Sunteți pe pagina 1din 9

INDICATORI DE CALITATE A APELOR

Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de totalitatea substanţelor


minerale sau organice, gazelor dizolvate, particulelor în suspensie şi organismelor vii
prezente.
În acest context, preocupările asupra disponibilităţii şi calităţii resurselor de apă sunt pe
prima pagină a agendelor de mediu oriunde în lume. În decembrie 2003, Organizaţia
Naţiunilor Unite a decretat perioada 2005 – 2015 ca fiind deceniul internaţional în acţiunea
„Apă pentru Viaţă”.
Calitatea este „oglinda” stării generale a apelor naturale Calitatea apei se particularizează
printr-o complexitate deosebită, datorată, în mare parte faptului că apa este un mediu foarte
complex.
Calitatea apei poate fi definită ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,
chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care-i permit încadrarea într-o
anumită categorie şi îi conferă însuşirea de a servi unui anumit scop. Calitatea apei se
stabileşte pe baza unui număr limitat, riguros selectat din multitudinea caracteristicilor fizice,
chimice şi biologice, determinabile prin analize de laborator.
Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede monitorizarea
calităţii apelor prin trei categorii de parametri:
 parametri de bază : temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili;
 parametri indicatori ai poluării persistente: cadmiu, mercur, compuşi organici
halogenaţi şi uleiuri minerale;
 parametri opţionali : carbon organic total, consum biochimic de oxigen, detergenţi
anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, cianuri, uleiuri totale, streptococi
Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea
terminologie:
- criterii de calitate a apei – totalitatea indicatorilor de calitate a apei, utilizaţi pentru
aprecierea acesteia în raport cu măsura în care satisface un anumit domeniu de
folosinţă sau pe baza cărora se poate lua o decizie asupra gradului în care calitatea
apei corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului înconjurător;
- indicatori de calitate a apei – reprezentaţi prin caracteristici nominalizate pentru o
determinare precisă a calităţii apelor
- parametri de calitate a apei - valori şi exprimări numerice ale indicatorilor de
calitate a apei;
- valori standardizate ale calităţii apei – valori ale indicatorilor de calitate a apelor
care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile pentru o anumită
folosinţă a apei.

1
Clasificarea indicatorilor de calitate a apei
Expresie cuantificată sau necuantificată a calităţii apelor, indicatorii de calitate
se pot clasifica pe baza următoarelor criterii reprezentative:
 natura lor;
 natura şi efectele pe care le au asupra apei.
Clasa de indicatori Valori admise Valori
admise
excepţional
Indicatori organoleptici
 miros, grade 2 2
 gust, grade 2 2
Indicatori fizici
o concentraţia ionilor de hidrogen(pH), unităţi de pH
o conductivitatea electrică specifică, μS/cm 6,5 – 7,4 max. 8,5
o culoarea, grade 1000 1000
o turbiditatea, grade 15 30
5 10
Indicatori chimici generali
 aluminiu (Al3+), mg/ dm3 0,05 0,2
 amoniu (NH4+), mg/ dm3 0 0,5
 azotiţi (NO2−), mg/ dm3 0 0,3
 calciu (Ca2+), mg/ dm3 100 180
 clor rezidual în apa dezinfectată prin clorinare(Cl2),
mg/ dm3
- la consumator
- clor rezidual liber 0,10 - 0,25 -
- clor rezidual total 0,10 - 0,28 -
- la intrarea în reţea
- clor rezidual liber -
- clor rezidual total 0,50 --
 cloruri (Cl−), mg/ dm3 0,55 400
 compuşi fenolici distilabili, mg/ dm3 250 0,002
 cupru(Cu2+), mg/ dm3, max 0,001 0,1
 detergenţi sintetici anionici, mg/ dm3 0,05 0,5
 duritate totală, grade germane 0,2 30
 Fier (Fe2+ + Fe3+), mg/ dm3 20 0,3
 Fosfaţi (PO43−), mg/ dm3 0,1 0,5
 Magneziu(Mg2+), mg/ dm3 0,1 80
 Mangan (Mn2+), mg/ dm3 50 0,1
 Oxigen dizolvat (O2), mg/ dm3 0,05 6
 Reziduu fix, mg/ dm3, min 6 30
max 100 1200
 Substanţe organice oxidabile, mg/ dm3 800
- prin metoda cu KMnO4, exprimată în:
 CCOMn(O2) 3,0
 KMnO4 2,5 12
- prin metoda cu K2Cr2O7 10
 CCOCr(O2) 5
2
 Sulfaţi (SO42−), mg/dm3 3 400
 Sulfuri şi hidrogen sulfurat, mg/dm3 200 0,1
 Zinc (Zn2+), mg/dm3 0 7
5
Indicatori chimici toxici
 Amine aromatice, mg/dm3 0
 Arsen (As3+), mg/dm3 0,05
 Azotaţi(NO3−), mg/dm3 45
 Cadmiu (Cd2+), mg/dm3 0,005
 Cianuri libere (CN−), mg/dm3 0,01
 Crom(Cr6+), mg/dm3 0,05
1,2
 Fluor(F−), mg/dm3
0,01
 Hidrocarburi aromatice policiclice, μg/dm3
0,001
 Mercur (Hg2+), mg/dm3 0,1
 Nichel, mg/dm3
 Pesticide(insecticide, erbicide), μg/dm3 0,1
- fiecare component 0,5
- suma tuturor componenţilor
 Plumb (Pb2+), mg/dm3 0,05
 Seleniu, mg/dm3 0,01
 Trihalometani, mg/dm3
- total; 0,1
- cloroform (CHCl3) 0,03
 Uraniu natural, mg/dm3 0,021

