghici C., Iacob A., Șuteu N. Gh. Drept polițienesc. Sibiu: Editura Alma-Mater, 2007, p. 199.
20
Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, art. 31.
„Termenul de polițist include toți oamenii legii, numiți sau aleși, care execută puteri polițienești,
în special, puterea de a aresta și reține”21.
Statutul special este conferit polițistului de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul
armei și de celelalte diferențieri prevăzute în lege22. Exercitarea profesiei de polițist implică, prin
natura sa, îndatoriri și riscuri deosebite față de alte profesii.
Ca orice altă profesie, cea de polițist își are rigorile ei. Pe lîngă statutul și regulamentele
instituției din care face parte, polițistul se conformează unor legi nescrise, dar bine definite, pe
care trebuie să le respecte necondiționat.
Polițistul prin comportamentul și acțiunile sale, conferă în ochii cetățenilor prestigiul
instituției din care face parte. Acțiunile sale trebuie să se bucure de credibilitate și de susținerea
opiniei publice. Este important ca toți membrii comunității să aibă dovezi concrete că li se aplică
un tratament egal și plin de considerație. Încrederea în cel chemat să aplice legea nu se cîștigă
ușor. Cetățenii trebuie să aibă sentimentul că siguranța lor civică, drepturile și interesele legale
le sunt apărate efectiv.
Nu trebuie uitat faptul că măsurile represive nu duc neapărat la eeradicarea criminalității și
a contravenționalității. De aceea, polițistul, prin tactul și modalitățile specifice muncii sale,
trebuie să prevină acțiunile reprobabile sau dăunătoare bunului mers al vieții sociale.
Colaborarea cu celelalte instituții ale statului, cu organizațiile neguvernamentale pentru
apărarea drepturilor omului facilitează prevenirea și combaterea fenomenului infracțional și celui
contravențional, dar și a abuzurilor reprezentanților autorității de stat.
Prestigiul poliției este asigurat numai printr-o conduită civilizată și corectă, plină de
solicitudine, fermitate, intransigență și probitate profesională în relațiile cadrelor acestei instituții
cu comunitatea. Soluționarea operativă, obiectivă și eficientă a problemelor cu care se confruntă
cetățenii, tactul, responsabilitatea și corectitudinea polițistului în raporturile cu aceștia asigură
aprecieri pozitive, încredere, sprijin și colaborare din partea membrilor comunității23.
Polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice, pe timpul și în legătură cu
îndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu, în limitele competențelor stabilite de lege,
însă autoritatea funcției nu o poate exercita în mod arbitrar și în interes personal.
Polițistul își desfășoară activitatea profesională în interesul și în sprijinul persoanei,
comunității și instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii, cu respectarea
principiilor legalității, respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,
imparționalității și nediscriminării, transparenței, profesionalismului și răspunderii personale24.
21
Iacob A., Drăghic C., Constantin C., Voinic C. Drept polițienesc. Op. cit., p. 166.
22
Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, art. 25, pct. 20.
23
Iacob A., Drăghic C., Constantin C., Voinic C. Drept polițienesc. Op. cit., p. 167.
24
Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, art. 4, alin. (1).
Evident, polițistul răspunde în fața legii și a comunității de legalitatea și corectitudinea
acțiunilor sale, el avînd o dublă calitate, de reprezentant al autorității statale și de membru al
comunității. Polițistul este obligat să facă uz de lege în orice situație, indiferent de calitatea și
poziția socială a celui care a încălcat-o și în același timp să nu facă abuz de prevederile legale, de
calitatea ce o are și de funcția ce o ocupă în cadrul aparatului de poliție.
Polițistul este obligat să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului,
Constituția și legile țării, jurămîntul de credință, prevederile regulamentelor de serviciu și să
îndeplinească dispozițiile legale ale șefilor ierarhici privind activitatea sa profesională. El
răspunde, în condițiile legii, pentru modul în care își exercită atribuțiile de serviciu25.
2. Noțiunea de statut administrativ-juridic și structura lui

Statutul administrativ–juridic al funcţionarului public, inclusiv al funcționarului de
poliție, se află în raport direct cu capacitatea administrativ–juridică a funcţionarului public ca
subiect al administrării publice şi ca subiect al dreptului adminisrativ și celui polițienesc.
Capacitatea administrativ-juridică a funcționarului public se divizează în cea de folosință și
cea de exercițiu.
La rîndul său, în general, capacitatea de folosinţă de drept administrativ a funcţionarului
public, ca subiect al administrării publice, apare din momentul învestirii lui în funcţie,
indiferent de faptul prin care formă acesta a fost învestit. Capacitatea de exerciţiu de drept
administrativ apare din momentul depunerii jurămîntului.
În special, procedura de determinare a capacităţii administrativ–juridice a funcţionarului
public ca subiect al dreptului administrativ, respectiv celui polițienesc, are specificul său
condiţionat prin faptul că persoana învestită în funcţia publică are deja statut de subiect al
dreptului administrativ ca cetăţean al Republicii Moldova şi prin faptul că cetăţeanul Republicii
Moldova, învestit în funcţia publică de prima dată, va obţine capacitatea administrativă deplină
de funcţionar public numai după depăşirea etapei de funcţionar public debutant (adică peste 6
luni după învestire în funcţia publică). Logic, putem constata două tipuri de statut: 1) statutul
administrativ–juridic al funcţionarului public debutant şi 2) statutul administrativ–juridic
al funcţionarului public.
Statutul administrativ–juridic al oricărui subiect al dreptului administrtaiv cuprinde a
patru elemente constitutive:
- obligaţiile ce îi revin în domeniul administrării publice;
- drepturile necesare pentru executarea obligaţiilor şi participarea reală în procedurile de
administrare publică;
25
Ibidem.
- responsabilitatea juridică, adică atitudinea responsabilă faţă de executarea obligaţiilor ce
îi revin;
- răspunderea juridică, drept consecinţă a depăşirii responsabilităţii.
3. Obligațiile (îndatoririle) de bază ca element al statutului administrativ-juridic al

