ANALIZA PIEŢEI TURISTICE

Cererea turistică
Cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care îşi manifestă dorinţa de a se
deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei proprii, pentru alte motive decât prestarea unor activităţi
remunerate la locul de destinaţie.
Consumul turistic este o expresie a cererii solvabile a populaţiei pentru serviciile turistice,
care îşi găseşte echivalent în oferta turistică, în timp şi spaţiu. Consumul turistic este format din
cheltuielile efectuate de purtătorii cererii turistice pentru achiziţionarea unor servicii şi bunuri legate de
motivaţia turistică.
Gama de servicii pe care un turist le poate solicita în timpul unei călătorii turistice, în decursul
unui sejur de vacanţă sau în cadrul unei forme specifice de turism, este foarte variată, depinzând de
însăşi forma de turism practicată, de diversitatea produselor turistice în cadrul fiecărei forme de turism,
de distanţa dintre localitatea de reşedinţă a turistului şi locul unde se va realiza respectivul consum
turistic, de sezonalitatea activităţii turistice, de felul atracţiilor turistice majore care polarizează
curentele turistice spre anumite destinaţii, de puterea de cumpărare a clientului potenţial (cererea
solvabilă) şi, într-o proporţie importantă, de gusturile, preferinţele, aspiraţiile etc, într-un cuvânt, de
motivaţiile nevoilor sociale pentru servicii turistice ale clientelei potenţiale.
Încercând o sintetizare a acestor multiple aspecte, rezultă că cererea turistică se manifestă practic
într-un număr infinit de variante, nuanţate de la un client potenţial la altul, în funcţie de:
- tipologia socio-profesională, familia şi forma de turism în care se desfăşoară călătoria turistică
a clientului interesat;
- caracteristicile tehnice ale voiajului efectuat (durata sejurului, formele de transport,
modalităţile de cazare etc);
- sursele financiare şi sumele disponibile pentru acoperirea cheltuielilor turistice în funcţie de
structura serviciilor;
- motivaţiile clientelei şi preferinţele turiştilor pentru atracţiile oferite.
Volumul, structura, dinamica, dispersia în timp şi spaţiu şi tendinţele de ale cererii turistice sunt
influenţate în permanenţă, de o serie de factori cu acţiune continuă sau ocazională, care determină de
altfel şi dezvoltarea ansamblului industriei turistice pe plan si mondial.
Comparativ cu cererea de mărfuri, cererea turistică prezintă o serie de particularităţi, ce decurg
inerent din sfera nevoilor sociale pentru mărfuri şi servicii ale populaţiei:
􀂃Spre deosebire de cererea solvabilă de mărfuri a populaţiei, care se identifică cu
consumul propriu-zis al mărfurilor (chiar în cazul produselor de durata îndelungată), cererea de
servicii turistice nu se identifică în totalitate consumul turistic, situaţie explicabilă prin faptul că acele
categorii de populaţie care, din diferite motive, nu-şi părăsesc localitatea de reşedinţă în timpul
concediilor, nu se manifestă de regulă ca solicitanţi de servicii turistice.
Dacă în consumul de mărfuri se poate stabili o anumită ierarhizare a formelor de modificare a
cererii pentru diferite grupe de mărfuri, cererea turistică nu se caracterizează, de obicei, printr-un
consum periodic al aceluiaşi produs turistic, oferit la aceeaşi destinaţie a călătoriilor turistice. Din
aceste considerente, deşi în practica turistică se acceptă clasificarea cererii în periodică şi ocazională
(rară), periodicitatea trebuie înţeleasă ca o manifestare generală a cererii de servicii turistice în cursul
unei perioade de referinţă, avându-se în vedere că, totodată, periodicitatea consumului turistic nu
afectează decât într-o mică măsură aceeaşi ofertă de servicii la intervale apropiate.
Raţionamentul face în mod deliberat abstracţie de unele forme impuse de manifestare periodică
a cererii turistice, ca de exemplu cazul călătoriilor de afaceri (asimilate cu călătoriile turistice), în cazul

1
recomandărilor medicale pentru anumite proceduri de tratament balneomedical care necesită repetare la
intervale regulate de timp şi în aceeaşi staţiune turistică, sau chiar şi în cazul unor forme cu predilecţie
de turism (de exemplu, vânătoarea sau pescuitul sportiv) legate de aceeaşi destinaţie a călătoriilor.
􀂃Periodicitatea cererii turistice este o funcţie a veniturilor disponibile, a timpului liber şi a
sezonalităţii activităţii turistice, care generează diferite forme de turism bazate pe o ofertă anuală
periodică (de exemplu: turismul în staţiunile de sporturi de iarnă, turismul estival pe litoral etc). În
acest context merită să fie reamintit faptul că factorul esenţial al formării periodice (sezoniere) a
cererii turistice şi, în consecinţă şi a repartiţiei inegale în timp şi spaţiu a cererii, este reprezentat de
limitele timpului liber disponibil pentru turism în decursul unui an calendaristic.
Se au în vedere, în primul rând, concediile şi vacanţele anuale, care reprezintă perioade mai
lungi şi neîntrerupte de timp liber şi care influenţează formarea cererii turistice prin:
- durata concediilor şi vacanţelor; cu cât acestea sunt de mai lunga durată, permit
fragmentarea lor în mai mare măsură şi, ca atare atenuează caracterul sezonier al cererii;
- limitele caracteristice impuse acestora, cunoscând că, pentru anumite categorii de populaţie
activă, concediile pot fi utilizate în scopuri turistice numai în anumite perioade de an (de
exemplu în agricultură).
􀂃Timpul liber săptămânal are în schimb o influenţă mai pronunţată asupra periodicităţii
cererii turistice, din cauza frecvenţei mai constante de utilizare pentru turism a sfârşitului de
săptămână în cursul unui an.
􀂃Din practică mai rezultă că cererea turistică are un grad ridicat de spontaneitate în
comparaţie cu cererea de mărfuri. Cu toate că în turism s-a adoptat clasificarea cererii în: fermă şi
spontană, însăşi cererea fermă comportă în toate împrejurările un grad ridicat de urgenţă şi se
manifestă cu elasticitate variabilă la diferite categorii de populaţie.
􀂃Ca rezultat al elasticităţii nevoilor de consum ale populaţiei, ordinea de urgenţă a
satisfacerii nevoilor pentru mărfuri şi pentru servicii turistice se manifestă şi ea diferenţiat de la o
categorie de populaţie la alta. Cu anumite excepţii (de exemplu, în cazul cererii pentru tratament
balneomedicale), cererea turistică este mai puţin legată de condiţiile de existenţă ale populaţiei decât
cererea de mărfuri, fiind în general mult m sensibil influenţată de nivelul veniturilor populaţiei şi de
nivelul tarifelor pentru aranjamentele (pachetul de servicii) turistice. Prin analogie cu cererea de
mărfuri, elasticitatea cererii turistice se exprimă prin intermediul coeficienţilor de elasticitate.
Evident, valorile pe care le vor îmbrăca coeficienţii de elasticitate depind de natura produsului
turistic şi de natura şi categoria cumpărătorilor virtuali ale căror niveluri de venituri sunt luate în
considerare.
Nivelul veniturilor, tarifele, distanţa şi durata călătoriilor nu sunt singurele elemente care pot
influenţa cererea turistică. În egală măsură trebuie cunoscute şi obiceiurile de a călători ale cetăţenilor
şi motivaţiile care-i incită să întreprindă călătorii în scopuri turistice.

Tipologii de cerere turistică

În practica turistică, analiştii disting trei categorii principale de turişti, cu diferenţieri
sensibile în ceea ce priveşte aspiraţiile şi manifestările lor de cerere pentru produsele turistice şi pentru
destinaţiile de vacanţă, şi anume:
- turişti pentru care constrângerile economice nu sunt de natură să influenţeze în sens restrictiv
alegerea formulelor şi destinaţiilor de vacanţă şi care constituie categoria clientelei de "lux";
- turiştii "activi", care dispun de resursele financiare necesare sau sunt în căutarea unor resurse
pentru a stabili un echilibru financiar între mijloacelor lor economice şi cererile pentru
călătoriile de vacanţă;
- turiştii "pasivi" (sau, după unii analişti, aşa-numiţii turişti "captivi"), ale căror aspiraţii pentru
achiziţionarea produselor turistice nu depăşesc limitele condiţiilor lor economice.

2
 Cererea pentru formele turismului de lux:
Turismul de lux sau turismul păturilor sociale "de vârf (high-life) include toate categoriile de
clientelă pentru care practicarea turismului nu este îngrădită de nivelul veniturilor.
Deşi pe această piaţă particularizată se înregistrează un volum redus de cerere, piaţa turismului
de lux este totuşi profitabilă pentru agenţii economici, însă dificil de monitorizat, din cauza pretenţiilor
personalizate faţă de nivelul calitativ al serviciilor. De altfel, cererea pentru formele turismului de lux se
manifestă în multiple variante, sofisticate şi chiar extravagante, pe care nu le pot acoperi decât
structurile de primire de categoria cinci stele şi, numai într-o anumită măsură, cele de categoria patru
stele.
Impactul socio-cultural al turismului de lux asupra destinaţiilor de vacanţă se manifestă cu
efecte contrastante: pe de o parte, turiştii de "elită" nu sunt interesaţi de stabilirea şi dezvoltarea
contactelor cu populaţia comunităţilor locale, iar pe de altă parte, se adâncesc contrastele dintre elita
temporar-vizitatoare şi populaţie, ceea ce poate îmbrăca caracterul unor adevărate provocări sociale.
Solicitări pentru serviciile turistice de confort superior se manifestă şi din partea oamenilor de
afaceri, ceea ce stimulează agenţii economici să se orienteze şi către formele turismului de lux, desigur
în limite rezonabile de competitivitate şi de eficienţă.
Tot în această categorie se înscriu ocazional şi călătorii "marginali" proveniţi din diverse pături
sociale cu venituri medii, dar dispuşi să sacrifice o parte din aceste venituri pentru a beneficia de
niveluri superioare de confort in structurile de primire de categoria lux.
Turismul de lux este foarte versatil şi instabil: comportamentele care evidenţiază caracterul
distinctiv al cererii clientelei şi modelele lor originale de manifestare sunt supuse tendinţelor de imitare
din partea altor pături sociale mai puţin bogate. Afluxul turiştilor cu venituri medii conduce treptat la
"democratizarea" destinaţiilor privilegiate ale clientelei de lux, provocând inerent reorientarea clientelei
de elită către alte destinaţii, exotice, încă "neinvadate" de turismul cu tendinţe de masă şi către alte
preferinţe de consum.

Turismul activ
În categoria turiştilor activi se înscriu toţi vizitatorii ce formează grupuri eterogene, dar care au
totuşi o trăsătură comună: tendinţa de a concilia mijloacele lor economice cu dorinţa de a-şi satisface
cererea pentru diversele forme de consum turistic.
Aceşti turişti aparţin păturilor sociale care apreciază că este necesar să-şi părăsească reşedinţa
obişnuită pentru a pleca în vacanţă şi care, din punct de vedere economic şi cultural, dispun atât de
anumite posibilităţi, cât şi de discernământ şi selecţie privind formele de turism şi destinaţiile preferate.
Oricare ar fi mobilul motivaţiilor ce vor genera concretizarea nevoilor acestora, pot fi exemplificate
unele trăsături comune ale manifestărilor lor de consum, începând cu nevoile elementare pentru odihna
fizică, nervoasă şi morală şi continuând cu nevoile de destindere, agrement-divertisment şi setea de
cultură, toate rezultând din desprinderea temporară din cotidian prin activităţi sportive, jocuri de
societate, contacte cu populaţia autohtonă, acumulare de noi cunoştinţe etc.
Satisfacţia consumului turistic este amplificată de sentimentul că îşi poate alege deliberat
mediul destinaţiilor de vacanţă, ştiind că elasticitatea bugetului lor le permite şi posibilitatea de a
decide asupra perioadei şi duratei sejurului asupra formelor de cazare şi asupra organizării "loisir"-
ului lor. Desigur libertăţile enumerate sunt relative, dar sentimentul deciziei de selecţie este factor
determinant al dimensiunilor consumului turistic.

3
 Mai trebuie reamintit şi faptul că o parte din aceşti turişti activi manifestă şi aspiraţia de a
adera la practicile turistice ale păturilor sociale mai avantajate din punct de vedere economic, iar
preferinţele lor pentru activităţile din timpul liber sunt inspirate, pe cât posibil, de copierea modelelor
elaborate de riştii de elită.

Turismul celor "pasivi"

În termeni generali sunt catalogaţi turişti "pasivi" (sau "captivi") cei care ar dori să se
deplaseze în călătorii de vacanţă, dar nu dispun de suficiente posibilităţi materiale pentru a-şi alege
mijloacele preferate de transport şi de cazare, rămânând captivi, nevoiţi să accepte formulele forfetare
de vacanţă, gătite şi comercializate de agenţiile tour-operatoare sau de agenţiile intermediare ale
acestora. Nedispunând de suficiente posibilităţi pentru a-şi realiza pe cont propriu sejurul turistic, aceşti
turişti se limitează la câmpul de selecţie a ofertelor de produse turistice pe care le consideră accesibile
în limitele bugetelor modeste de vacanţă. Cel mai bun exemplu în această privinţă este oferit de formele
turismului rural, unde turiştii acceptă deliberat condiţiile modeste de confort, compensat însă cu
satisfacţiile căutate în mediul încă nepoluat al gospodăriilor ţărăneşti.

Comportamente generatoare de cerere turistică

Motivaţia turistică (vocaţia, înclinaţia) generatoare de cerere turistică este întotdeauna profund
personală, subiectivă, determinată de impulsuri psihologice şi exogene (influenţate de mediu).
Impulsurile exogene pot fi:
􀂃pozitive - manifestate printr-o atracţie faţă de un obiectiv turistic, o staţiune (o destinaţie),
o formă de turism etc.
􀂃negative - manifestate prin reţinerea faţă de anumite forme de turism sau de o formulă de
vacanţă sau chiar prin respingerea unei destinaţii.

În dorinţa de a completa problematica motivaţiilor turistice prezintă interes gruparea acestor

motivaţii în două mari categorii:
􀂃motivaţii care exprimă refuzul consecinţelor negative ale mediului din centrele urbane
şi industriale în care trăieşte turistul virtual, de unde rezultă şi aspiraţiile de a căuta
satisfacţii şi destinderea prin schimbarea temporară a acestui mediu.
􀂃motivaţii de tip pozitiv, care se identifică cu interesul bine definit pentru anumite
obiective turistice sau cu anumite atracţii de importanţă deosebită (culturale, artistice,
sportive etc), care se regăsesc în afara locului de origine a cererii turistice şi care
contribuie, cu efecte diferite, la concretizarea cererii pentru activităţile turistice
preferenţiale.
În studierea comportamentului clientelei turistice analistul a emis unele ipoteze interesante de
materializare a cererii, în funcţie de personalitatea turistului şi de distanţele apreciate de acesta ca fiind
acceptabile pentru călători spre o destinaţie de vacanţă.
Aceste studii împart clientela turistică în cinci categorii:
• psihocentrici;
• cvasipsihocentrici;
• mediocentrici;
• cvasialocentrici;
• alocentrici.

