Sunteți pe pagina 1din 163

CURSUL 1 Anatomia si fiziologia omului

I. Organizarea generală a corpului uman

1. INTRODUCERE ÎN ANATOMIE

ANATOMIA OMULUI este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului uman.
Taxonomic, ea face parte din grupa ştiinţelor biologice fundamentale. Termenul de anatomie, derivă
din două cuvinte ,

• unul de origine latină “ana” inseamna prin,

• altul din greacă “tomein” care au acelaşi inteles şi inseamnă “a taia” , “a diseca”.

Denumirea ei a luat naştere şi din termenul tehnic de “a diseca”, deoarece multă

vreme principala metoda de cercetare şi cunoaştere a corpului uman a fost disecţia, bisturiul
devenind simbolul anatomiei macroscopice.

Acumularea datelor deţinute prin disecţii, despre forma şi structura organismului uman, a determinat
la un moment dat sistematizarea lor, punându-se astfel bazele anatomiei descriptive sau sistematice.
Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a organelor pe care le grupează în sisteme şi aparate.
Concomitent, necesitatea intelegerii funcţionarii părtilor componente ale corpului a dus la
desprinderea din anatomie a fiziologiei care a devenit o ştiintă de sine stătătoare.

2. SEGMENTELE CORPULUI UMAN

Corpul uman este alcătuit din patru segmente: cap, gât, trunchi, membre.

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 1 Anatomia si fiziologia omului

Capul cuprinde:

• neurocraniu

l (cutia craniană) care prezintă organe moi (encefal) şi oase (temporale, parietale, frontal, etmoid,
sphenoid, occipital)

• viscerocraniul (faţa) care prezintă oase (oasele feţei) şi muşchi (m. mimicii, m. masticatori, m.
limbii, m. extrinseci ai globilor oculari)

Capul cuprinde majoritatea organelor de simţ şi SNC. E susţinut de coloana vertebrală şi acoperit de
păr. E protejat de oasele craniului. La nivelul capului se află organele de debut ale aparatului
respirator (nas, faringe, laringe) şi ale aparatului digestive (cav. bucală, faringe). Principalele simţuri
care se regăsesc în organele aflate la nivelul capului sunt: văzul (ochi şi nervi optici), auzul (urechile şi
aparatul auditiv), gustul (papilele gustative de pe limbă), mirosul(neuronii specializaţi din interiorul
foselor nazale), simţul tactil, termic, dureros şi de presiune (buze, piele).

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 1 Anatomia si fiziologia omului
Gâtul (regiunea cervicală) leagă capul de trunchi. El prezintă

• regiunea cervicală posterioară sau nucala (ceafa) alcătuită din elementele somatice: oase
(vertebre), articulaţii şi muşchi şi

• regiune cervicală anterioară (gâtul propriu-zis). Aceasta, pe lânga elemente somatice


(muşchi, fascii, osul hioid) contine şi organele gâtului reprezentate de: laringe, trahee, esofag,
tiroida etc.

Oasele gâtului sunt: - vertebrele cervicale C1-C7;

- osul hioid.

Arterele gâtului sunt: - artera carotidă (în şanţul dintre trahee şi m.

sternocleidomastoidian) – pe care se simte cel mai bine

pulsul;

- artera transversală;

- artera facială.

Venele gâtului (cele mai importante): - vena jugulară internă;

- vena jugulară externă;

- vena facială.

Muşchii gâtului: - m. omo-hioidian;

- m. sternotirodian;

- m. digastric;

- m. serno cleido mastoidian(poziţie oblică);

- muşchii circotirodieni.

Cartilajele gâtului: - cartilajul tiroidian;

- cartilajul cricoid.

Capul şi gâtul alcătuiesc impreuna extremitatea cefalică a corpului.

Trunchiul este format din trei părţi suprapuse:

• torace

• abdomen

• pelvis.

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 1 Anatomia si fiziologia omului
În interiorul lor se găsesc cavităţile viscerale, în care se află viscerele:

• toracică sau coşul pieptului este o parte din schelet, format din coaste, stern şi o parte din
coloana vertebrală. În cavitatea toracică se află, ca organe principale, inima şi plămânii.
Cavitatea toracica este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragm (muşchi
respirator). Cuprinde:

1. cavitatea pericardică;

2. cavităţile pleurale situate între foiţele pleurei ce conţin lichid pleural;

3. mediastinul (partea centrală a cavităţii toracice). E situate între stern şi coloana v. şi


între gât şi diafragmă. Include toate viscerele toracice, cu excepţia plămânilor: inima,
esofagul, timusul, vasele sangvine mari.

• abdominală (adăposteşte organele: stomac, ficat, vezică biliară, intestine subţire, cea mai
mare parte a intestinului gros);

• pelviană cuprinde vezica urinară, partea terminală a intestinului gros şi organele genitale
interne.

Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, vase de sânge, nervi.
Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Anterior şi lateral se afla pereţii
antero-laterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele anterior al toracelui conţine glanda mamară.
Peretele abdominal este străbătut în partea inferioară, la nivelul canalului inghinal de funiculul
spermatic la bărbat şi ligamentul rotund al uterului la femeie.

Membrele:

1. Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulara (clavicula şi omoplat).


Partea liberă a membrelor superioare este formată din

o braţ (humerus),

o antebraţ (radius si cubitus / ulna) şi

o mână (carpiene, metacarpiene, falange).

2. Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană (oase coxale). Partea liberă a
membrelor inferioare este alcatuită din trei părţi:

• coapsă (femur),

• gamba (tibia şi peroneu / fibula) şi

• picior (tarsiene, metatarsiene şi falange).

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 1 Anatomia si fiziologia omului
• II. Axe şi planuri de referinţă ale corpului uman

Corpul uman, ca toate corpurile şi obiectele din natură, este un corp tridimensional şi ca atare
prezintă trei axe şi trei planuri spaţiale principale. Axele de regulă exprimă direcţia spaţiala, iar
planurile se referă la secţiunile convenţionale sau reale ale corpului.

Axele:

o axul vertical sau longitudinal străbate corpul în lungimea sa şi este perpendicular pe


sol;

o axul sagital sau antero-posterior corespunde grosimii corpului;

o axul transversal străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă obişnuit lăţimea


corpului.

Din axele prezentate, derivă ca termeni de direcţie: superior / inferior (cranial / caudal), anterior /
posterior (ventral / dorsal), sinister / dexter (stâng / drept).

Planurile - se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte doua din cele trei axe
principale:

o planul frontal - este orientat paralel cu fruntea şi trece prin axul longitudinal şi
transversal. Împarte corpul intr-o parte anterioară (ventrală - faţa) si una posterioară
(dorsală - spate). De exemplu: nasul este situat anterior şi coloana vertebrală este
situată posterior;

o planul sagital - este perpendicular pe cel frontal, trecând prin axul longitudinal şi
sagital. Trece prin mijlocul corpului ca un plan de simetrie. De exemplu: ochii sunt
aşezaţi lateral faţă de nas;

o planul transversal - este perpendicular pe cel frontal şi sagital şi trece prin axul sagital
şi transversal. Împarte corpul în partea superioară (cranială - sus) şi partea inferioară
(caudală - jos). De exemplu: nasul este situat superior faţă de gura, iar genunchiul
este situat inferior faţă de şold.

III. Nomenclatură anatomică

o Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.

o Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.

o Anterior sau frontal - în fața unui plan frontal.

o Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 1 Anatomia si fiziologia omului
o Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi.

o Distal - doar pentru membre: [mai] depărtat de trunchi.

o Lateral - [mai] depărtat de planul mediosagital.

o Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital.

o Volar - spre fața palmară a mâinii.

o Plantar - spre talpă.

EXEMPLU TOPOGRAFIE: membrul superior se referă la regiunea situată distal de deltoid. În limbaj
formal, termenul mână se referă doar la portiunea de la încheietură în jos, incluzând degetele, dar
excluzând bratul si antebratul. Astfel, în anatomie termenii mână, brat si membru superior nu sunt
sinonime.

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 2 Anatomia si fiziologia omului

A. NIVELURILE DE ORGANIZARE ANATOMICĂ ŞI FIZIOLOGICĂ

Organismul uman este un sistem biologic complex ce cuprinde următoarele nivele de organizare:
atomic, molecular, celular, al ţesuturilor, al organelor, al sistemelor de organe.

Toate aceste structuri interacţionează şi realizează funcţiile vitale ale organismului:

1. de relaţie: sistemul nervos, analizatorii, sistemul endocrin, sistemul osos, sistemul muscular;

2. de nutriţie: sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul circulator, sistemul excretor;

3. de reproducere: sistemul reproducator masculin şi feminin;

Celula - unitatea morfofunctională şi genetică a organismelor vii. Provine din celula-ou (zigot).

Ţesutul – reprezintă o grupare de celule care au aceeaşi structură, formă şi îndeplinesc aceeaşi
funcţie.

Organele - sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor
funcţii în organism (ex: inima, plămânii, creier).

Aparatele şi sistemele:

• Aparatele - sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor
morfologica este diferită. De exemplu:

1. aparatul locomotor este alcătuit din oase, muşchi, articulaţii cu funcţiile principale de
susţinere a corpului şi locomoţie;

2. aparatul digestiv cu funcţia principală de digestie;

3. aparatul cardiovascular cu funcţia principală de transport a sângelui şi limfei.

• Sistemele - sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură. Sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu:

1. sistemul osos,

2. sistemul muscular,

3. sistemul nervos.

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 2 Anatomia si fiziologia omului

B. CELULA

1. Definiţie: celula este unitatea structurală, funcţională şi genetică a organismelor vii. Din
argumentele experimentale aduse de Schwan şi Virchow a rezultat teoria celulară bazată pe trei
principii fundamentale:

1. toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;

2. celulele reprezintă unitatea structurală şi funcţională a lumii vii;

3. celulele provin din alte celule vii prin procesul de diviziune;

Ştiinţa care studiază structura şi ultrastructura celulelor se numeşte citologie.

2. Forma celulelor: forma celulelor variază, fiind adaptată funcţiei pe care o îndeplineşte celula.
Forma iniţială a celulelor este cea sferică, specifică celulei-ou (zigotului). Celulele musculare netede
sunt fusiforme; cele striate devin cilindrice; neuronul capătă forma stelată de cele mai multe ori;
celulele vaselor conducatoare din plante au formă tubulară cu platouri ciuruite; unele, cum sunt
celulele sanguine, ovulul sau celulele cartilaginoase işi păstrează forma globuloasă. Globul rosu -

3. Dimensiunea celulelor: majoritatea celulelor sunt microscopice, cu dimensiuni medii de 20-30µ.


Aceste dimensiuni microscopice conferă celulelor două avantaje: un raport crescut între suprafaţa şi
volum, care favorizează schimburi eficiente între celulă şi mediu şi un volum restrâns pe care nucleul
îl poate controla. Există celule cu dimensiuni mai mari: de ex.: celula musculară striată poate avea
lungime de 1 mm-12 cm, axonul neuronului poate depăşi 1m, ovulul = 100-200 µ (0,1-0,2 mm).

4. Structura celulei:

a. Membrana celulară:

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 2 Anatomia si fiziologia omului
- delimitează la exterior celula, separând exteriorul de mediul său intern;

- asigură schimburile dintre celulă şi mediul său extern;

- are permeabilitate selectivă;

- este polarizată electric;

- este excitabilă.

- este organizată după modelul mozaicului fluid, fiind fosfolipide şi proteine.

Fosfolipidele sunt formate din 2 acizi graşi legaţi la un capăt de o grupare fosfat. Această compoziţie
conferă polaritate fosfolipidelor, cele 2 capete ale moleculelor lor au proprietăţi dferite în apă:
capatul cu gruparea fosfat este hidrofil, iar cel al acizilor graşi este hidrofob. Deoarece citoplasma
este un mediu bogat în apă, iar mediul exterior al celulei este de asemenea apos, fosfolipidele sunt
dispuse în două straturi, unul cu gruparea fosfat spre exterior şi al doilea cu gruparea fosfat în
interior. Datorită acestei orientări, membrana are structura unui strat bimolecular lipidic.

Proteinele asociate cu stratul bimolecular lipidic sunt extrem de variate. Unele sunt ataşate pe
suprafaţa membranei - proteine periferice - altele străbat ambele straturi lipidice - proteine
integrate. Proteinele participă la transportul substanţelor prin membrană, legând o substanţă pe o
faţă a membranei şi transportând-o pe cealaltă faţă a acesteia. Acest tip de transport realizat de o
proteina se desfăşoară contrar diferenţelor de concentraţie dintre mediul extern şi citoplasmă,
necesită consum de energie şi se numeşte transport activ.

Traversarea membranei celulare semipermeabile de către moleculele de apă se


numeşte osmoză. Acest proces se desfăşoară prin difuzie, fără consum de energie. Sensul de difuzie a
apei este determinat de variaţia concentraţiei mediului de moleculele de apă deplasându-se din
mediul cu concentraţie mare de apă spre mediul cu concentraţie mai mică de apă. Plasată într-
o soluţie hipertonică (concentratie mai mare ca a citoplasmei), celula va pierde apă prin difuzie până
la echilibrarea concentraţiilor mediilor intern şi extern. Într-o soluţie hipotonică (concentraţie mai
mică decât a citoplasmei), apa difuzează în celula până la echilibrarea concentraţiilor.

Creşterea volumului celulei se numeşte citoliză.

Membrana celulară este fluida, are consistenţa uleiului vegetal. Lipidele şi proteinele membranei sunt
în permanenţă mişcare: proteinele se deplasează de-a lungul lipidelor schimbându-şi locul şi formând
desene sau mozaicuri. Datorită acestei proprietăţi, modelul structural modern al membranei este
numit modelul mozaicului fluid.

b. Citoplasma: în celule, între nucleu şi membrană se află citoplasma. Este alcătuită

• dintr-o parte nestructurată - hialoplasma. Ea constituie mediul intern al celulei în care se


desfaşoară principalele procese metabolice celulare. Este o mixtură de solutie şi sisteme
coloidale, în care faza de dispersie este apa, iar faza dispersată este reprezentată de micele
organice, macromoleculele proteice fibrilare, aflate în mişcare browniană. Acest amestec
conţine predominant apa, care prin structura sa, cu un pol pozitiv (H+) şi unul negativ (H0ˉ) se

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 2 Anatomia si fiziologia omului
comportă ca un dipol, care determină atracţia sau respingerea altor molecule, ceea ce îi
conferă proprietatea de cel mai răspândit solvent din lumea vie.şi

• o parte structurată - organite (structuri permanente) şi incluziuni (structuri temporare).

Organitele celulare sunt structuri care funcţionează ca nişte organe miniaturale, fiind răspunzătoare
de îndeplinirea unor funcţii specifice. Sunt de două categorii: organite celulare
generale, comune tuturor celulelor (reticulul endoplasmatic, ribozomii sau corpusculii lui Palade,
aparatul Golgi sau dictiozomii, mitocondriile, lizozomii, centrozomul) şi organite celulare specifice, la
anumite celule (miofibrilele, neurofibrilele, corpusculii Nissl, cilli, flagelii).

Organite celulare generale:

* Reticulul endoplasmatic este un sistem de canale, canalicule, cisterne şi vezicule aplatizate


răspândite în întreaga celulă, care fac legătura între membrana nucleului şi membrana celulară, având
ca rol principal transportul substanţelor. Poate fi neted sau rugos (cu ribozomi pe suprafaţa
canaliculelor). Reticulul endoplasmatic rugos este implicat în sinteza proteinelor, iar reticulul
endoplasmatic neted este implicat în sinteza lipidelor şi detoxifierea celulei. În anumite celule,
reticulul endoplasmatic are funcţii specifice: reglarea nivelului ionilor de calciu în celula musculară,
participa la sinteza hormonilor steroizi în celule glandulare.

* Ribozomii se mai numesc şi granulele lui Palade, sunt particule sferice foarte mici, lipsite de
membrană proprie. Sunt alcătuiţi din ARN şi proteine, pot exista liberi în citoplasmă, ataşaţi de
membrana reticulului endoplasmatic sau de membrana externă a nucleului şi au rol în sinteza
proteinelor specifice unui anumit tip de celulă. Această sinteză se face pe baza informaţiei genetice
din AND-ul nuclear, care este copiată prin transcripţie de către ARN mesager, acesta migreaza prin
porii nucleului în citoplasma până la nivelul ribozomilor, unde are loc procesul de ansamblare a
aminoacizilor conform programului genetic, proces numit translaţie.

* Mitocondriile sunt organite celulare în formă de vezicule alungite sau de bastonaş cu lungimi
cuprinse între 1,5-10 µm şi diametrul sub un 1µm, al căror numar în celulă variază direct proporţional
cu intensitatea activităţii acesteia (în celulele hepatice sunt peste 1000 de mitocondrii). O
mitocondrie este formată din înveliş şi matrix. Învelisul este format din două membrane: cea externă
este netedă, iar cea internă este cutată. Cutele numite criste, au diverse forme şi maresc suprafaţa de
reacţie a mitocondriei. Matrixul conţine enzime, ADN, ARN, ribozomi. Mitocondriile sunt sediul
respiraţiei celulare, unde compuşii organici sunt oxidaţi, iar energia rezultată este convertită în
legăturile moleculare de ATP.

* Complexul Golgi sau dictiozomi, reprezintă un ansamblu de saci aplatizaţi numiţi cisterne, aflaţi în
apropierea nucleului, din care se desprind permanent vezicule. Aparatul Golgi are rolul de a
transporta şi a transforma substanţele chimice pe care le conţine. Este foarte bine dezvoltat în celule
glandulare, fiind responsabil de producerea secreţiilor acestora. Au rol şi în sinteza de membrane.

* Lizozomii sunt corpusculi sferici ( 0,2-1µ ), răspândiţi în întreaga hialoplasmă. Au formă de vezicule
cu membrane simple. Conţin enzime hidrolitice, cu rol important în digestia intracelulară, în cadrul
celulelor care fagocitează (leucocite, macrofage). Segăsesc în nr. mare şi în osteoclaste (cel. osoase) şi

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 2 Anatomia si fiziologia omului
în unele celule gliale. Îndeplinesc funcţia de a digera substanţele şi particulele care pătrund în celulă,
precum şi a fragmentelor de celulă sau ţesut.

* Centrozomul este situat în apropierea nucleului, fiind format din doi centrioli cilindrici orientaţi
perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de citoplasmă vâscoasă,
numită centrosferă. Are rol în formarea fusului de diviziune şi lipseşte din celulele care nu au nucleu,
care nu se mai divid: hematia adultă, neuronul, ovulul, spermatozidul.

Organite celulare specifice:

* Miofibrilele sunt elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare. La miscroscopul


electronic, miofribrilele sunt alcătuite din unităţi mai mici numite miofilamente de actină în discurile
clare şi miofilamente de miozina în discurile întunecate. În timpul contracţiei, miofilamentele de
actină glisează printre cele de miozină şi miofibrila se scurtează. Deoarece miofibrilele sunt legate
între ele şi ancorate la membrana celulară, scurtarea miofibrilelor este urmată de scurtarea celulei.

* Neurofibrilele sunt formaţiuni diferenţiate ale neuroplasmei celulei nervoase. Se găseşte şi în


prelungirile neuronale (axon şi dendrite). Apar ca o reţea densă de fibre. Rol: de susţinere şi transport
de substanţe.

* Corpusculii Nissl sunt organite neuronale, mase compacte de ARN şi proteine care se colorează
puternic cu coloranţi bazici. Numărul lor variază în funcţie de starea fiziologică a neuronului. La
microscopul electronic apar sub formă de canale şi vezicule pe care se găsesc ataşaţi numeroşi
ribozomi, fiind echivalenţi ai REG pt. celula nervoasă. Rol: în sinteza proteinelor neuronale.

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 2 Anatomia si fiziologia omului

* Cilii, flagelii sunt prezenţi numai în celulele mobile.

În citoplasmă se mai găsesc incluziuni citoplasmatice, sunt produsul unor procese metabolice
celulare, materiale de depozit ca: picături de lipide, pigmenţi (granule de melanină), glicogen.

c. Nucleul: este componentul celular fundamental. Are de obicei forma celulei. Ocupă centrul celulei,
sau o parte din periferie (cel. adipoase). Rol: de a coordona procesele biologice celulare
fundamentale. Conţine materialul genetic, controlează metabolismul celular, transmite informaţia
genetică.Majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar pot fi binucleate (celulele hepatice), polinucleate
(fibra musculara striată) sau anucleate (hematia adulta).

Structura nucleului cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai multi nucleoli.

Membrana nucleara este dubla, constituita din doua foite: una externa, ce prezinta ribozomi si se
continua cu canalul RE, spre matricea citoplasmatica si una internă, aderentă miezului nuclear. Sub

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 2 Anatomia si fiziologia omului
membrană se află carioplasma, formată dintr-o parte semilichidă - cariolimfa şi
din cromatina. Cromatina (lb. greaca “ chroma” - culoare) se colorează uşor pentru a putea fi
observată la microscop. Chimic, cromatina este alcatuita din ADN si proteine
numite histone. Observată la microscopul electronic, cromatina are aspectul unui şirag de perle, unde
fiecare perlă este o unitate repetitivă numită nucleosom. Acesta prezintă un miez format din proteine
histonice, inconjurat de un fragment de ADN. In timpul diviziunii celulare, cromatina se coloreaza
mult mai intens, este mai evidenta deoarece se condenseaza, Nucleolul are de obicei forma sferica
sau ovala, este implicat in procesele de sinteza ale acizilor ribonucleici.

Autorul cursului: As. Negrut Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 3 Anatomia si fiziologia omului

ŢESUTURILE

1. Definitie: tesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeasi forma si structura si
indeplinesc aceeasi functie.
Celulele sunt unite între ele printr-o substanta intercelulara fie în cantitate mică (s.
de cimentare), fie în cantitate mai mare (s. fundamentală). Ţesuturile sunt rezultatul
histogenezei, care implică numeroase diviziuni mitotice şi diferenţiere celulară.
Ramura biologiei care se ocupa cu studiul complex morfo-anatomic, fiziologic si biogenetic al
tesuturilor poarta numele de histologie.
Tesuturile sunt de 4 tipuri: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos.

2. Tipuri de tesuturi:

I. Tesutul epitelial:
• este format din unul sau mai multe straturi de celule strans legate intre ele, asezate pe o
membrana bazala;
• nu este vascularizat, nutritia lui se face prin difuziune, pe seama tesutului conjunctiv
aflat sub membrana bazala;
• functional, epiteliile se clasifica in epitelii de acoperire, glandulare si senzoriale:

• tesut epitelial de acoperire


- acopera organismul la exterior (epiderma), cap
tuseste la interior principalele organe cavitare, formând mucoase.