Scopul de bază care stă în faţa fiecărei autorităţi publice poate fi atins numai prin activităţi
concrete care sînt reflectate în funcţiile publice, ce constituie celula iniţială a fiecărei autorităţi
publice, din punctul de vedere al structurii ei interne. Din momentul învestirii în funcţia publică,
activităţile respective devin obligaţii (îndatoriri) ale funcţionarului public inclusiv a funcționarului
de poliție concret, deci obligaţii individuale. Totodată, toţi funcţionarii publici, ca pătură socială
specifică a societăţii şi a reprezentanţilor puterii executive, potrivit normelor legale, au anumite
obligaţii generale. Deci acest element al statutului administrativ–juridic al funcţionarului public
trebuie divizat în: obligaţii generale şi obligaţii individuale.
Funcţionarul public inclusiv funcționarul de poliție are următoarele obligaţii generale:
- să respecte Constituţia, legislaţia în vigoare, precum şi tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte;
- să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
- să fie loial autorităţii publice în care activează;
- să îndeplinească cu responsabilitate, obiectivitate şi promptitudine, în spirit de iniţiativă şi
colegialitate toate atribuţiile de serviciu;
- să păstreze, în conformitate cu legea, secretul de stat, precum şi confidenţialitatea în
legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei
publice, cu excepţia informaţiilor considerate de interes public;
- să respecte normele de conduită profesională prevăzute de lege;
- să respecte regulamentul intern.
Funcţionarii publici de conducere de nivel superior, precum şi funcţionarii publici de
conducere, sînt obligaţi să încurajeze propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din
subordine în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea26.
Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor (ordinelor, poruncilor,
indicaţiilor obligatorii spre executare) primite de la conducătorul său direct şi de la conducătorul
autorităţii publice în care îşi exercită funcţia publică. El este în drept să refuze, în scris şi
motivat, îndeplinirea dispoziţiilor, scrise sau verbale, primite de la conducător dacă le consideră
ilegale. Dispoziţia se consideră ilegală dacă aceasta este în contradicţie cu actele legislative în
26
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, art. 22.
vigoare, depăşeşte competenţa autorităţii publice sau necesită acţiuni pe care destinatarul
dispoziţiei nu are dreptul să le îndeplinească.
Dacă funcţionarul public are dubii cu privire la legalitatea unei dispoziţii, acesta este
obligat să comunice în scris autorului dispoziţiei dubiile sale, precum şi să aducă la cunoştinţa
conducătorului ierarhic superior al acestuia astfel de situaţii.
Fiecare funcţionar public este obligat să prezinte, în condiţiile legii, declaraţia cu privire la
venituri şi proprietate, să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese.
Considerăm că la obligaţiile generale ale funcţionarului public trebuie să fie ataşate
incompatibilităţile şi restricţiile.
Referindu-ne la statutul administrativ-juridic al polițistului constatăm că legislația prevede
incompatibilități generale:
1. Poliţistul nu are dreptul să desfăşoare alte activităţi remunerate: în cadrul autorităţilor
publice; în funcţie de demnitate publică sau în funcţie din cadrul cabinetului persoanei care
exercită funcţie de demnitate publică, cu excepţia cazului în care raporturile de serviciu sînt
suspendate pe perioada respectivă, în condiţiile legii; prin contract individual de muncă sau prin
alt contract civil, în cadrul societăţilor comerciale, cooperativelor, întreprinderilor de stat sau
municipale, precum şi al organizaţiilor necomerciale, din sectorul privat sau public, cu excepţia
activităţilor didactice sau ştiinţifice;
2. El nu are dreptul să desfăşoare personal sau prin intermediul unei terţe persoane
activitatea de întreprinzător sau să fie membru al organizaţiei de conducere a unei întreprinderi;
3. Poliţistul nu poate fi reprezentant al unor terţe persoane în autoritatea publică în care îşi
desfăşoară activitatea, inclusiv în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia pe
care o exercită;
4. Poliţistul antrenat în una din activităţile incompatibile enumerate este obligat, în termen
de 30 de zile calendaristice de la data apariţiei acestei situaţii, să abandoneze activitatea
incompatibilă cu funcţia sa ori, după caz, să depună cerere de demisie din funcţia de poliţist.
Dacă în termenul menţionat nu întreprinde acţiuni în vederea lichidării incompatibilităţii,
poliţistul este concediat27.
De rind cu incompatibilitățile menționateîn activitatea polițienească, legea prevede
restricții și interdicții.
Poliţistului îi este interzis:
- să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii social-politice ori să desfăşoare
propagandă în favoarea acestora;
- să organizeze sau să participe la greve;
27
- să organizeze mitinguri şi alte întruniri cu caracter politic;
- să promoveze opinii sau preferinţe politice în timpul sau în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu, la locul de muncă sau în timpul orelor de serviciu;
- să adere la culte religioase neînregistrate conform legislaţiei;
- să utilizeze în interese personale sau în alte scopuri decît cele de serviciu mijloacele
financiare, tehnico-materiale, informaţionale şi alte bunuri ale statului, precum şi informaţia de
serviciu pusă la dispoziţia sa pentru exercitarea funcţiilor ori la care are acces în virtutea
acestora;
- să abuzeze de calitatea oficială şi să compromită, prin activitatea sa privată ori publică,
prestigiul funcţiei sau al autorităţii din care face parte;
- să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj,
destinate personal acestuia sau familiei sale;
- să întreprindă alte acţiuni interzise poliţistului prin lege28.
În ceea ce privește interdicțiile, atunci legislația prevede că poliţistul nu poate exercita
activitatea într-o funcţie în subordinea nemijlocită a unei rude pe linie dreaptă sau colaterală
(părinte, frate, soră, fiu, fiică) ori a unei rude prin afinitate (soţ/soţie, părinte, frate sau soră a
soţului/soţiei). Această interdicţie se aplică şi în situaţia în care conducătorul superior nemijlocit
al poliţistului are calitatea de persoană ce exercită funcţie de demnitate publică.
Poliţistul, în termen de 30 de zile calendaristice, va întreprinde acţiuni în vederea încetării
acestor raporturi ierarhice nemijlocite. În cazul în care poliţistul nu a respectat condiţiile indicate,
angajatorul va decide transferul acestuia într-o funcţie cel puţin similară sau de acelaşi nivel, care
ar exclude o astfel de subordonare, iar dacă transferul nu este posibil, acesta va fi eliberat din
funcţia deţinută.
În scopul neadmiterii consecințelor negative la angajarea în Poliţie, persoana ia cunoştinţă,
contra semnătură, de restricţiile şi interdicţiile impuse prin lege şi de alte acte normative care
reglementează activitatea Poliției.
Obligațiile individuale ale funcționarului public, inclusiv al funcționarului de poliție sunt
personificate, se află în raport direct cu statutul funcției deținute și se regăsesc în fișa de post.
Poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei,
comunităţii şi al instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, fiind obligat:
- să respecte cu stricteţe drepturile, libertăţile omului şi demnitatea umană, să aibă
comportament demn şi respectuos pentru persoane, o atitudine fermă faţă de cei care încalcă
legile;
28
- să se conducă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de legislaţie, asigurînd îndeplinirea
sarcinilor ce stau în faţa Poliţiei;
- să execute la timp şi întocmai atribuţiile conform funcţiei deţinute;
- să manifeste, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iniţiativă şi perseverenţă, obiectivitate
şi imparţialitate;
- să execute ordinele, dispoziţiile şi indicaţiile superiorilor;
- să păstreze secretul de stat şi al altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată;
- să protejeze informaţiile privind datele cu caracter personal de care ia cunoştinţă în
exercitarea atribuţiilor de serviciu;
- să perfecţioneze în permanenţă nivelul său de pregătire profesională;
- să depună declaraţii cu privire la venituri şi proprietate, precum şi declaraţii de interese
personale, în modul şi în condiţiile prevăzute de lege;
- să declare orice donaţie, directă sau indirectă, primită în legătură cu exercitarea funcţiei;
- să informeze pe şeful ierarhic superior şi autorităţile competente cu privire la faptele de
corupţie de care a luat cunoştinţă, săvîrşite de alte persoane, inclusiv de poliţişti;
- să se adreseze unei persoane doar după ce s-a prezentat, cu indicarea funcţiei, gradului
special şi a numelui, legitimîndu-se în acest sens cu legitimaţia de serviciu;
- să informeze persoana căreia i se adresează despre scopul şi motivul adresării;
- în cazul aplicării unor măsuri de natură să restrîngă drepturile şi libertăţile persoanei, să
aducă la cunoştinţa acesteia cauza şi temeiurile de aplicare a măsurilor de rigoare, precum şi
drepturile şi obligaţiile apărute în aceste condiţii;
- să aibă o atitudine responsabilă faţă de legitimaţia de serviciu, arma, mijloacele speciale
din dotare şi faţă de alte bunuri transmise în scopul exercitării atribuţiilor;
- la eliberarea din serviciu, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau efectuării
anchetei de serviciu în privinţa sa, să predea arma din dotare şi muniţia aferentă în modul stabilit
de ministrul afacerilor interne29.
4. Împuternicirile (drepturile) ca element al statutului administrativ-juridic al