4
 Turiştii "psihocentrici" sunt absorbiţi de preocupările lor mărunte cu caracter personal şi nu
manifestă decât un interes limitat pentru lumea exterioară. Solicitările lor pentru destinaţiile turistice
cuprind:
- destinaţii care oferă caracteristici apropiate condiţiilor din localităţile lor de reşedinţă;
- activităţi de agrement general acceptate de toate categoriile de populaţie;
- odihnă sedentară;
- destinaţii uşor accesibile;
- echipamente turistice tradiţionale;
- călătorii programate şi organizate în întregime.
Turiştii "alocentrici" se interesează de atracţiile turistice variate şi inedite, sunt curioşi şi dornici
de a descoperi lumea înconjurătoare. Aceşti turişti preferă:

- regiuni (zone) care nu sunt dezvoltate din punct de vedere turistic;

- experienţe noi, de descoperire;
- destinaţii mai greu accesibile;
- forme simple de cazare;
- contacte cu populaţia locală şi cu alţi turişti;
- călătorii simple, eventual numai semiorganizate şi pe cont propriu.
Între aceste două categorii extreme se situează majoritatea turiştilor potenţiali, ponderea cea
mai mare revenind categoriei de turişti "mediocentrici".
Pornind de la considerentul că motivaţiile turistice au întotdeauna un caracter subiectiv şi nu
pot fi decât condiţionat-generalizate, cercetătorii care se ocupă cu analiza circulaţiei turistice sunt
nevoiţi să recurgă la elaborarea mor modele de evaluare a consumului turistic, menite să substituie
insuficienţa datelor şi incertitudinea comparabilităţii lor.
Astfel, marea diversitate a elementelor componente ale consumului turistic a dus la necesitatea
elaborării unor indicatori valorici de comparaţie a acestui consum specific de mărfuri şi servicii. Astfel,
cercetătorii recurg la aşa-numitul "coş de consum turistic" (tourist basket), care exprimă valoarea totală
a serviciilor şi a mărfurilor (serviciilor) consumate de un turist mediu într-o unitate te timp de vacanţă
(zi de şedere, sejur mediu etc.) la o destinaţie turistică.
Se poate aprecia că asemenea modele de fluxuri turistice includ două efecte:

- un efect de formare a fluxurilor turistice: traficul turistic emis de diferite ţări în funcţie de
influenţa factorilor legaţi de nivelul de trai (nivelul veniturilor disponibile, bugetul de
cheltuieli alocabil pentru concediu etc), de posibilităţile de călătorie (durata călătoriilor,
distanţa parcursă, timpul disponibil şi fracţionarea vacanţelor etc.) şi de caracteristicile
demografice particularizate (vârsta, sexul, situaţia familială etc);
- un efect de dispersie a traficului, care depinde de atractivitatea turistică relativă a diverselor
destinaţii posibile (în funcţie de tipul sejurului - organizat, semiorganizat, pe cont propriu), de
costul sejurului, de diversele mijloace de transport folosite etc.
De asemenea, în estimarea cererii de servicii turistice va trebui luată în considerare şi apariţia pe
piaţa turistică a unor noi categorii de consumator priviţi nu numai din punctul de vedere al volumului
crescând al cererii, ci şi a diversificării structurii sociale a cererii, caracteristice pentru segmentele de
piaţă din care se recrutează aceste noi categorii de clientelă (turism pentru tineret, turism social, turism
de tratament).
Limitele rezultatelor obţinute prin asemenea modele, care simulează comportamentul şi
motivaţiile clientelei turistice potenţiale, nu reprezintă însă decât un prim stadiu al cercetărilor
întreprinse în domeniul studierii cereri turistice. Aceste limite sunt dictate de aspectul static al acestor

5
modele, care oglindesc numai tendinţele traficului turistic la un moment dat, şi nu permit decât o
aproximare a fluxurilor în evoluţia lor cronologică, de unde derivă o serie de probleme specifice în
elaborarea şi interpretarea modelelor reţinute pentru analiză.
Modificările în consumul turistic, ca urmare a unor schimbări ale gusturilor clientelei (deci
modificări de ordin motivaţional), pot provoca şi ele diminuarea atractivităţii turistice, dar aceste
mutaţii se vor repercuta cu o anumită întârziere asupra numărului global al sosirilor într-o zonă
considerată.
Aspectele analizate, care influenţează sensibil volumul, structura şi intensitatea în timp şi spaţiu
a curentelor turistice convergente spre anumite zone primitoare de turişti, reflectă din plin marea
diversitate şi complexitate a problemelor legate de cercetarea cererii turistice.

6
 ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA TURISMULUI
Organizaţiile internaţionale de turism au un caracter permanent, iar modul de funcţionare a lor
este stabilit prin intermediul unor tratate multilaterale. Principalele obiective ale activităţii lor se referă la
promovarea turismului, reglementarea unitară a raporturilor juridice şi economice dintre organizaţiile de
turism, pregătirea personalului ce activează în acest sector, înlăturarea piedicilor ce stau în calea
dezvoltării turismului, facilitarea schimbului de experienţă în oricare din domeniile de servire turistică
mondială etc.

Organisme internaţionale de turism

Organizaţiile internaţionale de turism au un caracter permanent, iar modul de funcţionare a lor
este stabilit prin intermediul unor tratate multilaterale. Principalele obiective ale activităţii lor se referă la
promovarea turismului, reglementarea unitară a raporturilor juridice şi economice dintre organizaţiile de
turism, pregătirea personalului ce activează în acest sector, înlăturarea piedicilor ce stau în calea
dezvoltării turismului, facilitarea schimbului de experienţă în oricare din domeniile de servire turistică
mondială etc.
Una dintre cele mai mari organizaţii internaţionale de turism cu caracter interguvernamental este
Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.), care a fost înfiinţată în 1975 (prima adunare generală a
avut loc în mai 1975, la Madrid). O.M.T. preia şi confirmă experienţa pozitivă de colaborare internaţională
în domeniul turismului, dobândită de Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism
(U.I.O.O.T.). Spre deosebire de fosta U.I.O.O.T., O.M.T. este o organizaţie internaţională
guvernamentală, în sensul că reprezentarea în cadrul ei se face în numele guvernelor ţărilor membre.
Obiectivele fundamentale ale O.M.T. sunt, conform statutului, "promovarea şi dezvoltarea turismului, cu
scopul de a contribui ia expansiunea economică, la înţelegerea internaţională, la pace şi la prosperitate,
ca şi la respectul universal, la respectarea drepturilor şi libertăţilor umane fundamentale, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie". Pentru realizarea acestor obiective, O.M.T. trebuie să acorde o atenţie
deosebită intereselor ţărilor în curs de dezvoltare.
O.M.T. are rolul de centru mondial al informaţiilor turistice, prin schimbul de date asupra
turismului naţional şi internaţional, în special sub formă de culegeri statistice, prin schimbul de informaţii
privind legislaţia şi reglementările în vigoare în domeniul turismului în statele membre sau în legătură cu
evenimente din domeniul turismului. Organizaţia este un instrument de iniţiativă în mâna statelor membre
pentru organizarea de cooperări în domeniul turismului, în special în domeniul formării şi perfecţionării
cadrelor (O.M.T. dispune de un centru internaţional specializat în acest domeniu), în sectorul concepţiei
produsului turistic, organizării şi promovării ofertei turistice (prin cooperări cu P.N.U.D. sunt organizate
diverse misiuni de sprijin sectorial). Organizaţia furnizează membrilor săi studii, rapoarte, analize,
manuale şi alte materiale de referinţă în domeniul economiei, finanţelor şi turismului.
Ţara noastră, ca membru fondator al O.M.T., a fost prezentă în toate fazele impuse de procesul de
organizare şi de delimitare programatică a noii organizaţii, începând din 1979, România a fost aleasă,
pentru un mandat de patru ani, în Consiliul Executiv al O.M.T., candidând din partea grupului ţărilor
europene, iar în 1981 a fost aleasă vicepreşedinte al acestui organ de conducere. Pe linia colaborării
multilaterale, ţara noastră participă la activitatea a 12 organisme şi forme guvernamentale şi
neguvernamentale de cooperare turistică. în grupa formelor de colaborare cu caracter interguvernamental,
alături de O.M.T., se înscrie Consfătuirea Organelor Guvernamentale de Turism din Ţările Balcanice
- formă de consultare periodică în cadrul aplicării Acordului de colaborare multilaterală balcanică din mai
1971.
Dintre organizaţiile cu caracter neguvernamental (la care participă şi România, prin intermediul
asociaţiilor profesionale, menţionăm: Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj
(F.U.A.A.V. / U.F.T.A.A.), care este, în momentul de faţă, cea mai reprezentativă organizaţie internaţională
neguvernamentală cu profil turistic, Alianţa Internaţională de Turism (A.I.T.) şi Federaţia
Automobilistică Internaţională (F.I.A.), Federaţia Internaţională de Termalism şi Climatologie
(F.I.T.E.C.), Federaţia Internaţională a Scriitorilor şi Ziariştilor din Turism (F.I.J.E.T.), Academia
Internaţională de Turism, Federaţia Mondială a Bucătarilor şi Cofetarilor, Organizaţia

7
Internaţională a Transportatorilor pe Cablu (O.I.T.A.F.), Biroul Internaţional de Turism Social
(B.I.T.S.) etc.

Rolul statului în turism

Încă de la sfârşitul secolului trecut, dar mai ales în perioada interbelică şi până în zilele noastre,
dezvoltarea turismului a atras atenţia cercurilor guvernamentale din diverse ţări cu potenţial turistic, care
au început să tragă importante foloase de pe urma acestei activităţi. Cu toate acestea, problema promovării
turismului a fost lăsată în întregime în seama iniţiativei private, fără o coordonare pe plan central a
eforturilor instituţiilor şi firmelor care participau la dezvoltarea turismului (companii feroviare şi de
navigaţie maritimă, firme hoteliere, asociaţii de propagandă, turing-cluburi etc).
Degradarea activităţii economice în perioada primului război mondial a determinat guvernele să
adopte măsuri speciale de redresare a economiilor lor naţionale, inclusiv pe linia dezvoltării turismului. în
această perioadă au apărut primele încercări de instituţionalizare a turismului şi primele organizaţii
semioficiale sau oficiale de turism.
Interesele guvernelor pentru promovarea turismului şi măsurile de creare a unor organisme
oficiale, prin care statul să-şi poată exercita rolul de organizare şi coordonare a turismului, s-au concretizat
şi în diverse acorduri şi convenţii de colaborare internaţională, semnate în perioada interbelică, precum şi
în legi menite să contribuie la dezvoltarea acestei activităţi.
În perioada de reconstrucţie de după cel de-al doilea război mondial o serie de guverne europene
au continuat eforturile pentru stimularea dezvoltării, în continuare, a turismului. în acest scop au fost
alocate fonduri considerabile pentru dezvoltarea bazei materiale şi a infrastructurii turismului, finanţate
atât din bugetele de stat, cât şi prin contribuţia unor organizaţii internaţionale, printre care un loc de frunte
a revenit Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.).
Progresul rapid a fost susţinut şi de investiţiile masive de capital ale întreprinzătorilor privaţi,
care necesitau şi o îndrumare şi coordonare pe linie de stat. în consecinţă, guvernele au ajuns la concluzia
că singura cale de evitare a efectelor negative care rezultau din conflictele de interese de stat. semistatale,
de grup sau private, constă în coordonarea dezvoltării turismului sub directa îndrumare a organismelor
guvernamentale.
Pe de altă parte, importanţa naţională crescândă a industriei turistice, privită sub aspect economic,
social, politic şi cultural, precum şi relaţiile care s-au statornicit pe linie guvernamentală între ţări, au
determinat coordonarea treptată a politicii de organizare şi promovare a turismului de către autorităţile
statale.
În afara rolului de coordonator (de exemplu în cazul încheierii unor acorduri guvernamentale de
colaborare turistică, a elaborării unor proiecte de legi, decrete etc. legate de reglementarea unitară pe plan
naţional a activităţilor turistice etc), statele exercită totodată o importantă funcţie de dezvoltare a
turismului şi în politica de investiţii şi amenajări turistice. Este vorba de coordonarea eforturilor
investitorilor pentru realizarea unor amenajări turistice de mari proporţii, cum este cazul creării unor noi
zone şi staţiuni de interes turistic, - montane sau de litoral, - unde dezvoltarea infrastructurii turistice
(dotarea reţelei de căi ferate, de autostrăzi, şosele, canalizare, aeroporturi, asigurarea echilibrului ecologic
etc.), depăşeşte puterea financiară a agenţilor economici investitori.
Competiţia pentru atragerea traficului turistic internaţional spre ţările primitoare creşte
considerabil o dată cu intrarea în circuitul turistic a unor noi ţări, cu noi atracţii turistice, ceea ce impune în
toate ţările - chiar şi în cele cu un turism dezvoltat şi cu o bază materială modernă - elaborarea unor
programe guvernamentale de dezvoltare şi amenajare complexă a unor zone şi staţiuni de interes turistic,
posibil a fi realizate numai cu sprijinul statelor. În consecinţă, se remarcă o creştere accentuată a rolului
coordonator al organismelor guvernamentale şi în ceea ce priveşte exploatarea complexă şi controlată a
resurselor naturale şi antropice ale teritoriului naţional, păstrarea echilibrului ecologic al acestor zone
destinate prioritar activităţilor turistice, în cadrul unor programe generale de dezvoltare.
Amploarea rolului organismelor guvernamentale în aceste politici de dezvoltare turistică variază,
fireşte, în funcţie de condiţiile politice, economice şi sociale din fiecare ţară şi chiar din fiecare zonă de
interes turistic.
Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională a adăugat noi dimensiuni intervenţiei
statului în domeniul turismului. O dată cu recunoaşterea turismului ca factor al dezvoltării social-

8
economice, pe plan internaţional s-a trecut, în mod sistematic, la includerea sa în programele de asistenţă
şi cooperare tehnică ale unor organisme internaţionale, precum şi în programele bilaterale de asistenţă.
În scopul ridicării productivităţii industriei turistice, statul are un rol important în procesul de
pregătire şi perfecţionare profesională, a personalului la toate nivelurile. Acest proces de pregătire şi
perfecţionare este întreprins în strânsă cooperare cu instituţiile private şi departamentele direct interesate în
formarea profesională a cadrelor şi în continua ridicare a calificării profesionale a personalului din
industria turistică. Eforturile depuse în acest proces trebuie apreciate, prin urmare, ca fiind la fel de
importante ca şi cele din infrastructură sau promovare.
Direct sau indirect, statul are un rol însemnat şi în procesul de orientare a cererii turistice.
Turismul modern este produsul direct al dezvoltării social-economice a ţărilor, respectiv al unui nivel
determinat de venituri, al unui timp i liber sporit etc. Dezvoltarea turismului de masă a creat probleme
serioase cu privire la sezonalitatea cererii turistice şi la eşalonarea concediilor şi vacanţelor; statele au
făcut şi continuă să facă eforturi pentru rezolvarea acestor probleme.
Statele participă la acţiunile de promovare a turismului şi prin procesul elaborării diverselor
reglementări legate de activitatea turistică. Importantele beneficii pe care le aduce turismul economiilor
naţionale au determinat majoritatea ţărilor să faciliteze dezvoltarea circulaţiei turistice internaţionale, prin
desfiinţarea sau simplificarea la maximum a formalităţilor de trecere a frontierei naţionale pentru turiştii
străini.
Evident, legislaţia turistică trebuie să ţină pasul permanent cu orientarea şi dezvoltarea în
perspectivă a circulaţiei turistice şi cu noile circumstanţe în cadrul cărora se derulează fluxurile turistice.
Din cele prezentate rezultă că, în condiţiile unei economii moderne, politica de realizare a
obiectivelor economice şi sociale de interes major pentru economia naţională (printre care implicit şi
obiectivele turistice sau cele care servesc interesele turismului) sunt în competenţa directă a organismelor
de stat, singure în măsură să decidă utilizarea fondurilor publice.
Sintetizând experienţa internaţională cu privire la modalităţile de acţiune ale guvernelor
diferitelor ţări, în vederea coordonării eforturilor organismelor publice şi private pentru promovarea
turismului, rezultă următoarele posibilităţi de sprijinire, pe linie de stat, a dezvoltării turismului:
- definirea coordonatelor strategiei generale, de dezvoltare a turismului (determinarea priorităţilor
şi a formelor de turism posibil a fi promovate cu eficienţă maximă, utilizarea prioritară a terenurilor şi
amenajarea turistică a teritoriului);
- evaluarea, în cadrul dezvoltării generale, a nevoilor probabile de mijloace de cazare şi alte
obiective de bază materială turistică;
- coordonarea cercetărilor în domeniul turismului, incluzând şi sistemele informaţionale pentru
culegerea datelor statistice indispensabile atât cercetărilor, cât şi pentru fundamentarea strategiei de
promovare a turismului intern şi internaţional;
- punerea în aplicare, prin unităţi de stat şi private, a programelor de formare şi perfecţionare
profesională a cadrelor necesare industriei turistice;
- reglementarea şi controlul funcţionării diferitelor compartimente sau componente ale industriei
turistice, în vederea stimulării, protejării şi asigurării cadrului legal al activităţii, corespunzător intereselor
industriei turistice, în general, şi intereselor turiştilor naţionali şi internaţionali, în special;
- furnizarea serviciilor cu caracter general, indispensabile expansiunii turistice;
- desfăşurarea campaniilor de promovare turistică generală şi sprijinirea campaniilor de
publicitate turistică comercială ale agenţilor economici din industria turistică.

Organizarea şi coordonarea activităţilor turistice

Turismul este un sector de activitate cu profil complex, un agregat de servicii şi activităţi cu
implicaţii multiple în toate ramurile vieţii naţionale. Apare evident, în acest caz, că turismul, ca sector de
activitate social- economică, nu poate fi limitat exclusiv la activitatea unui singur departament sau
organism guvernamental. De aceea, în turism, mai mult ca în alte sectoare de activitate, trebuie să se
consolideze o strânsă coordonare între diversele departamente guvernamentale şi organizaţii care se ocupă
cu activitatea turistică. în consecinţă, în afara coordonării centrale a activităţii turistice la nivelul
economiei naţionale, trebuie să existe o coordonare şi între reprezentanţii organismelor guvernamentale de
turism la nivel zonal şi, respectiv, local.

9
 Funcţia de coordonare a întregului ansamblu de măsuri de promovare a turismului se realizează
prin intermediul organismelor naţionale de turism.
Organismele naţionale de turism sunt menite să coordoneze politica turistică naţională,
constituind totodată şi instrumentul de executare, îndrumare şi control al activităţii turistice naţionale.
Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.), a cărei membră este şi ţara noastră, a elaborat
următoarea tipologie a organismelor naţionale de turism:
- ministere de sine stătătoare (ex: Ministerul Turismului);
- ministere mixte sau combinate (ex., Ministerul Comerţului şi Turismului, Ministerul Turismului
şi Transporturilor Aeriene, Ministerul Turismului şi Culturii sau Spectacolelor, Ministerul Turismului şi
Sporturilor etc);
- secretariate de stat pentru turism, organisme de sine stătătoare sau în cadrul unor ministere
mixte;
- departamente în cadrul unor ministere mixte;
- comitete de stat sau comisariate pentru turism;
- oficii naţionale de turism (guvernamentale);
- autorităţi naţionale de turism;
- direcţii generale de turism, în cadrul unor ministere mixte sau al unor departamente etc.