- după nr. straturilor de celule pe care le au, pot fi :

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 3 Anatomia si fiziologia omului

 epiteliile unistratificate ale căror celule sunt dispuse intr-un singur strat şi pot avea forme
diferite. Ele pot fi:
• epitelii pavimentoase simple: format din celule turtite ce formeaza pleura, pericardul,
tunica interna a vaselor sangvine, limfatice, endoteliul (peretele) capilarelor, alveolelor
pulmonare;

• epitelii cubice simple: intra in structura bronhiolelor, a peretilor unor canale mici ale
glandelor salivare;

• epitelii cilindrice simple: intra in constitutia mucoasei tubului digestiv de la cardia


pana la rect, a trompelor uterine.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 3 Anatomia si fiziologia omului

 epitelii pseudostratificate sunt formate din celule asezate intr-un singur strat, dar nuclei
acestora sunt situati la nivele diferite, ceea ce creaza impresia de stratificare. Intra in structura
mucoasei ce captuseste nazofaringele, traheea, bronhiile mari;

 epiteliile pluristratificate contin mai multe straturi de celule asezate pe membrane bazala.
Pot fi :
• pavimentoase: au stratul superficial format din celule turtite cheratinizate (epiderma)
sau necheratinizate (mucoasa bucala, esofagiana, a uretrei, vaginului);
• cubice: au stratul superficial format din celule cubice, formeaza epiteliul canalelor
mici ale glandelor salivare si sebacee;
• cilindrice: stratul superficial contine celule cilindrice, formeaza mucoasa valului
palatin, epiteliul canalelor mari ale glandelor salivare;
• epiteliul de tranzitie: intra in constitutia mucoasei cailor excretoare urinare (vezica,
uretere, uretra), nu permite absorbtia urinei si protejeaza mucoasa de actiunea iritanta a
acesteia.

• tesuturi epiteliale glandulare


- formate din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produsi de secretie specifici si
care formeaza parenchimul glandular. Impreuna cu tesut conjunctiv, vase de sange si fibre
nervoase, acestea formeaza glande.
Glandele pot fi:
• exocrine: isi varsa produsii de secretie prin canale la exteriorul corpului (glanda
sebacee, sudoripare) sau in tubul digestiv (glande salivare, gastrice, intestinale);
à endocrine: isi varsa produsii de secretie, numiţi hormoni, direct in sange sau limfă

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 3 Anatomia si fiziologia omului
(hipofiza, tiroida, etc.);
à mixte: au functie endocrina si exocrina (pancreasul, testiculele, ovarele).

• tesuturi epiteliale senzoriale


- sunt formate din celule receptoare, specializate în receptionarea diferitilor stimuli externi si
interni si celule de sustinere cu rol protector. Aceste epitelii intra in structura segmentului
periferic al analizatorului gustativ, auditiv, vestibular.

II. Tesutul conjunctiv:


• este alcatuit din:
o celule conjunctive,
o fibre conjunctive (de colagen, reticulina, elastina) si
o substanta fundamentala – ocupă spatiul dintre celule si fibre. Poate fi moale,
dura sau semidura. Intervine in metabolismul apei şi al sarurilor minerale. E
produsa tot de celulele conjunctive.;
• dupa consistenta substantei fundamentale se deosebesc trei tipuri de tesuturi
conjunctive: moi, semidure si dure;

• tesuturi conjunctive moi: cu urmatoarele tipuri:

à tesut conjunctiv lax: formeaza hipodermul si insoteste alte tesuturi; are rol trofic, de
sustinere si de aparare; componentele sale sunt uniform raspandite si in proportii egale;
à tesut reticulat: se gaseste in ganglionii limfatici, splina, maduva hematogena; fibrele de
reticulina si celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate in retea; celule conjunctive
predomina;
à tesut fibros: predomina fibrele de colagen, formeaza tendoanele, ligamentele, capsulele si
fasciile musculare, avand rol mechanic;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 3 Anatomia si fiziologia omului
à tesut adipos: predomina celulele care depoziteaza grasimi (adipocite), se gaseste in
hipoderm, mezenter, in jurul unor organe (rinichi, globi oculari, etc.), avand rol de izolant
termic al corpului;
à tesut elastic: predomina fibrele de elastina, formeaza tunica medie a arterelor mari si
venelor.

• tesut conjunctiv semidur (cartilaginos):


- substanta fundamentala contine condrina, impregnata cu saruri de calciu si sodiu; nu este
vascularizat, nutritia lui se realizeaza din tesutul conjunctiv care il inconjoara (pericondru –
membrana conjunctivo-vasculara ce inveleste cartilajul). Celulele tinere se
numesc condroblaste si secreta substanta fundamentala. Celulele mature se
numesc condrocite si sunt dispuse in cavitati numite condroplaste. Exista trei tipuri de tesut
cartilaginos:

à tesut cartilaginos hialin: constituie matricea pentru osificarea endocondrala (de cartilaj), la
embrion formeaza scheletul, iar la adult formeaza cartilajele costale, traheo-bronhice,
laringeale, septul nazal;
à tesut cartilaginos elastic: este prezent in structura pavilionului urechii, conductul auditiv
extern, epiglota, unele portiuni ale laringelui si ale trompei lui Eustachio;
à tesut cartilaginos fibros: formeaza discurile intervertebrale, meniscurile articulare, simfiza
pubiana, iar uneori este prezent si la locul de insertie a tendoanelor pe os;

• tesut conjunctiv dur (osos):


- substanta fundamentala contine oseina, impregnată cu saruri de calciu si fosfor. Contine trei
tipuri de celule: osteoblaste, celule tinere care secreta oseina, osteocite, celule mature cu
multe prelungiri, adapostite in cavitati numite osteoplaste, si osteoclaste, celule gigantice,
multinucleate, cu un echipament enzimatic bogat, care distrug si limiteaza formarea tesutului
osos. Exista doua tipuri de tesut osos:

- tesut osos spongios: este format din lamele osoase, trabecule, care delimiteaza cavitati de
diferite marimi, areole, in care se afla maduva hematogena (producatoare de elemente figurate
sangvine). Se gaseste in interiorul oaselor lungi, in oasele scurte si late, dispozitia trabeculelor
asigura o mare rezistenta capetelor oaselor lungi.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 3 Anatomia si fiziologia omului
- tesut osos compact: formeaza peretele diafizei oaselor lungi si lamele superficiale ale
oaselor scurte si late. Unitatea morfologica si functionala a osului compact este osteonul
(sistemul haversian), alcatuit din canale haversiene in jurul carora se dispun
5-30 de lamele osoase concentrice intre care se gasesc osteoplastele cu osteocite.
Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de repere cu rol în
determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor
se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:
1. articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase),
contribuind la realizarea unor articulaţii
2. nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt
de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri:
1. articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând cartilaj
articular.
2. neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice
(tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri
nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere
(orificiile nervilor cranieni).

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 4 Anatomia si fiziologia omului

SÂNGELE

Caracteristici:
• este considerat o forma de tesut conjunctiv, in care elementele figurate reprezinta
celulele, iar plasma este substanta fundamentala;
• reprezinta aproximativ 6-8% din greutatea corpului, ceea ce inseamna circa 5l de
sange pentru un individ de 70 kg greutate;
• se deosebeste un volum de sange stagnant de circa 2 l (in splina, ficat, tesut
subcutanat) si un volum de sange circulant, de circa 5 l;
• culoarea este rosie datorita hemoglobinei din eritrocite, rosu deschis pentru sangele
oxigenat si rosu inchis pentru cel neoxigenat;
• reactia este slab alcalina pH-7,35;
• temperatura variaza intre 36o C in plamani si 40o C in ficat;
• densitatea sangelui este de 1055 fata de cea a apei 1000.

Alcatuire: Sangele este alcatuit din plasma si elemente figurate.

1. Plasma: reprezinta 55% din volumul sanguin, este un lichid galbui, vascos, care poate fi
separat de elementele figurate prin sedimentarea acestora, in conditiile in care se impiedica
procesul de coagulare prin
amestecarea sangelui cu o substanta anticoagulanta (oxalat de sodiu). Din punct de vedere
chimic, plasma contine 90% apa si 10% reziduu uscat (9% substante organice si 1%
substante anorganice).
Substantele organice sunt reprezentate prin:
• proteine (albumine, globuline, fibrinogen, protrombina, hormoni, enzime,
anticorpi,etc.),
• glucide (glucoza),

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 4 Anatomia si fiziologia omului
• lipide (acizi grasi, trigliceride, colesterol),
• compusi azotati (uree, creatinina, acid uric),
• acid lactic, etc.
Dintre toate, cele mai importante sunt proteinele, deoarece:
• mentin pH-ul, au rol de sisteme tampon, comportandu-se ca acizi sau ca baze;
• albuminele transporta diferite substante;
• gamaglobulinele sunt suportul chimic al anticorpilor;
• participa la hemostaza si coagulare ( protrombina si fibrinogenul, etc. );
• participa la reglarea tuturor functiilor controlate de catre hormonii si enzimele pe
care ii transporta;
• sunt o rezerva de aminoacizi pentru organism.
Substantele anorganice sunt reprezentate prin saruri aflate in stare disociata: Na+, Clˉ,
HCO3ˉ, etc.

2. Elemente figurate: sunt reprezentate prin globule rosii (eritrocite, hematii), globule
albe (leucocite), plachete sanguine (trombocite).

• Globule rosii (eritrocite, hematii):


• cele adulte sunt celule anucleate (nu se pot inmulti, nu-si pot reface proteinele
uzate, etc.), cu forma de disc biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5 μ, in numar
de 4-6 milioane/ mm3 sange;
• raman in sange (in circulatie) aproximativ 120 zile, dupa care sunt
distruse (hemoliza) in diferite organe, dar mai ales in spina;
• ele se produc mereu (eritropoieza, hematopoieza) la nivelul maduvei hematogene
(maduva osoasa rosie) sub influenta stimulatoare a unui hormon produs de catre

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 4 Anatomia si fiziologia omului
rinichi, numit eritropoietina. In mod normal intre eritropoieza si hemoliza exista
un echilibru, care asigura mentinerea constanta a numarului de globule rosii.
• numarul lor poate creste temporar prin mobilizarea sangelui de depozit sau poate
creste definitiv (poliglobulie, in cazul persoanelor care locuiesc la altitudine sau in
anumite situatii patologice);
• numarul lor poate sa scada (anemie), Aceasta poate aparea fie din cauza ca
hematiile se produc intr-un ritm prea lent (daca nu exista materia prima- proteine,
fier) – anemie eritropoietica, fie din cauza ca se distrug intr-un ritm prea alert (in
caz de infectii, transfuzii incompatibile, etc.) - anemie hemolitica;
• hematiile contin hemoglobina, heteroproteina, alcatuita din hem (pigment ce
contine fier bivalent Fe2+) si globina (contine grupari aminice). Datorita fierului,
hemoglobina se poate combina cu oxigenul formand oxihemoglobina, iar datorita
gruparilor aminice se poate combina cu dioxidul de carbon
formand carbohemoglobina. Aceste doua combinatii sunt labile si se pot desface cu
usurinta. In conditii patologice, hemoglobina se poate combina ireversibil cu o serie
de substante: cu monoxidul de carbon formeaza carboxihemoglobina, iar cu
drogurile sau alte substante toxice formeaza methemoglobina. Daca aceste
combinatii afecteaza o cantitate mare de hemoglobina se poate ajunge la moarte
prin asfixie celulara (la celule nu mai ajunge oxigenul necesar, deoarece nu are cine
sa-l transporte).
• Globule albe (leucocite):
• sunt celule nucleate, de forme si marimi variate, in numar de aproximativ 5-10000/
mm3 sange, mobile (pot emite pseudopode si trece in tesuturi prin diapedeza), cu
rol esential in imunitate
• toate leucocitele se produc in maduva osoasa, cu exceptia limfocitelor si a
monocitelor, care se produc si in organele limfopoietice (splina, amigdale,
ganglioni limfatici, timus);
• se clasifica in:
à neutrofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati si diametru de 10-14 microni; au in
citoplasma granule care se coloreaza in roz cu coloranti neutri, traverseaza prin diapedeza
peretii capilarelor, acumulandu-se in tesutul afectat si digera microorganismele prin
fagocitoza; reprezinta 65% din totalul leucocitelor;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 4 Anatomia si fiziologia omului
- acidofile: se mai numesc eozinofile, sunt celule sferice cu nuclei bilobati si diametru de
10-14 microni, au in citoplasma granule care se coloreaza intens in rosu cu coloranti acizi,
numarul creste in boli parazitare si alergice, reprezinta 1-3% din totalul leucocitelor;

- bazofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati, diametrul de 10-12 microni, au in


citoplasma granule care se coloreaza in albastru cu coloranti bazici, contin enzime si
substante vasodilatatoare, numarul lor creste in stadiile tardive ale inflamatiilor, reprezinta
0,5% din totalul leucocitelor;

- monocite: sunt celule sferice, cu diametrul de 12-24 microni, cu nuclei ale caror forme
variaza de la rotunda la lobata, migreaza in tesuturi unde se transforma in macrofage si
fagociteaza bacterii si resturi celulare, reprezinta 25-35% din totalul leucocitelor;

- limfocite: sunt celule sferice cu nuclei mari si diametru de 5-17 microni,


produc anticorpi, substante cu rol in imunitatea naturala a organismului, au o durata de
viata cuprinsa intre cateva ore si cativa ani, reprezinta 25-35% din totalul leucocitelor.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 4 Anatomia si fiziologia omului

• Plachete sanguine (trombocite): sunt cele mai mici elemente figurate, sunt
aplatizate, nu au nucleu, adera la suprafata endoteliilor vasculare lezate si
elibereaza factori ce intervin in coagularea sangelui, se formeaza in maduva
hematogena din megacariocite, au o durata de viata de aproximativ o saptamana,
dupa care sunt distruse de splina. Numărul: 150000 – 300000/mm3. Dimensiuni: 2-

Hematopoieza: reprezinta procesul de formare a celulelor sangvine. Elementele


figurate se formeaza continuu din celule speciale, hematopoietice, care provin din sacul
vitelin al embrionului uman si migreaza apoi in ficat. In cursul dezvoltarii fetale, celulele
hematopoietice migreaza in maduva osoasa. Dupa nastere, ficatul inceteaza sa mai produca
elemente figurate. Acest proces este de doua tipuri: eritropoieza (formarea eritrocitelor) si
leucopoieza (formarea leucocitelor).
Formarea eritrocitelor este stimulata de un hormon numit eritropoietina secretat de rinichi.
Secretia de eritropoietina creste de cate ori cantitatea de oxigen care ajunge la rinichi sau
la alte organe este insuficienta. Cresterea cantitatii de eritrocite permite marirea cantitatii
de oxigen necesar tesuturilor.

Hemostaza si coagularea sangelui:


Hemostaza este procesul de oprire a hemoragiilor prin constrictia puternica a vasului lezat
si prin devierea sangelui prin dilatarea vaselor colaterale. Hemostaza are loc in doua faze:
1. Hemostaza temporara (primara) – formarea dopului plachetar. In
momentul aparitiei unei leziuni vasculare se declanseaza un proces de
vasoconstrictie, iar trombocitele adera la marginile plagii, se aglutineaza si
formeaza dopul plachetar, care opreste temporar sangerarea.
2. Hemostaza definitiva – coagularea sangelui: are loc in trei faze:
▪ se formeaza tromboplastina, cu participarea unui numar mare de
factori ai coagularii, plasmatici si trombocitari;
▪ se formeaza trombina, prin actiunea tromboplastinei asupra
protrombinei;
▪ se formeaza cheagul (trombusul), prin transformarea fibrinogenului
solubil in fibrina insolubila si aglomerarea elementelor figurate in
ochiurile retelei formata de catre fibrina.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 4 Anatomia si fiziologia omului

Dupa procesul de refacere a peretelui vascular, cheagul va fi descompus sub actiunea unei
enzime – plasmina.

Grupele de sange:

Hematiile prezinta pe suprafata lor aglutinogenele A si B (antigene). In plasma exista


aglutininele (anticorpii) α si β, corespunzatori aglutinogenelor A si B. Consecinta
prezentei acestor antigene si anticorpi este aparitia grupelor sanguine.

fenotip genotip pot dona la pot primi de la

O(I) ll toate grupele O(I)

A ( II ) LA LA; LA l; A ( II ) ; AB ( IV ); A ( II ); O ( I );

B ( III ) LBLB ; LB l; B ( III ); AB ( IV ); B ( III ); O ( I );

AB ( IV ) LA LB AB ( IV ) toate grupele

Factorul Rh:
Un alt grup de antigene care se gasesc pe suprafata eritrocitelor constituie factorul Rh.
Indivizii care au respectivele antigene se numesc Rh pozitivi. Acestia pot fi
homozigoti DD sau heterozigoti Dd. Indivizii care nu prezinta aceste antigene sunt Rh
negativi. Acestia sunt numai homozigoti dd. Majoritatea oamenilor sunt Rh pozitivi,
deoarece gena pentru Rh negativi este recesiva. Factorul Rh are importanta deosebita in
cazul transfuziilor si al mamelor Rh negative, care poarta copii Rh pozitivi. In mod
normal, in timpul sarcinii, placenta izoleaza sistemul imunitar al mamei Rh negative de
antigenul Rh al fatului. In timpul nasterii, sistemul imunitar al mamei poate fi expus
actiunii respectivului antigen si sa poduca anticorpi impotriva acestuia. Anticorpii
respectivi traverseaza placenta, provocand hemoliza eritrocitelor fatului. In consecinta,
copilul se naste anemic (maladia hemolitica a noului-nascut), necesitand inlocuirea
sangelui Rh+ cu sange Rh−.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 5 Anatomia si fiziologia omului

Tesutul muscular

• intra in alcatuirea muschilor, care sunt principalele organe efectoare din organism;
• este alcatuit din celule alungite numite fibre musculare cu proprietatea principala
de a se contracta;
• exista mai multe tipuri de tesut muscular:

• tesut muscular neted:


• formeaza peretii organelor interne;
• celulele sunt fusiforme cu lungimea de 10-200 μ, iar grosimea in portiunea centrala
este de 10 μ;
• fibrele sunt dispuse paralel una fata de alta in asa fel incat portiunea mai groasa a
uneia vine in contact cu extremitatile subtiri ale fibrelor vecine.;
• se afla sub control involuntar- vegetativ;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 5 Anatomia si fiziologia omului
• celulele au un nucleu mare, central, iar miofibrilele nu prezinta striatii, ele au
microfilamente de actina si miozina, dar nu sunt asezate sub forma de sarcomere;
• au o viteza de contractie mica, iar durata contractiei este mai mare decat la fibra
striata, dar amplitudinea lor este mai scazuta.

• tesut muscular striat:

▪ formeaza musculatura scheletica, avand control nervos voluntar;


▪ celulele au forma prismatica sau cilindrica, cu capetele ovoide,
ascutite, mai rar ramificate;
▪ celulele au membrana (sarcolema), citoplasma (sarcoplasma) cu
organite comune si specifice si numerosi nuclei asezati periferic;
▪ miofibrilele sunt organite specifice fibrelor musculare, care le
confera acestora proprietati contractile. Sunt formate
din miofilamente de miozina (groase) care formeaza discuri
intunecate (impreuna cu capetele libere ale miofilamentelor de
actina) si de actina (subtiri) care formeaza discurile clare;
▪ o miofibrila este alcatuita din aproximativ 1500 miofilamente de
miozina si 3000 miofilamente de actina dispuse astfel: fiecare
miofilament de miozina este inconjurat de 6 miofilamente de actina
si fiecare miofilament de actina este inconjurat de 3 miofilamente de
miozina;
▪ miofilamentele sunt dispuse ordonat si au forme regulate la nivelul
musculaturii striate si cardiace, iar la nivelul musculaturii netede sunt
dispuse dezordonat si au forme neregulate;
▪ discurile intunecate si cele clare alterneaza si sunt asezate la acelasi
nivel in toate fibrele musculare, conferindu-le acestora aspect striat.
In centrul discului intunecat se afla o portiune mai luminoasa
– banda H, iar in centrul discului clar, o portiune mai intunecata
– membrana Z. Doua membrane Z successive delimiteaza
un sarcomer – unitatea morfo-functionala a fibrei musculare.

• tesut muscular cardiac:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 5 Anatomia si fiziologia omului
▪ formeaza miocardul, are contractie involuntara;
▪ fibrele musculare sunt alungite si ramificate, cu dimensiuni mai mici
decat ale celor striate;
▪ nucleul este mic, situat central;
▪ miofibrilele au structura striata, aceste celule vin in contact unele cu
altele la nivelul unor discuri intercalare, care reprezinta jonctiuni
intercelulare specializate

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 6 Anatomia si fiziologia omului

Tesutul nervos

Tesutul nervos este alcatuit din neuroni si celule gliale;

1. NEURONUL
- neuronii sunt unitatile de structura si de functie ale sistemului nervos;
Clasificarea neuronilor:

dupa forma corpului dupa numarul dupa functie


celular prelungirilor

- stelati; - unipolari; - senzitivi;


- ovali; - pseudounipolari; - motori;
- piriformi; - bipolari; - de asociatie;
- piramidali; - multipolari; - secretori;
- rotunzi;

Structura neuronului. Neuronii sunt formati din corp celular si prelungiri: dendrite si
axoni;

• corpul celular:
- formeaza substanta cenusie a nevraxului si este delimitat de neurilema;
- in neuroplasma se afla: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomi,
neurofibrile (rol de sustinere si transport), corpii Nissl (rol in sintezele neuronale), nucleul
situat central;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 6 Anatomia si fiziologia omului
• prelungiri: pot fi:
à dendrite:
- sunt prelungiri neobligatorii, ramificate, contin neurofibrile si corpii Nissl;
conduc influxul nervos aferent (centripet);
à axonul:
• prelungire obligatorie, unica, delimitata de axolema care contine mitocondrii,
lizozomi, neurofibrile;
• conduce influxul nervos eferent (centrifug);
• este protejat de trei teci: - teaca de mielina: este secretata de celulele gliale
Schwann sau de oligodendrite; are rol nutritiv, de protectie, izolator;
- teaca Schwann: este formata din celule gliale, este dispusa concentric in jurul tecii de
mielina; intre doua celule Schwann se afla o strangulatie Ranvier; are rol in secretia tecii
de mielina, de protectie, trofic si in conducerea saltatorie a influxului nervos;
- teaca Henle: este formata din substanta fundamentala amorfa si fibre conjunctive asezate
in retea; are rol trofic si de protectie.

• ramificatii axonale butonate: butonii terminali contin neurofibrile, mitocondrii,


vezicule cu mediatori chimici cu rol in transmiterea influxului nervos prin
intermediul sinapselor.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 6 Anatomia si fiziologia omului

Neuronii se leaga intre ei prin sinapse care pot fi chimice si electrice. Structura unei
sinapse chimice prezinta:
• membrana presinaptica- apartine butonului terminal a
l axonului (cu vezicule cu mediator chimic = neurotransmitator) si este reprezentata de
axolema acestuia;
• fanta sinaptica- reprezentata de spatiul dintre membrana presinaptica si
postsinaptica;
• membrana postsinaptica- este reprezentata de neurilema corpului celular (sinapse
axo-somatice) sau a dendritelor (sinapse axo-dendritice), de axolema portiunii
initiale a axonului (sinapse axo-axonice) sau de sarcolema fibrei musculare striate
in cazul placii motorii (sinapse neuro-musculare).