Ca și obligațiile, împuternicirile se divizează în cele generale și cele individuale. În
realizarea atribuţiilor de serviciu, poliţistul are următoarele împuterniciri generale:
- să solicite persoanelor, inclusiv persoanelor cu funcţie de răspundere şi persoanelor
publice, respectarea ordinii publice şi încetarea acţiunilor ilegale, iar, în caz de necesitate, pentru
29
asigurarea respectării cerinţelor legale să intervină prin aplicarea forţei fizice, mijloacelor
speciale sau a armei de foc din dotare, în condiţiile stabilite de lege;
- să exercite drepturile ce rezultă din procedura penală sau contravenţională în cazul în care
poliţistul exercită funcţia respectivă în cadrul procesului;
- să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori sînt indicii că
acestea pregătesc sau au comis o fapta ilegală;
- să ceară legitimarea persoanelor care solicită intrarea într-un perimetru restricţionat;
- să efectueze controlul corporal preventiv asupra persoanei participante la întruniri publice
sau în alte locuri în care este interzis accesul cu arme, produse ori cu substanţe periculoase,
precum şi al bagajului acesteia;
- să efectueze controlul corporal preventiv asupra persoanei care se află în stare de
inconştienţă şi este necesară identificarea acesteia, precum şi al bagajului acesteia;
- să efectueze imprimări audio şi video, să fotografieze persoanele care încalcă ordinea
publică;
- să folosească gratuit mijloacele de informare în masă în scop de prevenire a tulburărilor
grave ale ordinii publice sau a altor situaţii excepţionale;
- să utilizeze mijloacele speciale sonore şi luminiscente instalate pe unităţile de transport
conform normelor stabilite;
- să reţină persoanele în condiţiile stabilite de legislaţie, cu explicarea drepturilor acestora;
- să invite în sediul Poliţiei persoanele a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea
atribuţiilor Poliţiei, cu aducerea la cunoştinţă, în formă scrisă, a scopului şi motivului invitaţiei;
- să sesizeze organele competente, conform legii, cu privire la înlăturarea cauzelor şi a
condiţiilor ce pot genera sau contribui la săvîrşirea infracţiunilor şi contravenţiilor;
- să intre sau să pătrundă, în modul stabilit de lege, utilizînd la necesitate mijloace speciale,
în orice încăpere sau proprietate în scop de curmare a infracţiunilor, urmărire a persoanelor
suspectate de comiterea infracţiunilor, a persoanelor care se ascund de organele de urmărire
penală, se sustrag de la executarea pedepsei penale, de la arestul contravenţional sau dacă, în
baza unor date suficiente, se ştie că în aceste localuri a fost comisă sau se comite o infracţiune,
precum şi în caz de calamităţi naturale şi în alte împrejurări excepţionale care pun în pericol
securitatea publică şi siguranţa persoanelor;
- să limiteze sau să interzică temporar circulaţia transportului şi a pietonilor pe străzi şi pe
drumuri, precum şi accesul persoanelor pe anumite porţiuni de teren sau spre anumite locuri în
scop de asigurare a securităţii publice, de ocrotire a vieţii, sănătăţii şi bunurilor persoanelor, de
efectuare a unor acţiuni de urmărire penală sau speciale de investigaţii;
- să oprească în trafic şi să efectueze controlul permiselor de conducere ale conducătorilor
de vehicule, al certificatelor de înmatriculare (înregistrare) a vehiculelor, al altor acte cu caracter
permisiv în cazul încălcării regulilor de circulaţie, existenţei probelor de încălcare a legislaţiei
sau desfăşurării unei operaţiuni speciale, precum şi în vederea verificării legalităţii
transporturilor de mărfuri şi persoane, identificării persoanelor şi a vehiculelor aflate în căutare,
interzicerii exploatării vehiculelor a căror stare tehnică prezintă pericol pentru siguranţa
traficului;
- să limiteze sau să interzică efectuarea lucrărilor de reparaţie şi de construcţie a
drumurilor, precum şi alte lucrări rutiere, dacă nu se respectă cerinţele de asigurare a securităţii
rutiere;
- să folosească orice mijloace de transport şi comunicaţii, indiferent de proprietar sau
deţinător, persoană fizică ori persoană juridică, cu excepţia celor care aparţin misiunilor
diplomatice, oficiilor consulare şi reprezentanţelor organizaţiilor internaţionale acreditate în
Republica Moldova, precum şi membrilor personalului acestora acreditaţi în Republica Moldova
şi care au însemne speciale, pentru luarea unor măsuri legale ce nu pot fi amînate şi nu pot fi
aduse la îndeplinire altfel;
- să solicite şi să primească gratuit, în modul stabilit, informaţia şi materialele care sînt
păstrate de autorităţile publice, agenţii şi companii, de întreprinderile de stat şi private, de alte
persoane juridice şi sînt necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor Poliţiei;
- să gestioneze registre informaţionale instituţionale, fişiere de date şi sisteme
informaţionale şi registre de stat conţinînd informaţia necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor
Poliţiei, cu respectarea legislaţiei în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal şi cu privire
la registre;
- să poarte asupra sa arma din dotare şi muniţia necesară, indiferent dacă este în uniformă
sau în ţinută civilă, precum şi să aplice forţa fizică, mijloacele tehnice şi speciale, arma din
dotare în modul şi în cazurile prevăzute de lege;
- să verifice persoana care conduce mijlocul de transport atunci cînd se bănuieşte că
persoana respectivă este sub influenţa alcoolului, substanţelor narcotice, psihotrope, toxice sau
este afectată de medicamente pentru a nu admite la conducerea mijlocului de transport această
persoană, precum şi persoana care nu are dreptul de a conduce vehicule sau care, din cauza stării
sale de sănătate, creează pericol pentru siguranţa traficului;
- să apeleze la instituţiile medico-sanitare pentru testarea obligatorie, conform prevederilor
legislaţiei, a persoanelor aflate în stare de ebrietate produsă de alcool, substanţe narcotice,
psihotrope sau toxice, precum şi, în scopul de a preveni răspîndirea bolilor venerice şi a altor boli
infecţioase, a persoanelor atribuite la grupul de risc sporit, care sînt incluse în evidenţele
profilactice ale instituţiilor medico-sanitare sau de poliţie;
- să aducă din locuri publice ori aglomerate într-o instituţie medico-sanitară persoanele
aflate sub influenţa alcoolului, substanţelor narcotice, psihotrope sau toxice ori a altor substanţe
care acţionează grav asupra stării fizice şi psihice a persoanei, precum şi persoanele care sînt
incapabile să se mişte sau sînt susceptibile de a dăuna sieşi ori celor din jur;
- să ia decizii de reducere a termenului de şedere a străinilor, să aplice şi să ridice interdicţii
de intrare şi ieşire în/din Republica Moldova;
- să reţină şi să deţină în locuri special stabilite străinii care au intrat clandestin, se află
ilegal şi sînt supuşi expulzării de pe teritoriul Republicii Moldova;
- să exercite obligaţiile ce reies din acordurile de readmisie încheiate între Guvernul
Republicii Moldova şi guvernele altor state;
- să ridice şi să depoziteze arme de foc, muniţii, explozive, substanţe narcotice şi
psihotrope şi alte obiecte şi substanţe supuse autorizării sau licenţierii ori scoase din circuitul
civil în cazul în care obiectul sau substanţa respectivă este păstrată sau utilizată cu încălcarea
normelor stabilite;
- să fotografieze, să facă înregistrări audio şi video în scop de asigurare a realizării
atribuţiilor Poliţiei fără încălcarea inviolabilităţii vieţii private a persoanei, garantată de
legislaţie;
- să efectueze filmarea şi înregistrarea audio a persoanelor reţinute penal sau
contravenţional, să le fotografieze, să le dactiloscopieze şi să colecteze alte mostre pentru
cercetare comparativă sau identificare30.
Împuternicirile generale ale polițistului sunt completate cu împuterniciri individuale care,
la direct, reise din conținutul funcției deținute și sunt necesare pentru realizarea cu succes a
îndatoririlor prevăzute de funcție.
Fiecare polițist activează în numele statului, își exercită atribuțiile, dispune de drepturi și
îndeplinește obligațiile, care îi revin, potrivit legii, în limitele competenței și conform funcției
deținute.
Pornind de la faptul că polițistul exercită funcții statale, activează în numele statului și
legii, cerințele legale ale lui înaintate în procesul exercitării atribuțiilor de serviciu sunt
obligatorii pentru executare de către toate persoanele fizice și cele juridice. Neîndeplinirea
cerințelor legale ale polițistului, nereacționarea la ele, precum și alte acțiuni sau inacțiuni ce
împiedică exercitarea atribuțiilor sale atrag după sine răspunderea stabilită de legislație sunt
calificate ca infracțiuni și atrag după sine răspunderea penală: atentarea la viața persoanei care
30
efectuează urmărirea penală (art. 305 CPal RM); împiedicarea activității legale a persoanei cu
funcție de răspundere (art. 348 CP al RM); atentarea la viața colaboratorului poliției (art. 350 CP
al RM) etc.
Constituie contravenții comiterea cărora atrage după sine răspunderea contravențională:
nesubordonarea cu reavoință dispoziției sau cererii legitime a colaboratorului organelor de
ocrotire a normelor de drept (art. 336 CC al RM); neluarea de măsuri pentru înlăturarea încălcării
legislației (art. 337 CC al RM); ultragierea colaboratorului organelor de ocrotire a normelor de
drept, opunerea de rezistență (art. 353 CC al RM).
Pentru neadmiterea diverselor tălmăciri a sintagmei „cerințele legale” și a posibilelor
consecințe negative a acestor tălmăciri, legiuitorul vine cu o reglementare absolut clară în acest
sens și stipulează: „Cerințele polițistului și acțiunile întreprinse de el în exercițiul funcțiunii, se
prezumă a fi legitime atît timp cît, în condițiile și ordinea prevăzute de lege, nu se stabilește
contrariul”31.
Concluzionăm că, din momentul învestirii în funcţia polițienească, statutul
administrativ–juridic al cetăţeanului Republicii Moldova se modifică. La obligaţiile şi la
drepturile generale cetăţeneşti se adaugă şi obligaţiile şi drepturile potrivit funcţiei în care el a
fost învestit, pe lîngă responsabilitatea şi răspunderea, ca cetăţean (unde este, de regulă, subiect
general al răspunderii juridice), el devine responsabil şi poartă răspundere ca funcţionar de
poliție (unde este numai în calitate de subiect special al răspunderii juridice).
Statutul administrativ–juridic al funcţionarului de poliție debutant nu poate fi egalat cu cel
al funcţionarului de poliție definitiv, ci este mai restrîns atît în obligaţii, cît şi în drepturi.
Funcţionarul de poliție debutant nu are calitatea de „subiect special al răspunderii juridice“, deci
responsabilitatea şi răspunderea lui sînt doar morale.
Funcţionarul de poliție debutant devine funcţionar definitiv şi intră în corpul funcţionarilor
de poliție numai după depunerea jurămîntului.
Din momentul depunerii jurămîntului, funcţionarul de poliție îşi poate exercita în mod legal
atribuţiile, fiind vorba evident doar despre funcţionarul public definitiv. Acest fapt nu atrage însă
declararea ca nule de drept a actelor juridice efectuate pe perioada stagiaturii 32. DE REVIZUIT
CONȚINUTUL ACESTA CU ABZAȚUL DE SUS
5. Responsabilitatea juridică a funcționarului de poliție ca element al statutului