După cum se observă în această grupare, există o multitudine de organisme naţionale de

coordonare a activităţii de turism şi o considerabilă disproporţie între natura şi responsabilitatea organului
însărcinat cu coordonarea activităţii turistice.
Responsabilităţile organismelor guvernamentale de turism, în afara acţiunilor de publicitate,
includ funcţiile vitale de coordonare a tuturor activităţilor de turism, elaborarea şi punerea în aplicare a
programelor naţionale de dezvoltare turistică, reprezentarea pe plan intern şi internaţional nu numai a
organizaţiilor turistice, ci şi a guvernelor ţărilor respective.
Mai trebuie menţionat şi faptul că industria turistică, prin legăturile ei cu aproape toate sectoarele
vieţii economice, impune ca organismele de turism să menţină o legătură continuă cu toate departamentele,
organismele, firmele şi organizaţiile interesate şi implicate în dezvoltarea turismului.
În acest scop, în multe ţări - printre care şi România - au fost create consilii interdepartamentale
de turism, înfiinţate pe baza unor acte normative, în care sunt reprezentate ministerele, departamentele,
instituţiile şi alte organisme guvernamentale, a căror activitate are tangenţă cu industria turistică. în aceste
consilii sunt reprezentate şi organizaţiile neguvernamentale şi principalele firme prestatoare de servicii
turistice.
Pe plan teritorial, funcţiile de conducere ale statelor pentru dezvoltarea şi promovarea turismului
sunt exercitate de o multitudine de instituţii, uniuni, federaţii, patronate, societăţi, agenţii, filiale etc, ale
căror competenţe, atribuţii, structuri organizatorice etc. sunt adaptate cerinţelor specifice locale ale
turismului receptor şi emitent din raza administrativă a unui teritoriu (regiune, zonă, centru turistic,
staţiune etc).
Organismele turistice care funcţionează ca intermediare între firmele economice angrenate în
industria turismului, sau care îndeplinesc pe plan teritorial un rol de coordonare a activităţii turistice
desfăşurate în aceste firme, pot fi clasificate, în sens orizontal şi vertical, în următorul mod:
1. Organizaţii orizontale (organizaţii profesionale):
1.1. Organizaţii naţionale:
- organizaţii private (de transport, de hotelărie, agenţii de voiaj etc);
- organizaţii publice.
1.2. Organizaţii internaţionale:
- organizaţii private;
- organizaţii publice.
2. Organizaţii verticale:
2.1. Organizaţii naţionale:
2.1.1. Organizaţii private
- cu caracter local ( societăţi de dezvoltare, sindicate de iniţiativă, asociaţii de interes);
- cu caracter regional (oficii şi asociaţii regionale);

10
 - cu caracter naţional (asociaţii şi oficii naţionale)
2.1.2. organizaţii publice:
- cu caracter naţional (direcţii, Oficii Naţionale de Turism, Comisariate, Ministere ale
Turismului);
- cu caracter regional (oficii şi administraţii regionale de turism);
- cu caracter local (oficii şi administraţii turistice)
2.2. Organizaţii internaţionale:
- organizaţii private (de exemplu: F.I.T.E.C., B.I.T.S.).
- organizaţii publice (de exemplu: O.M.T., O.C.D.E.).
Mai trebuie menţionat rolul organismelor consultative private care activează în zonele,
staţiunile sau localităţile de interes turistic (societăţile de dezvoltare, asociaţiile de interese, comitetele şi
centrele de iniţiativă, sindicatele de iniţiativă etc), create cu scopul de a sprijini acţiunile colective de
promovare a activităţilor desfăşurate de firmele turistice şi agenţiile private de voiaj, societăţile comerciale
prestatoare de servicii hoteliere, unităţile de agrement, societăţile de transport etc. Cele mai reprezentative
organisme de acest fel sunt sindicatele de iniţiativă, care constituie celula de bază a întregii activităţi
organizatorice şi promoţionale a industriei turistice în majoritatea ţărilor cu o industrie turistică dezvoltată.
Sindicatele de iniţiativă sunt organisme de interes local, constituite de cele mai multe ori sub
forma unor asociaţii sau comitete fără scop lucrativ, având ca obiect de activitate promovarea turismului pe
plan local, propaganda turistică colectivă şi furnizarea de informaţii pentru turişti, apărarea intereselor
prestatorilor de servicii şi asigurarea celor mai favorabile condiţii de primire a turiştilor.

Agenţiile de turism, veriga de bază a instituţiilor care activează în industria călătoriilor şi

turismului
Diversitatea formelor de turism care pot fi practicate pe un teritoriu receptor, precum şi
complexitatea elementelor componente ale unui produs turistic, în care serviciile oferite de prestatori se
regăsesc în cele mai diferite proporţii, au creat o multitudine de organizaţii şi firme care mijlocesc sau
prestează direct serviciile solicitate de turişti.
Aceste firme turistice pot îmbrăca, după caz, cele mai diverse forme organizatorice, purtând în
consecinţă, variate denumiri. Ţinând seama de profilul şi volumul de activitate, de sfera lor de interese (în
funcţie de raza lor de activitate, de condiţiile specifice în care-şi desfăşoară activitatea, de formele de
proprietate etc), de legislaţia existentă în această materie în diverse ţări, categorisirea lor riguros ştiinţifică
nu este posibilă, mai ales dacă se are în vedere şi faptul că unele firme pot avea funcţii turistice exclusive,
iar altele numai funcţii turistice ocazionale sau tangenţiale.
Agenţiile de turism private formează veriga de bază a instituţiilor care activează în industria
turismului. Pot fi considerate ca agenţii de turism unităţile economice care dispun de mijloace de producţie
şi fonduri circulante adecvate pentru conceperea şi prestarea de servicii în vederea satisfacerii cererii
turistice.
Una din clasificările mai des întâlnite în literatura turistică de specialitate împarte întreprinderile
economice care activează în turism, în funcţie de prestaţiile oferite, în două categorii principale:
- firme turistice primare, care se consacră exclusiv sau preponderent activităţii de turism şi, în
consecinţă, existenţa lor este direct dependentă de rezultatele economice ale acestei activităţi.
Printre firmele turistice primare pot fi amintite: stabilimentele care oferă servicii de cazare,
alimentaţie şi servicii speciale (ghizi, instructori de sport, interpreţi etc), sanatoriile şi clinicile din
staţiunile turistice care oferă servicii de tratament balneomedical, societăţile comerciale specializate în
transporturi turistice (carreers), firmele producătoare de mărfuri pentru necesităţile turiştilor (cadouri,
amintiri etc), firmele prestatoare de servicii de agrement etc.
- firmele secundare sau indirecte, a căror activitate principală de prestări de servicii are un
caracter general, subordonată intereselor şi cerinţelor populaţiei locale, dar care într-o anumită măsură
prestează şi servicii turistice.
Practic, în această categorie pot fi incluşi deci toţi prestatorii de servicii generale, care dintr-un
considerent sau altul nu au fost cuprinşi ca firme turistice primare. Gama de servicii prestate de aceste
firme fiind foarte diversă, delimitarea funcţiilor lor turistice nu este posibilă în toate cazurile.

11
 În cadrul întreprinderilor turistice primare, o poziţie deosebită o ocupă întreprinderile
profesionale de mijlocire a serviciilor turistice, al căror prototip clasic îl constituie agenţiile de voiaj,
birourile de turism, operatorii de tururi - într-un cuvânt, agenţiile de turism.
Agenţiile de turism au fost create ca rezultat al dezvoltării şi intensificării circulaţiei turistice,
având rolul unor societăţi comerciale de distribuţie pentru facilitarea contactelor organizate între clientela
turistică potenţială din ţara (zona, localitatea etc.) de reşedinţă a turiştilor şi firmele prestatoare de servicii
turistice (hoteluri şi restaurante, de transport, de agrement etc.) din ţara (zona, localitatea etc.) receptoare,
aleasă de turişti ca destinaţie pentru vizitare şi petrecerea concediilor.
În consecinţă, agenţiile de turism organizează, oferă şi derulează o gamă diversificată de
aranjamente turistice, care includ deplasarea, sejurul şi agrementul acestora în cadrul călătoriilor
întreprinse. Astfel, în final, în produsul turistic oferit se materializează nu numai serviciile prestatorilor, ci
şi logistica de combinare a serviciilor preluate cu serviciile proprii ale agenţiilor, ceea ce contribuie la
conferirea unui grad mai ridicat de originalitate produselor turistice şi a unei mai mari satisfacţii pentru
consumatorii serviciilor cumpărate.
Spre deosebire de reţelele clasice de distribuţie a mărfurilor şi produselor, în condiţiile specifice
ale activităţii turistice se comercializează de fapt doar "imaginea" unui produs turistic şi nu produsul
însuşi, dat fiind că între momentul achiziţionării printr-un aranjament al produsului turistic şi momentul
consumului efectiv al pachetului de servicii programate există un decalaj considerabil de timp şi spaţiu. în
consecinţă, agenţiile de turism îndeplinesc, pe lângă funcţiile comerciale de intermediere şi funcţii de
informare-promovare a acţiunilor turistice, care devin o fază deosebit de importantă a valorificării
produselor respective.
În evoluţia ascendentă a circulaţiei turistice s-a format, în fiecare ţară, o reţea vastă de agenţii de
voiaj şi de birouri de turism, dintre care majoritatea s-au specializat pe comercializarea unor aranjamente
specifice pentru turismul intern şi pentru turismul internaţional. în acest scop, agenţiile de voiaj stabilesc
contacte permanente, pe baze contractuale cu prestatorii de servicii din ţară şi din străinătate.
De exemplu, în condiţiile unei activităţi turistice pronunţat sezoniere, unităţile de alimentaţie,
comerciale, de transporturi generale, de asigurări etc. vor servi, în vârf de sezon, cu preponderenţă
interesele turismului, restrângându-şi activitatea la satisfacerea aproape exclusivă a cerinţelor populaţiei
locale în perioadele de extrasezon.
În procesul de dezvoltare a reţelei agenţiilor de voiaj au apărut, treptat, o serie de organizaţii
turistice puternice care, în paralel cu activitatea tradiţională de intermediere pentru vânzarea pe bază de
licenţe a biletelor de călătorie (de tren, de avion etc), au preluat organizarea de călătorii forfetare cu
diferite mijloace de transport ("AIRTOUR", "CARTOUR", "RAILTOUR", "NAVITOUR"), pe care le
revând agenţiilor mici de voiaj şi birourilor de turism; acestea, la rândul lor, devin subagenţi pentru
vânzarea aranjamentelor respective.
Ca rezultat al intensificării competiţiei, în ultimii ani, organizarea călătoriilor externe se
concentrează tot mai mult în mâinile unui număr relativ restrâns de organizaţii sau agenţii puternice de
voiaj, unele dintre acestea deţinând practic poziţii monopoliste pe piaţa turistică din ţările lor.
În aceste condiţii, o serie de firme turistice mici nu au putut rezista presiunilor monopoliste; unele
au fost nevoite să-şi înceteze activitatea, iar altele au fuzionat cu organizaţiile turistice mai puternice,
respectiv acţionează exclusiv ca subagenţi ai acestor firme.
Din cele de mai sus se poate desprinde următoarea situaţie ierarhică a organizaţiilor turistice, a
agenţiilor de voiaj şi a birourilor de turism care acţionează pe pieţele turistice din ţările economic
dezvoltate:
- marile concerne turistice, care s-au transformat în organizaţii monopoliste, dispunând de o
reţea foarte largă de birouri şi puncte de valorificare; acestea ocupă cea mai mare pondere în turismul
organizat de trimitere şi de primire pe piaţa turistică internaţională din ţările respective;
- agenţiile de voiaj de mărime mijlocie, care-şi vând aranjamentele proprii, contractate cu
partenerii externi, şi preiau parţial aranja mente de la alţi organizatori de turism mai puternici, raza lor de
acţiune este mai mică decât a marilor concerne turistice, limitându-se în general la nivel regional;
- agenţiile şi birourile de turism mici, cele mai numeroase, dar de cele mai multe ori fără
programe turistice externe proprii, ele activând în turismul internaţional, în principal, ca vânzători ai
programelor marilor concerne organizatoare de voiaje. Spre a face faţă competiţiei marilor concerne şi a

12
agenţiilor de voiaj mai puternice, aceste agenţii şi birouri de turism îşi concentrează activitatea pe formele
turismului intern sau oferă programe de călătorii externe care ocolesc turismul de masă (călătorii de studii
şi profesionale, programe pentru tineret, turism cultural, turism balneomedical, croaziere maritime etc). Cu
tot numărul lor mare, agenţiile şi birourile de turism mici ocupă o pondere modestă în volumul de
activitate turistică din ţările respective.

Sintetizând cele prezentate anterior, agenţiile de voiaj îndeplinesc, indiferent de formele lor de
proprietate şi de volumul tor de activitate, următoarele funcţii de coordonare a activităţii turistice;
- de creaţie: agenţiile de voiaj promovează şi organizează pentru public noi excursii către noi
destinaţii; unele din aceste acţiuni pot fi comandate de firmele turistice specializate, fiind doar executate de
agenţia de voiaj;
- de promovare: agenţiile de voiaj trezesc interesul publicului pentru vizitarea unor ţări, zone,
staţiuni etc, prin intermediul diferitelor forme de propagandă, publicitate şi informare turistică;
- de informare; agenţiile de voiaj acordă toate informaţiile turistice solicitate de clienţii
potenţiali la sediul acestora;
- de distribuire; agenţiile de voiaj vând călătorii şi servicii ale prestatorilor: bilete de transport,
de spectacole culturale, sportive etc;
- de realizare; agenţiile de voiaj organizează aranjamente (programe) special comandate pentru
turişti individuali şi pentru grupuri organizate. Unele agenţii de voiaj dispun de un parc propriu de
autocare, microbuze etc, cu care execută excursiile oferite (de exemplu: tururi de oraş sau în circuit); în
acest caz, devin organizatori şi realizatori ai activităţii comerciale proprii. Complexitatea acestei profesiuni
face foarte dificilă elaborarea unei definiţii a agenţiilor de voiaj. în literatura de specialitate sunt cunoscute
mai multe definiţii: de exemplu, F.U.A.A.V. (Federaţia Universală a Agenţiilor de Voiaj) defineşte esenţa
profesiunii de agent de voiaj, în timp ce alte definiţii enumera numai esenţa activităţii (statutul profesional)
în virtutea legilor naţionale de organizare a agenţiilor de voiaj.

O definiţie mai cuprinzătoare, ce pare a fi tot mai larg acceptată, este următoarea: "Agenţia de
voiaj este un organism complex, ce cuprinde misiuni intelectuale, comerciale, industriale, care constau în
procurarea directă sau indirectă - o parte prin el însuşi, o parte prin terţi (contra unui comision) - de
programe turistice (transportul, cazarea, hrana etc) solicitate-de turişti."
Activitatea complexă a agenţiilor de voiaj ridică multiple probleme juridice şi economice,
rezultate din rolul de intermediar între turiştii care solicită servicii turistice şi prestatorii de servicii
turistice.
Trebuie precizat că agenţiile de voiaj îşi asigură beneficiile şi acoperirea costurilor din comisionul
acordat de prestatorii de servicii turistice în numele cărora acţionează, turiştii achitând practic tarifele
stabilite de aceşti prestatori, fără a plăti comisioane suplimentare pentru serviciile agenţiilor de voiaj.
Pornind de la specificul activităţii turistice desfăşurate, responsabilitatea agenţiilor de voiaj poate
fi:
- limitată la atribuţiile unui simplu intermediar (mandatar), în cazul în care toate serviciile sunt
oferite în numele prestatorilor de servicii turistice;
- sporită, pentru activitatea desfăşurată, în situaţia în care creşte rolul de organizator (de
antreprenor) al agenţiilor de voiaj pentru serviciile contractate, ca de exemplu în cazul voiajelor forfetare
practicate la un preţ global (în cazul "I.T'-urilor şi al "Package-Tour"-urilor) şi în cazul activităţii
desfăşurate direct (pentru mijloacele de transport sau unităţile de cazare închiriate de agenţiile de voiaj în
sistemul pauşal).

În funcţie de volumul şi specificul activităţii desfăşurate, agenţiile ele voiaj pot organiza filiale
proprii sau birouri de vânzare, de asemenea cu funcţii de organizatori sau numai de intermediari.
În majoritatea ţărilor s-au adoptat reglementări legale privind statutul juridic profesional al
agenţiilor de voiaj, asigurând condiţiile de practicare a profesiunii de agent de voiaj pe baza unor licenţe
speciale.

