Sunteți pe pagina 1din 5

Excursia

Capitolul 1. Pregatirea

M-am trezit pe la 8:30, fresh si plin de energie. Am si luat tacticos telefonul,


sa trezesc partenera de excursie dar mi-a raspuns o doamna care spunea: "abonata
nu poate fi contactata....". Gandurile au inceput sa navaleasca dar mi le-am
indepartat usor zicadu-mi ca este doar ora 9 fara. Mi-am facut un ceai si am
inceput sa citesc, dar parca nu aveam stare, simteam cum din nou se infiripau si
prindeau viata gandurile in mintea mea. Drept urmare exista o singura solutie.
Doar prin meditatie reusesc sa-mi potolesc demonii mintii. Asa ca nu am zabovit si
am aprins calculator si am ales o muzica linista pentru astfel de indeletniciri. Dupa
20-30 de minute eram alt om, mai linistit, parca si prea linistit. Savurand ceaiul
ramas mi-am zis ca as putea sa mai dorm un pic. Zis si facut, am terminat ceaiul si
"tzusti" in pat, cu gandul care nu s-a pierdut, ca voi fi trezit de un glas cald si plin
de dorinta de calatorie. Am adormit.
M-am trezit la un moment dat pupat pe obraz de domnisoara cu pricina care
spunea: "Hai Calin, trezirea ca mergem in excursie!". Nu-mi venea sa cred, era ea
care-mi spunea toate astea? Am deschis ochii si nimic, a disparut, fara nicio urma!
Ahh....somnoros...mi-am spus, a fost un vis am inchis din nou ochii. In urmatoarea
clipa am simtit cum se lipeste cineva de mine, ii puteam simti caldura si chiar
respiratia. S-a intors m-am gandit eu repede. Poate a facut doar o cafea in
bucatarie. De frica sa nu o pierd din nou, nu am mai deshis ochii, ci doar am
strans-o cu drag in brate simtindu-i fiecare bataie de inima. Dar tentatia a fost atat
de mare incat nu m-am putut abtine mult si am deschis ochii. Statea incolacita,
mica, ca un ghemotoc peste mine. Avea niste ochi superbi albastrii care radiau
caldura. O imagine perfecta de inocenta si dragalasenie. Nu bine am terminat de
gandit toatea astea si cand am mai clipit odata a disparut. Eram singur!
Un zgomot infernal de taiat de tevi m-a trezit, vecinii de dedesupt renoveaza si tin
sa-mi aduca aminte de acest lucru in fiecare dimineata. Acum singurul lucru care a
mai ramas de facut era sa aflu daca a fost vis sau realitate?
Mi-am mai facut un ceai si pentru a nu uita o astfel de experienta, am
inceput sa-mi vars gandurile pe foaie, cand deodata suna telefonul. Era trecut de
ora 12:30, era domnisoara. Vocea ei somnoroasa m-a facut sa inteleg imediat ca a
avut o noapte grea. In mintea mea, planul inca nu era pierdut, asa ca am insistat sa
ne vedem cat mai repede. Stiam ca daca voi folosi cuvantul cafea voi avea succesc,
ceea ce s-a si intamplat. M-am imbracat rapid si am plecat cu masina in tromba.
Am facut o mica halta la segafredo pentru a lua doua cafele la pachet, dupa
care destinatia domnisoara. Am ajuns la ea. Am savurat cafele si am povestit de
cele intamplate cu seara inainte. Dar pe mine gandul de excursie nu ma lasa in
pace. Asa ca am prins curaj si am spus, nu vrei sa mergem? Inainte de a da
raspunsul, trebuie sa fac niste lamuriri, noi planuisem sa mergem doua zile in
excursie, care tinand cont de timpul la care ne-am trezit, devenea cam imposibila.
Raspunsul a fost: nu! De asteptat, as putea spune, dar m-am gandit ca ar fi o treaba
sa schimbam destinatia si sa mergem in alta parte. Repede am si propus si spre
uimirea mea am primit un raspuns afirmativ, eram atat de fericit, radiam. Simteam
ca traiesc clipa si ca fiecare moment e firesc si natural.