După cum doctrina de drept public subliniază, şi în domeniul ştiinţei dreptului se
conturează distincţia dintre noţiunile de răspundere şi responsabilitate, distincţie ce îşi are
31
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, art. 25 alin. (4).
32
Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Op. cit., 2007, p. 636.
originea în tezele filosofice cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii sociale de cel al
responsabilităţii sociale33.
În ceea ce priveşte dreptul administrativ, această delimitare se evidenţiază sub mai multe
aspecte.
În primul rînd, dreptul administrativ analizează responsabilitatea şi respectiv, răspunderea
autorităţilor administraţiei publice.
În al doilea rînd, dreptul administrativ analizează aceste fenomene în legătură cu statutul
administrativ-juridic al funcţionarilor publici.
Răspunderea juridică „intervine pe terenul răului înfăptuit“, adică în urma săvîrşirii unei
abateri. Specific abaterilor săvîrşite de funcţionarii publici este faptul că ele pot interveni în
timpul exercitării funcţiei, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur şi simplu, prin abaterea de
la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcţia, dar care pun sub semnul
întrebării prestigiul funcţionarului public34.
Prin intermediul răspunderii se realizează atît scopul preventiv, cît şi cel sancţionator,
cărora ar trebui să li se adauge, portivit doctrinei, şi cel educativ35.
Responsabilitatea juridică și răspunderea juridică sunt examinate de noi ca instituții juridice
distincte. În ceea ce privește responsabilitatea juridică a polițistului considerăm că:
- teoria răspunderii juridice a funcţionarului de poliție poate fi explicată, definitivată numai
sub aspectul responsabilităţii şi răspunderii juridice, ca două fenomene distincte;
- atît responsabilitatea juridică, cît şi răspunderea juridică se află în raport direct cu
responsabilitatea şi răspunderea socială. Mai mult decît atît, acestea reprezintă una dintre formele
lor de manifestare, alături de responsabilitatea şi răspunderea morală, politică, canonică;
- responsabilitatea juridică şi răspunderea juridică sînt elemente distincte ale statutului
administrativ–juridic al polițistului, ca subiect al administrării în domeniul asigurării ordinii de
drept. Deci aceste instituţii juridice urmează a fi studiate şi aplicate separat;
- responsabilitatea juridică şi răspunderea juridică a polițistului se află într-o corelaţie
strînsă cu: procesul de învestire în funcţie; apariţia capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de
exerciţiu ca funcţionar de poliție; apariţia raportului administrativ–juridic de conformare şi a
celui de conflict între funcţionarul de poliție, pe de o parte, şi statul, organul de stat sau
societatea, pe de altă parte36.
Responsabilitatea juridică a funcţionarului de poliție, ca subiect al administrării, poate fi
definită ca o atitudine conştientă şi deliberată de asumare de către individ a unor
33
34
35
Ibidem, p. 178.
36
Guțuleac V. ș.a. Drept administrativ. Op. cit. 2013, p. 263.
răspunderi şi riscuri faţă de modul de executare a obligaţiilor, potrivit funcţiei polițienești
deţinute, excluderea abuzului de împuterniciri oferite, conformarea regulilor de conduită,
stabilite în domeniul serviciului, contribuţia conştientă la atingerea scopului ce stă în faţa
autorităţii polițienești în care el deţine funcţia37.
Pornind de la conţinutul acestei definiţii, putem evidenţia elementele responsabilităţii, care
pot fi repartizate schematic în felul următor: 1) determinarea şi reglementarea statutului
administrativ–juridic a funcţiei polițienești (obligaţiile, împuternicirile, exigenţele faţă de
individul care va ocupa această funcţie) → 2) încadrarea în modul stabilit de legislaţie a
individului în funcţia polițienească →3) conştientizarea şi perceperea de către funcţionarul de
poliție a obligaţiilor şi împuternicirilor potrivit funcţiei, a altor cerinţe, înaintate faţă de
funcţionarul de poliție → 4) autoangajarea liber consimţită de a acţiona în modul corespunzător
→ 5) executarea conştientă şi prin autoconstrîngere a obigaţiilor, conformarea regulilor de
conduită a funcţionarului de poliție→ 6) reacţia administraţiei organului polițienesc la starea de
conformare a funcţionarului faţă de exigenţele serviciului respectiv prin aplicarea diverselor
forme de convingere (încurajarea, stimularea morală sau materială etc.).
Fundamentul faptic al responsabilităţii juridice îl constituie comportamentul pozitiv al
funcţionarului de poliție, care conţine toată componenţa unei fapte licite: învestirea legală în
funcţie; conştientizarea normelor juridice de către funcţionarul de poliție; acceptarea
individuală a actelor normative ce reglementează activitatea lui; acţiunile (inacţiunile)
funcţionarului de poliție privind conformarea cu prescrierile normative respective. Starea
responsabilităţii juridice a funcţionarului de poliție, ca subiect al administrării (atitudinea reală
faţă de prevederile legale şi rezultatele concrete) va determina necesitatea aplicării faţă de el a
uneia dintre formele constrîngerii statale — răspunderii juridice.
Din cele menționate urmează constatarea că atît timp cît polițistul este în raport de
conformare cu prevederile legale, este responsabil de executarea legală, oportună și eficace a
atribuțiilor potrivit funcției deținute, față de el nu pote fi aplicată măsura de constrîngere statală –
răspunderea juridică. Starea de responsabilitate a polițistului poate și trebuie să fie încurajată
prin aplicarea față de el a diverselor forme de stimulare, prevăzute de lege: exprimare de
mulțumiri; acordare de premii; expunere a fotografiei pe Panoul de onoare; ridicare a sancțiunii
disciplinare; decorare cu insigne de Poliție sau ale Ministerului Afacerilor Interne; desemnare a
diplomelor de onoare; decorare cu arme cu încrustarea textului de decorare; includerea în Cartea
de onoare a Poliției38.
37
Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., 2009, p. 129.
38
Pentru merite deosebite, polițistul poate fi propus spre decorare cu una din distincțiile de
stat ale Republicii Moldova.
Temeiul juridic pentru aplicarea răspunderii juridice apare din momentul depășirii de către
polițist a responsabilității, transformării raportului juridic de conformare prevederilor legale în
cel de conflict.
6. Răspunderea juridică a funcționarului de poliție ca element al statutului