13
 În ceea ce priveşte ţara noastră, agenţii economici cu activitate de turism sunt persoane fizice sau
juridice care realizează serviciile turistice, de agrement-divertisment, servicii balneare, organizarea şi
prestarea serviciilor turistice şi alte acţiuni cu caracter turistic.
Serviciile turistice pot fi prestate şi comercializate numai pe baza licenţei şi a brevetului eliberate
de Autoritatea Naţională pentru Turism şi după înscrierea agenţiilor de turism în "Registrul Naţional al
Turismului."
Agentul economic cu activitate de turism are următoarele drepturi:
a) să presteze şi să comercializeze servicii turistice, în condiţiile legii;
b) să primească asistenţă de specialitate şi informaţii generale privind strategia şi programele de
dezvoltare a turismului, din partea Ministerului Turismului şi a instituţiilor din subordinea sa;
c) să fie inclus, la cerere, în programele ele pregătire profesională iniţiate de Ministerul
Turismului;
d) să participe la acţiunile de promovare naţională şi internaţională şi să fie inclus în cataloage,
ghiduri şi alte mijloace de lansare a ofertei naţionale de servicii turistice;
e) să beneficieze de facilităţile acordate de stat şi de alte organisme şi organizaţii, conform
prevederilor legale, în scopul stimulării activităţii de turism;
f) să obţină certificatul de clasificare pentru fiecare unitate proprie în care prestează
servicii turistice, corespunzător criteriilor îndeplinite de unitatea respectivă;
g) să obţină reclasificarea unităţilor proprii, ca urmare a îmbunătăţirilor aduse nivelului de dotare
şi calităţii serviciilor.

Agentul economic din turism are următoarele obligaţii:

a) să realizeze servicii turistice la nivelul şi în limitele prevederilor licenţei prin care a fost abilitat
ca prestator sau comercializator în turism;
b) să se înscrie în Registrul Naţional al Turismului;
c) să presteze servicii turistice la nivelul unităţii respective;
d) să practice tarife şi preţuri corespunzătoare categoriei de încadrare, potrivit certificatului de
clasificare acordat şi normelor Ministerului Turismului;
e) să funcţioneze cu personal brevetat şi calificat, după caz, în conformitate cu Nomenclatorul de
profesiuni şi funcţii elaborat de Ministerul Turismului în colaborare cu Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale;
f) să afişeze, în formă vizibilă şi clară, lista serviciilor şi tarifelor practicate;
g) să apere interesele şi să asigure securitatea turiştilor, informarea lor adecvată, precum şi
despăgubirea acestora în cazul apariţiei unor prejudicii, conform prevederilor legale;

h) să asigure, potrivit legii, exploatarea raţională a patrimoniului turistic, asigurând totodată

protecţia şi conservarea acestuia şi a mediului;
i) să transmită datele statistice conform sistemului informaţional al turismului şi reglementărilor
Comisiei Naţionale pentru Statistică.
Profesiunile specifice turismului sunt cuprinse în Nomenclatorul de profesiuni al turismului.
Aceste profesiuni pot fi exercitate numai de persoane a căror capacitate profesională este atestată conform
reglementărilor de specialitate.
Asociaţiile şi organizaţiile înfiinţate în scopuri culturale, ştiinţifice, profesionale, religioase sau
sociale, pot fi autorizate să exercite şi servicii turistice, exclusiv prin mijloace proprii, fără scop lucrativ, cu
respectarea reglementărilor în vigoare.

Începuturile organizării mişcării turistice în România

Primele încercări de a organiza activitatea turistică în ţara noastră datează încă din secolul XIX.
Din iniţiativă privată au apărut o serie de asociaţii, organizaţii sau societăţi, cluburi etc. care desfăşurau o
activitate turistică pe arealele geografice posibil de abordat, căutând să atragă în mişcarea turistică şi
păturile sociale cu posibilităţi de a sponsoriza amenajarea unor obiective de bază materială turistică.
Asociaţiile şi organizaţiile de turism din România şi-au desfăşurat activitatea înainte de primul
război mondial şi în perioada dintre cele două războaie. Preocuparea acestor asociaţii s-a îndreptat în

14
special spre construirea de cabane şi case de adăpost în munţi, spre amenajări de drumuri, poteci, marcaje,
precum şi spre organizarea de cursuri de schi, publicarea de monografii turistice, de almanahuri, ghiduri,
hărţi etc.
Printre primele societăţi care au urmărit dezvoltarea turismului în zonele montane pot fi citate:
Societatea Română de Geografie (1875), care se remarcă prin numeroase excursii geografice sau de
plăcere şi Societatea Carpatină din Sinaia (1895), avându-i ca întemeietori pe Tache lonescu si
scriitoarea Bucura Dumbravă. Ȋn programul acestei societăţi se înscriu deschiderea şi amenajarea Peşterii
Ialomiţei, amenajarea de poteci turistice în Munţii Bucegi, construirea primelor cabane pe Caraiman,
organizarea de excursii colective.
Societatea Turiştilor Români (1903-1916) a avut ca membri figuri de intelectuali ai vremii: S.
Mehedinţi, Al. Tzigara-Samurcaş, Munteanu-Murgoci, L Mrazec etc. Realizări: construcţia casei "Grindu"
din Piatra Craiului, a unei cabane pe Muntele Negoiu şi publicarea unui anuar. Această societate a
constituit prima pepinieră de turişti iubitori ai muntelui: N. Bogdan, dr. A. Ureche, Mihai Haret şi alţii,
care au devenit apoi ctitorii viitoarei asociaţii de după război - Hanul Drumeţilor, cu scopul de a organiza
şi dezvolta "turismul pe jos" sau "drumeţia" - singura în măsură să fie accesibilă tuturor păturilor sociale.
În Transilvania, printre organizaţiile turistice private, o activitate remarcabilă a desfăşurat
Asociaţia Carpatină Transilvania, fondată în 1880, cu sediul la Sibiu (Siebenburgische Karpathen
Verein - S.K.V.). Asociaţia îşi propunea ca obiectiv cultivarea spiritului turistic, făcând cunoscute şi
accesibile populaţiei orăşeneşti frumuseţile naturale ale Carpaţilor. Activitatea Asociaţiei s-a orientat spre
Munţii Făgăraşului, Cibinului, Sebeşului, lărgindu-se treptat şi spre Piatra Craiului, Bucegi, Parâng,
Căliman şi Rodna.
În anul 1920 asociaţia număra 4.456 de membri cotizanţi, care au contribuit la dezvoltarea
turismului montan prin organizarea de excursii, şcoli de că lăuze, posturi de prim-ajutor, amenajarea căilor
de acces şi marcarea potecilor, totalizând circa 700 km. S.K.V. a construit case de adăpost în zonele
montane. Pe linie de propagandă turistică, asociaţia a editat broşuri, hărţi, cărţi poştale ilustrate şi un anuar
- "Jahrbuch fur Sibenburgische Karpathen Verein", în care s-au publicat descrieri de excursii, fotografii
inedite, dări de seamă ale asociaţiei.
Încă dinainte de înfiinţarea S.K.V., în 1873 se forma la Braşov Asociaţia Alpină a Transilvaniei
(Siebenburgische Alpen Verein in Kronstadt), având ca scop cercetarea Carpaţilor, ameliorarea căilor de
comunicaţie şi de acces, organizarea de excursii în zonele montane. Această asociaţie a fuzionat ulterior cu
S.K.V.
În anul 1921 a luat fiinţă societatea Turing-Clubul României (T.C.R.) adoptând, încă de la
constituire, sloganul "Prin turism la cunoaşterea şi iubirea României". T.C.R. a cunoscut o dezvoltare
intensă, mai ales după anul 1925, când a înglobat asociaţia Hanul Drumeţilor. Prin înglobarea treptată şi a
altor asociaţii de turism din Muntenia şi prin aderarea de numeroşi membri, Turing-Clubul României a
devenit cea mai puternică asociaţie de turism din ţară. Activitatea ei s-a extins şi în Transilvania, unde
activa cunoscuta asociaţie de turism Frăţia Munteană, întemeiată la Cluj, în 1921, de Emil Racoviţă, cu
scopul de a cultiva dragostea pentru natura sălbatică a munţilor şi de a organiza excursii în masivele
muntoase.
Asociaţia Frăţia Munteană a fost înglobată în anul 1935 în Turing-Clubul României, în cadrul
căruia au luat fiinţă o serie de secţiuni: Munţii Apuseni, Retezatul (1933) cu sediul la Deva, Maramureş
(1934) cu sediul la Sighet, Arad (1936) cu sediul la Arad, Satu Mare (1936), Munţii Făgăraş (1938) cu
sediul la Sibiu, Secţiunea Alpină a Bucegilor (1938) cu sediul la Sinaia.
În preocupările T.C.R. intrau organizarea de excursii colective, cursuri şi competiţii de schi,
conferinţe de propagandă turistică, serbări, amenajări de drumuri şi poteci turistice - dintre care două
treimi în Munţii Transilvaniei -construcţia de case de adăpost cu precădere în zonele muntoase izolate
(Bucegi-2; Gârbova-1; Cristianu Mare -1; Retezat şi Vâlcan - 4; Munţii Apuseni -5; Ţara Oaşului -1;
Maramureş - 1;Rarău - 1).
În această perioadă, la Iaşi, a activat o secţie de turism a Societăţii de Gimnastică, Sport şi
Muzică, care a amenajat o casă de adăpost pe Ceahlău. în Moldova, S.K.V. a colaborat cu o secţie
organizată de C. Mătasă, intitulată Cercul Turistic de la Piatra Neamţ.
Cu trecerea timpului au apărut şi alte asociaţii:

15
 - Prietenii Naturii, înfiinţată în 1919, a avut 15 filiale pe tot cuprinsul ţării. Deşi asociaţia a
desfăşurat o activitate prodigioasă pentru promovarea turismului în rândul populaţiei, s-a dizolvat în 1924;
activitatea ei, împreună cu a filialelor sale a fost preluată de Asociaţia sportivă "Stăruinţa";
- Asociaţia Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României (A.D.M.I.R.), fondată în 1929, şi-a
desfăşurat activitatea în Munţii Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraşului, Iezer-Păpuşa, având patru secţii cu
sediile la Ploieşti, Piteşti, Câmpulung-Muscel şi Făgăraş. A.D.M.I.R. a construit cinci case de adăpost în
Munţii Bucegi, Piatra Craiului, Iezer-Păpuşa şi pe versantul sudic al Făgăraşului; totodată a fost una din
continuatoarele iniţiativei S.K.V. pentru marcajul potecilor şi drumurilor de acces de pe masivul Piatra
Craiului;
- Asociaţia Turistică "România Pitorească" (A.T.R.P.), constituită în 1930, a realizat marcajele
pe numeroase poteci în Munţii Ciucaş şi Penteleu, a construit o casă de adăpost pe Muntele Ciucaş şi a
editat un Buletin Turistic;
- Clubul Carpatin Român (C.C.R.) a activat în masivele Bucegi şi Piatra Mare şi a construit o
casă de adăpost în Bucegi (Jepii);
- Asociaţia "Munţii noştri", cu sediul în Poiana Sibiului, şi-a desfăşurat activitatea în Munţii
Lotrului şi Sebeşului, construind trei case de adăpost în aceste masive;
- Clubul Alpin Român (C.A.R.) s-a ocupat cu precădere de ascensiunile grele în munţi şi a
realizat marcajele pe o serie de ,poteci pe versantul sudic al Bucegilor; de asemenea, a editat "Buletinul
Alpin".

Printre preocupările de valorificare a potenţialului turistic al ţării noastre se remarcă şi eforturile

pentru dezvoltarea turismului în zona litoralului Mării Negre. în anul 1926, din iniţiativa prof. dr. Valeriu
Tebeica, s-a constituit Asociaţia de Camping şi Turism, în cadrul căreia, în anul următor, a fost creat, la
Eforie Nord, Oficiul de Camping, Sport şi Turism "Prietenii Mării. Urmărind asigurarea unor condiţii
adecvate pentru petrecerea agreabilă a vacanţelor, O.C.S.T. "Prietenii Mării" a amenajat o tabără modernă
de corturi, oferind membrilor asociaţiei programe de competiţii sportive amicale, programe cultural-
distractive etc.
O reuşită a eforturilor constante de promovare a turismului pe litoral, a O.C.S.T. "Prietenii Mării", a fost
amenajarea, în anul 1935, la Eforie Nord, a primului teren de campare din ţara noastră, având o capacitate
de 300 de locuri, care a primit încă din acel an şi oaspeţi de peste hotare.

16
 IMPACTUL TURISMULUI ASUPRA ECONOMIEI

În ansamblul unei economii naţionale, turismul acţionează ca un element dinamizator al

sistemului economic global, el presupunând o cerere specifică de bunuri şi servicii, cerere care antrenează
o creştere în sfera producţiei acestora. De asemenea, cererea turistică determină o adaptare a ofertei, care
se materializează în dezvoltarea structurilor turistice şi indirect în stimularea producţiei ramurilor
participante la: construirea şi realizarea de noi mijloace de transport, instalaţii de agrement pentru sporturi
de iarnă, nautice etc. Dezvoltarea turismului conduce astfel, la un semnificativ spor de producţie.

Impactul macroeconomic al turismului

Cu toate că are un aport semnificativ la crearea PIB, turismul are şi o contribuţie aparte la realizarea valorii
adăugate. Având ca specific consumul mare de muncă vie, de inteligenţă şi creativitate, turismul participă
la crearea valorii adăugate într-o măsură mai mare decât alte ramuri apropiate din punct de vedere al
nivelului de dezvoltare.
De asemenea, turismul antrenează şi stimulează producţia din alte domenii. Studiile de specialitate
au evidenţiat faptul că activitatea unor ramuri este determinată în mare parte de nevoile turismului.
Turismul reprezintă totodată un mijloc de diversificare a structurii economiei unei ţări. Astfel,
necesitatea de adaptare a activităţii turistice la nevoile tot mai diversificate, mai complexe ale turiştilor
determină apariţia unor activităţi specifice de agrement, transport pe cablu.
În primele patru luni ale anului, deficitul de cont curent al balanţei de plăţi, calculat ca sumă între
soldurile operaţiunilor cu bunuri şi servicii, veniturile înregistrate şi transferurile curente de bani din
străinătate, a înregistrat 1,39 miliarde de euro, cu 77% mai mult decât anul trecut. Tendinţa este totuşi de
descreştere a deficitului, cum după primele trei luni ale anului curent dezechilibrul era superior cu 85%
faţă de primul trimestru al anului 2004. Schimburile comerciale în primele patru luni înregistrează un
dezechilibru în favoarea importurilor de 1,8 miliarde de euro, cu aproape 70% mai mult decât în perioada
similară din 2004. Sectorul Serviciilor a înregistrat, de asemenea, un deficit de 210 milioane de euro, un
maxim negativ fiind atins pe segmentul transporturi, respectiv 108 milioane de euro. în domeniul
serviciilor turistice a fost înregistrat un excedent de 20 milioane de euro. Potrivit datelor remise de BNR,
datoria externă pe termen mediu şi lung a crescut cu 14,2% faţă de finele anului trecut, până la nivelul de
20,7 miliarde de euro. Din aceasta, peste jumătate, respectiv 10,6 miliarde de euro, a fost datoria externă
publică şi public garantată. în primele patru luni ale anului curent, românii din străinătate au trimis în ţară
897 milioane de euro, cu aproape o treime mai mult decât în perioada corespunzătoare a anului trecut.
(Adevărul, 28/06/2005).
Pe lângă toate acestea, turismul reprezintă şi o cale (în unele cazuri chiar singura) de valorificare
superioară a tuturor categoriilor de resurse şi în special a celor naturale: frumuseţea peisajelor,
calităţile curative ale apelor minerale sau termale, condiţiile de climă.
Există ţări care realizează până la 80% din PIB (I-le Maldive) din activitatea turistică, dar şi ţări cu
o economie dezvoltată (Franţa 7.3% PIB, Elveţia 7.7% PIB) care au ponderi ridicate ale activităţii turistice
în PIB. Faţă de această situaţie, în România, turismul contribuie cu 2-3% la realizarea PIB.
Pentru ţara noastră - în etapa actuală, ca urmare a prezenţei unor resurse turistice neexploatate şi
insuficient puse în valoare, turismul constituie o ramură cu posibilităţi însemnate de creştere şi deci
rămâne o sferă de activitate care poate absorbi o parte din forţa de muncă rămasă disponibilă prin
restructurarea economică.
Trebuie menţionat şi faptul că turismul este capabil să asigure prosperitatea unor zone
defavorizate, putând fi un remediu pentru regiunile dezindustrializate. Aceasta prin dezvoltarea unor zone
mai puţin bogate în resurse cu valoare economică mare, dar cu importante şi atractive resurse turistice
naturale şi antropice. Datorită acestui fapt el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor
interregionale.

17
O altă formă de manifestare a efectelor economice ale turismului o reprezintă contribuţia sa la asigurarea
unei circulaţii băneşti echilibrate, realizată deopotrivă pe seama turismului intern şi internaţional.

Efectul multiplicator al turismului

Este vorba, în primul rând, despre un aşa-numit efect direct care constă în creşterea veniturilor în sectorul
turistic (salarii, profituri ale hotelurilor, restaurantelor, agenţiilor tour-operatoare), ca urmare a cheltuielilor
diverse efectuate de turişti în decursul unei anumite perioade de timp, de obicei un an. în al doilea rând,
avem în vedere efectul indirect care vizează impactul creşterii cheltuielilor pentru serviciile turistice
asupra ramurilor producătoare de bunuri de consum la care firmele turistice apelează în mod inevitabil
pentru a-şi susţine oferta turistică la parametri competitivi. In fine, în al treilea rând, poate fi urmărit şi un
efect indus asupra întregii economii naţionale, deoarece atât veniturile celor ce lucrează nemijlocit în
turism, cât şi cele ce revin sectorului producător de bunuri de consum sunt reinvestite în vederea procurării
altor mărfuri şi servicii de care au nevoie. Asistăm astfel la un proces de multiplicare a cererii agregate la
scară macroeconomică.
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Turismului efectul multiplicator poate fi definit ca volumul suplimentar
de venituri realizat de o unitate de cheltuieli a turistului, care va fi utilizat în economie.
Pornind de la modelul keynesian al multiplicatorului investiţiilor, în literatura de specialitate se indică o
formulă de calcul a multiplicatorului turistic astfel:

R=l/1 -c'

R = multiplicatorul turistic care arată de câte ori se multiplică în economia naţională fiecare
unitate monetară cheltuită de turist.
c' = înclinaţia marginală spre consum turistic care arată cu cât creşte cheltuiala pentru consumul
turistic la creşterea cu o unitate monetară a veniturilor din turism.

