Cursa contra timiditate

”Timiditatea este o contracție a sensibilității...”

Era o după amiază caldă de toamnă când m-am pornit de acasă către biblioteca aflată în
centrul orașului. Aceasta avea să fie a doua oară când participam la un concurs în care puteam
să-mi dezvolt atât hobby-ul, cât și pasiunea pentru citit. Deși nu experimentam chiar pentru
prima oară această experiență, sentimentul de nerăbdare și tensiune părea la fel de proaspăt ca și
anul trecut, dar mult mai intens, întrucât de data acesta Diana nu avea să fie acolo pentru a putea
spune că voi avea cu cine să discut. Acum nu eram decât eu și ceilalți oameni pe care nu îi
cunoșteam deloc.
Drumul parcurs cu autobuzul umplut până la refuz cu oameni nu îmi dădea vreo alinare a
tensiunii acumulate în mine. Mi-am ațintit privirea undeva înafara geamului prăfuit din fața mea,
ignorând unii bătrâni sau copii care își dădeau coate pentru a coborî în stațiile dorite. Eram prea
încăpățânată pentru a da cu piciorul dreptului de a participa la ceva de care chiar mi-a păsat și
care mi-a făcut vara mai plăcută. Tot ce îmi doream era doar să nu se repete evenimentele de
anul trecut în care m-am bâlbâit în fața unei mulțimi consistente de părinți și copii. Se presune că
ar trebui să fiu degajată din moment ce am repetat acasă de mai puțin de zece ori ce avem de
spus, pentru a putea să imprim în frazele mele un sentiment de familiaritate și de cordialitate.
Totuși acest fapt pe care mi-l tot repetam în minte părea format din cuvinte nefondate și puse la
nimereală.
Începusem să simt o boare de transpirație pe frunte în momentul în care am ajuns la stația
la care trebuia să cobor. Mi-am descleștat mâna de pe bara de care mă agățasem incoștientă ca de
un colac de salvare în mijlocul oceanului de anxietate din jurul meu. Am luat o gură mare de aer,
apoi am oftat dramatic, făcând o aluzie personală asupra mijloacelor de transport în comun
arhipline. Mi-am ciupit obrajii câștigând puțină încredere, apoi am luat-o la picior către
biblioteca divizată în două clădiri. Cum nu știam exact unde avea să se desfășoare concursul, am
decis să mă duc și să întreb pe cineva.
Am urcat niște trepte de care simțeam că mă împiedic, apoi am ciocănit ușor la o ușă lângă
care se afla impozantă o vitrină cu multe cărți în limba engleză. Am salutat-o pe bibliotecară apoi
i-am adresat întrebarea mea:
-Concursul are loc în cealaltă clădire, la secțiunea pentru adolescenți. Ai ajuns mult prea
devreme, dar nu ești singura, a răspuns dând din cap către cineva care stătea și își revizuia ceea
ce avea de spus, pe canapeaua roșie din fața mai multor rafturi cu filme de împrumutat.
Am făcut ochii mari, mirată, pentru că îl cunoșteam pe tipul de pe canapea. ”Ce
coincidență...” mi-am spus eu în gând, apoi am îngămat:
-A, dar ne cunoștem deja! Am fost în aceeași tabără în clasa a cincea.
Mi-am dat jos geaca pe care am agățat-o în cuier, cu tot cu ghoizdanul meu, apoi m-am
așezat și eu pe canapea. Mai jenant decât să comunici cu necunoscuții e să saluți pe cineva cu
care n-ai mai schimbat vreo vorbă de o groază de vreme.
 Mi-am scuturat capul, apoi mi-am văzut de foaia mea împăturită, din buzunarul blugilor.
La început am citit tot, deși scrisul meu de mână părea acum necaligrafic, apoi am repetat în
gând. La fiecare primă greșeală o luam de la capăt, încercând să mai dezvolt unele lucruri și să
mai fac câteva retușuri. În cele din urmă am început să mototolesc hârtia între degete și să mă
destind puțin. Știam foarte bine că dacă fac prea multe lucruri în ultimul moment aveam mai
mari șanse să uit tot decât să înfăptuiesc ceva ce să sune bine.
Când bibliotecara ne-a anunțat că trebuia să plecăm, ne-am adunat catrafusele și am pornit.
-Și? Emoții?
-Da. Puțin...am răspuns eu deși știam că erau mai multe decât îmi puteam imagina.
Restul drumului am discutat despre școală și cum este la liceu. I-am zis că după
aproximativ trei-patru ani încă mai avea poza afișată pe panoul cu elevii care au câștigat mai
multe premii, de pe holul de la parter. Acesta mi-a răspuns că știa, întrucât avea sora mai mică în
clasa zero și că îi spusese faptul că o enervează că îl vede în fiecare zi acolo.
Odată ajunși la locul stabilit, ne-am așezat pe scaunele așezate în semicerc din jurul unei
mese mari. Eu m-am pus undeva, mai în colț. M-am uitat către toți colegii, rudele și cunoștințele
care erau în spatele nostru. Pentru un moment m-am bucurat că mama nu era acolo pentru că așa
puteam spune că începeam să mă descurc de una singură, pe lângă faptul că nu doream să mă
vadă bâlbâindu-mă în fața oamenilor.
Mi-am privit o vreme tenișii și am discutat cu domnul bibliotecar cu care mă înțelegeam și
care mi-a urat noroc. Am zâmbit, apoi a început ultima etapă a concursului ”Bătălia Cărților”.