Capitolul 2. Drumul
Am pornit. Povestile curgeau si nici nu ne-am dat seama ca am lasat in urma
orasul. Am luat si foile pe care le scrisesem de dimineata si le-am dat domnisoarei
sa le citeasca. Se vedea pe fata ei cum savureaza fiecare cuvintel, poate si ca
scrisul meu de mana nu este cel mai citet din lume. Vremea era de partea noastra,
un soare bland si jucaus ne era calauza. Imaginea cromatica era una de exceptie, un
amestec sublim intre cerul albastru patat cu nori, lanuri de un verde crud, de grau
care radiau viata si incetul cu incetul se pregateau sa cucereasca iarba inalta si
galbena care amintea de trecut. Incepeam a intelege din ce in ce mai bine natura si
rolul nostru alaturi de ea.
Pe marginea drumului, la un moment dat am zarit un cioban imbracat cu o
suba si o caciula tipica doar lor. Am inceput sa discutam despre cat de linistita
poate sa fie viata de cioban si ca singur priten pe care il ai tot timpul esti tot „tu”.
Acel „tu” pe care nu poti sa-l pierzi niciodata cat esti constient.
Kilometrii curgeau si simteam cum ne apropiem de tinta propusa. Nu-mi
creasem nicio asteptare despre cum va fi dar si daca sa fi facut, sigur mi le
depaseam, dar s-o luam cu incetisorul, toate la timpul lor.
Trecand printr-un satuc micut, ce am vazut pe marginea drumului? Doua
babute care se tineau de brat si cu siguranta erau foarte bune prietene deoarece
odata ce am trecut de ele am putut surprinde pe chipul lor o implinire si o
seninatate cum doar la tara poti vedea.
Din cand in cand mai aruncam cate o ocheada asupra partenerei mele de
calatorie. Am surprins-o de cateva ori cum isi scalda chipul cu razele de soare. Se
vedea clar ca-i facea mare placere si ca se simtea in largul ei. Ii zambea toata fata,
ochii mari si albastrii sorbeau orizontul, acel nasuc mic pe care iti vine sa-l
mananci de fiecare data cand te uiti la el, buzele cuminti si ascultatoare, urechile
micute desfatate de un par castaniu deschis lung si rebel. Asta cu rebel o stiu dintr-
o reclama. Ce bine ca nu ma mai uit la televizor ca cine stie ce replici mai scriam
pe aici, gen „facute....sa reziste.....sa reziste ”. Am trecut si de ultimul oras mai
mare in care ne-am si ratacit pentru o clipa dar domnisoara a fost mai rapida sa
intrebe un taximetrist decat eu sa pornesc gps-ul, si asa ne-am repus din nou pe
traseu. Si cum ne indepartam de oras in zare au inceput sa apara niste dealuri care
apoi se vor transforma in munti. In momentul in care am inceput sa urcam am
vazut zapada pe drum. Trebuie sa precizez nu m-am gandit nicio clipa ca va fi atata
zapada si ca drumul nu va fi curatat. Drumul era acoperit complet de un strat
batatorit de zapada si cand am vazut o masina din sens opus ca-si dadea jos
lanturile de pe roti, m-am panicat un pic, dar incercam sa-mi mentin calmul. Am si
facut o afirmatie de genul: „Ce multa zapada si noi nu avem lanturi!”, la care
domnisoara foarte senina, sa-mi insufle incredere presupun a spus: „Da-i ca
mere!”. Mintea mea nu putea sa stea calma, dar norocul meu era ca ma
linisteam:”Ai cauciuri de iarna. E okey.” Dar in curand nu mai avea sa conteze
nimic pentru ca peisajul care incepea sa se desfasoare in fata noastra stergea orice
fel de frica. Mergeam incet din doua motive, unul pentru a putea sorbi cat mai mult
din natura si doi pentru siguranta noastra.