Răspunderea juridică a funcționarului de poliție reprezintă reacția statului (societății)
la depășirea responsabilității juridice (transformarea raportului juridic de conformare în cel de
conflict) prin aplicarea față de autorul raportului de conflict declanșat cu vinovăție, de către
organul împuternicit, în modul stabilit de lege, a uneia dintre formele constrîngerii statale
stipulate în sancțiunea ilicitului comis.
În ceea ce privește forma răspunderii juridice pasibilă aplicată față de polițist, apoi în
Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, art. 55 alin. (8) a legii nominalizate
stipulează: „Aplicarea sancțiunii disciplinare nu exclude răspunderea penală, contravențională
sau civilă”.
Deci, din conținutul acestei norme juridice reiese că: în primul rînd, față de polițist poate fi
aplicată răspunderea penală, contravențională, disciplinară și civilă (materială), lipsește poziția
legislatorului referitor la răspunderea administrativă; în al doilea rînd, prevederile normei
citate, în viziunea noastră, vin în contradicție cu unul din principiile de bază ale dreptului –
„Neadmiterea dublei sancționări pentru una și aceeași faptă delictuoasă” 39. Mai mult decît atît, în
același articol din lege este strict determinat: „Pentru o singură abatere disciplinară se aplică o
singură sancțiune disciplinară”40.
Dacă luăm în considerație că statutul administrativ-juridic al polițistului trebuie să fie
raportat la cel al funcționarului public, atunci constatăm că nici în legea respectivă nu este o
claritate privind formele răspunderii juridice.
Legea nr. 158/2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, în capitolul
VII reglementează instituţia răspunderii funcţionarului public. Potrivit legii, „pentru încălcarea
îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, prin pagubele materiale pricinuite,
contravenţiile sau infracţiunile săvîrşite în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea
atribuţiilor funcţiei, funcţionarul public poartă răspundere disciplinară, civilă, administrativă,
penală, după caz“41.
39
DE GĂSIT ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI????????????????????
40
Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, art. 55 alin. (6).
41
Și la acestă prevedere legală avem unele critici. În primul rînd, considerăm inadmisibil
faptul că această normă juridică nu apelează la instituţia „vinovăţiei“. Este cunoscut şi
indiscutabil principiul răspunderii juridice a funcţionarului public numai pentru acele ilicite,
care sînt comise cu vinovăţie. În al doilea rînd, în norma analizată se face trimitere la
contravenţie ca formă de ilicit pentru comiterea căreia se aplică răspunderea administrativă,
fapt care nu poate fi acceptat. La momentul adoptării acestei norme juridice (23.12.2008) era în
vigoare şi aplicat Codul cu privire la contravenţiile administrative, în care ilicitul pentru care era
aplicată răspunderea administrativă era denumit „contravenţie administrativă“. Însă, la acel
moment, deja era adoptată noua lege — Codul contravenţional (24.10.2008, în vigoare de la
31.05.2009) în care ilicitul respectiv într-adevăr era denumit „contravenţie“, însă pentru
comiterea ei este prevăzută „răspunderea contravenţională“ — o nouă formă a răspunderii
juridice în doctrina juridică naţională. În al treilea rînd, atît răspunderea civilă (materială), cît şi,
în special, răspunderea disciplinară se aplică printr- un act administrativ, deci au la bază
aspectul administrativ. Expresia „răspundere civilă“ a funcţionarului public, care are în vedere
o răspundere pentru pagubele cauzate, este însă o instituţie a dreptului administrativ, atunci cînd
paguba a fost cauzată print-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios
administrativ, fiind vorba de o răspundere administrativ–patrimonială, specifică dreptului
administrativ.
Această expresie poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil, atunci cînd
paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu, un delict civil ori
printr-o infracţiune, reliefată fiind latura civilă în procesul penal42.
În baza analizei complexe a formelor răspunderii juridice care pot fi aplicate față de
funcționarii publici, inclusiv față de cei cu statut special, constatăm că funcționarul de poliție
poate fi tras la răspundere: administrativ-disciplinară, administrativ-patrimonială,
contravențională și penală, după caz. Forma răspunderii juridice a funcționarului de poliție
depinde de circumstanțele în care a apărut raportul juridic de conflict care este apartenența
ilicitului comis, la care el are calitate procesuală de subiect special.43
6.1. Răspunderea administrativ-disciplinară. Reprezentanta doctrinei române D. Apostol
Tofan, examinînd instituţia răspunderii juridice a funcţionarului public, constată că „Încălcarea
cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care
o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere
disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora“44.
42
43
Guțuleac V. ș.a. Drept administrativ. Op. cit. 2013, p. 261-270, 427-460; Guţuleac V. Tratat de drept
contravenţional. Op. cit., 2009, p. 124-156.
44
Apostol Tofan D. Drept administrativ. Op. cit., 2008, p. 361.
În viziunea unui alt reprezentant al doctrinei române, răspunderea disciplinară trebuie să
rezulte din lege, care trebuie să definească şi „latura obiectivă“, adică acţiunile sau inacţiunile şi,
eventual, împrejurările de timp şi spaţiu în care acestea trebuie să se producă pentru a fi calificate
drept abateri disciplinare45.
Deci, în urma analizei diverselor opinii cu privire la răspunderea disciplinară, în general, şi
a funcţionarului de poliție, în special, putem constata că această formă a răspunderii juridice are
trăsăturile sale bine determinate. În doctrină sunt identificate următoarele trăsături ale
răspunderii disciplinare a funcționarului: este o răspundere de drept public; intervine numai în
cazul săvîrşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci
în cadrul unor raporturi de drept public; subiectul pasiv al răspunderii este un funcţionar
public, iar subiectul activ este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat şi
care aplică sancţiunea; procedura de constatare, aplicare şi contestare a sancţiunilor
disciplinare sunt supuse unor reglementări speciale; abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt
prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza acestora, prin statute speciale46.
Analiza şi sinteza acestor trăsături ne permite să concluzionăm că, practic, aceste toate se
referă la răspunderea disciplinară nu a tuturor angajaţilor, ci doar la aplicarea sancţiunilor
disciplinare faţă de funcţionarii publici și cei cu statut special (inclusiv polițiști).
Temeiul juridic şi procedura de aplicare a sancţiunii disciplinare faţă de funcţionarul public
și cel cu statut special diferă în raport cu răspunderea disciplinară aplicată altor categorii de
salariaţi, şi anume:
1) abaterile disciplinare, ca temei al răspunderii disciplinare, sancţiunile disciplinare şi
procedura aplicării lor sînt stabilite: pentru funcţionarii publici — în Legea privind funcţia
publică şi statutul funcţionarului public (iar pentru polițiști în Legea cu privire la activitatea
Poliției și statutul polițistului), iar pentru celorlalte categorii de salariaţi — în Codul Muncii,
diverse statute etc.;
2) sancţiunea disciplinară poate fi aplicată: faţă de funcţionarul public și cel cu statut
special — printr-un act administrativ emis (adoptat) de către o autoritate publică sau
reprezentantul ei abilitat cu acest drept, iar faţă de alţi salariaţi — prin decizia conducătorului
ierarhic superior care nu are forţa juridică de act administrativ;
3) decizia privind aplicarea sancţiunii disciplinare poate fi contestată: de către funcţionarul
public și cel cu statut special — în instanţa de contencios administrativ, iar de ceilalţi salariaţi
— în instanţa de fond.
45
Preda M. Drept administrativ. Partea generală. Op. cit., 2006, p. 136.
46
Preda M. Drept administrativ. Partea generală. Op. cit., 2006, p. 135.
Bazîndu-ne pe cele menţionate, considerăm că aplicarea sancţiunii disciplinare faţă de
funcţionarul de poliție preia forma răspunderii „administrativ–disciplinare“ şi constituie obiectul
reglementării dreptului public, iar faţă de ceilalţi salariaţi — forma răspunderii „disciplinare“ şi
constituie obiectul reglementării dreptului privat.
Menţionăm că în toate cazurile pentru aplicarea, fie a răspunderii disciplinare, fie a
răspunderii administrativ–disciplinare, există unicul temei juridic — abaterea disciplinară
comisă cu vinovăţie.
Abaterea disciplinară a fost definită ca reprezentînd fapta săvîrşită cu vinovăţie de către
funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din raportul de funcţie publică
sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral47.
Într-o altă opinie, abaterea disciplinară a fost definită ca „abaterea săvîrşită, în general, de
la îndatoririle de serviciu, din culpa funcţionarului şi care nu constituie o infracţiune, fiind
sancţionată, de regulă, de către organele administrative, iar nu de către instanţele judecătoreşti“48.
În orice caz, abaterea disciplinară este întotdeauna o faptă concretă, care trebuie analizată
sub toate elementele care-i constituie conţinutul: obiect, latură obiectivă, subiect, latură
subiectivă, sancţiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să determine, cu rigoarea
necesară, toate aceste elemente49.
Constatăm că aplicarea legitimă și oportună a sancțiunii disciplinare față de un funcționar
inclusiv față de polițist, în mare măsură, depinde de determinarea amplă și corectă a abaterilor
disciplinare, de reglementarea lor juridică. În acest sens, Legea ci privire la activitatea Poliției și
statutul polițistului (art. 53) reglementează: „Se consideră abateri disciplinare acţiunile sau
inacţiunile poliţistului prin care se încalcă prevederile legii, ale altor acte normative, restricţiile şi
interdicţiile stabilite, clauzele contractului individual de muncă, cerinţele fişei postului,
prevederile Codului de etică şi deontologie al poliţistului”.
Avem mari rețineri față de o asemenea reglementare, deoarece conținutul acestei norme
juridice nu corespunde multor principii generale ale dreptului, lasă prea mult spațiu pentru
subiectivism din partea administratorilor, posibilități de a se eschiva de la răspundere a celor care
merită aplicarea unei sancțiuni disciplinare.
Totodată, ar fi fost binevenit ca norma juridică nominalizată să fie raportată la norma
juridică de același gen din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public,
potrivit căreia abateri disciplinare incriminate funcţionarilor publici constituie:
- nerespectarea programului de muncă, inclusiv absenţa sau întîrzierea nemotivată la
serviciu ori plecarea înainte de termenul stabilit în program, admisă în mod repetat;
47
Vedinaş V. Op. cit., 2004, p. 224.
48
Brezoianu D. Op. cit., 2004, p. 541.
49
Preda M. Op. cit., 2006, p. 133.
- intervenţiile în favoarea soluţionării unor cereri în afara cadrului legal;
- nerespectarea cerinţelor privind păstrarea secretului de stat sau a confidenţialităţii
informaţiilor de care funcţionarul public ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei;
- refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu, precum şi dispoziţiile
conducătorului;
- neglijenţa şi/sau tergiversarea, în mod repetat, a îndeplinirii sarcinilor;
- acţiunile care aduc atingere prestigiului autorităţii publice în care activează;
- încălcarea normelor de conduită a funcţionarului public;
- desfăşurarea în timpul programului de muncă a unor activităţi cu caracter politic;
- încălcarea prevederilor referitoare la obligaţii, conflict de interese şi restricţii stabilite prin
lege;
- încălcarea regulilor de organizare şi desfăşurare a concursului, a regulilor de evaluare a
performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici;
- alte fapte considerate ca abateri disciplinare în legislaţia în domeniul funcţiei publice şi
funcţionarilor publici50.
Pentru ca răspunderea administrativ–disciplinară să fie aplicată legitim, odată cu
constatarea comiterii cu vinovăţie a unei abateri disciplinare stipulate în lege, trebuie aplicată şi
o sancţiune disciplinară numai din cele prevăzute de lege.
Pentru comiterea abaterilor disciplinare, potrivit normei legale, funcţionarului de poliție îi
pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare: avertisment; mustrare; mustrare aspră;
retrogradarea cu un grad special; retrogradare din funcție; concediere51.
Din conţinutul acestei norme legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la
sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici, inclusiv celor cu statut special: se
stabilesc numai prin norme cu putere de lege; nu sînt stabilite pentru fiecare abatere
disciplinară, aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu
sancţionarea; sînt instituite într-un sistem ierarhic, ce are însă un caracter relativ, putînd fi
aplicată o sancţiune mai gravă, chiar dacă, în prealabil, nu fusese aplicată alta mai uşoară; au
caracter personal, aplicîndu-se funcţionarului public vinovat de săvîrşirea abaterii disciplinare
etc52.
La individualizarea sancţiunii disciplinare se vor lua în considerare cauzele şi gravitatea
abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvîrşită, gradul de vinovăţie şi
consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului de poliție,
50
51
52
Guțuleac V. ș.a. Drept administrativ. Op. cit. (2013), p. 267.
precum şi existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate
în condiţiile legii.
Cu alte cuvinte, aplicarea sancţiunii disciplinare de către autoritatea competentă trebuie să
se bazeze pe o apreciere obiectivă, realistă, care să asigure atît rolul preventiv-educativ al
sancţiunii, cît şi cel reparator53.
Bazîndu-ne pe analiza efectuată concluzionăm că răspunderea administrativ-disciplinară
a funcționarului de poliție este o măsură de constrîngere statală care se manifestă prin reacția
angajatorului la comiterea de către subalternul său a unei abateri disciplinare prevăzute legal,
prin aplicarea față de el (ea) a unei sancțiuni disciplinare prevăzute de lege, în termenii și
modul stabilit de lege.
6.2. Răspunderea contravențională a funcționarului de poliție se angajează în cazul în
care acesta în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu a comis cu vinovăție o contravenție.
Această formă a răspunderii juridice de jure a apărut în doctrina juridică națională după
intrarea în vigoare a Codului contravențional (31 mai 2009).
Răspunderea contravențională este o varietate a constrîngerii juridice, reprezentînd o stare
de drept specială ce presupune prezenţa obligaţiei fixate în lege, înţelegerea necesităţii de a o
realiza, precum şi posibilitatea survenirii consecinţelor nefavorabile (aplicarea sancţiunilor) în
cazul încălcării acestei obligaţii.
Răspunderea intervine în cazul în care destinatarul normei juridice materiale (regulilor de
conduită) a nesocotit regula ori s-a produs un eveniment natural de a cărui apariţie legea
contravenţională leagă răspunderea unui subiect de drept.
Imposibilitatea respectării dreptului prin alte forme decît prin raporturi de constrîngere face
necesară răspunderea şi dă substrat real acesteia. Statul, prin organele sale împuternicite, are
dreptul de a aplica sau nu sancţiunea subiectului pasiv (persoanei bănuite). 54 Voinţa statului de a
aplica sau nu sancţiunea juridică există în cadrul oricărui raport de constrîngere.
Societatea este în drept să se apere şi să ia măsuri, prin organele de stat spe cializate, faţă
de orice persoană care încalcă legea şi normele de convieţuire socială.
De aici rezultă că orice încălcare a normelor juridice atrage după sine răspunderea juridică a
persoanei care a săvîrşit-o cu vinovăţie, iar această răspundere diferă în funcţie de natura normei
încălcate şi de pericolul social al faptei.
Se ştie că încălcările de legislaţie se deosebesc după obiect, conţinutul juridic etc. Acest
fapt determină şi consecinţele lor juridice diferite. Astfel, răspunderea penală survine în cazul
săvîrşirii unei infracţiuni, cea de drept civil – a delictului patrimonial, cea disciplinară – a
delictului disciplinar (de serviciu). Răspunderea contravenţională constituie reacţia statului
53
Ibidem, p. 138.
54
M. A. Hotcă. Drept contravenţional. Partea generală. Bucureşti: Editas, 2003, p. 293.
pentru o anumită categorie de delicte, şi anume pentru contravenţie, care reprezintă singurul
temei juridic al răspunderii contravenţionale. O singură excepţie de la regula generală este cea a
posibilităţii aplicării răspunderii contravenţionale în cazurile prevăzute de legislaţia penală (art.
55 din CP) nu numai pentru comiterea contravenţiei, dar şi pentru o infracţiune care nu prezintă
un mare pericol social, dacă se constată că reeducarea sau corectarea persoanei este posibilă fără
aplicarea pedepsei penale.
Aplicarea măsurilor de constrîngere contravenţională este una dintre formele cele mai
ilustrative ale manifestării jurisdicţiei contravenţionale, adică realizarea competenţei
jurisdicţionale se face de către agenţii constatatori împuterniciţi, pe cînd aplicarea măsurilor
răspunderii penale şi de drept civil se realizează numai în limitele jurisdicţiei judiciare.
În cazurile special prevăzute de legea contravenţională (art. 394-396 din CC al RM),