Proprietatile neuronului:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 6 Anatomia si fiziologia omului
1. excitabilitatea: reprezinta capacitatea materiei vii de a raspunde prin manifestari
specifice la actiunea stimulilor. In conditii experimentale poate fi determinata cantitativ la
animale si la om. Se caracterizeaza prin urmatorii parametrii:
- intensitatea prag a stimulilor (reobaza): reprezinta intensitatea necesara unui stimul
pentru a produce un influx nervos. Stimulii cu intensitate inferioara pragului se
numesc subliminari, iar cei cu intensitate superioara pragului se numesc supraliminari
(legea “tot sau nimic “).
- timpul util: reprezinta timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag pentru a
produce un influx nervos.
- cronaxia: reprezinta timpul minim necesar unui stimul (curent electric), avand o
intensitate dubla fata de reobaza, pentru a produce un influx nervos.
- labilitatea: reprezinta capacitatea neuronului de a raspunde la un anumit numar de
stimuli pe unitatea de timp.
- perioada refractara: reprezinta proprietatea neuronului de a nu raspunde la un stimul
nou, in timpul unui raspuns la un stimul anterior.
- bruschetea: reprezinta rapiditatea cu care actioneaza stimulul.

2. conductibilitatea: reprezinta capacitatea de autopropagare a influxului nervos prin axon


spre alt neuron sau spre un organ efector. Suportul fizico-chimic al excitabilitatii si al
conductibilitatii este reprezentat de potentialul electric membranar.

Functionarea sinapselor
Influxul nervos care se manifesta ca o unda de depolarizare, odata ajuns la nivelul
butonilor terminali, determina fuzionarea veziculelor cu membrana presinaptica, spargerea
lor si eliminarea mediatorilor chimici. Acestia difuzeaza prin fanta sinaptica si ajung in
contact cu fata externa a membranei postsinaptice, la nivelul receptorilor specifici.
Membrana postsinaptica este depolarizata si permite propagarea influxului nervos.
Neurotransmitatorii sunt inactivati rapid de enzimele din fanta sinaptica, apoi sunt
reinglobati in vezicule sau trec in circulatia sangvina. Sinteza de noi cantitati de mediatori
chimici se face pe seama ATP din mitocondriile existente in numar foarte mare la nivelul
butonilor terminali ai axonului. La nivelul sinapselor dintre receptori si neuroni, datorita
fantei sinaptice foarte inguste, influxul nervos se autopropaga prin mecanismul circuitelor
locale. La nivelul placii motorii, acetilcolina se fixeaza prin receptori specifici de

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 6 Anatomia si fiziologia omului
sarcolema depolarizand-o si determinand un potential local terminal de placa. Acesta va
genera potentiale de actiune ce se propaga de la placa motorie in toate directiile.

Clasificarea sinapselor:

Din punct de vedere Din punct de vedere al Dupa structurile


functional efectului implicate

a. cu transmitere a. excitatorii; a. interneuronale:


chimica:
- axo-somatice;
- adrenergice;
- axo-dendritice;
- colinergice;
b. inhibitorii; - axo-axonale;
b. cu transmitere
b. neuron-receptor;
electrica;
c. neuron-efector (placa
motorie).

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 6 Anatomia si fiziologia omului

2. CELULELE GLIALE (NEVROGLIILE):


• sunt in numar de peste 10 ori mai mare decat neuronii;
• prezinta prelungiri citoplasmatice de lungimi variabile si bogat ramificate;
• au capacitate de diviziune si asigura cicatrizarea, suportul, protectia si nutritia
neuronilor, participa la formarea tecii de mielina;
• exista doua tipuri de nevroglii: macroglia (reprezentata de astrocite si
oligodendrocite) si microglia (reprezentata de celulele gliale mobile).

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
FUNCTIILE ORGANISMULUI UMAN

Organismul uman indeplineste trei functii de baza:


1. Functia de relatie:
• Sensibilatea: Sistemul nervos; organele de simt; glandele endocrine
• Locomotia: Sistemul osos; Sistemul musculos
2. Functia de nutritie, indeplinita de:
• Aparatul respirator
• Aparatul digestiv
• Aparatul circulator
• Aparatul excretor
3. Functia de reproducere, indeplinita de:
• Aparatul reproducător masculin sau feminin.

FUNCTIA DE RELATIE

I. ANALIZATORII

Sistemul nervos isi indelineste rolul de integrare a organismului in mediul inconjurator si


de coordonare a functiilor organelor interne pe baza informatiilor receptionate din mediul
extern si din mediul intern. Structurile anatomice care realizeaza aceste functii se
numesc analizatori. Analizatorii sunt sisteme complexe care receptioneza, conduc si
transforma excitatiile in senzatii adecvate.
Analizatorii sunt formati din trei segmente:
- segmentul periferic- receptorul - este o celula sau un grup de celule specializate pentru
receptionarea variatiei unei anumite forme de energie care reprezinta excitantul specific;
• dupa teritoriul de receptie a excitatiilor, receptorii se clasifica in: exteroceptori,
proprioceptori si interoceptori;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
• dupa distanta de la care actioneaza excitantul, receptorii pot fi: de contact (tactili,
gustativi) si de distanta (auditivi, olfactivi, etc.). Receptorii pot fi liberi sau pot fi
inclusi in organele de simt;
- segmentul intermediar (calea aferenta - este constituit din neuroni pseudounipolari,
din ganglionii spinali si tracturile ascendente medulare sau din fibrele senzitive ale unor
nervi cranieni; caile aferente trimit colaterale la nuclei ai trunchiului cerebral;

- segmentul central - este reprezentat de ariile corticale, unde informatiile sunt


transformate in senzatii specifice, dupa procese de analiza si sinteza.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului

I.1. ANALIZATORUL CUTANAT

Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea active, prin
reactii adaptative generate pe baza excitatiilor prelucrate de SNC si transformate in
senzatii tactile, termice si dureroase.
1. Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili, termici, durerosi, de presiune
si vibratorii situati in piele (organ de simt).
Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata organismului si se
continua cu mucoase la nivelul orificiilor.
Structura pielii. Pielea este constituita din trei straturi:
• epidermul (tesut epitelial pluristratificat cheratinizat; in stratul bazal se
afla melanocite, care secreta melanina, cu rol fotoprotector),
• dermul (tesut conjunctiv dens, la contactul cu membrana bazala prezinta papile
dormice; stratul profound este mai rezistent datorita fibrelor de collagen, reticulina
si elastice) si
• hipodermul (tesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite; depoziteaza triglyceride,
rezerva de grasime subcutanata a organismului).

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului

Receptorii din piele:


• Terminatiile nervoase libere (TNL) receptioneaza excitatii tactile, termice,
dureroase presionale si vibratorii. Sunt situate in toate straturile pielii.
• Corpusculii Meissner (M) sunt stimulate de atingeri fine. Se gasesc la nivelul
papilelor dermice.
• Corpusculii Pacini (P) sunt stimulate de miscari slabe, rapide si de intensitate
mica. Sunt situati in hipoderm, muschi, tendoane si articulatii.
• Corpusculii Ruffini (R) receptioneaza excitatiile pentru senzatia de cald,
tractiunile si deformatiile. Sunt situati in derm si hypoderm.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
• Corpusculii Krause receptioneaza excitatiile pentru senzatia de rece. Sunt mai
numerosi la nivelul mainilor si fetei.
• Discurile Merkel sunt stimulate de atingeri puternice, se adapteaza lent si partial.
Sunt situate in epiderma.

2. Segmentul intermediar este format din caile sensibilitatii tactile, termice si dureroase.

3. Segmentul central este format din zona de proiectie a sensibilitatii generale din scoarta
cerebrala.

Anexele pielii sunt de doua tipuri: cornoase (parul si unghiile) si glandulare (glandele
sudoripare, sebacee, mamare).
Datorita structurii sale complexe, pielea indeplineste urmatoarele functii: organ de simt,
protectie, excretie, termoreglare, depozit si absorbtie.
Factorii de mediu pot produce la nivelul pielii, atunci cand igiena este precara:
- leziuni elementare - eritemul (inrosirea pielii, insotita de pririt sau
usturime), vezicula (cu continut lichid clar sau galbui), papula (excrescenta dura,
rosiatica, fara lichid), ulceratia (eroziune ce ajunge la nivelul dermei);
- piodermite (inflamatii ale pielii si ale anexelor ei): impetigo (bube
dulci), ectima (piodermita pustulo-ulceroasa care lasa cicatrice), zabala (fisura localizata
in coltul buzelor), foliculita (vezicule mici cu puroi localizate in jurul radacinii firelor de
par);
- micoze: tricofitia, care produce leziuni uscate sau supurate atat pe pielea acoperita cat si
pe cea neacoperita de par;
- dermatoze alergice (reactii de intoleranta/sensibilizare a
organismului): eczema (vezicule pline cu lichid clar, insotite de inrosirea pielii si
prurit), urticaria(leziuni asemanatoare celor produse de urzica), prurigo (vezicule insotite
de prurit si care prin rupere, produc cruste hemoragice);
- psoriazis - pete rotunde sau ovale, mici si rosii acoperite de scuame albe care, dupa
indepartare se refac si se extind, formand adevarate harti pe piele;
- herpes - de natura virotica, se manifesta prin aparitia de vezicule localizate in jurul gurii,
ai nasului si al organelor genitale;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
- tuberculoza produsa de bacilul Koch;
- cancer.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului

I.2. ANALIZATORUL OLFACTIV

Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile referitoare la proprietatile


chimice ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata de organism.
1. Segmentul receptor este reprezentat de celule olfactive (neuroni bipolari) din mucoasa
olfactiva. Aceasta reprezinta o suprafata de 2-3 cm2 situata in dreptul lamei ciuruite a
etmoidului, cornetului nazal superior si a unei zone mici din partea posterioara a septului
nazal. Mucoasa olfactiva contine celule receptoare (olfactive) si de sustinere.
2. Segmentul intermediar: neuronii bipolari sunt atat receptori cat si protoneuroni ai caii
olfactive. Dendritele lor scurte si groase se termina cu cate un buton terminal, o
umflatura prevazuta cu 10-20 cili olfactivi. Acestia maresc suprafata de contact cu
substantele odorante. Axonii neuronilor bipolari din mucoasa olfactiva
formeaza nervii olfactivi, ce strabat lama ciuruita a etmoidului si fac sinapsa in bulbul
olfactiv cu deutoneuronul caii olfactive. Axonii deutoneuronilor formeaza tracturile
olfactive, care ajung la segmental central.
3. Segmentul central este reprezentat de aria olfactiva din girul hipocampic si de nucleul
amigdalian din santul lateral Sylvius.
Simtul mirosului se adapteaza rapid si este slab dezvoltat la om, care poate diferentia intre
2000 si 4000 de mirosuri diferite. Intensitatea senzatiilor olfactive depinde de concentratia
substantelor odorante, de gradul lor de solubilitate, de acomodarea mucoasei olfactive si
de umiditatea acesteia. Rolul fiziologic al analizatorului olfactiv comporta trei aspecte:
• prevenirea patrunderii in organism a substantelor daunatoare;

• aprecierea calitatii alimentelor;


• declansarea secretiilor digestive.
Factorii de mediu ce actioneaza asupra analizatorului olfactiv pot produce disfunctii de
tipul: rinita, guturai, hemoragie (epistaxis), sinuzita.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului

I.3. ANALIZATORUL GUSTATIV

Analizatorul gustativ receptioneaza si prelucreaza excitatiile determinate de proprietatile


chimice ale substantelor sapide solubile care intra in contact cu mucoasa bucala.
1. Segmentul periferic este reprezentat de mugurii gustativi situati in mucoasa linguala,
epiglotica palatina, faringiana, labiala si amigdaliana. Mugurii gustativi sunt formati
din celule receptoare, in jurul carora se gasesc terminatii nemielinizate ale nervilor ce

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
deservesc sensibilitatea gustativa, celule de sustinere si celule bazale. Mugurii gustative
din mucoasa linguala sunt grupati in papile gustative:
• calciforme- de forma unor cupe, in numar de 9-11, sunt grupate in V la baza
limbii;
• fungiforme- de forma unor ciuperci, in numar de 150-200, sunt asezate pe varful si
la marginile limbii;
• foliate- de forma filelor de carte, sunt asezate pe partile postero-laterale ale limbii;
• filiforme- prezinta un manunchi de prelungiri filiforme, sunt raspandite pe toata
suprafata limbii si contin receptori tactili.
2. Segmentul intermediar este reprezentat de calea gustativa, formata din fibre senzoriale
ale nervilor cranieni VII, IX, X. Protoneuronul caii este situate in ganglionii nervosi de pe
traiectul nervilor cranieni VII, IX si X.; dendritele lor fac sinapsa cu celulele receptoare
gustative, iar axonii fac sinapsa cu deutoneuronul situat in nucleul tractului solitar din
trunchiul cerebral. De aici pornesc fibre care impreuna cu lemniscul medial, ajung, dupa
incrucisare, la al treilea neuron situat in talamus.
3. Segmentul central se afla in scoarta cerebrala, in portiunea inferioara a girului
postcentral.
Omul percepe patru gusturi fundamentale: amar (pe fata dorsala a limbii), acru (pe
marginile limbii), dulce (pe varful limbii), sarat (pe partea anterioara a fetei dorsale a
limbii).
Bolta palatina percepe mai intens gusturile amar si acid, mai slab gusturile dulce si sarat.
Faringele si epiglota percep toate gusturile fundamentale. Simtul gustului prezinta o mare
adaptabilitate, de aceea senzatia gustative dispare repede, chiar daca stimulul persista.
Sensibilitatea receptorilor gustativi variaza de la un grup de substante la altul. Pentru
fiecare substanta exista un prag de excitatie reprezentat de cea mai scazuta concentratie
capabila sa produca senzatia gustativa. Pragul de excitatie pentru substantele dulci este mai
ridicat decat pentru cele amare. Intensitatea senzatiei gustative depinde de concentratia
substantei, de numarul receptorilor si de temperature solutiei (temperature optima este in
jur de 24 grade C). Rolul analizatorului gustativ consta in declansarea secretiei de saliva si
de sucuri digestive. Alaturi de analizatorul olfactiv, contribuie la reglarea ingestiei de
alimente si la impiedicarea patrunderii in organism pe cale digestiva a substantelor nocive
si a alimentelor alterate.
Dintre afectiunile cavitatii bucale, mai des intalnite, sunt: stomatitele (inflamatiile
mucoasei ce captuseste cavitatea bucala) si glositele (inflamatiile limbii).

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului

I.4. ANALIZATORUL VIZUAL

Cea mai mare parte a


informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz. Vederea are un rol esential in
adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in mentinerea echilibrului si in activitatile
specific umane.
A. Anatomie
1. Segmentul periferic este inclus in globul ocular, constituit din: invelisuri, aparatul
optic si receptorul.
Invelisurile globului ocular:
• sclerotica - tunica fibroasa, formatiune conjunctiva, alba la exterior, cu rol
protector; pe ea se insera musculature extrinseca a globului ocular; prezinta anterior
corneea transparenta, iar posterior este strabatuta de nervul optic;
• coroida - tunica vasculara, este pigmentata si vascularizata; are functii trofice,
confera interiorului globului ocular calitatea de camera obscura; din ea se constituie
in partea anterioara irisul si corpul ciliar;
• retina - tunica nervoasa, cuprinde celule fotoreceptoare.
Aparatul optic cuprinde medii transparente:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
• corneea transparenta- este nevascularizata, bogat inervata prin terminatii
nervoase libere;
• umoarea apoasa- este un lichid transparent, secretat de procesele ciliare si drenat
prin sistemul venos;
• cristalinul- este o lentila biconvexa, transparenta, invelita intr-o capsula-
cristaloida; este situat in spatele irisului si legat de corpul ciliar prin ligamentul
suspensor, nu este vascularizat, inervat;
• corpul vitros- este un gel transparent, umple cavitatea posterioara a globului ocular
intre cristalin si retina.
Receptorul este retina, constituita din zece straturi celulare:
• stratul celulelor pigmentare - este format din celule care contin pigment
melanic; culoarea inchisa a acestui strat favorizeaza concentrarea radiatiilor
luminoase in celulele fotoreceptoare;
• stratul celulelor fotoreceptoare - este alcatuit din celule nervoase inalt
specializate, care nu se divid, numite, dupa forma lor, bastonase si conuri;
bastonasele, in numar de 125-130 milioane, reprezinta receptorii vederii nocturne
si crepusculare, se gasesc spre zona periferica a retinei, contin rodopsina, un
pigment inrudit cu vitamina A, care se gaseste stocat in membrane segmentului
extern; conurile, in numar de 5-7 milioane, reprezinta receptorii vederii diurne,
colorate, se gasesc la nivelul petei galbene, exista trei tipuri de conuri, unul pentru
perceperea luminii rosii, altul pentru perceperea luminii verzi si al treilea pentru
lumina galbene, contin iodopsina, care se descompune in prezenta luminii si se
resintetizeaza in prezenta vitaminei A;
• membrana limitanta externa - este o retea de prelungiri ale celulelor gliale, ce
inconjoara baza celulelor fotoreceptoare;
• stratul granular extern - cuprinde corpii neuronali si prelungirile celulelor
fotoreceptoare;
• stratul plexiform extern - reprezinta zona sinaptica dintre celulele fotoreceptoare
si neuronii bipolari;
• stratul plexiform intern - reprezinta zona sinaptica dintre neuronii bipolari si
neuronii multipolari;
• stratul granular intern - este format din corpii neuronilor bipolari;
• stratul neuronilor multipolari - cuprinde corpii neuronilor multipolari;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
• stratul fibrelor optice - este alcatuit din axonii neuronilor multipolari;
• membrana limitanta interna - delimiteaza retina spre fata sa externa.

2. Segmentul intermediar este format din trei neuroni. Primii doi neuroni, senzitivi, sunt
reprezentati de neuronal bipolar (protoneuronul), respectiv de neuronal multipolar
(deutoneuronul) din retina. Axonii deutoneuronului formeaza nervul optic, chiasma
optica si tractul optic. Nucleii pretectali din mezencefal reprezinta centrii reflexului
fotomotor. Nervii optici transmit informatii din jumatatea nazala si temporala a retinei de
aceeasi parte. La nivelul chiasmei optice, fibrele din jumatatea nazala a retinei se
incruciseaza, ca urmare tractul optic, pe de o parte aduce informatii de la jumatatea
temporala a retinei de pe aceeasi parte si din jumatatea nazala a retinei din partea opusa.
Fibrele tractului optic fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron al caii optice in corpii
geniculati laterali din metatalamus.
3. Segmentul central este situate in lobul occipital, de o parte si de alta a scizurii
calcarine. Distrugerea acestuia determina orbirea.

B. Fiziologia analizatorului vizual


Analizatorul vizual permite recunoasterea formei, marimii, culorii, luminozitatii, miscarii
obiectelor si aprecierea distantelor. In corelatie cu analizatorii acustic, vestibular,
kinestezic, realizeaza orientarea in spatiu si mentinerea echilibrului. Proiectarea imaginii
pe retina se datoreaza aparatului optic care, prin procese de refractie, adaptare la
intensitatea luminii si acomodare la distanta, asigura focalizarea razelor de lumina la 24
mm inapoia cristalinului, pe directia axului optic, pe pata galbena. Imaginea formata este
reala, mai mica si rasturnata.
Procesul vederii este descris in mai multe faze, care se desfasoara concomitent:
1. Reflexul de convergenta - consta in miscarea concomitenta a celor doi ochi, avand
ca urmare modificarea pozitiei axelor optice si reperarea corecta a obiectelor in
spatiu, indifferent de distanta pana la obiect si de pozitia acestuia. Campurile
vizuale ale celor doi ochi se suprapun partial. Zona de suprapunere formeaza
campul de vedere binoculara. Prin analiza corticala si diferentierea impulsurilor de
vedere monoculara si binoculara, la care se adauga impulsurile proprioceptive de la
muschii extrinseci in timpul reflexelor de convergenta, se asigura aprecierea
distantelor fata de obiecte. Fiecare ochi vede obiectul sub un unghi diferit, generand
vederea stereoscopica, in relief.
2. Adaptarea la intensitatea luminii se realizeaza prin doua categorii de procese:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
- reactia pupilara - irisul regleaza reflex cantitatea de lumina proiectata pe retina.
Stimulul este lumina, receptorul este retina, caile aferente sunt somatice, iar caile eferente
sunt vegetative, simpatice si parasimpatice;
- adaptarea fotochimica - la proiectarea luminii pe retina, pigmentii fotosensibili scad
cantitativ, fiind descompusi in cantitate direct proportionala cu intensitatea acesteia. La
trecerea de la lumina la intuneric, adaptarea dureaza 30-40 de minute, timp in care se
resintetizeaza pigmentii si scade pragul de excitabilitate a celulelor fotoreceptoare. La
intuneric creste cantitatea de pigmenti depozitata, ceea ce are ca urmare scaderea pragului
de excitabilitate a celulelor receptoare. Adaptarea la trecerea de la intuneric la lumina se
petrece mai rapid, 3-4 minute.
3. Acomodarea la distanta - este realizata relex prin actiunea muschilor circulari si
radiari ai corpului ciliar, care maresc sau micsoreaza convexitatea fetei anterioare a
cristalinului. Aceste procese duc la modificarea unghiurilor de refractie a razelor
luminoase. Atunci cand muschiul ciliar circular este relaxat, ligamentul suspensor,
mentine cristalinul aplatizat, realizandu-se adaptarea pentru vederea la distanta. La
contractia muschilor circulari, determinata de parasimpatic, ligamentul suspensor se
relaxeaza, cristalinul se bombeaza, favorizand vederea obiectelor apropiate.
4. Stimularea retinei - consta in excitarea receptorilor retinieni de catre radiatiile
luminoase:
- lumina strabate celulele retiniene pana la stratul pigmentar si este absorbita de pigmentii
fotosensibili din celulele cu bastonase si conuri;
- scindarea pigmentior fotosensibili sub influenta luminii, in retinol si opsina, cu eliberare
de energie; aceste procese determina cresterea permeabilitatii membranei celulelor
receptoare pentru sodiu si aparitia potentialului de receptor;
- transformarea potentialului de receptor in potential de actiune, care este condus sub
forma de influx nervos modulat de catre celulele bipolare;
- refacerea pigmentilor, proces de sinteza in care un rol important il detine vitamina A;
Defectele vederii - spre deosebire de ochiul normal (emetrop), la ochii cu deficiente
(ametropi) formarea imaginii nu se poate realiza pe pata galbena. Ametropia se datoreaza
mai multor factori:
1. modificarea lungimii axei ochiului sau variatia indicelui de refractie:
1. ax mai lung sau refractie excesiva, cu formarea imaginii clare inaintea
retinei, in cazul miopiei;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
2. ax mai scurt sau refractie slaba, cu formarea imaginii clare inapoia retinei, in
cazul hipermetropiei;
2. scaderea elasticitatii cristalinului si a contractilitatii muschilor ciliari, care reduc
limitele de acomodare; afectiunea se numeste presbitism si este caracteristica
persoanelor varstnice;
3. deformari ale corneei si/ sau ale cristalinului; afectiunea poarta numele
de astigmatism si se corecteaza cu lentile cilindrice;
4. absenta partiala sau totala a pigmentilor fotosensibili din celulele cu conuri
determina perturbari in perceperea culorilor (daltonism).