Indicatori radioactivi
- activitatea globală,max, Bq/dm3
- alfa 0,1 2, 3
- beta 0 50

Indicatori biologici
 Volumul şestonului obţinut prin filtrare pe filtru 1 – 10
planctonic, cm3/m2
 Organisme animale, vegetale şi particule vizibile cu Lipsă
ochiul liber
 Organisme animale microscopice, număr/dm3 20
 Organisme care prin înmulţirea în masă modifică Lipsă; se
proprietăţile organoleptice sau fizice ale apei admit
exemplare
izolate, în
funcţie de
specie

 Organisme indicatoare de poluare Lipsă

 Organisme dăunătoare sănătăţii Lipsă

3
Se impune precizarea faptului că, în funcţie de posibilităţile lor tehnice de dotare şi
tehnologiile proprii de tratare – epurare a apelor, modul de clasificare a indicatorilor de
calitate a apei diferă de la o ţară la alta.

INDICATORI ORGANOLEPTICI
Sunt reprezentaţi prin gustul şi mirosul apei, proprietăţi ce pot fi evaluate prin
mijlocirea organelor de simţ pe care le impresionează.
Exprimarea intensităţii gustului şi mirosului se face în grade, determinate prin metoda
diluţiei. Valorile admise sunt, atât în cazul gustului cât şi al mirosului, de 2 grade.
Factorul cu acţiune determinantă asupra proprietăţilor organoleptice ale apelor
naturale este compoziţia lor chimică.
Dintre substanţele anorganice şi organice, dizolvate sau în suspensie în apă, cea mai
pregnantă influenţă asupra gustului său o au sărurile minerale şi gazele(în special oxigenul şi
dioxidul de carbon). Astfel, gusturi plăcute prezintă apele bicarbonato – calcice şi apele bine
aerate şi ozonate. Gusturi dezagreabile prezintă:
- unele ape prea bogate în săruri (gust sărat, gust metalic);
- apele poluate ( descompuneri animale şi vegetale; infiltrare de produşi chimici în
apele subterane);
- unele ape tratate(de exemplu clorinarea apei poate duce la formarea de clorfenoli);
- unele ape de canalizare(gust feruginos).
Aprecierea gustului apei se face de către persoane dotate cu fineţe a simţului gustativ
şi antrenate (degustători)în acest scop. Determinarea gustului se face la locul de recoltare şi
numai dacă nu există nici un pericol de contaminare microbiană, virotică sau de intoxicare.
Cei mai frecvenţi compuşi răspunzători pentru mirosul apei sunt de natură organică:
insecticide, fertilizatori, produşi metabolici ai organismelor acvatice etc.
Determinarea mirosului se face la locul de recoltare sau în camere lipsite de orice
miros particular, de către persoane cu simţul olfactiv foarte bine dezvoltat.
În funcţie de intensitatea mirosului lor, apele sunt clasificate în 6 categorii :1) fără
miros; 2) cu miros neperceptibil; 3) cu miros perceptibil unui specialist; 4) cu miros
perceptibil unui consumator; 5) cu miros puternic; 6) cu miros foarte puternic.
Lipsa de miros constituie caracteristica primară a unei ape potabile.
Codificarea mirosurilor apei este următoarea:
 A – aromatic;
 B – balsamic;
 Cl – clorurat;
 Cm – medicamentos;
 S – sulfurat;
 P – pământos;
 F – fecaloid;
4
 M – de mucegai;
 V - vazos