Totul era zapada, o lume de basm, nu exista locsor unde zapada sa nu se fie
asezat sa se odihneasca. Toti copacii erau imbracati cu ultima colectie Fulgi-
Armani, iarna-primavara. Pacatul meu este ca nu sunt bun la descrieri dar pentru
cunoscatori, era paraca o lume desprinsa din poeziile lui Alecsandri. La un moment
dat am vazut o masina trasa pe partea dreapta cu avariile puse. Nu am zabovit
deloc, activandu-se instantaneu sentimentul de solidaritate, si-am oprit la cativa
metrii in spatele lor. Aveam intentii clare de a ne oferi sa-i ajutam in caz ca eram in
masura s-o facem. Salutam si intrebam:”Aveti nevoie de ajutor?”. Ne-au salutat
politicos si calzi in priviri. Era o familie cu un baietel si bunicu, pe fata caruia se
putea citi o bucurie enorma ca-si imparte timpul cu nepotelul. Nu aveau nicio
probleam, se oprisera sa-si puna lanturile. M-au intrebat si pe mine daca sunt
corect montate, dar cunostiintele in acest domeniu sunt minime asa ca nu mi-am
dat cu parerea. Am uitat sa precizez, cand am coborat din masina eram ca pe
patinoar, un ghetus perfect, parca facut cu masina. Si asa am plecat mai departe,
fiind mult mai prudenti la drum.
Capitolul 3. Euforia
Am mai mers putin prin tuneluri de zapada pana am ajuns la un lac imens
care era pseudo inghetat. Pluteau nemiscate bucati mari de gheata pe tot lacul. Era
un alb calm asternut pretutindeni in zare. Linistea naturii era molipsitoare si ne-a
cuprins si pe noi. Nu era nevoie sa vorbim, orice am fi spus, fata de ceea ce
simteam era de prisos. Am stat asa cateva minute si am contemplat frumusetiile.
Ca si o evolutie mentala, lucrurile din perspectiva mea s-au derulat astfel: la
inceput eram doi care stateam in miezul naturii si aceasta se pregatea sa ne inghita,
apoi eram doar „unu” care statea in inima naturii pe care o simteam foarte aproape
si la final era doar o uniune perfecta, eram doar unu si atat. Am facut cateva poze si
am plecat. Nu suntem mari fani poze, asa ca mai bine intiparim imaginiile pe retina
direct. M-am despartit cu greu de acel loc dar stiam ca dupa tot ce s-a intamplat ca-
mi va fi tot timpul alaturi.
Natura nu inceta sa ne surprinda, a inceput sa ninga si o ceata timida sa-si
intre in drepturi. Erau imagini de vis, de plasmuire dusa catre ideal. Intr-o margine
de satuc, i-am zarit pe unii care descarcau o remorca de fan. Domnisoara cum este
ea foarte draguta din fire, s-a gandit sa-i intrebe: „Merge treaba?”. Nu i-a mai
intrebat dar noi ne-am distrat copios pe tema asta. Oricum ne-au recunosc si la
drumul de intoarcere si au vrut sa arunce cu un bulgare de zapada in noi de parca ar
fi stiu conversatiile noastre. Ce idee ii veni domnisoarei, auzi la ea.”M-am gandit
sa-ti acord o sansa, sa ma intrebi orice vrei si eu va trebui sa fiu sincera si nu am
voie sa ma fofilez.” Am acceptat binenteles oferta, dar problema acuma era ce sa
intreb? Imi treceau prin cap o multime de intrebari, dintre care unele foarte
ciudatele. Nu puteam sa ma decid asupra uneia asa ca i-am spus ca mai am nevoie
de timp de gandire si ca o s-o intreb cand ma decid. Are dansa tot felul de jocuri
prin minte, imi plac foarte mult ideile ei, parca au tot timpul un iz de spontaneitate
si prospetime. As putea numi asta o calitate de-a ei.