I.5. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR

Din punct de vedere functional, cei doi analizatori sunt independenti, dar anatomic,
receptorii ambilor analizatori se afla in urechea interna, iar caile de conducere sunt ramuri
ale aceluiasi nerv cranian (VII).
A. Anatomie
Urechea este constituita din trei componente:
1. urechea externa- este formata din pavilion si conductul auditiv extern; tegumentul
conductului este prevazut cu peri si glande sebacee modificate care
secreta cerumen, substanta cu rol protector;
2. urechea medie- este situata intr-o cavitate a osului temporal; spre
exterior prezinta membrana timpanica, iar spre interior fereastra ovala si
fereastra rotunda; intre membrana timpanica si membrana ferestrei ovale se
afla lantul de oscioare: ciocanul, nicovala si scarita; urechea medie comunica
cu faringele prin trompa lui Eustachio;
3. urechea interna- este formata din labirintul osos, sapat in osul temporal, in
interiorul caruia se afla labirintul membranos; labirintul osos cuprinde
vestibulul, canale semicirculare si melcul osos (cohleea); labirintul membranos
este constituit din utricula si sacula (in vestibulul osos), canalele semicirculare
membranoase (in canalele semicirculare osoase) si melcul membranos sau
canalul cohlear (in cohlee); in labirintul membranos se afla endolimfa, intre
labirintul osos si cel membranos se afla perilimfa; la baza canalelor
semicirculare, in utricula si sacula se afla receptorii analizatorului vestibular, in
canalul cohlear se afla receptorul analizatorului acustic.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
I. Segmentul periferic
1. Receptorii auditivi sunt situati in melcul membranos (canalul cohlear), in organul
Corti, asezat pe membrana bazilara. Organul Corti este alcatuit din: celule receptoare
asezate pe doua straturi: intern (unistratificat) si extern (pluristratificat). Fiecare celula
receptoare este prevazuta la polul apical cu cili care strabat membrana reticulara,
secretata de celulele de sustinere, si al caror varf proemina in membrana tectoria,
secretata de celulele epiteliale ce acopera creasta spirala.
2. Receptorii vestibulari sunt situati in labirintul membranos:
1. in utricula si sacula, care contin aparatul otolitic (macula), unde exista celule
receptoare prevazute cu cili care proemina intr-o membrana reticulata gelatinoasa
ce acopera cupula si in ochiurile careia se afla otolitii (granule de carbonat de
calciu);
2. in crestele ampulare (la baza canalelor semicirculare) unde exista celule receptoare
ciliate si celule de sustinere acoperite de o masa gelatinoasa numita cupula.
II. Segmentul intermediar este reprezentat de caile auditiva si vestibulara.
Calea auditiva este formata din trei neuroni:
- protoneuronul este situat in ganglionul spiral Corti; dendritele protoneuronului
inconjoara baza celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul acustic;
- deutoneuronul este situat in nucleii pontini; axonul sau emite colaterale catre coliculii
cvadrigemeni inferiori din mezencefal, unde se inchid reflexele de orientare auditiva;
- al treilea neuron este situat in corpul geniculat medial din metatalamus.
Calea vestibulara este formata din trei neuroni:
- protoneuronul este situat in ganglionul Scarpa; dendritele protoneuronului inconjoara
baza celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul vestibular;
- deutoneuronul este situat in nucleii vestibulari bulbari; axonul sau emite colaterale catre
arhicerebel, maduva si catre nucleii cranieni III, IV, VI;
- al treilea neuron este situat in talamus.
III. Segmentul central
Aria auditiva primara este situata in profunzimea scizurii Sylvius, in lobul temporal.
Ariile auditive de asociatie sunt situate in lobul parietal.
Segmentul central al analizatorului vestibular este putin cunoscut; se presupune ca
proiectia corticala vestibulara se face in lobul temporal.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului

B. Mecanismul auzului
Urechea umana percepe unde sonore cu o frecventa cuprinsa intre 16-20000Hz (cicli/s) si
cu o intensitate cuprinsa intre 0-120 dB
Sunetele se caracterizeaza prin inaltime, determinata de frecventa undelor
sonore, intensitate, determinata de amplitudinea undelor sonore, si prin timbru.
Totalitatea sunetelor percepute sub forma de senzatie auditiva poarta numele de
camp auditiv. Acesta se reduce progresiv, odata cu varsta .

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
Urechea externa capteaza undele sonore prin pavilion si le transmite timpanului prin
canalul auditiv extern. Vibratiile timpanului se transmit catre urechea interna prin lantul de
oscioare al urechii medii. Scarita se sprijina pe fereastra ovala, o membrana subtire care
separa urechea medie de canalul cohlear. Astfel, undele sonore se transmit perilimfei din
rampa vestibulara apoi, prin helicotrema, perilimfei din rampa timpanica. Vibratiile
perilimfei produc vibratii endolimfei, care determina deplasarea membranei bazilare, pe
care se afla celulele receptoare auditive. In consecinta, pozitia acestora fata de membrana
tectoria se modifica, cilii de la polul apical al celulelor receptoare se indoaie, ceea ce
determina declansarea de potentiale de actiune de-a lungul membranei receptorilor
auditivi. Astfel, stimulii sonori sunt transformati in influx nervos, care ajunge pe calea
auditiva la scoarta cerebrala din regiunea temporala, unde se transforma in senzatie
auditiva. La baza melcului membrabnos se percep sunetele inalte, iar la varf sunetele
joase. Dupa ce se propaga prin perilimfa, unde se estompeaza, vibratile sonore ajung la
fereastra rotunda, o alta membrana subtire care se afla intre urechea medie si cea interna.
Sensibilitatea auditiva scade treptat daca urechea primeste timp indelungat sunete cu
aceeasi frecventa si amplitudine, deoarece are loc fenomenul de adaptare.

C. Mecanismul echilibrului
Stimulul specific al receptorilor vestibulari il reprezinta schimbarea pozitiei capului sau a
intregului corp. Receptorii din canalele semicirculare orizontale informeaza asupra pozitiei

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
din jurul axului vertical, iar cei din canalele semicirculare verticale, asupra pozitiei din
jurul axului orizontal. Receptorii din utricula si sacula percep variatiile acceleratiei liniare.
Excitarea receptorilor vestibulari nu provoaca senzatii ci reflexe statochinetice pentru
constientizarea pozitiei corpului, prin impulsurile ce sosesc de la nivelul proprioceptorilor
sistemului locomotor. De exemplu, la pierderea echilibrului, reflexele de redresare sunt
rapide si prompe. Ulterior, devenim constienti ca am fost aproape de cadere, dar ne-am
restabilit echilibrul.
Principalele boli ale aparatului acustico-vestibular, provocate de diversi agenti patogeni
sau de factori de mediu sunt:
- otite (externe sau medii) - inflamatii ale conductului auditiv extern ale casei timpanului,
provocate de factori fizici, chimici, biologici;
- mastoidita - consecinta a otitei medii supurate tratate necorespunzator;
- otoscleroza - determinata de deteriorari ale labirintului osos, urmate de imobilizarea
oscioarelor urechii medii si de surditate;
- sindromul Meniere - care produce surditate si pierderi de echilibru, fiind asociat cu
disfunctii vegetative.

I.6. ANALIZATORUL MOTOR (KINESTEZIC)

1. Segmentul periferic este reprezentat de:


- corpusculi Vater-Pacini, proprioceptori situati in periost, articulatii, pericondru,
ligamente si tendoane;
- fusuri neuromusculare, situate in muschii striati;
- corpusculii Golgi, proprioceptori care se gasesc la locul de unire dintre muschi si
tendon;
- terminatii nervoase libere;
Fusurile neuromusculare, proprioceptori senzitivo-motori, sunt situate printre fibrele
musculare striate (fibre extrafusale), dispuse paralel cu acestea. Sunt stimulate de
intinderea portiunii lor centrale. Fiecare fus este format din 2-10 fibre musculare striate
subtiri, cu caracter embrionar (au striatii putine), numitefibre intrafusale. Acestea sunt
cuprinse intr-o capsula conjunctiva. Fiecare fibra intrafusala are o portiune centrala,

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 7 Anatomia si fiziologia omului
necontractila, si extremitati contractile, care se prind de tendoane sau de fibre extrafusale.
Portiunea centrala este infasurata de dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali dispuse
spiralat (fibre anulospiralate), prin care influxul nervos se propaga cu viteza mare.Aceste
fibre sunt flancate de terminatii nervoase mai subtiri, dispuse “ in buchet “, prin care
influxul nervos circula cu viteza mica.
La extremitatile contractile ajung axonii motoneuronilor gamma din coarnele anterioare
medulare, care fac sinapsa de tip placa motorie cu fibrele intrafusale. Motoneuronii
gamma primesc impulsuri de la nivelul trunchiului cerebral si al substantei reticulate.
Impulsul se transmite eferent la fusul neuromuscular determinand contractia acestuia. In
consecinta, portiunea sa centrala se intinde, ceea ce determina stimularea terminatiilor
nervoase anulospiralate si “ in buchet “. Astfel, impulsul nervos se transmite aferent spre
maduva. In concluzie, un impuls eferent spre fibrele musculare determina o stare de
contractie tonica. Fusurile neuromusculare sunt singurii receptori care nu manifesta
oboseala sau obisnuinta. Ele receptioneaza viteza si gradul de intindere al muschiului si
informeaza sistemul nervos central in vederea elaborarii raspunsului corespunzator.
Organele tendinoase Golgi sunt situate in zona de jonctiune dintre muschi si tendoane,
printre fasciculele tendinoase. Sunt formate dintr-o retea de fibre nervoase prevazute cu
terminatii butonate (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali).
Organele Golgi sunt stimulate de contractia musculara. Impulsurile generate de acesti
proprioceptori inhiba contractia musculara, mergand pana la incetarea acesteia. Nu
prezinta fenomenul de adaptare.
2. Segmentul intermediar este reprezentat de fibre sensitive ale nervilor spinali, de
fasciculele Goll si Burdach si spinocerebeloase anterior si posterior
3. Segmentul central se afla in zona senzitivo-motorie a lobilor frontal si parietal.
Alaturi de analizatorii vizual, cutanat si vestibular, analizatorul motor regleaza activitatea
reflexa pentru mentinerea echilibrului si coordonarea fina a miscarilor, si informeaza
permanent sistemul nervos central despre pozitia corpului in spatiu si despre gradul de
contractie a muschilor.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

SISTEMUL ENDOCRIN

Unitatea functionala a organismului se realizeaza prin actiunea conjugata a sistemului


nervos si a sistemului endocrin.
Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secretie interna din organism. Glandele
endocrine au in structura lor epitelii secretorii ale caror celule isi varsa produsii,
numiti hormoni, direct in sange. Hormonii sunt substante active cu actiune specifica reglatoare
a metabolismului celular. Prin actiunea lor, hormonii contribuie la dezvoltarea si functionarea
normala a organismului. Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-functional
complex, coordonat de sistemul nervos, avand rolul de a armoniza, pe cale umorala, activitatea
organelor interne. Astfel, se realizeaza integrarea activitatii organelor interne in ansamblul
functiilor organismului.
Dupa natura biochimica, hormonii pot fi:
• sterolici - deriva din colesterol (hormonii sexuali, hormonii corticosuprarenalei);
• proteici - deriva din proteine ( marea majoritate a hormonilor ).
Principalele glande endocrine sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele, glandele suprarenale,
pancreasul endocrin, epifiza, timusul, ovarul endocrin si testiculul endocrin.

HIPOFIZA

Hipofiza sau glanda pituitara are dimensiunile unui bob de fasole si 0,5 g greutate. Este
localizata la baza encefalului, in saua turceasca a osului sphenoid. Este formata din trei lobi:
1. lobul anterior (75% din masa glandei),
2. lobul mijlociu (2%), ambele de origine epiteliala, constituind adenohipofiza,
3. lobul posterior (23%), de origine ectodermica, neurohipofiza.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

Hipofiza este legata de hipotalamus prin tija


pituitara, care cuprinde sistemul circulator port hipotalamo-hipofizar Popa-Fielding si tractul
hipotalamo-hipofizar. Prin sistemul port, factorii de eliberare si inhibare din nuclei
hipotalamici mijlocii ajung in adenohipofiza. Prin tractul hipotalamo-hipofizar, produsii de
neurosecretie ai nucleilor hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza.

1. Lobul anterior
Este constituit din cordoane celulare, care formeaza epiteliul secretor al glandei. Acesta
cuprinde celule specifice pentru fiecare dintre hormonii
secretati. Adenohipofiza secreta hormonul somatotrop si hormonii glandulari tropi.

a. Hormonul somatotrop (STH), hormonul de crestere, are ca actiune principala stimularea


cresterii armonioase a intregului organism. Intervine in dezvoltarea celulelor, activeaza
transportul aminoacizilor in celule si stimuleaza sinteza tisulara a proteinelor, cu efect asupra
cesterii oaselor, muschilor si viscerelor; intensifica oxidarea lipidelor, asigurand energia
necesara sintezei proteice; are efect de crutare a glucidelor, deci rol hiperglicemiant;
stimuleaza secretia glandelor mamare.
Hipersecretia de STH inainte de pubertate determina gigantismul (crestere exagerata in
inaltime, talie peste 2 m), iar dupa pubertate produce acromegalia (crestere exagerata a
extremitatilor membrelor, oaselor fetei, buzelor, limbii si a unor viscere).
Hiposecretia de STH determina la copii nanismul hipofizar ( sau piticism, caracterizat prin
dimensiuni reduse ale corpului, fara afectarea functiilor psihice si intelectuale. La maturitate

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului
produce casexia hipofizara, caracterizata prin atrofii ale organelor, caderea parului, a dintilor
si unghiilor, regresia organelor genitale, sterilitate si in final moarte.
Secretia este controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol inhibitor
(somatostatina) si unul cu rol stimulator. Alti factori stimulatori sunt: hipoglicemia, inanitia,
starile de stress, somnul.

b. Hormonii glandulari tropi


• Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimuleaza cresterea,
dezvoltarea si activitatea secretorie a glandelor corticosuprarenale. Hipersecretia de
ACTH determina hipertrofierea corticosuprarenalei si hipersecretie de hormoni ai
acesteia, avand ca urmare tulburari metabolice. Secretia este controlata prin mecanism
nervos de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de corticotropina si prin
mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute ale
hormonilor corticosuprarenalei asupra adenohipofizei.
• Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si secretia
de hormoni ai glandei tiroide. Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre
hipotalamus, printr-un hormon eliberator de tirotropina si prin mecanism umoral de
feed-back negativ declansat de concentratii crescute de hormoni tiroidieni asupra
adenohipofizei.
• Hormonii gonadotropi controleaza functiile gonadelor feminine si masculine;
controleaza secretia glandelor mamare la femeie; ei sunt:
• hormonul foliculostimulant (FSH) care determina la femei cresterea si maturarea
foliculilor ovarieni si secretia hormonilor estrogeni, iar la barbati stimuleaza
dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculelor si spermatogeneza.
• hormonul luteinizant (LH) care determina la femei ovulatia si aparitia corpului galben
de sarcina, iar la barbati stimuleaza secretia hormonilor androgeni.

Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, prin hormonul eliberator
de gonadotropine si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii
crescute ale hormonilor sexuali asupra adenohipofizei.
• Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimuleaza la femei secretia corpului galben
si secretia lactata, iar la barbati nu se cunoaste actiunea lui. Secretia este controlata de
hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol stimulator si unul cu rol inhibitor. Alti
factori stimulatori sunt: efotul fizic, stresul, somnul, graviditatea.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului
2. Lobul mijlociu
Lobul mijlociu al hipofizei secreta hormonul melanocitostimulant (MSH) care stimuleaza
sinteza de melanina in melanocite, cu rol in procesele de pigmentare a pielii.

3. Lobul posterior
Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nuclei hipotalamici anteriori si
celule gliale. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produsi de hipotalamusul
anterior. Hormonii neurohipofizari sunt: vasopresina si ocitocina.
1. Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la mentinerea volumului
normal al lichidelor extracelulare in organism, prin stimularea absorbtiei de apa la
nivel renal. Are efect antidiuretic, prin reducerea cantitatii de urina eliminate. Secretat
in doze mari determina vasoconstrictie si hipertensiune arteriala, dar are efecte
metabolice. Stimuleaza peristaltismul intestinal.
2. Ocitocina favorizeaza nasterea, prin stimularea contractiilor musculaturii netede a
uterului gravid, si alaptarea, prin stimularea contractiei celulelor mioepiteliale ale
canalelor galactofore din glandele mamare.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

TIROIDA

Tiroida este cea mai mare glanda cu secretie interna din organism, avand o greutate de circa 30 g. Este
situata in partea anterioara a gatului, in dreptul cartilajului laringian al carui nume il poarta. Tiroida
este formata din lobi laterali uniti intre ei prin istmul tiroidian. Structural, prezinta un parenchim
glandular format din celule epiteliale grupate in foliculi. Acesti foliculi contin la interior un coloid,
tireoglobulina, care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni. Tiroida este bogat vascularizata si
inervata. Inervatia vegetativa are numai functii vasomotorii.
Hormonii tiroidieni, derivati iodati ai tirozinei aflata
in structura tireoglobulinei, sunt tiroxina si
triiodotironina. Acesti hormoni au efecte identice, dar
mai rapide si mai puternice in cazul triiodotironinei.
Actiunea lor in organism este complexa:
• au efect calorigen, manifestat prin cresterea
metabolismului bazal, a consumului de oxigen si a
oxidarilor celulare;
• controleaza, impreuna cu hormonul somatotrop,
cresterea si diferentierea celulara;
• intensifica eliminarile de azot din organism, catabolismul proteic;
• reduce depozitele lipidice prin activarea lipolizei;
• intensifica absorbtia intestinala de glucoza si catabolismul glucidic, determinand
hiperglicemie;
• stimuleaza activitatea gonadelor;
• impreuna cu prolactina mentin secretia lactata.

Hipofunctia tiroidiana determina efecte variate in functie de varsta. La copii determina nanismul
tiroidian (cretinism gusogen), caracterizat prin talie redusa, intarziere mintala, toate structurile
corpului sunt afectate, senzatie permanenta de frig, piele uscata si ingrosata (ca sa nu piarda prin
transpiratie din energia care si asa este insuficienta), gusa. La adult, din cauza energiei insuficiente,
rezulta scaderea capacitatii de invatare, senzatie permanenta de frig, anemie, caderea parului, piele
uscata si ingrosata. Deoarece, substantele se descompun deficitar (arderile fiind slabe), organismul
devine obez, iar tesuturile sunt imbibate cu edem mucos producand mixedem (“ edem “- acumulare de
lichid la nivelul unui tesut).
La populatiile din zonele montane, cu ape sarace in iod, apare gusa endemica, manifestata prin
crestera in volum a glandei. Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod sau sare iodata.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului
Hiperfunctia tiroidiana determina boala lui Basedow, frecventa mai ales la femei, caracterizata prin:
cresterea metabolismului bazal, hiperfagie, scadere in greutate, piele calda si umeda, tremuraturi ale
mainilor, gusa exoftalmica (cresterea in volum a glandei), globi oculari mariti (exoftalmie),
nervozitate.

GLANDELE PARATIROIDE

Paratiroidele sunt patru glande mici (aproximativ 80 g), situate in partea posterioara a tiroidei.
Hormonii secretati au rol in mentinerea echilibrului fosfocalcic al organismului. Ei sunt:
parathormonul si calcitonina.

1. Parathormonul (PTH) are ca actiune principala cresterea calcemiei (concentratia de Ca in


sange) si scaderea fosfatemiei (concentratia de fosfati din sange) prin eliminarea pe cale renala
a fosforului. Astfel, se produce demineralizarea osoasa, prin stimularea activitatii
osteoclastelor (celule osoase, gigantice, multinucleate, cu rol in modelarea
osoasa). Hipersecretia produce boala Recklinghausen, caracterizata prin decalcifiere osoasa
urmata de deformari si fracturi spontane, depuneri fosfocalcice in tesuturile moi si formare de
calculi urinari. Hiposecretia la copii determina dezvoltare defectuoasa a dintilor, intarziere
mintala, iar la adulti produce tetanie (cresterea excitabilitatii neuromusculare si aparitia
spasmelor musculaturii striate si netede), slabiciune musculara si calcifiere interna.

Secretia de PTH este reglata in principal in functie de concentratia sangvina a Ca, atat printr-un
mecanism nervos cat si printr-un mecanism umoral, si secundar, in functie de concentratia sangvina a
fosfatilor. Scaderea concentratiei sangvine a Ca2+ stimuleaza secretia de PTH (apare hipercalcemia),
iar scaderea concentratiei de Ca2+ inhiba secretia de PTH (apare hipocalcemia).
2. Calcitonina, secretata si de tiroida, are actiune antagonica parathormonului, prin scaderea
calcemiei si cresterea fosfatemiei, determinand mineralizarea normala a oaselor.
Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburari metabolice, datorate lipsei calciului din organism,
cunoscute sub numele de tetanie. Principalele manifestari ale tetaniei sunt:
o tulburari motorii - contractii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului
o tulburari sensitive - sensibilitate sporita la frig;
o tulburari nervoase - irascibilitate, confuzii mintale, halucinatii;
o tulburari trofice - caderea parului si a dintilor, unghii friabile;
o tulburari viscerale - spasme ale musculaturii digestive si ale laringelui.

TIMUSUL

Timusul este in principal un organ limfoid (organ in care se formeaza limfocite) situat inapoia
sternului. Functioneaza in copilarie si isi diminuiaza activitatea la 18-20 ani. Este invelit intr-o capsula
conjunctiva din care pleaca septuri care il impart in lobuli. Fiecare lobul este format din foliculi.
Foliculul timic prezinta doua zone: una corticala si una medulara. Zona corticala este formata
din timocite, care provin din celulele primordiale hematopoietice din maduva osoasa. Timocitele
migreaza din timus in organele limfoide periferice. Zona medulara contine corpusculi Hassal, formati
din celule turtite, dispuse ca foitele de ceapa.
Timusul indeplineste doua functii importante:
• limfopoieza- formarea limfocitelor T, cu rol in imunitate;
• organ endocrin, prin secretia de timocrescina, care intervine in metabolismul calciului, in
controlul cresterii scheletului si in dezvoltarea organelor sexuale.Timocrescina are actiune
antagonica hormonilor sexuali, ceea ce explica degenerarea timusului in perioada postpuberala.

III.5. EPIFIZA

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

Epifiza, numita si glanda pineala datorita formei sale asemanatoare cu un con de pin, este un organ al
diencefalului cu functie endocrina. Epifiza este localizata in partea posterioara a diencefalului
(epitalamus). Functia epifizei este incomplet cunoscuta. Hormonul sau principal, melatonina, are
actiune inhibitoare asupra glandelor sexuale ce explica involutia epifizei dupa pubertate. De asemenea,
actioneaza si asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. Melatonina are si efect
hipoglicemiant. Epifiza are legaturi functionale cu retina globului ocular, stimulii luminosi
determinand, prin intermediul nervilor simpatici, scaderea sintezei de melatonina.

III.6. PANCREASUL ENDOCRIN

Alaturi de functiile sale digestive, pancreasul este si o glanda endocrina. Reprezinta 1-2 % din masa
intregului pancreas. Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans, asezate intre acinii
glandulari ai pancreasului exocrin. Aceste insule sunt formate din trei tipuri de celule:
o celule alfa ( 20 % ) care secreta glucagonul;
o celule beta ( 75 % ) care secreta insulina;
o celule delta ( 5 % ) care secreta somatostatina.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului. Insulina actioneaza in directia


cresterii gradului de utilizare a glucozei in celule, al depunerii glucozei sub forma de glicogen si al
transformarii glucidelor in lipide. Stimuleaza sinteza de proteine.
Hiposecretia de insulina produce diabetul zaharat, afectiune caracterizata prin:
o hiperglicemie (cresterea cantitatii de glucoza in sange);
o glicozurie (eliminarea glucozei prin urina);
o poliurie (eliminarea unei cantitati mari de urina);
o polifagie (consum mare de hrana, de alimente);
o polidipsie (consum exagerat de lichide);
o scadere in greutate;
o

In stadiile avansate ale bolii, acumularea de corpi cetonici in organism, ca urmare a tulburarilor
metabolice, duce la coma diabetica si chiar la moarte, in lipsa unui tratament adecvat. Tratamentul
consta in administrarea de insulina.
Hipersecretia de insulina produce hipoglicemie insotita de slabirea fortei fizice, de tulburari ale
activitatii nerboase si chiar coma.