INDICATORI FIZICI

Temperatura apei
Datorită impactului său asupra dizolvării gazelor şi altor substanţe şi activităţii
biologice, temperatura apei joacă un rol deosebit de important în evaluarea calităţii ei.
Temperatura apelor naturale depinde de:
 temperatura aerului;
 suprafaţa,adâncimea şi volumul apei ;
 turbiditatea apei;
 existenţa vegetaţiei pe maluri
Temperatura apei poate fi un indicator indirect de poluare, mai ales pentru apele
subterane, unde se ştie că temperatura este constantă Variaţii ale acestei temperaturi, însă,
paralel cu variaţiile temperaturii aerului indică existenţa unei comunicări cu exteriorul şi deci
posibilitatea de pătrundere în sursa de apă a poluanţilor din exterior. Mai mult chiar, în
ultimul timp, din cauza pătrunderii în apele naturale a unor ape uzate calde, se vorbeşte din ce
în ce mai mult, de poluarea termică a apelor, iar temperatura apei este, în acest caz, un
indicator direct de poluare a apei, mai ales a celei de suprafaţă.
Principalii factori care determină creşterea temperaturii apelor naturale şi efectele
acesteia asupra calităţii apei sunt sistematizate în tabelul 1.
Principiul metodei de determinare a temperaturii apei: citirea indicaţiilor unui termometru
gradat în zecimi de grad, la 10 minute după introducerea lui direct în apa de analizat.
Determinarea temperaturii se efectuează numai la locul de recoltare şi, dacă este posibil,
direct în sursa de apă. În paralel cu determinarea temperaturii apei se determină şi
temperatura aerului. Pentru măsurători la adâncimi mai mari de 20m, din cauza presiunii
exercitate asupra rezervorului de mercur, se utilizează termometre speciale, protejate contra
presiunii şi numite termometre cu răsturnare protejată.
Pentru apa potabilă se recomandă ca temperatura să fie cuprinsă între 7 – 150C
Culoarea apei
Culoarea apei este sinonimă cu prezenţa compuşilor dizolvaţi care induc o coloraţie
care nu se limitează numai la domeniul vizibil.
Principalii compuşi responsabili de culoarea apelor subterane sunt de natură minerală,
în special Fe(OH)3, brun – roşcat, care rezultă din următoarea succesiune de transformări:
oxidarea Fe2+ la Fe3+→ precipitarea Fe3+ ca hidroxid, la pH – ul caracteristic apelor naturale.
In cazul apelor de suprafaţă influenţa predominantă asupra culorii aparţine substanţelor
humice, între care se remarcă acizii fulvici galbeni, proveniţi din sol şi din acţiunea
microorganismelor acvatice asupra resturilor vegetale şi animale.
5
De fapt, culoarea apelor naturale este rezultatul unor fenomene care se produc la
interacţiunea radiaţiilor electromagnetice cu speciile chimice şi organismele existente în
mediul acvatic. Aceste fenomene optice sunt :
- absorbţia unor radiaţii electromagnetice din domeniul vizibil;
- fluorescenţa unor substanţe care absorb în domeniul ultraviolet sau vizibil;
- dispersia radiaţiilor cu lungimi de undă mici de către particulele aflate în suspensie.
Culoarea apei poate fi încadrată în diferite categorii, după cum urmează:
o naturală ; - reală;

o artificială. – aparentă.
Culoarea reală este imprimată apei de ionii coloraţi caracteristic(Fe 2+ - verde deschis;
Fe3+ - brun – roşiatic; Mn2+ - roz; Mn4+ - brun, Cu2+ - albastru) a căror prezenţă în apă este
consecinţa dizolvării unor roci sau a coroziunii conductelor de distribuţie.
Culoarea aparentă are o intensitate net superioară celei a culorii reale. Îşi are originea în
factori extrinseci, de tipul: existenţa unor substanţe în suspensie(argile); prezenţa unor
organisme; culoarea apei; culoarea albiei.