Mai multe profesoare și un profesor de limba română s-au așezat pe scaune la masa mare pe care
erau înșirate mai multe cărți, exact lângă panoul cu cele pe care a trebuit să le citim noi.
O doamnă a spus câteva cuvinte, veselă, apoi a citit lista cu numele și școala de unde
venea fiecare. Am observat mirată și cu puțină teamă că toți celalți opt participanți erau deja la
liceu, pe când eu abia trecusem în clasa a-VIII-a gimnazială. După ce și-a terminat scurta
introducere, doamna ne-a pus să scriem pe două bilețele două întrebări ce urmau să fie
amestecate apoi extrase la întâmplare de fiecare dintre noi. Și în acest moment îmi amintesc ceea
ce am scris: ”De ce naționalitate era mama lui Eleanor din cartea „Eleanor și Park”?” și ” Cum
o alinta Rex Walls pe fiica lui mijlocie, Jeannette?”
Cea care a spart gheața a fost o fată blondă, cu părul ondulat și cu o înfățișare extrem de
sigură pe ea, mai ales când își aranja ochelarii pe nas. Pe parcurs ce își continua discursul în fața
tuturor, simțeam cum dorința de a mă fi aflat în acel momen acasă, uitându-mă la televizor și
îmbrăcată în pijamaua mea roz devenea din ce în ce mai mare. Pe lângă ea ceea ce formulasem
eu părea așa de banal, încât au început să-mi tremure mâinile de emoție. În acel moment am
observat toată lumea aceea care avea ochii ațintiți către mine, ceilalți concureți încrezători și care
purtau sacou, apoi cămașa mea șifonată roșie, în carouri. Foaia mai avea puțin și ajungea
ferfeniță în mâinile mele care mai apoi se încleștaseră de barele scaunului.
Simțeam iar cum îmi alergă sângele în vene de parcă tocmai aș fi dat proba la alergarea de
rezistență. În acel moment nu îmi doream cu ardoare decât să dispar cumva de acolo sau să fi
rămas acasă. Mi-am plimbat privirea prin sală la cei care stăteau cu căștile pe urechi în fața
ecranelor calculatoarelor, la covor, la panouri... Era modul meu de a închide undeva în mine tot
ceea ce mă străbătea în acea fracțiune de secundă.
-Cine urmează? a întrebat unul dintre profesori.
Eu una nu aveam de gând în niciun fel să mă despart de scaunul meu și se pare că ceilalți
gândeau la fel ca mine. Nimei nu a ridicat mâna. Profesorul a luat atunci încrezător foaia cu
numele și și-a așezat mai bine ochelarii. În momentul de față nu pot să afirm decât faptul că îmi
repetam continuu în minte ”Nu pe mine! Nu pe mine! Nu eu!”. Dar destinul a dorit altceva. M-
am albit la față când mi s-a rostit numele, iar toate baricadele formate între emoțiile mele și
lumea din jur s-au prăbușit pur și simplu. Timiditatea ajunsese la extremă.
-Hai, mezina! a spus acesta în încercarea de a mă încuraja puțin.
M-am desprins cu greu de locul meu, apoi am mers cât se poate de lent acolo unde stătuse
și cealaltă fată. Am început să vorbesc, dar mi s-a spus să îmi zic mai întâi numele și școala de
unde provin. Le-am zis cu o voce pe care abia am auzit-o eu, apoi am început să privesc totul
pentru a găsi un punct gol, care mă mă susțină. Eram ca un vulcan gata să explodeze. Îmi venea
să plâng din cauza frustrării ce mă acaparase.
Pentru a mă calma, am fost trimisă la loc, de o profesoară după care un băiat mi-a adus un
pahar cu apă minerală și o ciocolată. Am expirat ușurată și am început să beau căci mi se uscase
gâtul. Am pus paharul lângă scaun, apoi presiunea simțită mai devreme a început să dispară puțin
câte puțin. Mă bucuram că nu am făcut o scenă memorabilă în fața tuturor, apoi m-am relaxat în
scaun.
Până la urmă am fost ultima dintre cei nouă care și-a spus părerea despre una dintre cărțile
citite în acea vară și singura care a vorbit de pe scaun. Obrajii mei radiau când am terminat și
calmul se lăsă încet peste mine. Înainte de a ne spune cine a câștigat, verișoara mea a intrat în
sală și mi-a urat veselă un ”La mulți ani!” înainte de ziua de naștere de a doua zi. La sfârșit am
fost extrem de surprinsă de faptul că mi s-a dat premiul III și m-am înroșit puțin când am văzut
că toate cele trei cărți primite cadou aveau legătură cu învingerea fricilor și a timidității.
Restul zilei l-am petrecut cu verișoara mea în parc, unde i-am povestit de-a fir a păr tot
ceea ce mi se întâmplase.
Acum pot să spun cu zâmbetul pe buze că, de fiecare dată când îmi aduc aminte de acel
eveniment, surâd și fac haz de necazul ce mi s-a întâmplat și de modul în care destinul a decis că
trebuie să-mi dea un ghiont zdravăn către o mai mare siguranță de sine. Deși a fi timid sau sfios
pare ceva inofensiv la prima vedere, majoritatea persoanelor nu își dau seama câte lucruri pot fi
aflate de la un asemenea om și care așteaptă doar să fie aduse la suprafață.