Reglarea secretiei de insulina se face prin doua mecanisme:


• umoral- se realizeaza prin feed-back: cresterea concentratiei de glucoza sangvina mareste
secretia de insulina, iar insulina determina transportul glucozei in ficat, muschi si diverse
celule. In consecinta, concentratia sangvina a glucozei scade, iar secretia de insulina este
inhibata. Pentru producerea energiei sunt utilizate lipidele;
• nervos- este declansat de variatii ale glicemiei care stimuleaza chemoreceptorii din sistemul
vascular. Acestia transmit impulsuri la centrii glicoreglarii din hipotalamus, de unde pleaca
spre centrii parasimpatici ce stimuleaza secretia de insulina. Secretia de insulina este reglata si
prin intermediul altor hormoni: adrenalina si noradrenalina o inhiba, iar secretina,
colecistokinina, gastrina si glucagonul o stimuleaza.

Glucagonul, secretat si de duoden, are efecte opuse insulinei, determinand hiperglicemie prin
glicogenoliza hepatica (nu si musculara), intensificarea gluconeogenezei din aminoacizi si scaderea
utilizarii celulare a glucozei, cu accentuarea lipolizei. Impreuna cu hormonii medulosuprarenalieni,
glucagonul este unul din principalii hormoni hiperglicemianti ai organismului. Reglarea secretiei de
glucagon se face prin doua mecanisme:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

• umoral, prin feed-back declansat de concentratia glucozei sangvine;


• nervos, comandat de hipotalamus, ce actioneaza asupra centrilor nervosi vegetativi: simpaticul
stimuleaza secretia de glucagon, iar parasimpaticul o inhiba.

GLANDELE SUPRARENALE

Glandele suprarenale sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare glanda are
o zona corticala, corticosuprarenala, dispusa la periferie (80 % din masa glandei), care inconjoara
complet zona medulara, medolusuprarenala (20 %). Cele doua zone difera din punct de vedere
embriologic, anatomic si functional.

Corticosuprarenala - secreta trei categorii de hormoni, pe baza de colesterol:


Mineralocorticoizii- au ca reprezentant principal, aldosteronul, cu rol in reglarea metabolismului
mineral. Determina reabsorbtia Na+ ( si retentie de apa ) si eliminarea K+ la nivelul tubilor distali si
colectori ai nefronilor. Se mentine echilibrul acido-bazic si presiunea osmotica normala a mediului
intern. Hipersecretia determina boala lui Conn, caracterizata prin cresterea masei sangelui circulant
si hipertensiune arteriala.
Glucocorticoizii, reprezentati de cortizol, intervin in metabolismul intermediar al glucidelor. Au
efecte:

o metabolice- cresc eliminarile de azot, produc hiperglicemie, cresc lipemia si


stimuleaza catabolismul proteic;
o sangvine - cresc numarul de elemente figurate;
o digestive - scad absorbtia lipidelor, cresc secretia de HCl si pepsinogen;
o renale - scad permeabilitatea tubilor distali pentru apa, stimuland eliminarea excesului
de apa, cresc filtrarea glomerulara;
o nervoase - cresc sensibilitatea la stimuli olfactivi si gustative, induc modificari ale
EEG si iritabilitate, scad puterea de concentrare.
Excesul de glucocorticoizi provoaca boala lui Cushing caracterizata prin obezitate, hiperglicemie,
hipertensiune arteriala.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului
• Hormonii sexoizi ( sexosteroizi ) sunt secretati in cantitati foarte mici si au actiuni
asemanatoare cu cei secretati de gonade. Impreuna cu acestia contribuie la aparitia si
dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la pubertate. De asemenea, stimuleaza anabolismul
proteic.
Excesul de hormoni sexoizi, determina sindromul androgenital, caracterizat la femei, prin “
masculinizare “, iar la copii prin stoparea cresterii si aparitia unei pubertati precoce.
Hiposecretia de hormoni ai corticosuprarenalei, determina boala lui Adison care se manifesta prin
melanodermie (colorarea pielii in brun), astenie, scaderea eficientei neuromusculare, tulburari
gastrointestinale si cardiovasculare, scadere in greutate, diminuarea functiei imunitare.
Reglarea secretiei se realizeaza prin mecanisme neurohormonale de tip feed-back. Un caz aparte il
reprezinta reglarea secretiei de aldosteron in care intervin, pe langa sistemul hipotalamo-hipofizar,
variatiile volumului sangvin si ale concentratiei K din sange si din lichidul interstitial.

Medulosuprarenala este considerata un ganglion simpatic de dimensiui mari, deoarece contine


neuroni postganglionari simpatici care si-au pierdut axonii si secreta hormoni: adrenalina (epinefrina)
si noradrenalina (norepinefrina). Acesti hormoni au efecte similare cu ale stimularii simpaticului,
dar in timp ce adrenalina stimuleaza in special metabolismul energetic, noradrenalina are actiuni
vasculare mai intense. Cei doi hormoni au efecte multiple in organism.

Mod de actiune Adrenalina Noradrenalina

la nivelul sistemului nervos - stimuleaza sistemul reticulat activator - aceleasi efecte, dar mai reduse;
ascendent, determinand o stare de alerta
corticala;
- determina anxietete si frica;

la nivelul sistemului - creste forta de contractie a miocardului, - efecte similare, dar mai reduse
cardiovascular frecventa cardiaca si viteza de conducere;
- produce vasodilatatia vaselor coronare,
pulmonare si a celor din muschii
scheletici; - vasoconstrictie usoara;
- produce vasodilatatie usoara a vaselor
gastrointestinale;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului
- vasoconstrictie;
- vasoconstrictie foarte usoara a
vaselor din creier;

la nivelul musculaturii netede - relaxeaza musculatura tractului digestiv, - aceleasi efecte, dar mai reduse;
si viscerale a bronhiilor si a vezicii urinare;
- aceleasi efecte, dar mai
- produce contractia sfincterelor digestive, atenuate;
a splinei, a muschilor erectori ai firelor de
par, a muschilor dilatatori ai pupilei;

in metabolism - hiperglicemie, glicogenoliza hepatica si - aceleasi efecte, dar atenuate.


musculara;
- stimuleaza metabolismul lipidic prin
mobilizarea acizilor grasi din depozite;

Reglarea se face exclusiv pe cale nervoasa; in conditii care necesita o adaptare rapida (hipoglicemie,
frica, frig, hipotensiune, durere, efort fizic) se secreta cantitati mari de hormoni si se modifica raportul
dintre cei doi hormoni: in stress emotional predomina noradrenalina in timp ce in situatii neobisnuite
predomina adrenalina. In timpul somnului, secretia celor doi hormoni este redusa.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

OVARUL ENDOCRIN

Functia endocrina a ovarului este


realizata de celulele interne a foliculilor ovarienisi de celulele corpului galben .Foliculii ovarieni
secreta, in prima etapa a ciclului ovarian, hormonii estrogeni (estrona, estradiolul, estriolul,
cunoscuti sub numele de foliculina). Corpul galben secreta, in a doua etapa a ciclului ovarian, dupa
ovulatie, progesteronul si inhibina.
Estrogenii:
determina scaderea secretiei de FSH, urmata de cresterea in dimensiuni a adenohipofizei;
influenteaza centrii hipotalamici responsabili de reglarea activitatii sexuale;
la fete, in perioada pubertatii, determina cresterea glandelor mamare si pigmentarea areolei mamare,
precum si aparitia caracterelor sexuale secundare;
la femei, determina proliferarea mucoasei uterine si a glandelor acesteia, stimuleaza dezvoltarea
stromei si a vaselor uterului, proliferarea musculaturii si a epiteliilor trompelor uterine;
au efecte metabolice: scad concentratia glucozei in sange, stimuleaza sinteza proteica, favorizeaza
retentia apei si sodiului in organism si depunerea calciului in oase.
Progesteronul:
pregateste tractul genital feminin pentru nidatia ovulului fecundat si mentinerea sarcinii;
Inhibina:
• inhiba secretia de FSH si LH.
Reglarea secretiei de hormoni ovarieni este realizata de catre adenohipofiza, hipotalamus si sistemul
limbic. FSH initiaza si continua maturatia foliculilor ovarieni, iar LH determina formarea corpului
galben. Secretia FSH si LH este controlata de hipotalamus prin feed-back. Aproximativ la fiecare 28 de
zile, FSH si LH determina inceputul maturarii foliculilor ovarieni, dintre care doar unul singur
ovuleaza

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

(ovulatia reprezinta procesul de eliberare a folicului matur, care devine ovul fecundabil) in a 14-a zi a
ciclului ovarian. Dupa ovulatie, celulele secretorii ale foliculului se transforma in corp galben, care
secreta cantitati mari de foliculina si progesteron. Dupa circa 2 saptamani, corpul galben degenereaza,
secretia de foliculina si progesteron scade mult si se instaleaza menstra. Urmeza apoi un nou ciclu
ovarian. Asociat productiei ciclice de foliculina si de progesteron este si ciclul endometrial, cu
urmatoarele faze:

faza proliferativa - sub influenta unor cantitati mari de estrogeni, are loc proliferarea endometrului
(mucoasa uterului);
faza secretorie- se finalizeaza cu aparitia unor depozite considerabile de substante nutritive la nivelul
endometrului, depozite necesare pentru implantarea si dezvoltarea oului;
faza menstruala- are loc daca ovulul nu a fost fecundat.

TESTICULUL ENDOCRIN

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 8 Anatomia si fiziologia omului

Functia endocrina a testiculului este indeplinita


de celulele interstitiale Leydig, situate in tesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorti si care
secreta testosteron. Pe langa testosteron, care este un steroid, testiculul secreta si cantitati mici
de hormoni estrogeni, asa cum ovarul endocrin secreta cantitati mici de testosteron.
Testosteronul:
• produce dezvoltarea organelor genitale masculine;
• determina aparitia caracterelor sexuale primare si secundare;
• impreuna cu STH are o actiune anabolizanta asupra metabolismului proteic, stimuland
dezvoltarea musculaturii, a oseinei si depunerea de calciu in oase.
Hiposecretia se manifesta prin eunucoidism, tulburare care se poate instala inainte de pubertate,
provocand o pubertate tardiva si incompleta, sau dupa pubertate, determinand regresia caracterelor
sexuale secundare.
Reglarea secretie de testosteron este realizata de adenohipofiza prin LH si ICSH (hormonal
luteinostimulant al interstitiului endocrine testicular) care au rol stimulator asupra acesteia . Printr-un
mecanism feed-back, testosteronul inhiba secretia de LH. Acest mecanism este controlat de
hipotalamus.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului

APARATUL LOCOMOTOR

Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă pe de o parte la susţinerea
corpului, iar pe de altă parte la locomoţie sau la deplasarea diferitelor segmente ale
acestuia.
Aparatul locomotor este format din sistemul osos şi sistemul muscular.

SISTEMUL OSOS

Sistemul osos este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii.
Oasele sunt piese dure, solide, rezistente, formate din ţesut osos compact şi spongios,
având inervaţie şi vascularizaţie proprie.

OASELE îndeplinesc următoarele roluri funcţionale:


• rol de pârghii ale aparatului locomotor: asupra lor acţionează muşchii, asigurând
susţinerea şi locomoţia corpului;
• rol de protecţie a unor organe vitale : exemplu: cutia craniană adăposteşte
creierul, cutia toracică adăposteşte inima şi plămânii, bazinul pentru organele pelviene,
canalul vertebral pentru măduva spinării.
• determină forma corpului, iar împreună cu articulaţiile dintre ele asigură suportul
părţilor moi.
• rol de sediu principal al organelor hematopoietice: la copii toate oasele, iar la
adult, oasele late conţin măduvă roşie hematogenă.
• depozit de substanţe fosfocalcice pe care organismul le poate mobiliza la nevoie.

După forma lor, oasele se împart în:


• oase lungi: predomină lungimea, ex. femur, tibie, fibulă, humerus, radius, ulna;
• oase late: predomină lăţimea şi înălţimea, ex. coxal, omoplat, parietal, frontal,
occipital, stern;
• oase scurte: cele trei dimensiuni sunt egale, ex. carpiene, tarsiene;
• oase neregulate: vertebre, etmoid, mandibula;
• oase pneumatice: conţin cavităţi cu aer, ex. frontal, maxilar, etmoid, sfenoid.
Există şi oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon (tendonul
cvadricepsului femural). Aceste oase se numesc oase sesamoide. Există oase alungite,
cum ar fi coastele şi clavicula, la care predomină lungimea, dar care nu pezintă diafiză şi
epifize, aşa cum au oasele lungi.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului
Osul lung este format din diafiză şi epifize. Între fiecare dintre epifize şi diafiză se află
câte un cartilaj de creştere. Dafiza este străbătută de canalul medular şi este acoperită la
exterior de periost, membrană conjunctivă vascularizată, este formată din ţesut osos
compact. Epifizele conţin ţesut osos compact la periferie şi ţesut osos spongios la interior.
Sunt acoperite de periost, în porţiunea care nu participă la formarea articulaţiilor, şi de
cartilaj articular hialin, la capetele care intră în alcătuirea articulaţiilor.

Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de
repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor.
Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:
• articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase),
contribuind la realizarea unor articulaţii.
• nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de
mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri:
• articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând
cartilaj articular.
• neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice
(tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri
nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile
nervilor cranieni).

Scheletul corpului uman este format din circa 208 oase şi este împărţit în raport cu
regiunile corpului în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.

1. Scheletul capului

Este format din 22 de oase şi este împărţit în:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului

1.a. Neurocraniu(cutia craniana): format din 8 oase:


• oase pereche:
o oasele temporale
o oasele parietale: sunt situate pe părţile laterale ale bolţii craniene;

• oase nepereche:
o osul frontal: în partea anterioară a neurocraniului, participă la formarea
bolţii şi bazei craniului;
o osul occipital: participă la formarea bazei craniului şi a bolţii craniene;
o osul etmoid: înapoia osului frontal, aparţine bazei craniului, participă la
formarea orbitelor şi a foselor nazale;
o osul sfenoid: înapoia etmoidului şi anterior de porţiunea bazilară a
occipitalului.

1.b. Viscerocraniu(oasele fetei): format din 14 oase:


• 2 oase nepereche:
o vomerul: os unic, situate sub lama perpendiculară a osului etmoid;
o mandibula: este singurul os mobil, datorită articulaţiei cu osul temporal;

• 6 oase pereche:
o oasele maxilare: prin sudare formează maxilla, ocupă centrul
viscerocraniului;
o oasele palatine: situate posterior de oasele maxilare;
o oasele nazale: sunt situate înaintea apofizei frontale a osului maxilar;
o oasele lacrimale: înapoia apofizei frontale a osului maxilar;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului
o oasele zigomatice: proemină sub pielea obrajilor, formand pomeţii obrajilor;
o cornetele nazale inferioare: pe peretele lateral al foselor nazale.

Scheletul trunchiului
Este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi bazin.

2.a. Coloana vertebrală are un rol triplu:


• axul de susţinere al corpului;
• protejează măduva spinării;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului
• participă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului.
Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre articulate prin discurile
intervertebrale, formând 5 regiuni:
• regiunea cervicală: formată din 7 vertebre, din care primele două au denumiri
specifice C1 atlas şi C2 axis.
• regiunea toracală: formată din 12 vertebre.
• regiunea lombară: formată din 5 vertebre.
• regiunea sacrală: formată din 5 vertebre sudate între ele formând osul sacru.
Osul sacru este un os median, nepereche, de formă triunghiulară, cu baza în sus. Faţa sa
anterioară este uşor concavă şi prezintă patru linii transverse, care corespund locului de
unire al celor 5 vertebre sacrale. La extremităţile celor patru linii transverse se află
orificiile sacrale anterioare, câte patru, de fiecare parte, prin care ies ramurile anterioare ale
nervilor sacrali.
• regiunea coccigiană: formată din 4-5 vertebre sudate între ele formând osul
coccis.

Alcatuirea unei vertebre:


• corpul vertebrei: este o masă osoasă dispusă anterior;
• arcul vertebrei: dispus posterior şi sudat de corpul acesteia;
• gaura vertebrală: situată între corpul şi arcul vertebrei. Prin suprapunerea găurilor
vertebrale se formează canalul vertebral care conţine măduva spinării.
• apofizele transverse: prelungiri laterale ale arcului vertebral, care servesc
inserţiilor musculare;
• apofiza spinoasă: prelungirea posterioară şi mediană a arcului vertebral.

Coloana vertebrală prezintă curburi fiziologice: cervicală, toracică, lombară şi sacrală,


al căror rol este comparabil cu cel al arcurilor de amortizare ale unei maşini. Cele din plan
sagital se numesc lordoze, cervicală şi lombară şi cifoze, toracică şi sacrală. Cele din
plan frontal se numesc scolioze, au convexitatea la stânga sau la dreapta.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului

2.b. Sternul:
• os lat, situat anterior pe linia mediană a toracelui;
• este format din manubriu, corp şi apendice xifoid care rămâne cartilaginos până
în jurul vârstei de 40 ani;
• la locul de unire a manubriului cu corpul sternului se află unghiul sternal, în dreptul
căruia se află cartilajul coastei II, reper folosit pentru numărarea coastelor prin palpare;
• se articulează în partea superioară cu claviculele, iar în părţile laterale cu coastele.

2.c. Coastele:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului
• sunt arcuri osteocartilaginoase, prezintă o porţiune osoasă şi una cartilaginoasă;
• sunt situate în partea laterală a toracelui;
• sunt în număr de 12 perechi;
• primele 7 perechi de coaste sunt coaste adevărate, cartilagiul lor articulându-se
cu sternul;
• coastele VIII, IX, X sunt coaste false, deoarece se articulează cu sternul prin
intermediul cartilagiului coastei VII;
• perechile XI, XII, nu au cartilaj şi nu ajung la stern, se termină liber în peretele
abdominal şi se numesc coaste flotante.
Coastele împreună cu coloana vertebrală si cu sternul formează cutia toracică.

Scheletul membrelor

3.a. Scheletul membrelor superioare: este format din:


• centura scapulară:
o claviculă, os lung pereche, de forma literei S, situat în partea antero-
superioară a toracelui şi
o omoplat sau scapulă, os lat, de formă triunghiulară, cu baza în sus, situat în
partea posterioară a toracelui;
• scheletul membrului superior propriu-zis:
o scheletul braţului: humerus;
o scheletul antebraţului: radius, osul mobil şi lateral al antebraţului şi ulna
sau cubitus, osul fix şi intern al scheletului antebraţului.
o scheletul mâinii: carpiene (8 oase scurte dispuse pe două rânduri: în rândul
proximal, se află oasele: scafoid, semilunar, piramidal,pisiform; în rândul distal, se află
oasele: trapez, trapezoid, osul mare, osul cârlig), metacarpiene (sunt în număr de 5,
numerotate de la I la V, dinspre lateral spre medial), falange (degetele II-V au câte trei
falange, proximală, medie, distală; degetul I, police are 2 falange, falanga distală
corespunde unghiilor).

3.b. Scheletul membrelor inferioare: este format din:

• centura pelviană: este formată din 2 oase coxale, care se articulează anterior, între
ele formând simfiza pubiană, şi posterior cu osul sacrum, formând bazinul. Osul coxal
este format din 3 oase: ileonul, în partea superioară, pubele, anterior
şi ischionul, posterior.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului
• scheletul membrului inferior propriu-zis:
- scheletul coapsei: femur;
- scheletul gambei: tibia şi fibula sau peroneul;
- scheletul piciorului: tarsiene (7 oase dispuse în două rânduri: rândul posterior este
format din două oase: talusul şi calcaneul; rândul anterior este format din 5
oase: cuboidul, navicularul şi 3 cuneiforme), metatarsiene (sunt numerotate de la I la
V), falange (degetele sunt numerotate de la I la V; primul deget se numeşte haluce şi are 2
falange, iar degetele II-V au câte trei falange).

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului

ARTICULAŢIILE
Articulaţiile sunt legăturile dintre oase şi reprezintă sediul mişcărilor.
După gradul de mobilitate, articulaţiile se impart în: sinartroze şi diartroze.

1. Sinartrozele sunt articulaţii fixe, mobile, care nu au cavitate articulară.


După tipul de legătură dintre oase, sinartrozele sunt:
• Sindesmoze - se leagă prin ţesut fibros moale; se caracterizeaza prin prezenta unor
formatiuni fibroase care se interpun intre capetele osoase articulare, unindu-le si asigurand

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 9 Anatomia si fiziologia omului
astfel o miscare ale acestora prin intermediul tesutului fibros mai mult sau mai putin
elastic. Ex.: la articulatiile sacro-iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei.
• Sincondroze - se leagă prin ţesut cartilaginos; au ca mijloc de unire intre capetele
osoase diferite tipuri de cartilagiu si permit miscari mai reduse, elastice la acest nivel. Ex.:
lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc.
• Sinostoze - este o articulatie fixa, care se leagă prin ţesut osos. Reprezinta imbinari
ale oaselor care au fost la inceput membranoase sau cartilaginoase si care apoi s-au sudat
osos. Ex.:

2. Diartrozele sunt articulaţii care posedă un grad variabil de mobilitate


(sunt semimobile). Se impart în :
• Amfiartroze - articulaţii semimobile, au suprafeţe articulare plane sau uşor
concave, se întâlnesc între corpurile vertebrelor şi se realizează prin interpunerea discurilor
intervertebrale.
• Artrodiile - articulaţii cu mobilitate mare, cel mai des intalnite in organism. Se mai
numesc articulaţii sinoviale.

O articulaţie prezintă următoarele componente:


1. capsula articulară - manşon fibros care se inseră pe oasele ce se
articulează; este căptuşită la interior de membrane sinovială, iar la exterior este
întărită de ligamemte;
2. ligamente - formaţiuni fibroase care se prind pe oasele articulaţiei;
3. membrana sinovială - formează stratul intern al capsulei articulare, este
bogat vascularizată, inervată;
4. cavitatea articulară - spaţiul din interiorul articulaţiei care conţine o lamă
fină de lichid sinovial.
Articulaţiile fixe se găsesc la nivelul oaselor cutiei craniene şi aceste articulaţii se mai
numesc suturi craniene.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 10 Anatomia si fiziologia omului

SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular reprezintă totalitatea muşchilor din organism. Muşchii sunt organe active ale
mişcării, datorită proprietăţii lor de a se contracta.
Din punct de vedere histologic şi funcţional, există 3 categorii de muşchi:
1. muşchi striaţi: se mai numesc şi muşchi scheletici, deoarece majoritatea acestora se prind de
oase. Reprezintă 40 % din greutatea corpului şi participă la: realizarea mişcărilor, menţinerea
în contact a oaselor unei articulaţii, deoarece capetele muşchiului se fixează pe oasele vecine
ce formează articulaţia, dă forma generală a corpului.
2. muşchi netezi: intră în alcătuirea viscerelor sau organelor interne, a vaselor sanguine şi a
pielii.
3. muşchi striat de tip cardiac: miocardul.