Turismul şi ocuparea forţei de muncă

Turismul, prin faptul că este un mare consumator de muncă vie, joacă un important rol în economie. El
creează noi locuri de muncă, participând astfel la atragerea excedentului de forţă de muncă din alte
sectoare, contribuind astfel la atenuarea şomajului. Numărul mare al celor care lucrează în domeniul
turismului are ca explicaţie faptul că posibilităţile de mecanizare-automatizare a operaţiunilor turistice sunt
limitate.
De la jocul copiilor, la distracţia adulţilor, animatorul a început să fie o persoană din ce în ce mai căutată şi
în România. Acum, în ofertele de joburi de vară se întâlnesc şi anunţuri de genul „Animatori Grecia care
vor lucra în hoteluri. Responsabilităţi: buna desfăşurare a programului de animaţie, propunerea
programului către oaspeţii hotelului, activităţi sportive în timpul zilei (polo de apă, volei, ping-pong,
aerobic, sporturi de apă), precum şi evenimente culturale şi sportive din cursul serii. Trebuie să fie o
persoană dinamică, să aibă spirit de echipă şi capacitate de comunicare. " Din păcate, în toţi aceşti ani, în
România nu au debutat, decât sporadic, cursuri de specializare reală a animatorilor, nici pentru copii, nici
pentru adulţi. Chiar dacă, aparent, jobul lui este distracţia, responsabilitatea este enormă.
De asemenea, rămânând tot în sfera relaţiei turism-forţă de muncă, trebuie amintit efectul indirect al
creşterii numărului celor ocupaţi în acest sector. Studiile arată că un loc de muncă direct din turism poate
crea 1-3 locuri de muncă indirecte şi induse. Aceasta se explică prin aceea că turismul, fiind un mare
consumator de bunuri şi servicii, influenţează benefic utilizarea forţei de muncă în ramurile furnizoare ale
acestuia (agricultura, industria alimentară, construcţii).

Turismul internaţional şi echilibrarea balanţei de plăţi externe

Una dintre trăsăturile majore ale evoluţiei economiei mondiale o reprezintă creşterea şi
diversificarea schimburilor internaţionale. Astfel, turismul apare ca o componentă importantă a relaţiilor
economice internaţionale.

18
 Turismul egiptean reprezintă o industrie care a adus în 2004 un profit de 6,6 miliarde de dolari,
bani scoşi de pe urma celor peste 8 milioane de turişti care au vizitat ţara. Pentru multe alte naţiuni, între
care ne numărăm şi noi, aceste cifre ar reprezenta un obiectiv fantezist, numai că egiptenii au priceput de
foarte mult timp că turismul poate fi un colac de salvare pentru o ţară săracă, dar care are ce arăta, şi au
reuşit să transforme acest sector într-o veritabilă maşină de făcut bani.
Adevărata lecţie egipteană nu este însă felul în care au reuşit locuitorii Ţării Faraonilor să scoată
6,6 miliarde de dolari de la nemţi, americani, englezi, francezi sau ruşi, ci faptul că egiptenii n-au nici cea
mai mică intenţie să se oprească aici. Recent, preşedintele Hosni Mubarak a anunţat că guvernul egiptean a
realizat un program, în urma căruia numărul de turişti care vizitează statul ar trebui să se majoreze, anual,
cu circa un milion. În acest fel, până în 2015 numărul vizitatorilor ar urma să depăşească 18 milioane pe
an, iar dacă sumele câştigate de pe urma fiecărui turist rămân constante, este de aşteptat ca veniturile
realizate anual de Egipt din turism să „sară" de 15 miliarde de dolari.
Este binecunoscut faptul că turismul face parte din structura comerţului invizibil mondial,
reprezentând una dintre principalele componente ale acestuia. Comerţul invizibil este o formă a
schimburilor economice internaţionale care nu au ca obiect o marfă. Comerţul invizibil se materializează şi
formează „balanţa invizibilă" sau „balanţa serviciilor", componentă importantă a balanţei de plăţi externe a
unei ţări. In cadrul balanţei serviciilor, încasările şi cheltuielile provenite din activitatea turistică se
înregistrează în contul balanţier numit „călătorii". Astfel, în creditul acestui cont se înscriu veniturile
rezultate din activitatea turistică, iar în debit cheltuielile ocazionate de desfăşurarea activităţii turistice.
În legătură cu rolul turismului în echilibrarea balanţei de plăţi externe a unei ţări, în funcţie de mărimea
şi semnul soldului contului „călătorii", dar şi de mărimea şi semnul soldurilor celorlalte conturi balanţiere,
putem avea una din următoarele situaţii:
a) Contul „călătorii" are un sold pozitiv, atunci acesta poate contribui, în funcţie şi de soldul
celorlalte conturi balanţiere, după caz la:
• reducerea deficitului balanţei de plăţi;
• echilibrarea balanţei de plăţi;
• creşterea excedentului balanţei de plăţi.

b) Contul „călătorii" are un sold negativ, atunci acesta poate contribui la:
• creşterea deficitului balanţei de plăţi;
• reducerea excedentului balanţei de plăţi;
• dezechilibrarea balanţei de plăţi.

Pentru a înţelege şi mai bine locul şi rolul turismului în cadrul balanţei de plăţi externe a unei ţări,
analizele economice trebuie completate şi cu alte elemente care ţin de obiectivele majore ale politicii
comerciale şi chiar cu cele ale politicii externe, în general.

Impactul social al turismului

Pe lângă consecinţele economice, turismul are şi o profundă semnificaţie socio-umană. El acţionează, prin
natura sa, atât asupra turiştilor în mod direct, cât şi asupra populaţiei din zonele vizitate. De asemenea,
efectele turismului se răsfrâng şi asupra calităţii mediului, a utilizării timpului liber şi nu în ultimul rând
asupra legăturilor dintre naţiuni.
Turismul este, dincolo de toate, un element care favorizează comunicarea, schimbul de idei, de informaţii,
stimulând lărgirea orizontului cultural cu efect asupra formării intelectuale.
Una dintre cele mai importante funcţii ale turismului constă în rolul său reconfortant, în calitatea sa de a
contribui la regenerarea capacităţii de muncă a populaţiei, atât prin formele de odihnă, cât şi prin
formele de tratamente balneo-medicale. Totodată, turismul reprezintă un mijloc de educaţie, de ridicare a
nivelului de instruire, de cultură şi civilizaţie a oamenilor.
Aşadar, turismul contribuie nu doar la satisfacerea nevoilor materiale, ci şi la satisfacerea nevoilor
spirituale ale oamenilor. „Orice pas al unei călătorii devine o aventură a cunoaşterii; la fiecare pas mori
şi învingi de bucurie, ineditul te face să renaşti, natura te reînalţă pe soclul fiecărei zile, martor la
propriul miracol”.

19
Răspunzând unor cerinţe de ordin social, turismul se afirmă şi ca un important mijloc de utilizare a
timpului liber. Evoluţia contemporană a economiei mondiale este caracterizată de tendinţa de creştere a
timpului liber, fapt ce ridică probleme privind organizarea şi utilizarea eficientă a acestuia.
Dacă privim activitatea turistică ca pe una de producţie, cu intrări şi ieşiri, se observă că aceasta presupune
exploatarea unei game variate de resurse, cele naturale având un rol fundamental. în consecinţă, turismul
exercită influenţă asupra mediului şi componentelor sale.
Tot în plan socio-economic, dar şi politic, trebuie amintit rolul deosebit de important al
turismului în intensificarea şi diversificarea legăturilor între naţiuni pe plan mondial. într-adevăr,
alături de comerţul propriu-zis, turismul internaţional tinde să devină una din formele principale de
legătură dintre oameni situaţi pe continente diferite.

20
 RELAŢIILE MANAGER-SUBORDONAŢI ÎN ÎNTREPRINDERILE
TURISTICE

Funcţiile manageriale de conducere operativă

Managerul întreprinderii de turism exercită şi alte funcţii esenţiale, cum sunt cele privind:
- stabilirea obiectivelor ce derivă din misiunea pentru care a fost creată întreprinderea;
- elaborarea planurilor strategice de marketing pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite;
conceperea unei structuri organizaţionale corespunzătoare;
- completarea, cu atenţie, a organigramei cu personal apreciat ca necesar şi cât mai competent
posibil;
- coordonarea activităţii personalului angajat;
- exercitarea controlului operativ al performanţelor salariaţilor în toate compartimentele de
prestaţii de servicii turistice.

Îndeplinirea funcţiilor manageriale nu va oferi însă rezultatele sperate dacă managerul

întreprinderii turistice nu va înţelege şi rolul factorului uman în obţinerea performanţelor economice
dorite. Sarcina managerului este deci să stimuleze întregul colectiv de salariaţi să contribuie efectiv, în
limitele atribuţiilor lor de serviciu, la realizarea obiectivelor întreprinderii turistice, fără a uita însă
preocupările personalului pentru satisfacerea propriilor dorinţe şi nevoi.
În îndeplinirea acestor sarcini, funcţia managerială de conducere este definită ca ansamblul
proceselor de influenţare şi dirijare a personalului angajat, într-o manieră abilă, astfel încât salariaţii să
contribuie, cu entuziasm şi fără măsuri coercitive, la realizarea obiectivelor întreprinderii de turism.
Tot aşa cum obiectivele urmărite de manageri diferă de la o întreprindere de turism la alta, în
aceeaşi măsură diferă şi nevoile, aspiraţiile şi ambiţiile salariaţilor, apreciate ca importante pentru ei. De
aici rezultă că managerii, prin funcţia lor de conducere, pot sprijini propriii salariaţi în satisfacerea
aspiraţiilor personale ale acestora, urmând, ca la rândul lor, satisfacţiile obţinute să se transforme în
stimulente pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor urmărite de agenţiile de turism. Astfel se explică
importanţa înţelegerii de către manageri a manifestărilor de individualitate şi personalitate ale salariaţilor.
În posturile pe care le ocupă, salariaţii îşi asumă diferite roluri profesionale, dar în acelaşi timp ei
trăiesc nu numai în mediul intern al întreprinderii, ci şi în mediul incomparabil mai larg al sistemului
economico-social extern. Ca urmare, ei apar şi în rolul de consumatori de bunuri şi servicii, trăiesc în
mediul lor familial şi se comportă în mediul lor extern ca simpli cetăţeni.
Prin urmare, managerii şi personalul condus de ei constituie componente ale unor colective mai
mari sau mai mici, corespunzătoare dimensiunilor întreprinderilor de turism în care s-au integrat şi îşi
asumă roluri diferite în sistemul economico-social al mediului. Or, dacă oamenii au roluri diferite, sunt şi
ei diferiţi, şi ar fi o eroare de concepţie managerială dacă toţi ar trataţi în acelaşi fel.
În agenţiile de turism (ca, de altfel, în multe alte tipuri de organizaţii prestatoare de servicii
turistice, ca de exemplu pentru transport, cazare, alimentaţie, tratament, agrement-divertisment etc.) mai
persistă concepţia că întregul personal trebuie subordonat aceloraşi proceduri. Firmele elaborează pentru
întregul personal subordonat regulamente interne comune, stabilesc normele procedurale pentru
respectarea regulamentelor aprobate, întocmesc programe rigide de venire la muncă şi standarde de
securitate a muncii, pe care le reunesc tot într-o formă generală în fişa posturilor, toate bazate pe prezumţia
că toţi salariaţii sunt identici şi deci sunt obligaţi să aibă şi comportamente identice.
Desigur, la nivel de ansamblu, aceste prezumţii sunt necesare pentru ordonarea eforturilor unei
întreprinderi turistice, dar tot atât de necesară este şi recunoaşterea faptului că persoanele angajate şi
integrate în colectivul unei deprinderi nu sunt identice în felul lor de a fi. Ele manifestă atitudini diferite,
au acumulat diferite niveluri de experienţă profesională, au potenţiale diferite de dezvoltare şi
perfecţionare şi, ca atare, aplicarea unei concepţii manageriale atotgeneralizatoare va provoca erori în
munca de conducere, va genera restricţii diferite în procesele de comunicare şi, ceea ce este tot esenţial, va
putea conduce la greşeli dificil de remediat în motivarea personalului.

21
 Întreprinderile de turism sunt organizaţii economice create cu scopul de a produce profit şi, în
consecinţă, activităţile de conducere sunt subordonate eforturilor de realizare a obiectivelor lor. Obţinerea
profiturilor este cea importantă sarcină a managerilor, dar stilul de conducere orientat rezultate economice
profitabile nu trebuie să lezeze demnitatea subordonaţilor. Aceasta înseamnă că oamenii trebuie să fie
trataţi cu respectul cuvenit indiferent care ar fi poziţia ocupată de ei în organigrama unei firme turistice.
În consecinţă, managerul trebuie să ia în considerare nu numai trăsăturile distinctive ale unei
persoane din întreprinderea pe care o conduce, cum ar fi abilitatea profesională sau nivelul de cunoştinţe,
ci totalitatea naturii umane a salariatului respectiv. Orice salariat dispune, într-o măsură sau alta, de
anumite caracteristici distinctive (atitudine faţă de sarcini şi faţă de clienţi, îndemânarea şi perfecţionarea
prestaţiilor etc), dar aceste caracteristici personale sunt interrelaţionate, se influenţează reciproc, iar în
anumite situaţii specifice se pot schimba rapid şi, de cele mai multe ori, imprevizibil.
Fiinţa umană este foarte complexă şi influenţată de factorii mediului extern, cum sunt familia,
anturajul, şcoala, biserica, asociaţiile profesionale sau organizaţiile sindicale, formaţiunile politice şi
grupurile de apartenenţă. Omul nu se poate debarasa de impactul acestor forţe ale mediului său extern nici
după ce s-a integrat, în calitate de salariat, în colectivul unei agenţii de turism sau în colectivul unor
structuri organizaţionale cu funcţii de primire ce activează în sfera serviciilor turistice. Prin urmare,
managerii trebuie să accepte existenta acestor caracteristici umane, nu rareori contradictorii, şi trebuie să
fie pregătiţi să opereze cu ele.

Modele comportamentale ale personalului întreprinderilor de turism

Pentru a înţelege mai bine complexitatea oamenilor, analiştii au elaborat numeroase modele
privind comportamentul uman. La rândul lor, managerii firmelor de turism şi-au formulat şi ei, conştient
sau nu, propriile aprecieri privind comportamentele individuale sau organizaţionale. Toate modelele
comportamentale elaborate de analişti se bazează pe premisele sau conceptele privind manifestările fiinţei
umane şi, ca atare, se regăsesc într-o formă sau alta şi în activităţile întreprinderilor de turism.
Analistul Edgar H. Schein, de exemplu, a elaborat următoarele patru “iele” ce reflectă comportamentul
oamenilor:
􀂃Modelul premiselor raţional-economice se bazează pe ideea că oamenii sunt motivaţi, înainte
de toate, prin "incentive" (stimulente) economice. Dacă aceste "incentive" sunt administrate de o
întreprindere turistică, oamenii sunt pasivi, putând fi manipulaţi, motivaţi şi controlaţi de organizaţia
respectivă.
􀂃Cel de-al doilea model se bazează pe concepte sociale şi pleacă de la premisa că oamenii sunt
motivaţi în fond prin nevoile lor sociale. După acest concept, forţele sociale ale grupului de referinţă de
care aparţine o persoană exercită asupra ei o influenţă mai puternică decât controlul exercitat de manageri.
􀂃Al treilea model se referă la conceptul autoactualizării şi sugerează ideea că motivaţia se
divide în cinci trepte ierarhizate, începând cu nevoile primare pentru supravieţuire şi terminând cu
autoactualizarea, utilizând în acest scop potenţialul maxim de care este capabilă o persoană. Conform
acestui concept oamenii sunt automotivaţi dacă doresc să se maturizeze profesional într-o întreprindere
turistică.
􀂃Cel de-al patrulea model reflectă punctul de vedere personal al lui Schein şi se bazează pe
conceptul complexităţii. După acest concept oamenii au firi complexe şi oscilante şi ca atare caută diverse
motivaţii ce se combină într-o motivaţie complexă. Oamenii doresc să asume şi motivaţii noi, căutând să
corespundă, în acest fel, la cerinţele impuse pentru ocuparea unor posturi la diversele niveluri manageriale.