Culoarea apelor naturale se intensifică la creşterea pH – ului şi la poluarea lor cu substanţe


colorate provenite, în special din industria textilă şi de la fabricile de celuloză şi hârtie.
Determinarea culorii apei se poate face :
- calitativ, prin compararea culorii apei de analizat cu cea a apei bidistilate;
- cantitativ, prin compararea culorii apei cu o scară colorimetrică preparată din soluţie
platină – cobalt(K2[PtCl6] + CoCl2+ HCl) sau bicromat – cobalt (K 2Cr2O7+ CoSO4 +
H2SO4)
Culoarea apei se exprimă în grade . Un grad de culoare corespunde coloraţiei
dezvoltate de o soluţie standard care conţine 1 mg Pt (sub formă de ioni hexacloroplatinat,
[PtCl6]2− la un litru de apă.
Pentru determinări pe teren este mai comod să se compare culoarea apei de analizat cu
cea produsă prin suprapunerea a 3 discuri(lame) de sticlă colorată(albastră, galbenă şi roşie)
de grosimi diferite, alese dintr-o colecţie de 465 de bucăţi. Culoarea obţinută prin
suprapunerea discurilor (identică cu cea a apei de analizat) corespunde intensităţii coloraţiei
scării preparate cu o soluţie platină – cobalt.
Culoarea apei potabile trebuie să fie de maximum 15 grade şi numai excepţional poate
atinge 20.
Turbiditatea apei
Turbiditatea reprezintă efectul optic de împrăştiere a unui flux luminos la trecerea
printr-un mediu fluid care conţine particule în suspensie sau în stare coloidală.
Turbiditatea apei exprimă gradul de opacitate al acesteia, imprimat de prezenţa unor
particule gazoase sau solide ( de natură minerală, organică şi fitoplanctonică) care se află în
suspensie şi nu sedimentează.
6
Astfel, apele foarte bogate în bicarbonaţi de calciu se tulbură ca urmare a tendinţei
dioxidului de carbon de a părăsi soluţia:
Ca(HCO3)2 → CaCO3 + CO2 ↑ + H2O
De asemenea, apa potabilă distribuită prin reţeaua publică se tulbură, câteodată, la ieşirea din
robinet, din cauza suprasaturării în oxigen care, sub formă de bule foarte mici, părăseşte
soluţia pentru echilibrarea sistemului.
Suspensiile responsabile pentru turbiditatea apelor naturale înglobează particule
grosiere şi coloidale care provin din:
- eroziunea malurilor sau a albiei;
- dislocarea solului sub acţiunea precipitaţiilor;
- descompunerea, aflată în diferite stadii, a algelor, plantelor acvatice şi a altor
organisme;
- prezenţa fierului bivalent care la contactul cu atmosfera se oxidează la fier trivalent ce
manifestă o pronunţată tendinţă de precipitare sub formă de Fe(OH)3 coloidal;
- existenţa unor reziduuri în apele uzate insuficient epurate.
Turbiditatea datorată particulelor gazoase nu se măsoară, pentru că acestea nu
persistă. Cea care se măsoară, semicantitativ sau cantitativ, este cea provocată de particulele
solide, fiind alcătuită, în mod obişnuit, din 2 părţi:
 particulele grosiere sunt reţinute pe hârtia de filtru. Ele se determină prin filtrare,
uscare, cântărire;
 particulele coloidale trec prin hârtia de filtru, iar turbiditatea datorată acestor particule
se măsoară determinând intensitatea luminii difuzate(împrăştiate) de proba de apă
încărcată cu suspensii.
Evaluarea cantitativă a turbidităţii apei se face în raport cu soluţii etalon de colodiu,
caolin sau formazină( SR EN ISO 7027/2001). Turbiditatea se exprimă în:
 grade de turbiditate (grade convenţionale de silice); un grad de turbiditate
corespunde la 1mg SiO2 / dm3 apă;
 unităţi de turbiditate de formazină (UTF). O unitate de turbiditate de formazină
reprezintă dispersia razei luminoase incidente la trecerea acesteia printr-o suspensie
de formazină care conţine 0,5 mg formazină într-un litru de apă.
1 UTF corespunde la 0,5 mg formazină/dm 3, iar un grad de turbiditate corespunde la
1UTF.
Pe lângă aspectul necorespunzător, o apă tulbure prezintă pericol epidemiologic,
deoarece particulele în suspensie pot constitui un suport pentru germenii patogeni.
Turbiditatea apei potabile trebuie să fie maximum 5 grade.