Muşchii au forme variate:


o muşchi fusiformi: biceps, triceps;
o muşchi triunghiulari: piramidal al abdomenului;
o muşchi de formă patrulateră: marele drpt abdominal şi marele dorsal;
o muşchi în formă de cupolă: diafragma;
o muşchi în formă de trapez: muşchiul trapez;
o muşchi circulari: orbicularul buzelor şi cel al pleoapelor, sfincterele- sfincterul extern
al anusului şi cel al uretrei.
Clasificare după numărul capetelor care se prind pe os, muşchii pot fi:
o cu un singur capăt pe os, celălalt capăt inserându-se pe piele- muşchii pieloşi;
o cu două capete: muşchiul biceps;
o cu trei capete: muşchiul triceps;
o cu patru capete: muşchiul cvadriceps.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 10 Anatomia si fiziologia omului
Principalele grupe de muşchi striaţi:

1. Muşchii capului : după rolul pe care îl au se grupează în:


1. muşchii mimicii care prin contracţia lor determină diferite expresii ale feţei, sunt grupaţi în
jurul orificiilor orbitale, auditive, nazale, bucal (frontal, sprâncenos, orbicular al pleoapelor,
constrictori şi dilatatori ai narinelor, orbicular al gurii, zigomatic, buccinator, mental la nivelul
bărbiei).
2. muşchii masticatori, care intervin în realizarea actului masticaţiei (temporali, maseteri,
pterigoidieni, suprahioidieni).

2. Muşchii gâtului:
3. muşchiul sternocleidomastoidian;
4. muşchii pieloşi, muschi situaţi imediat în apropierea pielii, ex. platisma;
5. muşchii hioidieni: suprahioidieni şi subhioidieni (osul hioid - os nepereche situate în partea
antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul osteofibros al limbii);

3. Muşchii trunchiului: sunt grupaţi în:


1. muşchii spatelui şi cefei: muşchiul trapez, marele dorsal, muşchii şanţurilor vertebrale;
2. muşchii toracelui: muşchii pectorali, muschii dinţaţi, muşchii intercostali;

4. Muşchii abdomenului: sunt muşchi laţi, prin contracţiile lor, măresc presiunea din interiorul
abdomenului, permiţând declanşarea unor procese fiziologice: expiraţia, defecaţia, micţiunea, etc.
3. muşchii drepţi abdominali;
4. muşchii oblici externi;
5. muşchii oblici interni:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 10 Anatomia si fiziologia omului

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 10 Anatomia si fiziologia omului

5. Muşchii membrelor superioare:


1. muşchii centurii scapulare: muşchiul deltoid, la nivelul umărului;
2. muşchii membrului superior liber:
• muşchiul braţului: bicepsul (anterior) şi tricepsul (posterior);
• muşchii antebraţului: flexori şi extensori ai degetelor, pronatori şi supinatori;
• muşchii mâinii: la nivelul palmei se găsesc muşchi numai pe faţa anterioară şi între oase;
muşchii lipsesc pe dosul palmei.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 10 Anatomia si fiziologia omului

Supinaţia este mişcarea de răsucire a mâinii cu faţa palmei spre înainte.


Pronaţia este mişcarea de răsucire a mâinii cu dosul palmei spre înainte

6. Muşchii membrelor inferioare:


3. muşchii centurii pelviene: muşchii fesieri;
4. muşchii membrului inferior liber:

• muşchii coapsei: anterior, muşchiul croitor şi cvadricepsul femural, în profunzime


muşchii adductori, posterior, muşchiul biceps femural;
• muşchii gambei: muşchiul gastrocnemian, muşchiul solear, care formează o unitate
funcţională numită triceps sural, se continuă cu tendonul lui Achile, care se inseră pe
calcaneu; flexori şi extensori ai gambei, flexori şi extensori ai degetelor; pronatori şi supinatori
ai piciorului
• muşchii piciorului: planta, faţa prin care piciorul se spijină pe sol, prezintă muşchi flexori şi
extensori ai degetelor

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 10 Anatomia si fiziologia omului

• Proprietăţile muşchilor:
1. Contractilitatea: este proprietatea muşchilor de a dezvolta o tensiune asupra
punctelor de fixare pe oase.
2. Excitabilitatea : este proprietatea muşchilor de a răspunde printr-o contracţie când
sunt stimulaţi adecvat.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 10 Anatomia si fiziologia omului
3. Elasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de
a-şi reveni la forma iniţială când forţa încetează să mai acţioneze.
4. Plasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se întinde fără creşterea tensiunii
interne. Se întâlneşte la muşchii netezi din pereţii organelor cavitare şi permite
umplerea acestor organe.
5. Tonusul muscular: este starea permanentă de uşoară contracţie a unui muşchi aflat în
repaus. Menţine forma muşchiului şi expresia feţei.

Fiziologia muşchilor scheletici


Muşchii scheletici prin contracţii pun în mişcare oasele, asigurănd scimbarea poziţiei corpului sau
schimbarea poziţiei unei anumite părţi din corp.
Clasificarea contracţiilor musculare: în funcţie de modificarea dimensiunilor şi a tensiunii interne,
contracţiile pot fi:
▪ izometrice: lungimea muşchiului se menţine constantă, dar creşte tensiunea
internă; acest tip de contracţie nu realizează lucru mecanic.
▪ izotonice: lungimea muşchiului se se modifică, dar tensiunea internă se
menţine; acest tip de contracţii realizaează lucrul mecanic.
▪ auxotonice: sunt contracţii în care se modifică atât tensiunea internă cât şi
lungimea muşchiului.
Contracţiile din timpul activităţii obişnuite sunt contracţii auxotonice.

Manifestările contracţiei musculare:


6. manifestări electrice: constau în apariţia unor curenţi electrici în muşchi, în timpul
contracţiei acestora. Aceşti curenţi sunt numiţi potenţiali de acţiune şi se deplasează în
lungul fibrelor musculare cu o viteză de 30 m/s. Activitatea electrică a unui muşchi
poate fi înregistrată obţinându-se electromiograma.

2. manifestări chimice: procesele chimice din muşchi asigură energia necesară


proceselor mecanice. Metabolismul muscular este anaerob, fără oxigen, în primele 45-
90 s a unui efort moderat sau intens, timp necesar aparatului vascular să regleze
aportul de oxigen. După primele 2 minute de efort, necesităţile energetice sunt
satisfăcute în cea mai mare parte aerob, cu oxigen.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 10 Anatomia si fiziologia omului
3. manifestări mecanice: se studiază cu ajutorul miografului. Sunt reprezentate de
contracţiile propri-zise ale muşchiului. Aplicarea unui stimul unic cu valoare prag
determină o contracţie musculară unică numită secusă.

Fazele secusei:
▪ perioada de latenţă: 0,01s, reprezintă intervalul de timp cuprins între
aplicarea stimulului şi apariţia contracţiei.

▪ perioada de contracţie: 0,04s, muşchiul se scurtează.


▪ perioada de relaxare: 0,05s, muşchiul revine la starea de
repaus.

Tetanosurile: sunt contracţii complexe care apar prin aplicarea mai multor stimuli pe muşchi. Pot fi:
tetanos complet şi tetanos incomplete.
2. Tetanosurile incomplete: frecvenţa stimulilor este mică (10-20
stimuli/s). Această frecvenţă fiind mică între 2 stimuli, muşchiul
începe să se relaxeze, dar următorul stimul cade pe muşchi înainte de
terminarea relaxării acestuia. Datorită acestui fapt, miograful înscrie
un platou dinţat. Aceste tetanosuri incomplete este o însumare parţială
a secuselor.
3. Tetanosurile complete: stimulul următor cade pe perioada de
contracţie a stimulului anterior, astfel că între stimuli nu mai există
perioade de relaxare. În acest caz, miograful înscrie un platou drept.
Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse pentru că comanda
voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare.
Există însă în organism şi situaţii în care contracţia este o secusă. De ex. frisonul, sistola cardiacă,
contracţia obţinută în urma reflexului.

4. manifestări termice: se datorează fenomenelor biochimice din fibra


musculară. Randamentul contracţiilor musculare este doar de 30 %,
ceea ce înseamnă că 70 % din energia produsă în timpul contracţiei
musculare se pierde sub formă de căldură.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului

FUNCTIA DE NUTRITIE
SISTEMUL CIRCULATOR

Componentele sistemului circulator sunt:


I.1. sistemul cardiovascular format din inima si vase de sange;
I.2. sistemul limfatic format din vase limfatice, ganglioni limfatici si organe limfoide
(splina, timusul, amigdale).
Prin intermediul sangelui si al limfei, sistemul circulator, indeplineste trei functii esentiale:
• de transport (al substantelor necesare organismului);
• de reglare (in termoreglare);
• de protectie (in imunitate).

1. SISTEMUL CARDIOVASCULAR

A. INIMA

Inima este un organ musculos, cavitar, situat in cutia toracica, intre cei doi plamani, intr-o
regiune numita mediastin. Are forma conica si este orientata cu varful (apexul) spre
diafragm. Greutatea inimii este de 250-300 g, iar volumul este asemanator pumnului drept.
Invelisul inimii este constituit din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele
cardiac este alcatuit din trei straturi:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului

Strat Caracteristici Functii

Epicard - membrana seroasa, in care se gasesc - invelis extern, ce reprezinta


capilare sangvine, limfatice si nervi; foita viscerala a pericardului
seros;

Miocard - tesut muscular cardiac; - asigura, prin contractiile sale,


pomparea sangelui din inima in
- tesut nodal;
vasele sangvine;
- contine capilare sangvine, limfatice
si nervi;

Endocard - membrana endoteliala si un strat - invelis intern protector;


subendotelial gros alcatuit din fibre
de colagen, de elastina si de
reticulina, printre care se afla
numeroase terminatii nervoase
senzitive;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului

Inima este divizata in patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea
comunica intre ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevazute cu valvule
unidirectionale. Cele doua jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriul drept (Ad) comunica cu ventriculul drept (Vd) prin orificiul
atrioventricular drept prevazut cu valvula tricuspida. Atriul stang (As) comunica
cuventriculul stang (Vs) prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula
bicuspida (mitrala). Atriile sunt separate intre ele prin septul interatrial. La nivelul
acestuia, in viata intrauterina, exista orificiul Botallo, prin care cele doua atrii comunica
intre ele. Dupa nastere, acest orificiu se inchide. Ventriculele sunt separate intre ele
prin septul interventricular. Atriile si ventriculele sunt separate prin septul
atrioventricular.
Atriile sunt situate in partea superioara a inimii si prin contractie pompeaza
simultan sangele in ventricule prin orificiile atrio-ventriculare, prevazute cu valve atrio-
ventriculare. In atriul drept se deschide vena cava inferioara care colecteaza sangele
venos din jumatatea inferioara a corpului. Cand atriul se contracta, sangele trece in
ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept, prevazut cu valvula tricuspida.
Cuspidele valvei sunt orientate spre ventricul, datorita unor corzi tendinoase, fixate pe
peretele ventricular prin muschii papilari, de forma conica. Aceste structuri impiedica
valvele sa se deschida spre atrii, atunci cand ventriculele se contracta. Contractiile
ventriculare inchid valvula tricuspida si imping sangele prin trunchiul pulmonar catre
arterele pulmonare. La baza trunchiului pulmonar se afla valvula semilunara pulmonara,
care impiedica sangele sa se intoarca spre ventricul. In atriul stang se deschid patru vene
pulmonare, care aduc sange oxigenat de la plamani. Prin contractia atriului, sangele trece
in ventriculul stang prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula bicuspida
(mitrala). Cand ventriculul se contracta, valvula se inchide si sangele oxigenat trece
prin valvula semilunara in portiunea ascendenta a aortei.
Stratul de tesut conjunctiv dens, situat intre atrii si ventricule constituie scheletul
fibros al inimii. Fasciculele de fibre miocardice atriale, se ataseaza de fata superioara a
acestui schelet fibros, iar fasciculele de fibre miocardice ventriculare se ataseaza de fata
inferioara a scheletului fibros. Intrucat, miocardul atrial este separat structural sifunctional
de miocardul ventricular si pentru a transmite potentialele de actiune de la atrii catre
ventricule, este necesara interventia unui tesut conducator specializat numit tesut nodal.
Alcatuirea tesutului nodal din:
• nodulul sinoatrial - situat in peretele atriului drept, in apropierea orificiului de
varsare a venei cave superioara;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
• nodulul atrioventricular - situat in septul interatrial;
• fasciculul atrioventricular (Hiss) - situat in septul interventricular;
• reteaua Purkinje - rezulta din ramificatiile fasciculului Hiss in peretii ventriculari;
Tesutul nodal asigura contractiile inimii chiar si atunci cand este scoasa din corp
(automatismul cardiac).

Vascularizatia inimii este asigurata de circulatia coronara, alcatuita din vasele ce


asigura irigarea inimii:
• 2 artere coronare - se desprind din aorta, imediat la iesirea din ventricul; in cazul
blocarii circulatiei pe una din ramuri, datorita unui cheag de sange sau a unui spasm
arterial ( contractie brusca, exagerata a musculaturii ), teritoriul nevascularizat se
necrozeaza si se produce infarctul miocardic;
• capilare, vene coronare - se deschid intr-un sinus coronar, iar de aici sangele trece
in atriul drept;

Inervatia inimii este asigurata de plexul cardiac. Simpaticul are efect cardioaccelerator si
vasodilatator coronarian. Parasimpaticul are efect cardioinhibitor si actioneaza in special
asupra nodulilor sinoatrial si atrioventricular.

Proprietatile miocardului

1. Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde maximal la stimuli care


egaleaza sau depasesc valoarea prag. Aceasta reprezinta legea “ tot sau nimic “. Inima este
excitabila numai in faza de relaxare (diastola), iar in sistola se afla in stare refractara
absoluta si nu raspunde la stimuli. Aceasta reprezinta “ legea neexcitabilitatii periodice a
inimii “.
2. Automatismul reprezinta proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic.
Mecanismul se bazeaza pe modificari ciclice de depolarizare si repolarizare ale
membranelor celulare acestuia. Ritmul cardiac, 70-80 batai/minut, este determinat de
nodulul sinoatrial si poate fi modificat de factori externi. Caldura, influentele simpatice,
adrenalina, noradrenalina determina tahicardie (accelerarea functiei cardiace). Frigul,
influentele parasimpatice si acetilcolina determina bradicardie (rarirea ritmului cardiac).

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
3. Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitatia in toate fibrele
sale. Impulsurile generate automat si ritmic de nodulul sinoatrial se propaga in peretii
atriilor, ajung in nodulul atrioventricular si prin fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, la
tesutul miocardic ventricular. Tesutul nodal genereaza si conduce impulsurile, iar tesutul
miocardic adult raspunde la contractii.
4. Contractilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde la actiunea unui stimul
prin modificari ale dimensiunilor si tensiunii. In camerele inimii se produce opresiune
asupra continutului sangvin si are loc expulzarea acestuia. Forta de contractie este mai
mare in ventricule decat in atrii, iar cea mai mare este in ventriculul stang. Contractiile
miocardului se numesc sistole, iar relaxarile se numesc diastole.

Ciclul cardiac este format dintr-o sistola si o diastola. La un ritm de 75 batai/minut, ciclul
cardiac dureaza 0,8 s. Intre sistola atriala si cea ventriculara este o diferenta de 0,1s
datorita intarzierii propagarii impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular.
Valori masurabile in ciclul cardiac:
• debitul sistolic- vlumul de sange expulzat de inima intr-o sistola, aproximativ 75
ml;
• debitul cardiac- volumul de sange trimis in organism/minut= debitul sistolic x
frecventa cardiaca 75 x 75 = 5,5 l/min.
• travaliul cardiac- lucrul mecanic al inimii in sistola = volumul sistolic x presiunea
arteriala medie = 75 ml x 100 mmHg.
Ciclul cardiac este insotit de manifestari acustice, mecanice si electrice a caror cunoastere
permite aprecierea starii de sanatate a organismului, a functionarii normale a inimii.
Manifestarile acustice sunt reprezentate de cele doua zgomote cardiace:
• zgomotul sistolic ( I ) - produs de inchiderea valvulelor atrioventriculare si de
sistola ventriculara, este mai lung si de tonalitate joasa;
• zgomotul diastolic ( II ) - produs de inchiderea valvulelor semilunare ale arterei
aorte si ale arterei pulmonare, este scurt si ascutit.
Manifestarile mecanice sunt:
• socul apexian- care se petrece ca o “ lovitura “a varfului inimii in spatial V
intercostal stang, in sistola;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
• pulsul arterial- unda de distensie a peretelui arterial, provocata de variatiile ritmice
ale presiunii sangvine, determinate de contractiile cardiace; este masurabil in orice
punct unde o artera poate fi compresata pe un plan osos.
Manifestarile electrice - se inregistreaza sub forma electrocardiogramei ( EKG ).
Dispozitivul de inregistrare a electrocardiogramei se numeste electrocardiograf. Acesta
consta in doi electrozi care masoara diferenta de potential intre bratul stang si bratul drept,
intre bratul drept si piciorul stang si intre bratul stang si piciorul stang. Fiecare ciclu
cardiac produce trei unde, numite P, QRS si T.
• P reprezinta propagarea depolarizarii prin miocardul atrial,
• QRS reprezinta propagarea depolarizarii prin miocardul ventricular,
• T reprezinta repolarizarea ventriculelor. Repolarizarea atriilor are loc simultan cu
QRS, dar este mascata de amplitudinea depolarizarii
ventriculare. Fonograma reprezinta inscrierea grafica a oscilatiilor sonore
determinate de activitatea mecanica a inimii.

VASELE DE SANGE

B. VASELE DE SANGE

Vasele de sange alcatuiesc o retea prin care sangele circula de la inima catre toate organele
corpului (artere) si de aici inapoi, la inima (vene). Sangele care pleaca de la inima se
numeste sange arterial, este de culoare rosu aprins ca urmare a concentratiei mari de
oxihemoglobina din eritrocite. Sangele care se intoarce la inima se numestesange
venos, este de culoare rosu inchis ca urmare a concentratiei mari de carbohemoglobina din
eritrocite.
1. Arterele:
• prezinta un strat muscular gros, ce le permite propulsarea sub presiune mare a
sangelui de la inima;
• valoarea medie a presiunii intraarteriale este de 100 mm Hg;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
• peretele aortei si al arterelor mari cuprinde numeroase fibre de elastina printre
celulele musculare netede, conferind elasticitate vaselor respective; astfel, se
asigura un flux continuu al sangelui; arterele mici si arteriolele sunt mai putin
elastice si au stratul muscular mai gros in raport cu diametrul lumenului; aceste
vase opun rezistenta curgerii sangelui, deoarece se destind foarte putin.
2. Venele:

• prezinta un strat muscular subtire, ce le permite sa se largeasca suficient pentru a se


adapta cresterilor de volum sangvin;
• venele situate sub nivelul inimii prezinta valve pe peretele intern, dispuse astfel
incat sangele sa curga intr-un singur sens;
• valoarea medie a presiunii intravenoase este de 2 mm Hg;
• din cauza presiunii scazute, venele nu pot propulsa sangele spre inima, astfel ca ele
sunt asezate printre muschii scheletici, care le comprima atunci cand sunt actionati;
respiratia contribuie la propulsarea sangelui din venele abdominale in cele toracice;
in inspiratie, diafragmul se contracta ( coboara ), determinand cresterea presiunii
intraabdominale, comprimarea venelor si scaderea presiunii in cavitatea toracica.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului

3. Capilarele: vase sangvine de dimensiuni mici, desprinse din arteriole; fac legatura cu
venulele sau se anastomozeaza in retele. Peretele capilarelor are o structura extrem de
simpla, fiind alcatuit dintr-un singur strat de celule. Astfel, schimburile nutritive, plastice
si gazoase dintre sange si tesuturi se fac prin pinocitoza, difuziune si filtrare. Cantitatea de
sange care intra intr-o retea de capilare este reglata de sfincterele precapilare.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului

In arborele vascular, sangele circula prin doua sectoare distincte, unite doar la nivelul
inimii. Acestea constituie circulatia sistemica (circulatia mare) sicirculatia pulmonara
(circulatia mica).

Circulatia sistemica cuprinde: sistemul aortic, ce asigura transportul O2 si al substantelor


nutritive la tesuturi, sistemul capilar, ce asigura schimburile nutritive si gazoase la nivel
tisular, si sistemul venos, prin care sangele cu CO2 se intoarce la inima. Sistemul aortic
este alcatuit din artera aorta si ramurile ei, care iriga organele corpului. Artera aorta
prezinta urmatoarele portiuni: aorta ascendenta, crosa aortica si aorta descendenta toracica
si abdominala. De la nivelul ei se desprind principalele artere ale corpului. Sistemul capilar
face legatura intre sistemele arterial si venos. Sistemul venos este reprezentat de cele doua
vene mari: vena cava superioara si vena cava inferioara, care aduc la inima sangele
neoxigenat din corp. La nivelul membrelor exista un sistem venos profund, cu vase situate
in muschi, si un sistem venos superficial subcutanat, care directioneaza circulatia sangelui
spre inima.
Circulatia pulmonara asigura transportul sangelui incarcat cu CO2 de la inima la
plamani, prin artera pulmonara, cu ramurile ei, dreapta si stanga, si reintoarcerea sangelui

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
oxigenat de la plamani (in urma schimbului de gaze respiratorii) la inima, prin cele patru
vene pulmonare.

Presiunea sangvina reprezinta presiunea sub care circula sangele in artere. Valoarea
scade in timpul diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita peretelui muscular
foarte gros, opun rezistenta curgerii sangelui, fenomen numit rezistenta periferica. Ca
urmare, presiunea sangelui la acest nivel, precum si in capilare scade foarte mult.
Diametrul arteriolar poate varia prin vasoconstrictie sau vasodilatatie, influentand fluxul
sangvin din capilare. Cresterea rezistentei periferice in urmavasoconstrictiei arteriolelor
poate determina marirea presiunii sangvine. Valoarea presiunii sangvine este influentata de
trei factori:
• frecventa cardiaca;
• debitul sangvin;
• rezistenta periferica totala;
Cresterea oricaruia dintre parametrii enumerati poate determina cresterea presiunii
sangvine.
Masurarea presiunii sangvine se face cu ajutorul tensiometrului. Acesta este alcatuit
dintr-un manson pneumatic, in care se pompeaza aer cu o para de cauciuc. Stetoscopul,
plasat la nivelul incheieturii brat-antebrat, permite ascultarea arterei comprimate.
Presiunea sangvina se citeste cu ajutorul unui manometru.
Pulsul sangvin - la fiecare sistola ventriculara, inima impinge deja existent in vasele
sangvine. Ca urmare, se produce o dilatare brusca a peretilor aortei. Aceasta dilatare se
propaga cu o viteza de 10 ori mai mare ca cea a fluxului sangvin si reprezinta pulsul
sangvin.