măsurile răspunderii contravenţionale se aplică de instanţele de judecată, dar nu în scopul
realizării sarcinilor justiţiei, ci pentru respectarea (realizarea) jurisdicţiei contravenţionale.
În special, nu sînt considerate răspundere contravenţională măsurile de prevenire (controlul
documentelor de identitate, controlul corporal şi controlul bagajelor, supravegherea
administrativă a unor categorii de persoane), precum şi cele de curmare (reţinerea
contravenţională, aducerea făptuitorului la organul de drept, aducerea prin mandat de aducere
etc.).
Aşadar, răspunderea contravenţională a funcţionarului de poliție este reacţia statului la
comiterea cu vinovăţie a unei contravenţii prin aplicarea faţă de el (ea) de către organul
împuternicit a unei sancţiuni prevăzute în legea contravenţională, în modul şi termenul prevăzut
de lege, precum şi obligaţia funcţionarului de poliție să suporte consecinţele acestei sancţionări.
6.3. Răspunderea administrativ-patrimonială (materială) a funcționarului de poliție este
aplicată în caz de: a) pagube produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice
în care funcţionează; b) nerestituire în termenul legal a sumelor ce i-au fost acordate necuvenit; c)
daune plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în
temeiul unei hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Relevantă este răspunderea administrativ-patrimonială a funcţionarilor de poliție în cazul
în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii, fie autorităţii sau instituţiei
publice din care fac parte, fie unei altei persoane fizice sau juridice de drept public sau privat.
În ceea ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice, în
primele două situaţii, aceasta va fi dispusă prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la
constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar, în a treia situaţie,
pe baza unei hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Una dintre problemele discutate este şi cea cu referire la persoana îndreptăţită să emită
ordinul sau dispoziţia de imputare, în cazurile în care cel care a produs pagubele în primele două
situaţii este chiar conducătorul organului de poliție. Un posibil răspuns ar fi că, în acest caz este
în drept să emită ordinul sau dispoziția de imputare conducătorul subdiviziunii ierarhic
superioare al autorităţii55.
În cea de-a treia situaţie, răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în art. 53
alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi
repararea pagubei.
Împotriva ordinului sau a dispoziţiei de imputare, funcţionarul public în cauză se poate
adresa instanţei de contencios administrativ.
Pe deplin întemeiat este remarcat, că legiuitorul nu a prevăzut un termen în care
funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici dacă procedura
prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. Din
modalitatea de redactare s-ar părea că nu este necesară efectuarea procedurii prealabile56.
Pornind de la prevederile legislaţiei civile, concluzionăm că dreptul conducătorului
autorităţii sau al instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare este prescris în
termen de 3 ani de la data producerii faptei.
6.4. Răspunderea penală a funcționarului de poliție intervine în cazul infracțiunilor
săvîrșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției polițienești pe care o ocupă,
avînd statutul procesual-penal de subiect activ special al infracțiunii.
Răspunderea penală este cea mai severă formă a răspunderii juridice și constă – pe de o
parte în dreptul ce îl are societatea, exercitat prin organele competente de a lua măsuri de
constrîngere împotriva persoanei vinovate de comiterea unei infracțiuni și de a-i aplica o
pedeapsă, iar pe de altă parte constă în obligarea făptuitorlui de a se supune acestor măsuri și de
a executa pedeapsa pronunțată de instanța de judecată.
Răspunderea penală este consecința infracțiunii care constituie premisa și temeiul ei, iar la
rîndul său răspunderea astfel determinată constituie premisa și temeiul aplicării sancțiunii
sancțiunii penale.
Polițistul răspunde penal ori de cîte ori prin acțiunea sau inacțiunea sa săvîrșită cu vinovăție
pune în pericol sau vatămă valorile ocrotite de legea penală.
55
Guțuleac V. ș.a. Drept administrativ. Op. cit. (2013), p. 270.
56
Ibidem, p. 338.
Polițistul, ca persoană fizică, poate fi, ipotetic, subiect al oricărei infracțiuni prevăzute de
Codul penal. Ceea ce ne interesează însă este problema răspunderii penale a polițistului pentru
infracțiunile comise în calitatea ce o are și în legătură cu funcția ce o îndeplinește57.
Legislația penală națională prevede un șir de infracțiuni la care polițistul ca funcționar
public cu statut special poate avea calitatea procesuală de subiect activ special și anume:
a) infracțiuni săvîrșite de persoane cu funcții de răspundere (capitolul XV Codul penal al
RM); infracțiuni săvîrșite de persoanele care gestionează organizațiile comeciale, obștești sau
alte organizații nestatale (capitolul XVI Codul penal al RM) și infracțiuni contra autorităților
publice și a securității de stat (capitolul XVII Codul penal al RM):
- corupție pasivă (art. 324 Cod penal al RM);
- traficul de influență (art. 326 Cod penal al RM);
- abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art. 327 Cod penal al RM);
- excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu (art. 328 Cod penal al RM);
- neglijența de serviciu (art. 329 Cod penal al RM);
- primirea de către un funcționar a recompensei ilicite (art. 330 Cod penal al RM);
- falsul în acte publice (art. 332 Cod penal al RM);
- trădarea de patrie (art. 337 Cod penal al RM);
- divulgarea secretului de stat (art. 344 Cod penal al RM);
- amestecul în înfăptuirea justiției și în urmărirea penală (art. 303 Cod penal al RM);
- tragerea, cu bună știință, la răspundere penală a unei persoane nevinovate (art. 306 Cod
penal al RM);
- reținerea sau arestarea ilegală (art. 308 Cod penal al RM);
- constrîngerea de a face declarații (art. 309 Cod penal al RM);
- tortura (art. 309/1 Cod penal al RM);
- falsificarea probelor (art. 310 Cod penal al RM);
- constrîngerea de a face declarații mincinoase, concluzii false sau traduceri incorecte ori de
a se eschiva de la aceste obligații (art. 314 Cod penal al RM);
- divulgarea datelor urmăririi penale (art. 315 Cod penal al RM);
- divulgarea datelor privind măsurile de securitate aplicate față de judecător și participanții
la procesul penal (art. 316 Cod penal al RM);
- privațiunea ilegală de libertate (art. 166 Cod penal al RM);
- încălcarea egalității în drepturi a cetățenilor (art. 176 Cod penal al RM);
- încălcarea inviolabilității vieții personale (art. 177 Cod penal al RM);
- violarea dreptului la secretul corespondenței (art. 178 Cod penal al RM);
57
Iacob A., Drăghic C., Constantin C., Voinic C. Drept polițienesc. Op. cit. (2008), p. 198.
- violarea de domiciliu (art. 179 Cod penal al RM);
- neexecutarea intenționată a ordinului (art. 364 Cod penal al RM);
- opunerea de rezistență șefului sau constrîngerea acestuia la încălcarea obligațiilor de
serviciu (art. 365 Cod penal al RM);
- amenințarea șefului (art. 367 Cod penal al RM).
În cazul în care funcţionarul de poliție este trimis în judecată pentru săvîrşirea unei
infracţiuni, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia polițienească va dispune
suspendarea funcţionarului de poliție din funcţia pe care o deţine.
Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea
din funcţia polițienească încetează, iar funcţionarul de poliție respectiv îşi va relua activitatea în
funcţia polițienească deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de
suspendare.
În situaţia în care nu sînt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta
funcţionarului de poliție poate fi considerată abatere disciplinară sau contravenţie, va fi sesizată
comisia de disciplină competentă sau organul împuternicit de a examina cauza contravenţională,
după caz.
De la momentul începerii urmăriri penale, în situaţia în care funcţionarul de poliție poate
influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia polițienească are obligaţia să
dispună mutarea temporară a funcţionarului de poliție în cadrul altui compartiment sau altei
structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori instituţiei publice.
Regimul răspunderii penale consacrat de drept comun i se adaugă instituţia suspendării
funcţionarului de poliție, care va fi dispusă de conducătorul organului polițienesc, în mod
obligatoriu, dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute de lege58.
7. Nașterea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al