Si asa am ajuns si la al doilea punct intermediar de pe itinerarul nostru. Am
repetat pasii de la primul „check-point” si cum o tineam in brate, o intorc spre
mine si ma uit in ochii ei albastrii si o intreb:”Ai vrut sau ti-a trecut prin cap sa ma
pupi in ultima perioada?”. La care ea cu o veselie enorma pe fata imi raspunde:
„Da” si incepe sa topaie ca si un copil care a primit jucaria ceruta Mosului. Si eu
am ramas fara intrebari, dar nu-mi parea rau, era tot ce vroiam sa stiu. Auzisem
exact de dorisem sa aud. Mai stand la povesti am vazut o sanie trasa de un jeep.
Imaginea era superba cu niste straini care savurau si ei din natura romaneasca. I-
am salutat incetisor cu mana la care au raspuns si ei in oglinda. Ni s-a facut frig si
asa am poposit din nou in masina. Am facut stanga imprejur si drumul de
intoarcere a inceput.
Capitolul 4. Inspre casa
Drumul pastra aceeasi eleganta si pentru a intelege si mai bine natura
am renuntat la muzica. Simteam cum staruim in natura si ca ne e foarte aproape.
Sentimente de liniste interioara ne dadeau tarcoale. Simteam cum accea liniste,
accea natura tacuta incepe sa vorbeasca. Si cate avea de povestit, cu siguranta ca
romane intregi nu i-ar fi ajuns. Prin cate a trecut, prin cate cicluri anuale de
renastere-moarte. Ce vroiam sa zic aici era ca esenta nu moare niciodata, este
eterna, unica si vie tot timpul (nu ca ar mai conta timpul in vreun fel).
Incetul cu incetul noaptea punea stapanire pe noi, la inceput a diminuat
lumina si a ucis din umbre, fortand luminile artificiale sa apara. Dupa un timp ne-a
inghitit cu totul, dar nimic din toate acestea nu puteau inlatura peisajul sublim care
ne radea intr-una. Cu timpul doamna foame si-a facut si ea prezenta si ne gandeam
sa oprim la un han sa-i dam subiect de discutie. Nu ne-a sarit nimic in ochi asa ca
am continuat drumul nestingheriti, pana in oras unde am poposit la o patiserie. Aici
am luat tot ce ni se parea ca ne trage cu ochiul, si nu putine au fost bunatatile. Am
savurat fara sa respiram merdeneau cu mere si mini eclerurile. Erau delicioase rau
sau ne era foarte foame, nu mai stiu exact care din ele era. Ne-am lins pe degete si
am continuat calatoria. Incepeam sa resimtim oboseala excursiei cu fiecare clipa ce
ne apropiam de oras. M-am si intrebat oare daca nu cumva gandul ca voi ajunge
din nou in oras ma obosea? Dar nu am reusit sa gasesc niciun raspuns plauzibil. Ne
apropiam virtiginos de oras, si parca prajiturelele nu satifacusera in totalitea
doamna foame. Drept urmare am propus sa mergem sa gatim ceva, dar pana sa ne
hotaram la cine sa mergem si ce sa gatim, am intrat in oras si am decis ca e mai
bine ca fiecare sa mearga acasa.
Am dus domnisoara acasa. Ne-am multumit fiecare, unul celuilalt, pentru
aceasta zi minunata. As completa eu: ”memorabila”. Inainte de a iesi din masina
m-a pupat pe obraz in semn de la revedere. In drum spre casa mea am incercat sa-
mi aduc aminte de tot ce s-a petrecut in cursul zilei.
Acasa in pat stateam si ma gandeam la legatura pe care am avut-o cu
domnisoara la munte. Am simtit-o atat de aproape cum poate nu am simtit-o
niciodata. Era atat de vie si de reala, era pur si simplu ea. O experienta pe care cu
siguranta nu o voi uita nicioadata.
Acum nu-mi mai ramane decat sa ma intreb:”Oare excursia a fost un vis, ca
cel de dimineata?”
Si raspunsul:”Si daca a fost vis, a fost cel mai real din viata mea”.

Sfarsit