Boli ale inimii:


• endocardite - inflamarea endocardului si a valvelor inimii;
• miocardite - inflamatii ale miocardului;
• pericardite - inflamatii ale pericardului;
• insuficienta cardiaca - inima nu mai poate asigura o circulatie normala a sangelui;
factorii favorizanti sunt: bolile valvelor inimii, efortul fizic mare, infectiile,
anemiile, lipsa unor hormoni, a unor saruri minerale, deformatii toracice, boli
pulmonare si renale, hipertensiune arterial, ateroscleroza;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
• cardiopatia ischemica - apare ca o consecinta a aterosclerozei coronariene, ceea ce
are ca efect oxigenarea insuficienta a inimii; este acompaniata de angina
pectorala, care se manifesta prin durere interna, localizata in dreptul inimii, dar
care se extinde de-a lungul mainii stangi pana la nivelul degetului mic si este
insotita de senzatia de moarte iminenta; cardiopatia ischemica duce, in final
la infarctul miocardic, care apare datorita astuparii complete si definitive a unei
artere coronare si duce la necrozarea teritoriului de muschi cardiac hranit de artera
coronara respectiva.

Boli ale vaselor de sange:


• ateroscleroza - consta in ingrosarea arterelor datorita depunerilor
de ateroame (placi lipidice) in peretele vascular, ceea ce duce la diminuarea
lumenului arterial; uneori lumenul este astupat complet, intrerupandu-se
alimentarea cu sange a unui organ; procesul incepe prin deteriorarea endoteliului
vascular ca urmare a fumatului, hipertensiunii, concentratiei mari de colesterol in
sange sau a diabetului;
• arteritele - inflamatii ale arterelor, netratate duc la cangrena;
• flebite - inflamatia venelor;
• tromboflebite - inflamatii ale venelor si formarea de cheaguri de sange in vene;
• varicele - dilatarea venelor, tulburari circulatorii care pot duce la atrofii musculare,
ulceratii ale gambelor, edeme cronice masive;

SISTEMUL LIMFATIC

Sistemul limfatic reprezinta o parte a sistemului circulator, fiind constituit din vase
limfatice , ganglioni limfatici si organe limfoide. Principalele sale functii sunt:
• redarea lichidului interstitial circuitului sangvin;
• transportul lipidelor absorbite din intestin catre sange;
• protectia organismului impotriva agentilor patogeni (imunitatea) prin intermediul
limfocitelor, produse in maduva osoasa, organe si tesuturi limfoide.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului

1. Vasele limfatice
a. Capilarele limfatice, cele mai mici vase ale sistemului limfatic, sunt inchise la capete si
formeaza retele vaste in majoritatea tesuturilor. Peretele lor este un endoteliu caracteristic,
poros, care permita accesul lichidelor interstitiale, a proteinelor, microorganismelor si
lipidelor absorbite din intestinul subtire.
b. Ducturile limfatice colecteaza limfa din capilarele limfatice. Peretele lor este
asemanator peretelui venos, fiind alcatuit din trei straturi, cel intern prevazut cu valve.
Limfa este propulsata de-a lungul ducturilor limfatice datorita acceleratiei gravitationale
(cand circula de sus in jos) sau prin presiunea exercitata de contractile musculare si alte
miscari ale corpului (cand circula in sens antigravitational). Ducturile limfatice dreneaza
limfa din corp in doua vase limfatice mari: ductul toracic (dreneaza limfa din
extremitatile inferioare, abdomen, regiunea toracica stanga, partea stanga a capului si
gatului; in zona abdominala prezinta o dilatare numita cisterna chili; ductul toracic se
varsa in vena subclaviculara stanga) si ductul limfatic drept (dreneaza limfa din
extremitatile superioare, zona toracica dreapta si partea dreapta a capului si a gatului; se
varsa in vena subclaviculara dreapta).

2. Ganglionii limfatici

Au forma unor boabe de fasole si sunt situati pe traiectul vaselor limfatice. Sunt inchisi in
capsule de tesut conjunctiv fibros, din care pornesc spre interior septuri de tesut conjunctiv
numite trabecule. Prezinta doua zone: corticala, la exterior, sub capsula conjunctiva,
si medulara, la interior. Zona medulara este formata din tesut reticular ce contine celule
fagocitare, al caror rol consta in purificarea lichidului ce ajunge la acest nivel. In tesutul
reticular se gasesc si centrii germinativi, unde se produc limfocitele, care au rol in
raspunsul imun. Limfa intra in ganglion prin mai multe vase limfatice aferente si il
paraseste prin vase eferente, ce pornesc de la nivelul hilului (o depresiune de pe fata
concava a nodulului).
Ganglionii limfatici se gasesc grupati in mai multe regiuni ale corpului. Principalele grupe
sunt:
• ganglionii popliteali si inghinali (pentru regiunea inferioara a corpului);
• ganglionii lombari (pentru regiunea pelviana);
• ganglionii cubitali si axilari (pentru regiunea superioara);

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
• ganglionii toracali (in zona pieptului);
• ganglionii cervicali (in zona gatului);
• in peretele intestinului subtire se gasesc numerosi ganglioni limfatici si agregate de
tesut limfatic numite foliculi limfatici sau Peyer.
3. Organele limfoide

a. Splina este situata in cavitatea abdominala, posterior si lateral fata de stomac, acoperita
de peritoneu. Indeplineste roluri esentiale: producerea de limfocite si hematii, filtrarea
sangelui si distrugerea hematiilor batrane. Prezinta o portiune rosie (pulpa rosie), pentru
stocarea eritrocitelor batrane si o portiune alba (pulpa alba), ce contine centrii germinativi
pentru producerea limfocitelor .

b. Timusul (vezi “ Glandele endocrine “);

c. Amigdalele, in numar de trei perechi (palatine, faringiene si linguale), se gasesc in zona


faringelui; rolul lor consta in apararea contra agentilor patogeni ce patrund in gat, in nas si
in urechi.

Organele limfoide au functii specifice in imunitate:


• imunitatea nespecifica (innascuta), realizata prin mecanisme ca fagocitoza, febra
si eliberarea de interferon;
• imunitatea specifica (dobandita), care implica interventia limfocitelor si este
directionata catre anumite molecule sau catre parti ale anumitor molecule numite
antigene.

Sistemul imun are doua componente:


• sistemul imun umoral, care implica diverse tipuri de proteine
numite anticorpi, care circula prin sange si plasma, lichide numite generic “ umori
“; acest sistem actioneaza asupra agentilor patogeni prezenti in fluidele corpului;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
• sistemul imun mediat celular, se desfasoara prin actiunea unor celule speciale
care circula prin sange si limfa; actioneaza asupra agentilor patogeni care au
patruns deja in celulele gazda.
Sistemul imun intra in actiune atunci cand detecteaza prezenta unor substante straine in
organism (antigene). Acestea pot proveni de la bacterii, de la virusuri, dar si de la tesuturi
sau organe transplantate de la o alta persoana. Capacitatea de a distinge substantele proprii
de cele straine reprezinta una ditre cele mai importante caracteristici ale sistemului imun.
O alta trasatura remarcabila a sistemului imun este capacitatea de a-si “ aminti “ structura
biochimica a antigenelor si de a reactiona prompt la un nou contact.
Termenul de imunitate se refera la protectia conferita de organism in urma unei expuneri
anterioare la agenti patogeni, cand a sintetizat anticorpi (proteine care anihileaza
antigenele). Astfel se explica imunitatea dobandita dupa o boala ca varsatul de vant sau
rujeola: contractata in copilarie, confera imunitate la noi contacte cu virusul care o
provoaca. Sistemul imun raspunde la un anumit antigen sintetizand anticorpi specifici.
Anticorpii constituie o clasa de proteine numite imunoglobuline. Imunitatea poate fi
dobandita prin vaccinare, cand sistemul imun este adus in contact cu forme attenuate ale
agentilor patogeni. Acestea nu pot provoca boala, dar seamana cu agentii care o provoaca.
Exista doua tipuri de imunitate:
• activa: cand agentii patogeni patrund in organism pe cale naturala sau artificiala;
• pasiva: dobandita in urma unui transfer de anticorpi, nu este de durata, deoarece
sistemul imun nu a fost stimulat, iar anticorpii respectivi circula prin sange doar
cateva saptamani sau luni (de exemplu, anticorpii care trec prin placenta de la
mama la fat).
Limfocitele mediaza raspunsul imun in cazul ambelor sisteme imunitare. Exista doua
tipuri de limfocite:
• limfocite B: produc anticorpi si mediaza imunitatea umorala;
• limfocite T: mediaza imunitatea celulara.
Ambele tipuri de celule rezulta prin diviziuni succesive ale unor celule initiale (stem) din
ficat (la embrion) si din maduva osoasa (la adult). Celulele initiale destinate sa devina
limfocite migreaza in timus, transformandu-se in limfocite T, sau raman in maduva osoasa
devenind limfocite B. Limfocitele tinere migreaza apoi in organele limfoide, unde se
matureaza. Limfocitele mature intra in circulatia sangvina si limfatica.

Boli ale sistemului imun:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 11 Anatomia si fiziologia omului
• artrita reumatoida: inflamarea articulatiilor, deoarece unii anticorpi ataca si
distrug alti anticorpi, aflati in acelasi organism;
• boala lui Hashimoto: producerea de autoanticorpi care ataca tiroida;
• trombocitopenia: autodistrugerea trombocitelor proprii la contactul cu anumite
medicamente;
• hepatiata B: formarea complexului antigen-anticorp viral duce
la periartrite (inflamarea peretilor arterelor si arteriolelor);
• lupusul eritematos: producerea de anticorpi impotriva propriului ADN;
• alergiile: reactii exagerate la antigene specifice; nu se cunoaste mecanismul acestui
raspuns care pare inutil, dar care poate fi foarte periculos; reactiile alergice sunt
extrem de rapide si pot fi provocate de cantitati infime de alergene; pot fi produse
in cavitatea nazala si in bronhii, in tractul gastrointestinal sau la nivelul pielii.
Anticorpii declanseaza reactia alergica prin legarea la celule speciale din tesutul
conjunctiv. In momentul legarii, celulele respective
elibereaza histamina, raspunzatoare de simptomele alergiei: stranut, iritatie nazala,
mancarimi ale pielii, lacrimare. Uneori la contactul sistemului imun cu un alergen
cum ar fi veninul de albine, se poate declansa socul anafilactic, care se traduce prin
scaderea brusca a presiunii sangvine ca urmare a eliberarii unei cantitati mari de
histamine, ceea ce poate duce la moarte rapida.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului

SISTEMUL DIGESTIV
A. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV

Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia alimentelor şi absorbţia
nutrimentelor. În tubul digestiv are loc prelucrarea mecanică, fizică şi chimică a alimentelor, absorbţia
lor şi eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secreţiile lor la procesele de
digestie.
Sistemul digestiv este format din: tub digestiv si glande anexe.

II. 1. TUBUL DIGESTIV

Peretele tubului digestiv este format din patru tunici:

Tunici TIP DE TESUT LOCALIZARE

Mucoasa - epiteliu pavimentos pluristratificat - cavitatea bucală, faringe, esofag;


necheratinizat;

- în restul tubului digestiv;


- epiteliu cilindric unistratificat;

Submucoasa - ţesut conjunctiv lax; - în tot tubul digestiv;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
Musculara - ţesut muscular striat; - cavitatea bucală, faringe, 1/3
superioară a esofagului;

- în restul tubului digestiv, cu


- ţesut muscular neted, cu doua straturi: intern
urmatoarele particularităţi:
(fibre circulare) şi extern (fibre longitudinale);
* la stomac 3 straturi: în plus unul
cu fibre oblice;
* la colon, stratul extern formeaza
2-3 benzi (tenii);
* între segmentele tubului digestiv
există sfinctere;

Externă - ţesut conjunctiv lax; - faringe, esofag şi porţiunea


(adventicea ) terminală a rectului;

- în restul tubului digestiv, acoperit


- ţesut conjunctiv dens;
de peritoneu;

1. Cavitatea bucala

Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, este desparţită de arcadele alveolo-gingivo-
dentare în două părţi: vestibulul şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o parte, buze şi obraji,
pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spaţiile interdentare şi prin
spaţiul retromolar. În vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul excretor al glandei
parotide), în dreptul molarului II superior.

Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte şi pe laturi de arcadele alveolo-gingivo-dentare,


în sus de bolta palatină, care o separă de fosele nazale, în jos de planşeul bucal pe care se află corpul
limbii şi glanda sublinguală. Posterior, cavitatea bucală comunică cu faringele prin istmul
gâtului,circumscris superior de vălul palatin, pe margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare), iar în
jos de limbă. Bolta palatină este formată în partea anterioară de palatul dur. Scheletul palatului dur este
acoperit de mucoasa palatină şi este format în două treimi anterioare de procesele palatine ale osului
maxilar, iar în treimea posterioară de lamele orizontale ale osului palatin. Vălul palatin (palatul moale),
continuă înapoi palatul dur şi se prezintă ca o membrană musculo-membranoasă mobilă, care are doua
feţe şi două margini.Una din feţe este anterioară, concavă, acoperită de un epiteliu pluristratificat

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
pavimentos moale, cea de a doua faţă este posterioară, convexă, acoperită de un epiteliu cilindric
simplu. Dintre cele două margini, una este anterioară şi aderă la palatul dur, cea de-a doua este liberă.
Marginea liberă prezintă central o proeminenţă, numită lueta (omuşorul), iar lateral se prelungeşte cu
două arcuri: unul anterior, prin care coboară muşchiul palatoglos, celălalt posterior, prin care coboară
muşchiul palato-faringian. Între cele două arcuri se aflăamigdala palatină, formaţiune cu rol în
apărarea organismului împotriva infecţiilor.
Planşeul bucal este format din cei doi muşchi milohioidieni, întinşi între linia milohioidiana a
mandibulei şi osul hioid. Sub muşchiul milohioidian se aflî muşchiul digastric. Pe planşeul bucal se
află glandele sublinguale şi corpul limbii. Pereţii cavităţii bucale sunt vascularizaţi de ramuri provenite
din artera carotidă externă. Sângele venos ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele cavităţii bucale
ajung în ganglionii cervicali situaţi în jurul venei jugulare interne. Inervaţia senzitivă este asigurată de
ramuri din nervul trigemen.

Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lânga rol în masticaţie şi deglutiţie, mai are
rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ, datorită prezenţei, la nivelul limbii, a papilelor
gustative. Limba prezintă un corp situat în cavitatea bucală şi o rădăcină , spre faringe. Rădăcina limbii
este fixată de hioid prin membrana hioglosiană şi de baza epiglotei prin trei ligamente gloso-epiglotice.
Între aceste ligamente, care ridică repliuri, se află două adâncituri numite valecule. Între corpul şi
radacina limbii se afla şanţul terminal, anterior de care se dispun papilele caliciforme, sub forma
literei “V“. Fata inferioara a corpului limbii este legata de mucoasa planşeului bucal prin frâul limbii.
De o parte şi de alta a frâului limbii se află o proeminenţă, numită caruncula sublinguală, în care se
deschid canalul glandei submandibulare şi canalul glandei sublinguale. Pe rădăcina limbii (faţa ei
posterioară) se află amigdala linguală. În structura limbii se descriu un schelet osteofibros, muşchi
striati şi o mucoasă.
• Scheletul osteofibros este format din osul hioid şi două membrane fibroase: septul limbii şi
membrana hioglosiana întinsă de la hioid spre limbă.
• Muşchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii (muşchiul transvers, muşchiul vertical, muşchiul
lingual longitudinal superior, muşchiul lingual longitudinal inferior, stâng şi drept) şi extrinseci
(stiloglos, hioglos, genioglos), cu un capăt prins pe oase sau muşchii palatoglos sau
amigdaloglos, şi cu celălalt pe palatul moale sau amigadala palatină.
• La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală, care se continuă cu mucoasa bucală,
având în structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos, necheratinizat. Pe faţa dorsală a
limbii şi pe marginile ei se găsesc papilele linguale, care oferă limbii un aspect catifelat.
o Papilele circumvalate (caliciforme) formeaza “V“-ul ligual cu deschiderea spre
înainte şi sunt in numar de 7-11. Fiecare dintre aceste papile prezintă, în centru, o
ridicătură centrală, înconjurată de un şanţ circular în care se găsesc numeroşi muguri
gustativi.
o Papilele foliate sunt localizate de-a lungul porţiunilor posterioare ale marginilor
limbii. Au forma unor foi de carte, prezentând 8-10 pliuri mucoase, dispuse
perpendicular.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
o Papilele fungiforme au forma asemanatoare unor ciuperci şi sunt mai răspândite
înaintea “ V “-ului lingual.
Toate aceste trei categorii de papile au în structură muguri gustativi. La nivelul limbii, se mai descriu
şi papile filiforme, formaţiuni conice, cu vârful ramificat. Ele sunt situate pe faţa dorsală a limbii şi pe
marginile ei; au rol mecanic, deoarece nu au muguri gustativi.
Vascularizaţia limbii este asigurată de artera linguală. Sângele venos ajunge în vena jugulară internă.
Limfaticele ajung în ganglionii submandibulari şi cervicali.
Inervaţia muşchilor limbii este asigurată de nervul hipoglos şi de nervul glosofaringian, inervaţia
senzorială gustativă prin nervii VII. IX, X, V.

Dinţii sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol şi în vorbirea articulată. La om, există două
tipuri de dentiţii:
• temporară (de lapte) formata din 20 dinţi; apare dupa 6-8 luni şi este completă în jurul vârstei
de 2-3 ani;
• permanentă (definitivă) formată din 32 dinti; apare între 6-13 ani, (exceptând molarul III
maseaua de minte) care apare mai târziu (18-20 ani) sau deloc.
Toţi dintii, prezintă
coroană, de culoare albă, depăşeşte alveola dentară, fiind vizibilă în cavitatea bucală.
col este regiunea mai ingusta, situata intre radacina si coroana, la nivelul lui se afla inelul
gingival (mijloc de fixare al dintelui).
radacină. este inclusa in alveola si poate fi unica (incisivi, canini, premolari), dubla (molari) sau tripla
(molari).

In coroana dintelui se afla camera pulpara, care la nivelul radacinii se continua cu canalul dentar.
Cavitatea si canalul dentar contin pulpa dintelui, care are in structura sa tesut conjunctiv, vase si nervi
ce patrund prin orificiul dentar de la nivelul radacinii. In afara camerei pulpare si a canalului dentar,
dintele este format dintr-un tesut calcificat, numit dentina (ivoriu), de culoare alba. La nivelul
coroanei, dentina este dublata de un tesut dur, smaltul, iar la nivelul radacinei de cement. Smaltul este
cea mai dura structura a dintelui si are in compozitia sa fosfat de calciu, de magneziu, floruri de Na si
K. Cementul dur este de natura osoasa si face parte din mijloacele de sustinere ale dintelui.
Vascularizatia dintilor este asigurata de arterele alveolare, ramuri din artera maxilara interna. Sangele
venos ajunge in vena maxilara. Limfaticele dintilor ajung in final in ganglionii submandibulari si
cervicali.
Inervatia dintilor este asigurata de nervul trigemen.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului

2. Faringele

Faringele este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului pana in dreptul vertebrei
C6 unde se continua cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se ingusteaza de sus in
jos, cu lungimea de 15 cm. Fata posterioara a faringelui delimiteaza, impreuna cu coloana vertebrala
tapetata de muschii prevertebrali, spatial retrofaringian. Fetele laterale ale faringelui, la nivelul capului,
vin in raport cu spatiul mandibulo-faringian cuprins intre mandibula si faringe, iar la nivelul gatului cu
lobii laterali ai glandei tiroide, cu artera carotida comuna, vena jugulara interna si nervul vag situate
intre cele doua formatiuni vasculare.
Cavitatea faringelui este divizata in trei etaje:

nasofaringele bucofaringele laringofaringele


(rinofaringele) (orofaringele)

peretele - baza craniului; la acest - valul palatin; - corespunde planului


superior nivel se afla amigdala orizontal care trece prin
faringiana; hioid si comunica cu
bucofaringele;

peretele - valul palatin; - plan orizontal dus prin osul - se continua cu esofagul;
inferior hioid; comunica cu
laringofaringele;

peretii - prezinta orificiul trompei - corespund celor doua - corespund santurilor


laterali lui Eustachio, inconjurat de arcuri (anterior si posterior) laringofaringiene;
amigdala tubara; ale valului palatin, intre care
se afla amigdala palatine;

peretele - comunica cu fosele nazale - comunica cu cavitatea - comunica cu laringele


anterior prin doua orificii, numite bucala prin istmul gatului; prin aditus larigis (intrarea
coane; in laringe);

peretele - corespunde coloanei -corespunde coloanei - corespunde coloanei


posterior vertebrale; vertebrale; vertebrale;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
In structura faringelui se afla o aponevroza intrafarigiana, muschi si o mucoasa. La exterior este
acoperit de adventitia faringelui formata din tesut conjunctiv lax. Aponevroza intrafaringiana se
gaseste la nivelul peretilor laterali si posterior ai faringelui si se insera superior pe baza craniului; are o
structura fibroasa si este rezistenta. Muschii faringelui sunt striati, grupati in muschi
constrictori (prin contractia lor micsoreaza diametrul antero-posterior si transversal al faringelui) si
ridicatori (prin contractia lor ridica faringele in timpul deglutitiei ).
La interior, faringele este captusit de o mucoasa care are in structura sa un epiteliu cilindric ciliat la
nivelul rinofaringelui si un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul bucofaringelui
si laringofaringelui. La exterior, faringele este acoperit de adventitia faringelui, care se continua cu
adventitia esofagului.
Vascularizatia faringelui este realizata de ramuri din artera carotida externa. Sangele venos este
drenat in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in ganglionii cervicali.
Inervatia senzitiva si motorie este asigurata de nervul glosofaringian, dar si de nervul vag.

3. Esofagul

Esofagul este un canal musculo-membranos prin


care bolul alimentar trece din faringe spre stomac. Limita lui superioara corespunde vertebrei C6, iar
cea inferioara orificiului cardia prin care esofagul se deschide in stomac. In traiectul sau, esofagul

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
strabate regiunea cervicala, toracala, diafragma si ajunge in abdomen, terminandu-se in stomac.
Esofagul are o lugime de 25 cm.
In regiunea cervicala, esofagul vine in raport anterior cu traheea, posterior cu coloana vertebrala, iar
lateral cu lobii laterali ai glandei tiroide si cu manunchiul vasculo-nervos al gatului (artera carotida
comuna, vena jugulara interna si nervul vag). In regiunea toracala, deasupra vertebrei T4 (locul de
bifurcare al treheei in cele doua bronhii) vine in raport cu traheea, iar sub T4 cu pericardul. Lateral,
esofagul toracic vine in raport cu plamanii, iar posterior cu coloana vertebrala. In abdomen vine in
raport, la stanga, cu fundul stomacului, la dreapta si anterior cu ficatul, iar posterior cu aorta. In
traiectul sau, esofagul are raporturi cu aorta descendenta, care initial este la stanga, iar in partea
inferioara se aseaza posterior de el.
Arterele esofagului provin din arterele tiroidiene, aorta, arterele diafragmatice si artera gastrica stanga.
Sangele venos al esofagului abdominal se varsa in vena porta, a esofagului toracic in sistemul azygos,
iar a esofagului cervical in vena jugulara. Limfaticele esofagului cervical ajung in ganglionii cervicali,
ai esofagului toracic in ganglionii traheo-bronhici si mediastinali posteriori, iar ai esofagului abdominal
in ganglionii gastrici.