funcționarului de poliție cu angajatorul
Caracterul și conținutul raportului de serviciu al polițistului cu organul în care el deține
funcția polițienească se află în legătură directă cu etapele desfășurării serviciului.
Personalul Poliției se constituie din polițiști, funcționari publici, salariați civili și personal
de deservire tehnică59.
Polițist se consideră persoana care, în modul stabilit de lege, a fost învestit în funcția
polițienească.
Tipurile funcţiilor polițienești în subdiviziunile Poliţiei se instituie potrivit Nomenclatorului
funcţiilor aprobat de ministrul afacerilor interne.
58
Vedinaş V. Op. cit., 2004, p. 262 şi urm.
59
Poliţiştii sînt numiţi în funcţie conform specialităţii şi calificării. Atribuţiile,
împuternicirile, răspunderea şi raporturile de subordonare ale poliţistului sînt descrise în fişa
postului, aprobată de către şeful Inspectoratului General al Poliţiei sau de către persoana
împuternicită de acesta.
Potrivit legii60, poliţistul este funcţionar public cu statut special. Deci, raporturile de
serviciu a polițiștilor sunt reglementate, în general, de Legea cu privire la activitatea Poliției și
statutul polițistului. În ceea ce privește raporturile de serviciu ale funcționarilor publici (care nu
au statut special), ale salariaților civili și ale personalului de deservire tehnică din personalul
Poliției, apoi ele sunt reglementate, respectiv, de legislația cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public61, de Codul Muncii și de alte acte juridice.
Nașterea raportului de serviciu are loc odată cu încheierea contractului individual de
muncă, confirmat prin ordinul de numire în funcție a conducătorului abilitat, care are forță
juridică, de act administrativ. Acest act administrativ are forma scrisă și conține temeiul de
numire, funcția, data de la care persoana angajată urmează să exercite funcția polițienească.
Procedura de angajare în Poliție, cerințele înaintate față de candidatul la funcția
polițienească concretă sunt strict determinate în legislație.
Pentru ocuparea funcțiilor în cadrul Poliției pot fi angajate persoanele cu studii
corespunzătoare cerințelor specificate în fișa postului, care întrunesc cerințele legate de angajare.
Candidatul la funcția polițienească trebuie să se încadreze și în unele condiții speciale.
Poate fi angajat în Poliţie candidatul care dispune de cetăţenia Republicii Moldova, domiciliază
în ţară şi care întruneşte, pe lîngă condiţiile stabilite de lege, şi următoarele condiţii speciale:
- a atins vîrsta de 18 ani şi are capacitate deplină de exerciţiu;
- este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei, conform deciziei
comisiei medicale speciale a Ministerului Afacerilor Interne;
- posedă studiile şi calificarea corespunzătoare pentru funcţia în care urmează să fie numit;
- se bucură de o bună reputaţie, are un comportament corespunzător cerinţelor de conduită
acceptate de societate;
- nu are antecedente penale sau nu se află sub urmărire penală pentru săvîrşirea
infracțiunii62.
Candidatul care corespunde acestor condiții speciale înainte de a fi angajat în Poliţie,
precum şi ulterior la promovarea în funcţii superioare, este supus unui control special în modul
stabilit de ministrul afacerilor interne, precum şi testării la detectorul comportamentului simulat
60
Ibidem, art. 31 alin. (3).
61
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI din 04.07.2008 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 230-232 din 23.12.2008.
62
(poligraf), testului psihologic şi testului de aptitudini profesionale. El este obligat să prezinte, în
condiţiile legii, declaraţii cu privire la venituri şi proprietate, precum şi declaraţii de interese
personale.
Candidatul care a susţinut concursul urmează să fie angajat în funcţie numai după
exprimarea în formă scrisă a acordului cu privire la:
- testarea integrităţii sale profesionale şi monitorizarea stilului său de viaţă în conformitate
cu prevederile legale;
- testarea periodică a menţinerii aptitudinilor psihologice necesare pentru exercitarea
atribuţiilor;
- testarea la poligraf în timpul efectuării controlului periodic sau selectiv al activităţii de
serviciu în conformitate cu prevederile Legii nr. 269-XVI din 12 decembrie 2008 privind
aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat (poligraf).
Potrivit legislației63, la angajarea în serviciu, candidatul este supus înregistrării
dactiloscopice de stat obligatorii în conformitate cu legislaţia.
Potrivit legislației, în funcţia de poliţist nu poate fi angajată persoana care:
a) este membru al unui partid politic;
b) are antecedente penale, are calitatea de bănuit, învinuit, inculpat sau condamnat în
legătură cu săvîrşirea unei infracţiuni;
c) este privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
ca pedeapsă principală sau complementară aplicată prin hotărîre judecătorească definitivă.
Din momentul emiterii actului administrative de angajare în funcția polițienească (dacă altă
dată nu este indicată în ordin), angajatul obține capacitatea administrative-juridică de folosință
ca funcționar public cu statut special, devine responsabil de executarea atribuțiilor potrivit
funcției în care este încadrat, însă încă nu obține capacitatea administrative-juridică de
exercițiu și nu poate fi tras la răspundere juridică ca subiect special al ilicitului. Aceasta are loc
numai după depunerea jurămîntului.
63
Menționăm că avem mari rezerve la această reglementare legală, în primul rînd, din conținutul acestei norme
juridice nu este clar despre care antecedente penale este vorba – nestinse sau și cele stinse; antecedente penale
pentru comiterea căror infracțiuni: comise ci intenție sau și celor comise din imprudență. Considerăm că
antecedentul penal stins pentru comiterea unei infracțiuni din imprudență nu poate servi ca restricție pentru a
candida la ocuparea funcției polițienești. În al doilea rînd, prevederile literelor b) și c) vin în contradicție una cu alta.
Dacă candidatul are antecedente penale, atunci prevederile lit. c) decad. Nu poate exista situație cînd candidatul la
funcția polițienească să nu aibă antecedente penale, însă să fie privat de dreptul de a ocupa o anumită funcție.
După încheierea contractului individual de muncă, în termen de cel mult o lună64, poliţistul
depune jurămîntul solemn cu următorul conţinut:
„Eu (prenumele, numele), încadrîndu-mă în serviciul Poliţiei, jur solemn să fiu devotat
poporului Republicii Moldova, să fiu onest, disciplinat, vigilent şi curajos, să păstrez secretele de
stat şi alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată, să respect şi să aplic în mod corect şi fără
părtinire legile Republicii Moldova. Jur să exercit în mod conştiincios şi cu exactitate obligaţiile
încredinţate, ordinele superiorilor şi prevederile statutelor şi regulamentelor, să respect şi să
ocrotesc interesele şi autoritatea statului, drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale
persoanelor, să apăr ordinea de drept şi patrimoniul statului şi al persoanelor. Dacă voi încălca
acest jurămînt, sînt gata să port răspundere cu toată rigoarea legii”65.
Refuzul de a depune jurămîntul serveşte temei de încetare a contractului individual de
muncă.
Modificarea raportului de serviciu a polițistului cu angajatorul are loc în legătură cu:
avansarea în funcție; transferal în interes de serviciu; deplasarea în interes de serviciu;
detașarea.
Fiecare polițist are dreptul să fie avansat în funcție. Conducătorii subdiviziunilor respective
sunt obligați să utilizeze această pîrghie legală pentru a stimula activitatea subalternilor, pentru a
selecta cadre pentru ocuparea funcțiilor de conducere de diverse niveluri și pentru ocuparea
funcțiilor cu atribuții mai complicate.
Orice avansare atrage după sine modificarea fișei de post, fapt care determină și
modificarea raportului de serviciu.
Modificarea raportului de serviciu a polițistului va avea loc și în cazul transferului.
Transferul polițistului presupune numirea, pe termen nelimitat, într-o altă funcţie în cadrul
Poliţiei, precum şi angajarea prin transfer într-o altă autoritate publică.
Atrage după sine modificarea raportului de serviciu și deplasarea în interes de serviciu.
Potrivit legii, trimiterea în deplasare sau detașarea polițistului nu constituie transfer. Deplasarea
în interes de serviciu se efectuează fără acordul poliţistului, însă se permite pe o perioadă de cel
mult 60 de zile calendaristice pe parcursul unui an66.
64
Practica existentă de depășire a termenului indicat de depunere a jurămîntului nu numai că constituie încălcarea
prevederilor legale, nu numai că nu contribuie la sporirea eficacității activității organului în care el este angajat, ci și
poate provoca o situație dificilă atunci cînd candidatul angajat va comite o abatere pentru care trebuie aplicată
răspunderea juridică. Acest lucru va fi imposibil (ilegal), deoarece polițistul angajat care nu a depus jurămîntul nu
are caic pacitatea administrativ-juridică de exercițiu a funcționarului public cu statut special și nu poate fi subiect
activ special a unei abateri comise cu vinovție.
65
66
Detaşarea se efectuează prin ordinul ministrului afacerilor interne, cu acordul în formă
scrisă al poliţistului și în strictă conformitate cu prevederile Codului muncii 67, în temeiul unui
contract individual de muncă încheiat pe un termen determinat.
Suspendarea din serviciu a poliţistului poate fi efectuată prin ordinul şefului
Inspectoratului General al Poliţiei, în temeiul și în ordinea stabilită de lege și, în primul rind, în
conformitate cu prevederile Codului muncii cu privire la suspendarea contractului individual de
muncă68.
Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni în circumstanţe ce nu
depind de voinţa părţilor, prin acordul părţilor sau la iniţiativa uneia dintre părţi.
Suspendarea contractului individual de muncă presupune suspendarea prestării muncii de
către salariat şi a plăţii drepturilor salarialĺ (salariu, sporuri, alte plăţi) de către angajator.
Pe toată durata suspendării contractului individual de muncă, drepturile şi obligaţiile
părţilor, în afară de cele prevăzute de lege, continuă să existe dacă prin actele normative în
vigoare, prin convenţiile colective, prin contractul colectiv şi prin cel individual de muncă nu se
prevede altfel. Suspendarea contractului individual de muncă, cu excepţia cazurilor prevăzute la
art.76 lit.a) şi b) din Codul muncii al Republicii Moldova, se face prin ordinul (dispoziţia,
decizia, hotărîrea) angajatorului, care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, cel tîrziu
la data suspendării.
Încetarea raportului de serviciu a polițistului cu angajatorul poate avea loc în legătură cu
încetarea servciului de Poliție.
Încetarea serviciului în Poliţie, precum şi a contractului individual de muncă al poliţistului,
poate avea loc:
- la depunerea cererii personale;
- la atingerea limitei de vîrstă de aflare în serviciu;
- la împlinirea vechimii în muncă ce permite dreptul la pensie;
- la expirarea termenului contractului individual de muncă;
- din cauza stării de sănătate, în cazul recunoaşterii incapacităţii de a exercita serviciul în
Poliţie, în conformitate cu decizia comisiei medicale speciale a Ministerului Afacerilor Interne;
- în legătură cu lichidarea subdiviziunii Poliţiei sau cu reducerea statelor de personal, dacă
poliţistul refuză transferul într-o altă funcţie;
- din cauza necorespunderii funcţiei deţinute, constatată de comisia de evaluare, în cazul
lipsei unei funcţii inferioare vacante sau al refuzului de a fi transferat în funcţia propusă;
67
Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154 din din 28.03.2003, art. 71. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 159-162 din 29.07.2003.
68
Codul muncii al Republicii Moldova, art. 75.
- în legătură cu acordarea, de două ori consecutiv, a calificativului „nesatisfăcător” la
evaluări;
- pentru rezultatul negativ al testului de integritate;
- în legătură cu transferul în altă autoritate publică;
- pentru încălcarea sistematică a disciplinei de serviciu sau pentru comiterea unei încălcări
grave;
- pentru nerespectarea restricţiilor şi interdicţiilor pentru funcţia de poliţist prevăzute de
lege;
- pentru prezentarea unor documente false la încheierea contractului individual de muncă
sau pentru tăinuirea unor fapte care ar împiedica angajarea în serviciu;
- în legătură cu condamnarea în baza sentinţei judecătoreşti definitive;
- la pierderea cetăţeniei Republicii Moldova;
- în legătură cu restabilirea în serviciu a poliţistului care a îndeplinit anterior această
funcţie, în cazul în care se refuză transferul într-o altă funcţie;
- pentru a exclude ocuparea unei funcţii în subordinea unei rude, dacă transferul se refuză
sau este imposibil;
- în caz de deces69.
69

Capitolul VI

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul VI

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 6

Statutul administrativ-juridic al subiectului activității cu caracter polițienesc

1. Funcția publică polițienească și funcționarul public cu statutu special

Putem constata faptul că potrivit definiției și structurii statutul administrativ-juridic al

1. Funcția publică polițienească și funcționarul public cu statutu special

2. Noțiunea de statut administrativ-juridic și structura lui

3. Obligațiile (îndatoririle) de bază ca element al statutului administrativ-juridic al

4. Împuternicirile (drepturile) ca element al statutului administrativ-juridic al

5. Responsabilitatea juridică a funcționarului de poliție ca element al statutului

6. Răspunderea juridică a funcționarului de poliție ca element al statutului

7. Nașterea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al

S-ar putea să vă placă și