Întrucât înţelegerea comportamentului oamenilor este dependentă de natura fiinţei umane şi

respectiv de firea lor, au avut loc şi alte încercări ale analiştilor de a categorisi punctele de vedere privind
natura comportamentelor umane. Printre aceste eseuri se remarcă studiile grupului de cercetători Lyman H.
Porter, Edward E. Lawler şi J. Richard Hackman, care au identificat şase asemenea modele de
comportament:
- Modelul raţional conform căruia se apreciază că oamenii se comportă raţional. Ei colectează
informaţii şi evaluează sistematic informaţiile reţinute, deciziile lor bazându-se pe analiza obiectivă a
diferitelor alternative considerate ca fiind cele mai potrivite cu aspiraţiile lor. Un manager care adoptă

22
acest punct de vedere va încerca, probabil, interacţiunea cu subalternii săi pe o bază raţională, dar va tinde
să ignore mentalitatea, emoţiile şi, în ansamblu, latura umană a personalităţii lor.
- Modelul emoţional apreciază că oamenii se conduc după emoţiile lor, din care unele nu sunt
controlabile. Un manager care acceptă acest punct de vedere va prelua rolul unui psihanalist amator,
căutând să descopere şi să explice cauzele psihologice ce influenţează comportamentul angajaţilor,
- Modelul comportamental (behavioristic) explică influenţele mediului asupra comportamentului
salariaţilor. După această teorie, pentru a obţine de la subordonaţi comportamentul dorit, un manager va
căuta să modifice elementele mediului intern al unei întreprinderi de turism.
- Modelul fenomenologic este diametral opus punctului de vedere behavioristic şi pleacă de la
premisa că oamenii sunt imprevizibili, subiectivi, dar dispun totuşi de un potenţial latent de a performa
servicii. Un manager care se orientează după acest model va căuta probabil să descifreze şi să înţeleagă
mecanismul complex al raţionamentului salariatului ce va determina comportamentul său. Deoarece acest
lucru nu este posibil, rezultă că oamenii nu pot fi pe deplin înţeleşi numai baza unor observaţii ştiinţifice.
- Modelul economic explică motivaţia personalului prin influenţele factorilor economici.
Managerii adepţi ai acestui punct de vedere sunt de părere că salariaţii lor vor acţiona raţional în speranţa
că vor obţine recompense materiale. Aceşti manageri vor privi banii ca fiind principalul (dacă chiar unicul)
mijloc de stimulare, în măsură să sporească contribuţia salariaţilor la realizarea sarcinilor întreprinderilor
de turism. În plus, managerii respectivi vor căuta să creeze pentru salariaţii lor micromediu intern, în care
va prevala competiţia pentru satisfacerea intereselor individuale ale angajaţilor.
- Modelul autoactualizării, în contrast cu modelul precedent, apreciază că oamenii sunt doritori
să-şi sporească competenţele şi, în acest scop, se vor strădui să-şi utilizeze şi să-şi dezvolte întregul
potenţial de care suni capabili. Un manager care aderă la acest model va căuta să creeze micromediul
adecvat în care salariaţii vor putea să-şi concretizeze tendinţele către autodirecţionare, în limitele maxime
ale capabilităţii lor.

Un alt concept privind natura oamenilor, care, cu tot caracterul său teoretic, a primit o largă
răspândire, a fost elaborat de Douglas McGregor şi este cunoscut ca Teoria X şi Teoria Y McGregor este
de părere că activitatea de conducere ar trebui să înceapă, înainte de toate, cu autoaprecierea
comportamentului managerului în relaţiile sale cu alte persoane. Teoria X şi te Y conţin două seturi
distincte de presupuneri privind natura oamenilor:
Teoria X se bazează pe următoarele aprecieri:
1. în general, fiinţele umane manifestă aversiune faţă de muncă şi deci pe cât posibil vor evita să
muncească.
2. Din cauza acestei caracteristici umane, de aversiune faţă de muncă, cei mai mulţi oameni vor
trebui să fie constrânşi, dirijaţi, controlaţi şi ameninţaţi cu sancţiuni (pedepse) pentru a fi determinaţi să
depună efortul necesar cerut de realizarea obiectivelor organizaţionale.
3. Fiinţele umane preferă să fie conduse, tind să se sustragă de la responsabilităţi, nu manifestă
decât foarte puţină ambiţie şi aspiră, înainte de toate, la securitatea mediului în care activează.

Teoria Y a fost formulată mai târziu, în baza următoarelor constatări:

1. Consumul de eforturi fizice şi intelectuale sunt tot atât de fireşti ca şi joaca şi odihna.
2. Controlul şi sancţiunile coercitive nu sunt singurele modalităţi de a genera un efort pentru
realizarea obiectivelor organizaţionale. Oamenii preferă autoconducerea şi controlul pentru activităţile în a
căror realizare s-au implicat.
3. Gradul de implicare faţă de obiectivele organizaţionale este proporţional cu mărimea
recompenselor ce vor rezulta din realizarea lor.
4. Dacă condiţiile sunt adecvate, fiinţele umane sunt dispuse nu numai să accepte, dar şi să-şi
caute responsabilităţi.
5. Capacitatea de a exercita un grad relativ ridicat de imaginaţie, de ingeniozitate şi de creativitate
în soluţionarea problemelor organizaţionale nu este limitată, ci mai degrabă larg răspândită în rândurile
populaţiei.
6. În condiţiile vieţii industriale moderne, potenţialul uman este utilizat numai parţial.

23
 Rezultă deci două seturi de aprecieri fundamental opuse. Teoria X este pesimistă, statică şi rigidă,
iar controlul salariatului este impus de superiorul său. Teoria Y este optimistă, dinamică şi flexibilă, cu
orientare spre autoconducere şi spre integrarea nevoilor individuale ale salariatului în cerinţele
organizaţionale.
Teoria X şi Teoria Y necesită următoarele precizări:
- Cele două teorii se bazează pe presupunerile lui McGregor, nu al rolul de recomandări sau
sugestii pentru formularea strategiilor manageriale şi, ca atare, ele trebuie verificate în practică, în
confruntarea cu realităţile din întreprinderile turistice.
- Teoria X şi Teoria Y nu implică un management rigid (HARD MANAGEMENT) sau un
management maleabil (SOFT MANAGEMENT). Abordarea "hard" poate provoca rezistenţă din partea
salariaţilor şi sentimente de antagonism, iar abordarea "soft" ar putea avea ca rezultat o conducere
delăsătoare (LAISSEZ-FAIRE MANAGEMENT), în realitate, managerii întreprinderilor turistice
recunosc capacitatea salariaţilor, dar totodată şi limitele acceptabile ale comportamentelor umane, aşa cum
o cer şi situaţiile din practica turistică.
- Teoria X şi teoria Y exprimă puncte de vedere complet diferite şi nu trebuie plasate pe aceeaşi
scală graduală, unde X şi Y sunt extreme opuse.
- Nici una dintre cele două teorii nu constituie un argument contra importanţei exercitării
autorităţii managerului. Din punctul de vedere al Teoriei Y autoritatea este privită ca una din multiplele căi
prin care managerii exercită conducerea operativă a întreprinderilor turistice.
- Diferitele sarcini şi, respectiv, situaţii întâlnite în practică, reclamă din partea managerilor o
mare varietate de abordări pentru rezolvarea lor.
La concluzii similare au ajuns şi cercetătorii John I. Morse şi Jay W. Lorsch, atunci când sugerează
că, în situaţii diferite, se dovedesc eficiente şi modalităţi diferite de abordare a funcţiilor manageriale. Cu
alte cuvinte, o întreprindere de turism va efectua prestaţii eficiente numai atunci când sarcinile şi cerinţele
formulate salariaţilor pentru a fi realizate se vor integra în condiţiile unor situaţii particularizate.
Într-o manieră simplistă, implicaţiile Teoriilor X şi Y în procesele manageriale se rezumă la
următoarele:
a. Stabilirea obiectivelor întreprinderii de turism şi elaborarea planurilor pentru realizarea lor.
b. Punerea în aplicare a planurilor de către conducerea întreprinderii.
c. Controlul şi evaluarea rezultatelor, comparate cu standardele stabilite anterior.
Analistul Raymond E. Miles a elaborat un alt concept teoretic pentru exemplificarea
comportamentelor umane. Conform teoriei sale, sarcina managerială constă în integrarea într-un sistem
sociotehnic a variabilelor organizaţionale (scopuri, tehnologii şi structuri) şi a variabilelor umane
capabilităţi, atitudini, valori, nevoi şi caracteristici demografice). Această integrare, se realizează prin
intermediul unor activităţi manageriale ce includ dirijarea, selectarea personalului, instruirea, evaluarea,
comunicarea şi controlul. Integrarea se referă şi la design-ul costurilor şi la recompensa personalului.
Miles, continuând analizarea Teoriilor X şi Y elaborate de McGregor, identifică trei "teorii" manageriale,
cunoscute ca Modelul tradiţional, Modelul relaţiilor umane şi Modelul resurselor umane.
În Modelul tradiţional, similar cu Teoria X, accentul cade pe control şi dirijare. Modelul se
bazează pe presupunerea că membrii unei întreprinderi turistice vor colabora eficient cu conducerea, dacă
sarcinile şi procedurile de realizare a lor vor fi clar formulate, iar salariaţii vor fi selectaţi, instruiţi şi plătiţi
în mod corespunzător.
Modelul relaţiilor sociale diferă de Modelul tradiţional şi poate fi considerat ca o variantă
participativă a Teoriei X. Modelul recunoaşte că tratamentul corect al angajaţilor şi salariul nu sunt
suficiente şi acordă atenţie nevoilor sociale şi egoistice. Cu toate aceste preocupări principiile manageriale
se axează tot pe control.
Modelul resurselor umane diferă de cele precedente şi se apropie de Teoria Y. Managerul este
privit ca un conducător preocupat să-şi ajute subordonaţii, pentru ca aceştia să realizeze performanţele
cerute. în acest model apare şi participarea colectivelor !a stabilirea obiectivelor firmelor turistice. în plus,
dacă pe parcursul rezolvării apar anumite probleme, sunt analizate şi evaluate influenţele factorilor ce pot
constitui surse potenţiale ale dificultăţilor apărute. Deşi în acest model autoconducerea şi autocontrolul
sunt considerate importante, managerii recunosc totuşi necesitatea şi a altor posibilităţi de efectuare a
controlului.

24
 Prezintă importanţă şi faptul că, în opinia lui Miles, managerii adoptă un model dual de
comportament un model pentru conducerea activităţii subordonaţilor şi un alt model de comportament
pentru ei înşişi, aplicat în relaţiile cu managerii verigilor ierarhice superioare.
Din cercetările şi aprecierile analiştilor se desprinde concluzia că nici un model, luat singur, nu
este suficient aprofundat pentru a explica în întregime comportamentul individual şi organizaţional al
salariaţilor unei întreprinderi turistice.
Oamenii se comportă diferit în situaţii diferite şi în secvenţe diferite de timp. în unele situaţii oamenii
acţionează raţional, iar în altele sunt ghidaţi de emoţiile lor. Managerilor le revine sarcina de a crea un
mediu adecvat firmelor turistice în care salariaţii pot fi dirijaţi, influenţaţi, stimulaţi şi motivaţi să
contribuie la realizarea scopurilor întreprinderilor turistice.
Dacă un manager acceptă ideea că oamenii pot fi manipulaţi, el va ignora individualitatea
subordonaţilor şi va subestima inteligenţa lor. Desigur, recompensele economice sunt importante într-o
întreprindere turistică, dar adeseori oamenii vor ceva mai mult decât salariul primit pentru munca lor. Ei ar
dori să le fie recunoscute capacităţile, competenţa şi potenţialul.
Un manager efectiv va recurge deci la o abordare eclectică a manifestărilor comportamentale,
extrăgând din modelele descrise acele elemente caracteristice pe care le apreciază drept compatibile cu
natura umană a salariaţilor din întreprinderea condusă.
În final, managerul va trebui să accepte şi faptul că oamenii sunt diferiţi şi nu se încadrează
perfect într-un model conceptual. Salariaţii trebuie trataţi cu respect şi demnitate, trebuie priviţi în
contextul mediului lor, în care îşi asumă diferite roluri. La fel de importantă este şi înţelegerea faptului că
situaţiile diferite cer şi o varietate de sisteme manageriale pentru a ajunge la utilizarea efectivă şi eficientă
a celei mai valoroase resurse a unei întreprinderi turistice, şi anume a resurselor umane.
Necesitatea creativităţii în întreprinderile turistice
Stimularea creativităţii salariaţilor este un factor important în conducerea unei întreprinderi
turistice. Termenul de creativitate se referă la abilitatea şi forţa intelectuală a salariaţilor de a găsi noi idei,
iar inovaţia, în mod uzual, se referă la aplicarea în practica turistică a ideilor noi. într-o întreprindere
turistică, aceste idei se pot referi la conceperea unor produse noi, la servicii noi sau la procedee noi de
performare a prestaţiilor.
Gândirea creativă şi imaginaţia sunt elemente importante ale activităţilor turistice şi absenţa
creativităţii va provoca, fără îndoială, nu numai o staţionare în dezvoltare, dar cu timpul poate pricinui
chiar un dezastru economic pentru o întreprindere turistică.
Creativitatea impune managerilor întreprinderilor turistice să reevalueze periodic dimensiunile
segmentelor de piaţă pe care s-au poziţionat, să analizeze cu multă precauţie produsele şi serviciile, pentru
a elimina din ofertele lor acele produse, servicii sau procedee a căror profitabilitate se diminuează în
ritmuri alerte. În cadrul acestor preocupări, se cere să fie analizată cu prioritate situaţia produselor
perimate, pentru ca ele să nu acţioneze în detrimentul întreprinderii turistice.
Evident, decizia unui manager cu privire la restrângerea gamei de produse şi servicii va deveni
operantă numai dacă întreprinderea turistică şi-a asigurat în prealabil portofoliul de noi oferte substitutive,
de unde rezultă şi necesitatea acordării importanţei cuvenite procesului de creativitate.
Procesul de creativitate
Într-o întreprindere turistică, procesul de creativitate nu se desfăşoară linear; de regulă, acesta se
concretizează în patru etape succesive, şi anume: căutarea instinctivă, intuiţia, concretizarea şi definirea
logică a ideii noi.
În faza căutării instinctive, procesul de căutare a noilor idei se plasează în sfera subconştientului,
fără a avea conturul unui scop definit.
A doua fază, intuiţia, constituie punctul de legătură între conştient şi subconştient. În această fază
se conturează interferenţele diverselor forţe ale mediului şi sunt sesizate conexiunile ce determină aceste
interferenţe. Intuiţia, cu timpul, se va transforma într-o idee novatoare, dacă este aplicabilă profilului de
activitate al întreprinderii turistice.
Concretizarea este cea de a treia fază a procesului de creaţie, care urmăreşte trierea ideilor,
eliminarea celor ce nu-şi găsesc aplicabilitate În întreprinderea turistică şi reţinerea, în scopul de a fi
analizate, a acelor idei care se dovedesc utile pentru conceperea unui nou produs turistic, a unui serviciu
nou sau a unui procedeu mai eficient de prestare a serviciilor;

25
 Definirea logistică a noilor idei urmăreşte, în final, transformarea lor în procese operaţionale,
asociate cu analiza aspectelor economice necesare implementării lor (posibilităţile şi costurile de
implementare, estimarea avantajelor etc)
Tehnici de stimulare a creativităţii
Unele tehnici de stimulare a creativităţii de bazează pe interacţiunea de grup, iar altele pe
stimularea iniţiativelor unor persoane individuale din cadrul întreprinderii turistice. Printre aceste tehnici,
cele mai cunoscute, dar încă puţin aplicate în industria turistică din ţara noastră, sunt "brainstormingul” şi
"sinectica".
Brainstorming este o tehnică larg răspândită pe plan mondial pentru facilitarea creativităţii şi a fost iniţiată
de Alex F. Osborn, denumit "părintele brainstormingului”. Scopul acestei tehnici urmăreşte găsirea, prin
dezbateri de grup, a unor soluţii de rezolvare a problemelor specifice cu care se confruntă întreprinderea.
Condiţiile de desfăşurare a dezbaterilor de grup au fost stabilite de Osborn şi privesc următoarele:
1. Nici o idee nouă nu va fi criticată de participanţii la dezbatere.
2. Cu cât o idee este mai radicală, cu atât este mai bună pentru a fi analizată şi dezbătută.
3. "Producţia" de idei noi este limitată la tematica discuţiilor de grup.
4. Completarea, nuanţarea şi finisarea ideii este încurajată.

Rezultă deci că tehnica brainstorming se bazează pe gândirea colectivă, de grup.