INDICATORI FIZICO – CHIMICI

7
pH – ul apelor naturale
Compuşii a căror prezenţă îşi pune puternic amprenta asupra pH – ului(pH = - lg [H +])
apelor naturale sunt dioxidul de carbon, carbonaţii şi bicarbonaţii. pH –ul apelor variază faţă
de valoarea 7 conform relaţiei:

pH = - log K1K2 + log


 HCO 
3

 CO2aq 
unde :

K1 =
 CO2 aq 
şi K2 =
 H    HCO 
 
3
 H 2CO3   H 2CO3 

în care [CO2 aq] = concentraţia dioxidului de carbon liber în apă; [H 2CO3] = concentraţia
acidului carbonic; [H+] = concentraţia ionilor de hidrogen; [HCO3−] = concentraţia ionilor
bicarbonat.
În apele naturale, valoarea pH –ului (tabelul 3)determină, într-un grad înalt, procesele
biologice şi chimice, condiţionează tratamentele aplicate apelor şi caracterul corosiv al
acestora. Pentru desfăşurarea normală a acestor procese este necesar un domeniu limitat de
pH, cuprins între 6,5 – 8,5. De exemplu, solubilizarea fosfaţilor şi asimilarea lor de către
plantele acvatice se produc la pH 6 – 7 . Convertirea azotului amoniacal în azot nitric, de
către bacteriile de nitrificare are loc în intervalul de pH 7,5 – 8,5.
Modificarea pH – ului apei, prin afectarea antropogenă a echilibrelor acido – bazice extrem
de sensibile, caracteristice oricărui ecosistem acvatic, are un pronunţat efect negativ asupra
toxicităţii speciilor chimice din apă. Exemple:
- pH-ul ACID intensifică toxicitatea nitriţilor şi a metalelor grele :
NO2− + H+ → HNO2
Fe(OH)3 + 3H+ → Fe3+ + 3H2O
Insolubil solubil
- cu cât pH – ul creşte spre valori mai alcaline, cu atât amoniacul devine mai toxic:
NH4+ + OH−= NH3 + H2O
pH – ul apei condiţionează caracterul corosiv şi tratamentele aplicate apelor.
Eficienţa unor operaţiuni de tratare a apei este funcţie directă de pH ( coagulare, deferizare,
demanganizare etc.)
Măsurarea pH –ului se efectuează imediat după recoltarea probelor şi se poate apela la
una din următoarele variante:
- colorimetric cu ajutorul indicatorilor albastru de bromtimol şi roşu de metil;
- potenţiometric.
Metoda potenţiometrică este standardizată prin SR EN ISO 10523: 2012 şi se aplică
tuturor tipurilor de probe de apă potabilă sau uzată cu pH –ul cuprins între 3 şi 10.

8
Determinarea potenţiometrică a pH – ului unei soluţii se bazează pe măsurarea
diferenţei de potenţial dintre un electrod indicator de pH şi un electrod de referinţă,introduşi
în apa de analizat Rolul electrodului indicator este îndeplinit, în mod frecvent, de către
electrodul de sticlă care face parte din categoria electrozilor membrană şi se particularizează
prin răspunsul rapid, posibilitatea utilizării în ape tulburi sau colorate şi uşurinţa în
manipulare.
Conductivitatea electrică
Conductivitatea electrică a apelor naturale este un indicator nespecific, în a cărui
valoare se reflectă totalitatea substanţelor dizolvate şi disociate în apă.
Conductibilitatea electrică a unei soluţii de electrolit este expresia fenomenului de
migrare a ionilor rezultaţi prin disocierea substanţei dizolvate. Migrarea reprezintă deplasarea
ordonată a cationilor şi anionilor, sub acţiunea unei diferenţe de potenţial electric dintre doi
electrozi de platină imersaţi în soluţia de electrolit. Sub aspect cantitativ, conductibilitatea
electrică este o mărime egală cu inversul rezistenţei electrice:
1 A
  (.1)
R l
În care :
1
= conductibilitatea electrică a soluţiei ( în ohm −1 sau Siemens, 1S = 1Ω−1 );
R
 = conductibilitatea electrică specifică( conductivitate);
A = suprafaţa electrozilor imersaţi în soluţia de electrolit (în cm2);
l = lungimea stratului de soluţie dintre cei doi electrozi (cm)
Din relaţia (1), rezultă că pentru conductivitatea electrică, definită ca fiind
conductibilitatea determinată de ionii prezenţi într-un cm3 de soluţie, este valabilă următoarea
expresie:
= 1 l (.2)
R A
Valoarea conductivităţii electrice a apelor depinde de concentraţia electroliţilor
prezenţi, de gradul lor de disociere, precum şi de temperatura şi viteza de migrare a ionilor în
câmp electric. Determinarea conductivităţii electrice a apei se efectuează în conformitate cu
SR EN 27888:1997
În funcţie de destinaţia şi proveninţa lor, apele au valori bine determinate ale