Tehnica are adepţii ei, dar în aceeaşi măsură şi opozanţi. Opozanţii sunt adepţii gândirii creative
individuale şi susţin că o persoană care acţionează individual poate să-şi formuleze şi să-şi concretizeze
mai bine ideile dacă lucrează singură, decât atunci când participă la o dezbatere de grup.
În schimb, adepţii brainstormingului sunt de părere că, în sfera economiei serviciilor (unde se
încadrează şi industria turismului), fiecare membru al grupului participant la tehnica brainstorming a
acumulat o anumită experienţă în procesele prestaţiilor de servicii şi, ca atare, poate contribui în nai mare
măsură la activităţile creative de finisare a unei noi idei. Un argument esenţial în favoarea acestei tehnici
rezidă şi în faptul că, dacă o decizie de aplicare a unei noi idei este elaborată de un grup, gradul de
acceptare a soluţiei de aplicare este mai ridicat decât în cazul când o idee nouă emană de la o singură
persoană.
În ceea ce priveşte sinectica, această tehnică a fost definită la origine ca tehnica Gordon (după creatorul ei
William J.J. Gordon), dar cu timpul a suferit unele modificări şi, în prezent, este mai bine cunoscută sub
numele de sinectica. În acest caz, la analizarea unei situaţii particularizate ce necesită găsirea unei idei roi,
membrii grupului, participanţi la dezbateri, sunt selectaţi cu grijă, după criteriul apartenenţei lor la
diversele colective de muncă şi, respectiv, după experienţa lor de muncă în colectivele interesate în
soluţionarea problemelor ivite.
Rolul vital în reuşita dezbaterilor revine conducătorului grupului. În intenţia de a nu influenţa
grupul în formularea unor păreri premature, conducătorul grupului nu dezvăluie de la început scopul
concret al discuţiilor; el va căuta să dirijeze dezbaterile într-o astfel de manieră încât problemele cele mai
presante pentru bunul mers al întreprinderii să pară că au fost formulate de înşişi participanţii grupului. Cu
alte cuvinte, raţiunea tehnicii este să nu îngrădească dezbaterile în limitele unei teme dinainte cunoscute,
evitând în acest fel riscul ca membrii colectivului să se lase influenţaţi, conştient sau nu, să abordeze doar
un singur aspect al problemei analizate. Dacă conducătorul (grupului va reuşi să dirijeze discuţiile în
cadrul complex al interacţiunilor posibile de grup, de cele mai multe ori dezbaterile se finalizează cu
design-ul concret al unui nou produs sau serviciu turistic.
Cu toate că tehnicile de brainstorming şi de sinectica pot furniza idei creative, ar fi incorectă
aprecierea că această creativitate poate emana numai la activităţile de grup. Numeroşi analişti apreciază că
discuţiile de grup pot .avea şi efecte contrarii şi pot conduce la inhibarea creativităţii. Argumentele
opozanţilor la tehnicile de grup sunt numeroase, iar dintre acestea merită să fie menţionate următoarele:
- membrii unui grup pot fi fascinaţi de o idee nouă, dar prin aceasta vor neglija sau vor exclude
alte alternative de soluţii;
- unele persoane participante la dezbaterile de grup pot avea reţineri în exprimarea opiniilor, de
teama de a nu fi ridicularizaţi de alţi membri ai grupului;

26
 - managerii de niveluri inferioare pot fi inhibaţi în exprimarea ideilor lor, în faţa unor manageri de
niveluri superioare, temându-se să nu fie apreciaţi greşit (eventual să nu fie cotaţi cu necorespunzător)
dacă soluţia formulată de ei nu va fi acceptată;
- pot exista şi presiuni camuflate din partea grupului, ce vor descuraja exprimarea unor idei
apreciate ca deviatoare sau neconforme cu opinia formulată de grup;
- nevoia de a se alătura opiniilor majoritare ale grupului poate fi mai puternică decât nevoia de a
explora alte alternative pentru soluţionarea unei probleme sau alternative care ar putea fi apreciate ca
nepopulare din partea grupului;
- în final, urgenţa impusă pentru găsirea unei soluţii ar putea conduce la acceptarea primei
alternative de idei noi, fără a continua eforturile de căutare şi a altor soluţii care, eventual, s-ar dovedi mai
relevante pentru decizia cerută.
Rolul managerului în monitorizarea creativităţii
Unii manageri apreciază - din păcate destul de frecvent - că majoritatea subordonaţilor sunt
persoane noncreative şi dispun de puţină abilitate şi imaginaţie necesare conceperii unor idei noi. Pentru o
întreprindere turistică, o asemenea optică poate fi dăunătoare, deoarece într-un mediu adecvat toi oamenii
sunt virtual capabili să fie creatori, deşi gradul de creativitate diferă considerabil de la un salariat la altul.
Consideraţi în ansamblu, oamenii creativi sunt predispuşi să formuleze idei noi, chiar
neobişnuite, deoarece numai în rare cazuri se declară mulţumi de statutul lor profesional şi social într-o
întreprindere turistică. De cele mai multe ori persoanele creative sunt conştiente de posibilităţile lor
profesionale şi deci sunt capabile şi de o judecată independentă. Prin urmare, mulţi salariaţi se implică nu
numai în laturile de rutină ale proceselor de prestaţii ci şi în latura emoţională a serviciilor prestate, emoţie
ce derivă din însăşi personalitatea lor. Aceşti salariaţi manifestă entuziasm în rezolvarea problemelor,
mergând până la tenacitate pentru a dovedi capacitatea lor de a executa sarcinile ce le-au fost atribuite.
Dacă oamenii creativi pot aduce o mare contribuţie la bunul mers al întreprinderi turistice, ei pot
provoca şi dificultăţi pentru conducerea acesteia. Schimbările într-o întreprindere turistică, aşa cum o ştiu
toţi managerii, nu se bucură întotdeauna de popularitate în mijlocul subalternilor. Mai mult, schimbările
provocate de aplicarea unor idei creative pot provoca frecvente restricţii nedorite sau neaşteptate. În mod
similar, în multe cazuri creativitatea salariaţilor este încă subestimată, iar tehnicile de stimulare a
creativităţii individuale sau de grup nu sunt efectiv utilizate în întreprinderile turistice. Dar creativitatea nu
constituie un substitut al raţionamentului managerial, managerului îi revine deci rolul de a determina şi de
a evalua riscurile unor idei ,ce urmează să fie traduse în practicile inovative de prestaţii turistice.

Rolul managerului în armonizarea obiectivelor în relaţiile conducători-subordonaţi

Importantă pentru exercitarea funcţiei manageriale este înţelegerea comportamentului factorului
uman. Modul cum va reuşi un manager să influenţeze motivaţiile salariaţilor va depinde, în mare măsură,
de felul cum priveşte el natura umană a personalului subordonat.
Oamenii angajaţi într-o întreprindere turistică nu lucrează singuri, ci grupaţi în colective, şi
fiecare membru al colectivelor respective, o dată cu urmărirea realizării obiectivelor întreprinderii,
urmăreşte şi obiectivele sale personale. Or, aceste obiective emană din puncte de vedere diferite şi nu se
armonizează întotdeauna între ele. Deoarece nimeni nu poate garanta că obiectivele subordonaţilor vor fi
identice cu cele ale superiorilor, una dintre cele mai importante activităţi manageriale constă în
armonizarea intereselor individuale cu interesele de ansamblu ale întreprinderii turistice.
De aici rezultă că procesul de conducere urmăreşte să stabilească o legătură şi o interferenţă
raţională şi armonioasă între două sfere de activităţi fundamentale ale întreprinderii turistice:
- pe de o parte prin planuri economice bine fundamentate, structuri organizaţionale raţional
construite, programe eficace de pregătire- perfecţionare profesională şi tehnici eficiente de control;
- pe de altă parte, prin cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor salariaţilor de a fi înţeleşi şi motivaţi,
pentru a putea contribui, în funcţie de capacitatea lor, la realizarea obiectivelor întreprinderii turistice.

În plus, managerii trebuie să ştie să comunice cu subordonaţii, pentru ca aceştia să înţeleagă

şi ei, la rândul lor, măsura în care îşi servesc propriile interese, dacă lucrează eficient în întreprinderea
turistică.

27
TURISMUL ŞI MEDIUL
Protecţia şi conservarea mediului, necesitate obiectivă a dezvoltării turismului
Calitatea mediului este afectată, în general, de două grupe de factori esenţiali: factori cu caracter
obiectiv, rezultaţi prin manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile şi factori subiectivi, cauzaţi de
activităţi umane. Printre multiplele activităţi prin care omul poate contribui la distrugerea mediului se
includ şi activităţile turistice, desfăşurate neraţional şi necontrolat, în teritoriu. Spre deosebire însă de
rezultatele nocive pentru mediu, pe care le generează unele îndeletniciri (ca, de exemplu, cele industriale),
ale căror efecte pot fi, în cel mai fericit caz, limitate, turismul îşi poate aduce o contribuţie proprie,
semnificativă, nu numai la stoparea degradării cadrului natural, cauzată de activităţile desfăşurate, dar şi în
direcţia protejării şi conservării mediului, prin adoptarea unor reglementări specifice şi eficiente.
Relieful, reţeaua hidrografică, peisajul, resursele naturale de factură balneară, monumentele
naturii etc, la care se adaugă şi resursele antropice ca monumente de arhitectură şi artă, siturile arheologice
şi istorice ş.a. reprezintă componente ale mediului ambiant şi se constituie în resurse de ofertă şi atracţie
turistică, favorizante pentru desfăşurarea unor multiple forme de turism: de la drumeţie, odihnă şi recreere,
ia turismul de sănătate sau cel cultural etc. Cu cât aceste resurse sunt mai variate şi complexe, dar mai ales
nealterate si neafectate de activităţi distructive, cu atât atracţia lor devine mai puternică şi generează
activităţi diversificate, răspunzând, astfel, unor foarte variate motivaţii turistice.
Rezultă că relaţia turism-mediu ambiant are o importanţă deosebită, ocrotirea şi conservarea
mediului ambiant reprezentând condiţia primordială de desfăşurare şi dezvoltare a turismului. Orice
intervenţie distructivă sau de modificare a proprietăţilor primare ale acestuia aduce prejudicii potenţialului
turistic, care constau în diminuarea sau anularea resurselor sale, dar şi a echilibrului ecologic, putându-se
periclita, în ultimă instanţă, sănătatea sau chiar existenţa generaţiilor viitoare.
Acest aspect a fost subliniat, în repetate rânduri, în cadrul unor reuniuni consacrate ocrotirii şi
conservării mediului ca, de exemplu: Conferinţa Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii (U.I.C.N.)
din anul 1967 de la Spindlesy Hyn - Cehoslovacia, simpozioanele internaţionale având ca temă ocrotirea
naturii, organizate la Cluj-Napoca (1968), Arles (1971) şi Copenhaga (1973), conferinţa Naţiunilor Unite
pentru mediul înconjurător de la Stockholm (1972), conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de
la Helsinki (1977), conferinţa Mondială a Turismului de la Manila (1986) ş.a. Începând cu anul 1980, după
publicarea "Strategiei mondiale de protecţie a mediului" de către U.I.C.N., multe ţări au început să
coopereze pentru satisfacerea unor cerinţe în acest domeniu. Astfel, în 1987, s-a înfiinţat „Comisia
Mondială pentru Mediul înconjurător şi Dezvoltare", a cărei strategie principală a fost concepută la nivel
global şi, ulterior, orientată, pe noi baze, la nivel naţional, pe diferite niveluri de către administraţiile
guvernamentale. Dezvoltarea apărută în domeniul managementului viabil pentru resurse a fost (acceptată
ca o modalitate logică de atingere a dorinţei de conservare şi totodată de dezvoltare a mediului ambiant.
O nouă etapă referitoare la mediul ambiant, în viziunea acestei strategii, are o relevanţă deosebită
în toate ţările, în principal în cele din Europa de Vest. Mediul ambiant, considerat alături de mediul
socioeconomic şi fenomenele culturale, prezintă anumite restricţii pentru dezvoltarea turistică. Turismul
modern ne demonstrează însă că activităţile umane de profil, încep să se modifice sau să "manipuleze"
mediul atât în sens pozitiv, cât şi negativ, iar consecinţele nu sunt uşor de prevăzut. Turismul necontrolat
poate contribui la dezvoltarea mediului şi implicit, la autodistrugerea sa. Tocmai de aceea, profesorul
elveţian J. Krippendorf sublinia: "Dacă putem să pierdem şi apoi să ne reconstituim capitalul în alte
domenii ale economiei, nu acelaşi lucru se întâmplă în turism, unde substanţa de bază - peisajul şi
pământul - o dată pierdută, este iremediabil pierdută".
Este tot mai evident că perpetuarea unui turism ce consideră legitimă ignorarea mediului ambiant
este imposibil să rămână valabilă pe termen lung.

Aspecte ale degradării mediului prin turism

Acţiunile distructive ale unor activităţi turistice se manifestă, în principal prin folosirea
necorespunzătoare a mediului ambiant, în scopuri recreative şi de agrement, dublată de o intervenţie
brutală a omului asupra peisajului şi resurselor naturale. Aceste practici nocive se întâlnesc mai ales în
zonele {sau la obiectivele) de mare atractivitate, situate în spaţiile populate, sau în imediata apropiere a
marilor aglomerări urbane. De asemenea, absenţa unor reglementări privind comportamentul vizitatorilor,

28
însoţite de o monitorizarea zonei sau obiectivelor, favorizează desfăşurarea activităţilor care afectează
calitatea mediului şi pun în pericol integritatea şi conservarea obiectivelor. Astfel de cazuri se întâlnesc,
mai frecvent, în următoarele situaţii:
1. În zonele sau la obiectivele turistice situate în afara traseelor marcate şi special amenajate, care
atrag fluxuri importante de vizitatori, în principal în perioadele de week-end, şi unde se derulează o
circulaţie turistică necontrolată. Prejudiciile pricinuite sunt profunde şi, adesea, pot avea un caracter
ireversibil. Dintre acestea pot fi menţionate: distrugerea vegetaţiei şi florei, ruperea copacilor şi în special
a puieţilor, distrugerea seminţişului natural, desprinderea de roci, braconajul ş.a., care, în final, au ca
rezultat împiedicarea regenerării plantelor, terasarea solului, tulburarea biotopurilor specifice vânatului şi,
în general, a faunei, mergând uneori până la dispariţia unor specii. Este de semnalat, de asemenea,
dispariţia unor specii floristice, cauzată de colectarea abuzivă a florei, în special a plantelor declarate
monumente ale naturii, şi totodată de necunoaşterea, de către turişti, a gravelor implicaţii pe care le pot
avea acţiunile necontrolate asupra factorilor de mediu. în această situaţie se află o serie de specii de plante
ocrotite de lege şi aflate pe cale de dispariţie, cum sunt: Floarea de Colţ, Garofiţa de Munte cu varietatea ei
Garofiţa de Piatra Craiului ş.a.
Circulaţia turistică necontrolată efectuată la obiectivele turistice naturale sau antropice provoacă,
de cele mai multe ori, distrugerea ireversibilă a unora dintre elementele care le-au consacrat ca atracţii
turistice, dar care Ieşi asigură valoarea intrinsecă, uneori având caracter de unicat.
Vizitarea intensivă a unor monumente istorice, arhitectonice şi de artă, în condiţii improprii
(iluminat cu lumânări, lipsa dotărilor tehnice de aerisire sau de poluare etc.) a condus la degradarea
frescelor de mare valoare a unor mănăstiri, a picturilor din cadrul unor monumente istorice şi de artă,
distrugerea formaţiilor carstice din interiorul peşterilor etc.
Tot la acest capitol se înscrie şi inexistenţa în zonele (sau de-a lungul traseelor) turistice, a unor
demarcări precise a locurilor de popas şi campare. Staţionarea pentru picnic sau instalarea de corturi în
zone de mare atractivitate provoacă, inevitabil, degradarea peisajului şi a altor componente ale mediului
ambiant, ca urmare a tasării solului şi, în special, a urmelor reziduale lăsate la întâmplare de turişti la
locurile de popas. Astfel de situaţii de întâlnesc, de obicei, în zonele destinate turismului de odihnă şi
recreere, în preajma staţiunilor şi a centrelor urbane şi, în special, pe pajiştile montane, în apropierea
cabanelor, pe malul râurilor sau lacurilor etc.
2. Fenomenul poluării naturii s-a amplificat o dată cu pătrunderea turismului automobilistic în
locuri până nu demult inaccesibile pentru acest mijloc de transport. Abătându-se de la traseele amenajate
de acces, turiştii pătrund pe, drumuri ocolite, oprindu-se în poieni pitoreşti şi provocând distrugerea
pajiştilor, a arbuştilor şi a florei, în general, prin strivirea acesteia sau sub influenţa gazelor de eşapament,
scurgerilor de ulei etc.
Efectul nociv al turismului automobilistic se face resimţit şi prin intensificarea circulaţiei în
staţiunile balneoclimaterice. în absenţa unor restricţii le acces în staţiuni, a unor zone amenajate de
parcare, turismul automobilistic alterează calităţile aerului ori ale factorilor de cură, influenţând negativ şi
tratamentele balneare specifice.
3. Concepţia greşită de valorificare a resurselor naturale şi, în special a factorilor naturali de
cură afectează potenţialul turistic, prin exploatarea ştiinţifică şi neraţională a acestuia şi realizarea
necorespunzătoare a obiectivelor de investiţii cu caracter turistic, care se concretizează prin:
- supradimensionarea staţiunilor din punctul de vedere al capacităţilor de primire şi tratament,
comparativ cu capacitatea potenţialului resurselor destinate unei exploatări raţionale;
- nerespectarea principiilor generale de protecţie şi exploatare a substanţelor minerale balneare,
cu deosebire a apelor minerale şi termominerale, cum fi: limitarea zăcămintelor în raport cu rezervele
omologate de substanţe minerale balneare, executarea lucrărilor geologice în conformitate cu prevederile
cercetărilor şi proiectelor de specialitate, evitarea exploatării zăcămintelor până la epuizare, protejarea şi
evitarea altor acţiuni care pot conduce la degradarea factorului de cură (exemplu, nămolurile terapeutice),
asigurarea perimetrelor hidrogeologice şi sanitare ale resurselor împotriva unor agenţi poluanţi etc.

4. Dezvoltarea nesistematizată a localităţilor turistice, în special a staţiunilor, neajuns ce se

caracterizează prin:
- proiectarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiţii cu caracter turistic;

29
 - stabilirea de amplasamente neadecvate pentru baza materială turistică;
- realizarea de construcţii inestetice, neadaptate specificului arhitectonic tradiţional sau
specificului etnografic şi natural al zonei;
- ocuparea intensivă a spaţiului cu construcţii turistice etc.

Toate aceste acţiuni au ca rezultat o supraîncărcare a teritoriului cu instalaţii turistice, afectează

echilibrul ecologic, conduc la urbanizarea staţiunilor.
5. Amenajări deficitare pentru vizitarea peşterilor - obiective de mare atractivitate turistică,
executate fără respectarea tehnicii specifice unor astfel de lucrări. Efectele rezultate constau în degradarea
totală sau parţială acestora, cum este cazul peşterilor Muierii (Munţii Parâng), Ialomiţei (Munţii Bucegi)
ş.a.
Conceptul de dezvoltare durabilă în turism
În ultima perioadă a fost adoptat şi în ramura turismului conceptul de "dezvoltare durabilă",
utilizat deja în alte sectoare de activitate. Pentru turism, acest concept a fost enunţat de U.I.C.N. astfel:
"Dezvoltarea durabilă este un proces care se desfăşoară fără a distruge sau a epuiza resursele,
asigurând dezvoltarea. Resursele trebuie valorificate într-un ritm identic cu cel de reînnoire a lor,
renunţându-se la exploatare atunci când resursa se regenerează foarte lent, pentru a o înlocui cu alta cu mai
mare putere de regenerare. Toate resursele trebuie exploatate în aşa fel, încât de ele să beneficieze şi
generaţiile viitoare".
Există trei principii majore de dezvoltare durabilă:
-durabilitatea ecologică, asigurătoare a unei dezvoltări suportabile cu menţinerea tuturor
proceselor ecologice esenţiale, mai ales a diversităţii resurselor biologice;
- durabilitatea socială şi culturală, ce garantează o dezvoltare economică favorabilă membrilor
societăţii, compatibilă cu cultura şi valorile de cultură şi civilizaţie existente, cu păstrarea identităţilor
comunitare;
- durabilitatea economică, având rol în asigurarea unei dezvoltări economice eficiente, resursele
fiind astfel gestionate, încât să existe şi în viitor.
Altfel spus, durabilitatea economică a turismului se defineşte ca un model de dezvoltare care
asigură:
• ameliorarea calităţii vieţii în aşezările umane care primesc turişti;
• posibilitatea de a oferi vizitatorilor experienţe de primă calitate;
• păstrarea calităţii mediului ambiant, element esenţial pentru vizitatori şi gazde.

Din punctul de vedere al protejării mediului, avantajele promovării unui turism durabil rezidă în
următoarele aspecte:
- turismul durabil favorizează înţelegerea efectelor activităţilor de turism asupra mediului natural,
cultural şi uman;
- asigură realizarea unei planificări şi zonări a teritoriului care să permită o dezvoltare turistică
adaptată la capacitatea de suport a ecosistemelor;
- orientează realizarea unor dotări şi instalaţii de agrement, care poate fi benefică şi pentru
populaţia locală şi poate contribui astfel cu fonduri la conservarea siturilor arheologice, clădirilor şi
vestigiilor istorice;
- favorizează utilizarea rentabilă a terenurilor cu randament agricol scăzut;
- respectă şi asigură cerinţele de protecţie a mediului, dovedind astfel importanţa resurselor
naturale şi cultural-istorice, pentru creşterea bunăstării economice şi sociale a comunităţilor locale.
Aceste schimbări au vizat toate aspectele prin care se poate aborda industria turismului, şi anume:
1. Politici, legislaţie, reglementări:
- realizarea instituţiilor şi cadrului necesar pentru implementarea turismului durabil;
- asigurarea conservării şi protecţiei resurselor turistice de bază;
- mobilizarea sectoarelor industriei turistice pentru practicarea ui turism durabil în
concordanţă cu cerinţele de mediu;
- stabilirea unui cadru legislativ-juridic care să vină în sprijinul agenţilor de turism, autorităţilor
regionale şi locale, pentru corijarea atitudinilor turiştilor faţă de mediu.

30
 2. În domeniul cercetării şi tehnologiei:
- identificarea resurselor naturale de bază, cu valenţe turistice;
- identificarea resurselor culturale, cu valenţe turistice;
- stabilirea cererii turistice viitoare şi compararea acesteia cu capacităţile ofertei de a o asigura;
- realizarea unei bănci de date şi a unei monitorizări prin indicatori specifici care să evidenţieze
noile oportunităţi şi să sprijine noile decizii de planificare şi dezvoltare a industriei turistice în condiţiile
protejării mediului;
- utilizarea tehnologiilor performante pentru proiectarea unui turism receptiv la problemele
mediului ambiant, cu aplicarea unor soluţii arhitecturale, de inginerie a construcţiilor şi de dotare a
acestora, fără afectarea mediului şi în conformitate cu specificul fiecărei zone;
- asigurarea unui management tehnic şi practic al circulaţiei turistice pentru protejarea
echilibrului ecologic şi evitarea degradării mediului

3. În domeniul economico-financiar:
- includerea costului de mediu în încasările percepute pentru activităţi turistice, în ideea că
poluatorul trebuie să suporte anumite taxe legate de formele de poluare, prin care să contribuie indirect la
conservarea mediului ambiant;
- elaborarea unor rapoarte privind gradul de implementare a proiectelor propuse (la nivel
internaţional, naţional, regional), a unor acţiuni întreprinse şi a schimbărilor legate de adaptarea la
cerinţele de mediu ale industriei turistice;
- utilizarea influenţei pieţei interne şi internaţionale pentru identificarea de noi pieţe turistice, cu
respectarea cerinţelor de mediu şi realizarea de parteneriate comune pentru punerea în practică a noului
concept de ecoturism - element de susţinere a turismului durabil;
- obţinerea de beneficii din marketingul de mediu, prin dezvoltarea şi vânzarea unor produse
turistice compatibile cu valoarea acestora.

4. În domeniul comunicării şi formării:

- realizarea unei atitudini deschise în rândul angajaţilor firmelor de turism şi a populaţiei locale
faţă de problemele de mediu;
- elaborarea codurilor de practică pentru industria turistică, a standardelor pentru creditul de
mediu, în vederea atenuării impactelor;
- influenţarea cererii turistice şi a motivaţiilor de călătorie, prin lărgirea ofertei şi a unei mai bune
informări a turiştilor, prin aplicarea codurilor de etică turistică;
- evaluarea rezultatelor pozitive din trecut, în vederea stabilirii de noi propuneri de dezvoltare
durabilă, cu transmiterea proiectelor şi experienţelor pozitive prin intermediul organismelor naţionale şi
internaţionale.

5. Alte aspecte:
- practicarea unei educaţii active de protecţie şi în alte sectoare care beneficiază de resursele
naturale şi culturale ale industriei turistice, cu înţelegerea şi a problemelor de mediu;
- stabilirea de relaţii de colaborare cu alte sectoare de activitate implicate în protecţia mediului
(silvicultura, agricultura, planificare regională etc);
- realizarea de modele şi proiecte care să sprijine dezvoltarea durabilă a turismului, cu
prezentarea modelelor şi posibilităţilor de aplicare.

Indicatorii capacităţilor de suport pentru turism

Ca urmare a dezvoltării ştiinţei mediului ambiant, a creşterii volumului de informaţii privind
ştiinţele economice şi sociale, a aprofundării cercetării în aceste domenii de activitate, conexiunile acestora
cu industria turistică au condus la delimitarea următoarelor tipuri-capacitate de suport pentru turism:
- Capacitatea ecologică face referire la stabilirea acelui nivel de dezvoltare a structurilor şi
activităţilor turistice fără a afecta puternic mediul ambiant, prin procesul de degradare a componentelor

31
acestuia. Se au în vedere componentele naturale (aer, apă, sol, vegetaţie, faună) şi procesul de producţie şi
refacere economică, care să nu implice costuri de investiţii deosebite, determinate de degradarea unor
destinaţii turistice;
- Capacitatea fizică are rol esenţial în stabilirea nivelului de saturaţie pe care îl pot atinge
activităţile turistice, dincolo de care încep să aparii probleme legate de mediu. Dezvoltarea ascendentă a
turismului, manifestata în ultimele decenii, ridică problema apariţiei multor forme de poluare (de litoral, a
zonelor montane etc). Protejarea componentelor fizice ale teritoriului se poate face prin investiţii în
tehnologie performantă şi printr-o prestare de ridicat nivel calitativ al serviciilor turistice;

- Capacitatea social-receptivă vizează importanţa în păstrarea unor bune relaţii între gazde
(populaţia autohtonă) şi vizitatori (turişti). Din momentul în care populaţia locală constată că activităţile
turistice contribuie şi degradarea mediului natural şi cultural, pot apărea din partea acesteia reacţii ostile,
de respingere, înregistrându-se totodată o diminuare a pragului de toleranţă. Pentru evitarea unor astfel de
situaţii, dezvoltarea unei zone sau localităţi turistice trebuie să ţină cont de modul tradiţional de viaţă al
locuitorilor, de obiceiurile acestora etc;
- Capacitatea economică pune în evidenţă valorificarea tuturor resurselor prezente, prin activităţi
turistice şi reprezintă capacitatea de menţinere a funcţiei turistice a unui teritoriu dat. Eficienţa exploatării
se măsoară prin raportul dintre costuri şi beneficii, iar ponderea beneficiilor poate fi mărită prin utilizarea
unor tehnologii performante. Nivelul costurilor este dat şi de "valoarea calitativă şi cantitativă a resurselor
(naturale, culturale, forţa de muncă, infrastructura generală etc);
- Capacitatea psihologică este legată de percepţia negativă a turiştilor faţă de destinaţia turistică,
în urma degradărilor de mediu sau a atitudinii neadecvate a populaţiei autohtone.
Acest concept este ataşat susţinerii motivaţiilor turistice pentru o anumită destinaţie şi menţinerii
satisfacţiei lor personale. Aplicarea acestuia este condiţionată şi de calitatea activităţii manageriale care
poate determina, în final, fidelizarea cererii.
Toate aceste tipuri de capacităţi de suport, aflate în strânsă legătură cu activităţile turistice,
determină limita tangibilă sau netangibilă, măsurabilă sau nemăsurabilă, a unui spaţiu care deţine sau
căruia i se poate atribui o funcţie turistică.
Deşi aceşti indicatori de capacitate nu oferă o formulă standard, ca urmare a faptului că unele
componente ale cadrului natural sau cultural sunt dificil de cuantificat prin serii de date statistico-
matematice, totuşi aceste concepte de suport ne dau măsura dezvoltării durabile a turismului. în acelaşi
timp, tipurile de capacităţi de suport indică şi măsura nivelului la care poate ajunge impactul turismului
asupra mediului, dând posibilitatea de a identifica căile de reducere a degradărilor produse de circulaţia şi
activităţile turistice.

Principalele acţiuni de protecţie şi conservare a mediului şi a potenţialului turistic

Protecţia şi conservarea potenţialului turistic şi a mediului se conturează ca o activitate distinctă,
având probleme specifice, care solicită colaborarea specialiştilor din domenii variate. Această acţiune
poate avea o eficienţă satisfăcătoare, numai în condiţiile asigurării unui cadru de desfăşurare juridico-
administrativ adecvat, care impune organizarea administrativă, existenţa unor resurse economice, un
suport legislativ eficient şi o susţinută activitate de educaţie cetăţenească.
Pe plan internaţional, ţări cu vechi tradiţii turistice adoptă o planificare turistică la nivel naţional
fundamentată pe aspectul protejării resurselor turistice proprii. în vederea dezvoltării unui turism durabil,
ele au luat în calcul trei obiective principale:
- economic - esenţial în identificarea, valorificarea şi creşterea gradului de exploatare a resurselor
turistice;
- social - deosebit prin permanentizarea populaţiei, creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă, susţinerea practicării unor meseni tradiţionale şi atragerea populaţiei în practica turismului;
- ecologic - important pentru evitarea degradării, a poluării mediului şi asigurarea unei exploatări
echilibrate şi pe termen lung a resurselor turistice.

În concordanţă cu aceste cerinţe, a apărut necesitatea elaborării şi adoptării unor planuri naţionale
de dezvoltare a turismului, menite să permită conjugarea experienţei şi poziţiilor principalilor agenţi

32
economici: administraţie publică, organizaţiile patronale, asociaţii şi organizaţii profesionale, sociale,
sindicale, specialişti în cercetarea de profil etc.
Planurile de dezvoltare turistică care au Ia bază prognoze pe termen lung, globale, pe forme de
turism, în concordanţă cu tendinţele pieţelor externe şi planuri concrete, realizate pe termen mediu (patru-
cinci ani) sau scurt (unu-trei ani), elaborate pe regiuni, zone sau forme de turism, sunt fundamentate pe
standardele şi normele europene privind exploatarea resurselor turistice, dezvoltarea şi modernizarea
structurilor şi serviciilor turistice.
Elaborarea prognozelor şi a planurilor de dezvoltare turistică reprezintă principalul punct de
susţinere a strategiei de realizare a unui turism durabil care presupune, între altele:
- conservarea resurselor turistice naturale şi antropice în scopul unei utilizări continue şi în
perioada viitoare;
- creşterea nivelului de trai al comunităţilor locale;
- mai buna cunoaştere şi conştientizare, atât de populaţia locală, cât şi de vizitatori, a ideii de
conservare a mediului.

Planificarea turismului reprezintă o formă de control al viitorului, legat de strategia de planificare

a mediului. Planificarea ecologică presupune supravegherea şi analiza tuturor elementelor de mediu, în
scopul determinării celor mai adecvate modele de dezvoltare şi amenajare teritorială.
Principalele prognoze şi planuri de dezvoltare la nivel naţional au rol orientativ, de informare şi
estimare a perspectivelor viitorului. Prin sprijinul direct al statului se poate aprecia cadrul general de
protecţie a resurselor, de stabilire a regimului de exploatare sau de realizare a unor investiţii deosebite.
Planurile pe termen mediu şi scurt sunt benefice, îndeosebi pentru sprijinirea dezvoltării-locale şi
regionale.
Practic, legat de specificul potenţialului turistic al României, principalele acţiuni ce vizează
protejarea şi conservarea mediului şi a resurselor turistice se concretizează în adoptarea următoarelor
măsuri:
- exploatarea ştiinţifică, raţională a resurselor turistice, astfel încât ritmul de exploatare a acestora
să nu depăşească ritmul lor de reciclare şi regenerare, iar intensitatea relaţiilor directe sau indirecte ale
turismului cu factorii de mediu să nu depăşească limitele capacităţii de suport ale acestora;
- valorificarea în turism a resurselor cu valenţe turistice să fie soluţionată în contextul valorificării
tuturor resurselor naturale şi a protecţiei mediului ambiant, pe baza studiilor de amenajare teritorială,
componente ale planului de amenajare ştiinţifică, raţională şi eficientă a teritoriului - instrument principal
al organelor de decizie locale;
- amenajarea şi organizarea adecvată şi la nivel superior a zonelor, traseelor şi obiectivelor de
interes turistic;
- organizarea şi exploatarea turistică raţională a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor naturale, cu
asigurarea protecţiei lor. În mod similar se va proceda şi la amenajarea, pentru vizitare şi exploatare, a
peşterilor, ca obiective de atracţie deosebită, menite să îmbogăţească şi să diversifice oferta turistică
românească cu noi produse turistice;
- organizarea corespunzătoare a zonelor montane, pentru dezvoltarea în perspectivă a turismului
de munte, prin localizarea tuturor peisajelor atractive şi a domeniilor schiabile, menite să ofere baza de
proiectare a amenajărilor turistice viitoare (poteci, marcaje, condiţii de accesibilitate în porţiunile mai
dificile, amenajarea unor puncte de belvedere, dotări pentru practicarea sporturilor de iarnă, cabane şi
refugii montane, instalaţii de transport pe cablu etc.) în condiţii de conservare şi replantare a pădurilor;
- realizarea de amenajări cu caracter turistic în zone, localităţi şi pe trasee turistice, menite care să
asigure o echipare turistică adecvată unui turism competitiv şi ecologic;
- dezvoltarea unei conştiinţe ecologice în rândul populaţiei şi a sentimentului de dragoste şi
respect pentru natură, pentru locuri istorice şi monumente de artă şi arhitectură create de-a lungul
timpurilor. Aceasta se poate realiza printr-o susţinută acţiune de educaţie cu privire la mediu şi la
potenţialul turistic, acţiune ce trebuie întreprinsă ia nivelul întregii ţări, prin insuflarea unei atitudini de
respect şi comportament responsabil faţă de resursele naturale, în vederea ocrotirii lor.

33
 Educaţia ecologică pentru ocrotirea naturii şi a potenţialului turistic trebuie să aibă caracter
permanent, să debuteze încă din perioada copilăriei şi să fie consolidată în instituţiile de învăţământ de
toate genurile şi gradele. Ulterior, ea se poate perfecţiona prin intermediul mass-media în cadrul unor
cercuri de "prieteni ai naturii", prin diverse publicaţii de specialitate sau de către ghizi şi însoţitori, pe
perioada desfăşurării unor excursii etc.

34