4. Stomacul

Stomacul este portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv, fiind situat in etajul supramezocolic al
cavitatii abdominale, intre splina si ficat. In stare de umplere are 25 cm, iar gol 18 cm. Capacitatea lui
este de 1300-1500 cm3. Stomacul are forma literei “ J”, cu o portiune verticala mai lunga si cu una
orizontala mai scurta. Stomacul are doua fete (anterioara, posterioara), doua margini, denumite
curburi (curbura mare si curbura mica) si doua orificii (cardia si pilorul). Cele doua fete ale
stomacului sunt acoperite de peritoneu, care ajuns la nivelul curburilor, se reflect ape organele vecine,
formand ligamente.
De pe mica curbura, prin reflexia peritoneului, se formeaza micul epiploon (ligamentul gastro-
duodeno-hepatic) care leaga mica curbura de fata inferioara a ficatului. De pe marea curbura, prin
reflectarea peritoneului, se formeaza ligamentele: gastro-diafragmatic, care leaga marea curbura de
diafragm, ligamentul gastro-splenic, intre marea curbura si splina, si ligamentul gastro-colic, intre
marea curbura si colonul transvers, ce se leaga de marele epiploon.
Fata anterioara a stomacului prezinta o portiune superioara, care corespunde peretelui toracic, si una
inferioara, care corespunde peretelui abdominal. Portiunea toracala vine in raport cu diafragma si cu
coastele 5-9 din partea stanga. In portiunea abdominala, fata anterioara a stomacului vine in raport cu
lobul stang al ficatului, iar mai lateral cu peretele muscular al abdomenului.
Fata posterioara a stomacului, vine in raport cu rinichiul stang, suprarenala stanga, corpul si coada
pancreasului, splina si artera splenica.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
Curbura mare este convexa, la nivelul ei se sfla arcul vascular al marii curburi, format din artera gastro-
epiploica dreapta si din artera gastro-epiploica stanga, precum si ligamentele gastro-diafragmatic,
gastro-frenic si gastro-colic.

Curbura mica este concava, la


nivelul ei se gaseste arcul vascular al micii curburi format din artera gastrica stanga din trunchiul celiac
si artera gastrica dreapta, din artera hepatica proprie, cat si micul epiploon care leaga stomacul de ficat.
Orificiul cardia, prin care stomacul comunica cu esofagul, este pe flancul stang al vertebrei
T11. Orificiul pilor, prin care stomacul comunica cu duodenul, se afla in dreptul flancului drept al
vertebrei L1. Este prevazut cu sfincterul piloric. Cand stomacul este umplut, pilorul coboara si se
deplaseaza spre stanga. Sfincterul piloric are consistenta dura la palpare.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului

Structura stomacului: 1. esofag; 2. cardia; 3.


corpul stomacului; 4. curbura mica; 5. duoden; 6. fundul stomacului; 7. tunica seroasa; 8. musculatura
longitudinala; 9. musculatura circulara; 10. musculatura oblica; 11. curbura mare; 12. pliuri ale
mucoasei; 13. antrul piloric; 14. pilor.

Subimpartirea stomacului: trecand un plan prin incizura gastrica situata la nivelul micii curburi, unde
aceasta isi schimba directia, impartim stomacul in doua portiuni: portiunea verticala, situate deasupra
planului, si portiunea orizontala, sub acest plan. Portiunea verticala are doua parti: fundul
stomacului, care contine punga cu aer a stomacului, si corpul stomacului. Portiunea orizontala are
si ea o zona mai dilatata, care contine corpul stomacului (antrul piloric), si alta care se continua cu
duodenul, numita canal piloric.

Vascularizatia stomacului este asigurata de toate cele trei ramuri ale trunchiului celiac: artera
hepatica, gastrica stanga si splenica. Artera splenica iriga marea curbura a stomacului prin artera
gastroepiploica stanga care primeste si ramuri din artera gastro-duodenala, provenita din artera hepatica
comuna. Artera gastrica stanga iriga mica curbura a stomacului impreuna cu artera gastrica dreapta din
artera hepatica proprie. Sangele venos ajunge in vena porta.
Inervatia stomacului este asigurata de plexul gastric, format din fibre simpatice si parasimpatice.
Provine din plexul celiac. Fibrele nervoase formeaza in peretele stomacului plexul mienteric si plexul
submucos.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
4. Intestinul subtire

Intestinul subtire este portiunea din tubul digestiv cuprinsa intre stomac si intestinul gros. In functie de
mobilitatea sa, are o prima portiune fixa, numita duoden, si o a doua, mai lunga si mobila,
numita jejuno-ileon. Lungimea intestinului subtire este de 4-6 m, iar calibrul de 4 cm la nivelul
duodenului si de 2-3 cm la nivelul jejuno-ileonului.

4.1. Duodenul

Duodenul este prima portiune a intestinului subtire si are forma de potcoava, cu concavitatea in sus, in
care se afla capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm. Incepe la nivelul pilorului si se indreapta
spre vezica biliara, unde coteste, devenind descendent. La acest cot se formeaza flexura duodenala
superioara. Ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteste din nou, formand flexura duodenala
inferioara. Trece anterior de coloana vertebrala, vena cava inferioara si aorta, dupa care coteste a treia
oara, devenind ascendent, si urca pe flancul stang al coloanei pana la L2, unde se termina la nivelul
flexurii duodeno-jejunale.
I se descriu patru portiuni:
• portiunea superioara, intre pilor si vezica biliara, vine in raport superior si anterior cu ficatul
si vezicula biliara, posterior cu canalul coledoc si vena porta, iar inferior cu capul pancreasului;
• portiunea descendenta, intre vezica biliara si polul inferior al rinichiului drept, vine in raport
anterior cu colonul transvers, posterior cu rinichiul drept, medial cu capul pancreasului si
lateral cu colonul ascendent;
• portiunea transversa, tine de la polul inferior al rinichiului drept pana la flancul stang al
coloanei vertebrale. Posterior vine in raport cu vena cava inferioara, coloana vertebrala si
aorta, iar anterior cu mezenterul si cu artera si vena mezenterica superioara aflate intre cele
doua foite ale mezenterului;
• portiunea ascendenta, continua portiunea precedenta si sfarseste la flexura duodeno-jejunala;
vine in raport medial cu aorta si lateral cu rinichiul stang.

Vascularizatia duodenului este data de ramuri duodeno-pancreatice din artera gastro-duodenala,


ramura a arterei hepatice comune, si din artera mezenterica superioara. Sangele venos ajunge in vena
porta. Limfaticele ajung in ganglionii hepatici si in ganglionii celiaci, situati in jurul trunchiului celiac.
Inervatia este asigurata de fibre simpatico si parasimpatice, provenite din plexul celiac.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului

4.2. Jejuno-ileonul

Jejuno-ileonul este portiunea libera a intestinului subtire si se intinde intre flexura duodeno-jejunala si
orificiul ileo-cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter, de unde si numele de
intestin mezenterial. Jejuno-ileonul descrie 14-16 flexuozitati in forma de “ U “, numite anse
intestinale. Jejuno-ileonul este leagat de peretele posterior al abdomenului printr-un lung mezou
peritoneal, numit mezenter. Acesta prezinta doua fete: una dreapta (anterioara), alta stanga
(posterioara) si doua margini: una libera spre intestine si alta aderenta, spre peretele posterior al
abdomenului, numita radacina. Intre cle doua foite ale mezenterului se gasesc: artera mezenterica
superioara cu ramurile sale, vena mezenterica superioara, vase limfatice si ganglionii limfatici
mezenterici, plexul nervos vegetative mesenteric si grasime.
Vascularizatia este asigurata de ramuri care provin din artera mezenterica superioara. Sangele venos
este colectat de vena mezenterica superioara. Limfa este colectata in ganglionii mezenterici superiori.
Inervatia este vegetative, asigurata de plexul mesenteric superior desprins din plexul celiac.

5. Intestinul gros

Intestinul gros are o lungime de 1,50 cm, continua jejuno-ileonul si se deschide la exterior prin orificiul
anal. Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin urmatoarele caracteristici:
• este mai scurt si mai voluminos decat intestinul subtire;
• se numeste si cadru colic, deoarece se dispune sub forma de cadru;
• este parcurs de benzi musculare, numite teniile colonului;
• prezinta doua umflaturi, numite haustre, separate intre ele prin santuri transverse care
proemina in lumenul intestinului sub forma de plici semilunare ale colonului;
• prezinta ciucuri de culoare galbuie, numiti apendici epiploici, in jurul teniilor musculare;

Alcatuire: Intestinul gros este subimpartit in:


• cec

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
• colon la randul sau prezinta mai multe segmente: colonel ascendent, transvers, descendent si
sigmoid
• rect.

5.1. Cecul si apendicele vermiform

• este prima portiune a intestinului gros, are forma unui sac;


• ocupa fosa iliaca dreapta;
• fata anterioara vine in raport cu peretele posterior al abdomenului, fata posterioara vine in
raport cu fosa iliaca, muschiul psoas-iliac, nervul femural, fata laterala este in raport in jos cu
fosa iliaca, iar mai sus cu peretele lateral al abdomenului, fata mediala vine in raport cu ansele
intestinale. Pe aceasta fata se afla orificiul ileo-cecal, prin care ileonul se deschide in cec. La
nivelul acestui orificiu se afla valvula ileo-cecala, cu rol de supapa intre intestinul subtire si
gros. La 2-3 cm sub orificiul ileo-cecal se afla un orificiu oval, numit orificiul apendiculo-
cecal, prin care apendicale se deschide in cec;
• apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros, transformat in organ
limfoid, are lungime de 7-8 cm si un calibru de 5-8 mm; forma lui este a unui tub cilindric; se
deschide pe fata mediala a cecului prin orificiul apendiculo-cecal;
• arterele cecului si apendicelui provin din artera mezenterica superioara; sangele venos este
colectat de vena mezenterica superioara; limfaticele ajung in ganglionii mezenterici superiori;
• inervatia este vegetativa, asigurata de ramuri din plexul mezenteric superior;

5.2. Colonul

- incepe la nivelul valvulei ileo-cecale si se termina in dreptul vertebrei S3;


• colonul ascendent - masoara 8-15 cm lungime, tine de la fosa iliaca dreapta pana la flexura
colica dreapta; posterior vine in raport cu peretele dorsal al cavitatii abdominale si cu rinichiul
drept; anterior si medial vine in raport cu ansele intestinului subtire, iar anterior si lateral si cu
peretele antero-lateral al abdomenului;
• colonul transvers - masoara 40-60 cm, este cuprins intre cele doua flexuri ale colonului;
anterior vine in raport cu peretele ventral al abdomenului, posterior cu duodenul descendent,
capul si corpul pancreasului, in sus vine in raport cu fata viscerala a ficatului, cu stomacul si cu
splina, iar in jos cu ansele jejuno-ileale;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
• colonul descendent - masoara 14-20 cm, tine de la flexura colica stanga pana la fosa iliaca
stanga, are aceleasi raporturi ca si colonel ascendent, fiind mai profund fata de acesta;
• colonul sigmoid - masoara 40-50 cm, tine de la fosa iliaca stanga pana la S3; prezinta doua
segmente, unul iliac si altul pelvin; segmentul iliac ocupa fosa iliaca si vine in raport posterior
cu fosa iliaca, muschiul ileopsoas si cu nervul femural; anterior, medial si lateral este acoperit
de anse intestinale; segmentul pelvian vine in raport, in jos si inainte, cu vezica urinara la
barbat, iar la femeie cu uterul si anexele, posterior vine in raport cu ampula rectala, iar in sus
cu ansele intestinului subtire;
• vascularizatia colonului este asigurata de artera mezenterica superioara si de catre artera
mezenterica inferioara. Venele colonului sunt tributare venei porte. Limfaticele ajung in
ganglionii mezenterici superiori si inferiori.
• inervatia vegetativa este asigurata de fibre vegetative din plexul mezenteric.

5.3. Rectul

• incepe la nivelul vertebrei S3 si se sfarseste la nivelul orificiului anal;


• prezinta doua segmente: unul superior situat in cavitatea pelviana, mai dilatat, numit ampula
rectala (10-12 cm lungime si 5-6 cm calibru), si altul inferior, care strabate perineul,
numit canal anal (3 cm lungime);
• ampula rectala vine in raport posterior cu sacrul si coccisul, anterior, la barbat, vine in raport
cu vezica urinara, iar la femeie cu corpul uterului;
• canalul anal strabate perineul si vine in raport anterior, la barbat, cu uretra, iar la femeie cu
vagina;
• arterele rectului sunt in numar de trei: artera rectala superioara, artera rectala medie si artera
rectala inferioara; sangele venos din treimea superioara a rectului ajunge in vena porta prin
intermediul venei mezenterice inferioare , iar din cele doua treimi inferioare ajunge in vena
iliaca interna si prin intermediul acesteia, in vena cava inferioara; limfaticele rectului ajung in
ganglionii mezenterici, in ganglionii iliaci si ganglionii inghinali;
• inervatia este asigurata de plexul rectal, provenit din plexul mesenteric si din plexul
hipogastric;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului

GLANDELE ANEXE TUBULUI DIGESTIV

1. Glandele salivare

Glandele salivare secreta saliva care are rol in digestia bucala. Exista doua categorii de glande
salivare:
glande salivare mici, fara canal excretor:
• glandele palatine: pe mucoasa palatului;
• glandele labiale: pe mucoasa buzelor;
• glandele bucale: pe mucoasa obrajilor;
• glandele linguale: pe mucoasa limbii;
glande salivare mari, situate in afara cavitatii bucale, sunt perechi si isi varsa produsul lor de secretie
in cavitatea bucala, prin intermediul unor canale excretoare:
• glanda parotida: se gaseste sub conductul auditiv extern (de unde si numele “para”= langa;
“otis”= ureche) si inapoia ramurii mandibulei; cantareste 20-30 g; este strabatuta de ramurile
nervului facial, de artera carotida externa si de vena jugulara externa; produsul de secretie se
varsa prin canalul lui Stenon, in vestibulul superior, in dreptul molarului II; este o glanda de tip
tubuloacinoasa;
• glanda submandibulara: este intermediara, ca marime, intre glanda parotida si glanda
sublinguala; cantareste 7-8 g; se gaseste sub planseul bucal, pe fata interna a corpului
mandibulei, ocupand loja submandibulara; este o glanda tubuloacinoasa sero-mucoasa;
• glanda sublinguala: este cea mai mica (3-5g); se afla deasupra diafragmei bucale; este o
glanda tubuloacinoasa seromucoasa;

2. Ficatul

Ficatul este cea mai mare glanda anexa a tubului digestiv. Este situat in etajul supramezocolic,
in partea dreapta, sub diafragma, deasupra colonului transvers si a mezocolonului, la dreapta
stomacului. Are o consistenta ferma si o culoare bruna. La cadavru cantareste 1500 g, iar la individul
viu se adauga inca 800-1000 g cat cantareste sangele depozitat in ficat. Are forma unui ovoid taiat
oblic, avand 28 cm in sens transversal si 16 cm in sens antero-posterior. Ficatul are o fata superioara,
una inferioara, o margine inferioara si o margine posterioara, mai lata.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
Fata superioara (diafragmatica) este divizata in doi lobi (stang si drept) prin ligamentul
falciform, intins de la fata superioara a ficatului la diafragma. Lobul stang este mai mic decat cel drept.
Prin intermediul diafragmei, fata superioara vine in raport cu inima, invelita de pericard, si cu bazele
celor doi plamani, tapetate de pleura.
Fata inferioara (viscerala) este parcursa de trei santuri, dintre care doua sunt sagitale, iar al treilea
transvers. Santul transvers reprezinta hilul ficatului, locul de intrare si iesire al elementelor pediculului
hepatic. Santul sagital stang contine, in segmentul anterior, ligamentul rotund provenit prin
obliterarea venei ombilicale, iar in segmentul posterior cordonul fibros Arantius, provenit prin
obliterarea ductului venos Arantius (care la fat face legatura intre vena ombilicala si vena cava
inferioara). Santul sagital drept prezinta, in segmentul anterior, fosa cistica in care se gaseste vezica
biliara, iar in segmentul posterior vena cava inferioara.
Cele trei santuri impart fata viscerala a ficatului in patru lobi:
lobul stang prezinta impresiunea gastrica, iar inapoia acesteia impresiunea esofagiana;
• lobul drept vine in raport cu o serie de organe care lasa mai multe impresiuni : impresiunea
colica, lasata de unghiul drept al colonului, impresiunea duodenala, lasata de flexura superioara
a duodenului, impresiunea suprarenala (glanda suprarenala dreapta) si impresiunea renala
(rinichiul drept);
• lobul patrat, situat anterior de hil, prezinta impresiunea pilorica;
• lobul caudat, situat posterior de hil, prezinta doua procese: unul spre stanga, numit procesul
papilar, si altul spre dreapta, procesul caudat.
Marginea inferioara este ascutita, prezinta doua incizuri, una la stanga, numit ligamentul rotund, cea
de-a doua la dreapta, incizura cistica, ocupata de fundul vezicii biliare. Marginea posterioara apartine
fetei superioare a ficatului. Pe ea se afla aria nuda a ficatului (pars afixa), care este lipsita de peritoneu
si adera intim la diafragma prin tracturi conjunctive, corespunde vertebrelor T12-T11.

Structura ficatului

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului

La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe fata superioara a ficatului,


peritoneul se rasfrange pe diafragma, formandu-se ligamentul falciform. De pe fata inferioara se
rasfrange pe stomac, formandu-se micul epiploon. Peritoneul de pe fata superioara si inferioara a
ficatului se rasfrange pe peretele posterior al cavitatii abdominale, formandu-se astfel ligamentul
coronar. La cele doua extremitati, cele doua foite ale ligamentului coronar se aproprie una de cealalta,
formand ligamentele triunghiulare stang si drept, care ajung la diafragma.

Sub peritoneul visceral se afla capsula fibroasa a ficatului. De pe fata ei profunda pleaca
septuri conjunctivo-vasculare, care patrund in parenchimul hepatic. Intre aceste septuri se
delimiteaza lobulii hepatici, care sunt unitati anatomice si functionale ale ficatului. La intalnirea a
tei lobuli exista spatial portal, care contine o artera perilobulara (ramura a arterei hepatice), o vena
perilobulara, un canalicul biliar perilobular si vase limfatice, toate invelite intr-o stroma conjunctiva
dependenta de capsula fibroasa a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din capilare
sinusoide care provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulara spre care converg
sinusoidele si din canaliculele biliare intralobulare.
Celulele hepatice sunt dispuse in spatiu sub forma unor placi sau lame, formate dintr-un singur
rand de celule. Intre lame se delimiteaza spatii in care se gasesc capilare sinusoide. In grosimea unei
lame, intre hepatocitele adiacente se formeaza canalicule biliare intralobulare. Celulele hepatice,
hepatocitele, sunt relative mari, de forma poliedrica si apar pe sectiune sub aspect polygonal. Fiecare
hepatocit vine in contact cu capilarele sinusoidale (polul vascular) si cu canaliculul biliar intralobular
(polul biliar). Celula hepatica poate sa-si verse secretia fie in canaliculele biliare, fie in sinusoide.
Canaliculele biliare intralobulare nu au pereti proprii, peretii lor fiind reprezentati de insasi
celulele hepatice. Spre periferia lobului capata pereti proprii si iau numele de colangiola (canalicule
Hering). Acestea converg catre canaliculele biliare perilobulare din spatiul portal, care, la randul lor, se

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
deschid in canaliculele biliare interlobulare. Intre peretii capilarelor sinusoide si lamelele celulare
hepatice exista spatii inguste, numite spatiile Disse, cu valoare de capilare limfatice.
Vena perilobulara de la nivelul spatiului portal patrunde in lobulul hepatic si formeaza sinusoidul
hepatic. In capilarele sinusoide se remarca prezenta unor celule stelate, celulele litorale Kupffer, care
apartin sistemului reticulo-endotelial. Inainte de a forma sinusoidul, ramura perilobulara a venei porte
prezinta un sfincter muscular, numit sfincter de intrare. Sinusoidele converg spre vena centrolobulara,
situata in centrul lobului.
Inainte de a se deschide in vena centrolobulara, sinusoiduleste prevazut cu nu sfincter de iesire.
Ramura perilobulara a arterei hepatice, patrunde si ea in lobul si se indreapta spre sinusoidul hepatic, in
care se termina. La locul de patrundere in sinusoid exista un sfincter muscular arteriolar. Sinusoidele
lobului hepatic reprezinta, locul de jonctiune al sangelui arterial, adus de artera hepatica, cu sangele
portal, adus de vena porta. Venele centrolubulare parasesc lobulul pe la baza lor si devin vene
sublobulare. Ele se unesc si formeaza venele hepatice, care sunt tributare venei cave inferioare. Ele
parasesc ficatul la nivelul marginii posterioare.

Vascularizatia ficatului

Ficatul are o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala.


a. Vascularizatia nutritiva este reprezentata de artera hepatica, ramura din trunchiul celiac, care
adduce la ficat sange incarcat cu O2. Artera hepatica urca in pediculul hepatic si la nivelul hilului se
divide intr-o ramura dreapta si una stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una
pentru segmentul anterior al lobului drept, alta pentru segmentul posterior al lobului drept. Ramura
stanga a arterei hepatice se imparte si ea in doua ramuri segmentare, una pentru segmentul medial al
lobului stang, alta pentru segmentul lateral. Din arterele segmentare se desprind ramuri subsegmentare.
Ultimile ramuri ale arterei hepatice sunt ramurile perilobulare din spatial portal. Ele patrund in lobul
hepatic, terminandu-se in sinusoidul hepatic.
b. Vascularizatia functionala este realizata de vena porta, care incepe prin capilare la nivelul tubului
digestive si sfarseste prin capilare la nivelul ficatului. Vena porta se formeaza inapoia colului
pancreasului, din unirea venelor mezenterica superioara, splenica si mezenterica inferioara. Vena porta
duce la ficat sange incarcat cu substante rezultate in urma absorbtiei intestinale. Ea urca in pediculul
hepatic, si ajunsa in hilul ficatului, se imparte, ca si artera hepatica, intr-o ramura dreapta si o ramura
stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentur segmentul anterior, o a doua
pentru segmentul posterior. Ramura stanga se imparte in doua ramuri segmentare: una pentru
segmentul medial, alta pentru segmentul lateral al lobului stang. Ramurile segmentare dau, la randul
lor, ramuri subsegmentare. Ultimile ramificatii ale venei porte sunt ramurile perilobulare de la nivelul
spatiului portal. Acestea patrund in lobul ficatului, unde se capilarizeaza formand sinusoidele hepatice.
Sangele venos al ficatului este colectat de 2-3 vene hepatice care ajung in vena cava inferioara.
Limfaticele ficatului ajung in ganglionii din hilul ficatului si de aici in ganglionii celiaci. Inervatia

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
ficatului este asigurata de plexul hepatic format din fibre simpatico si parasimpatice. Plexul hepatic se
desprinde din plexul celiac.

Caile biliare

Sunt conducte prin care bila, secretata continuu de celulele hepatice, ajunge in duoden numai atunci
cand ajung aici produsii digestiei gastrice. Caile biliare prezinta doua parti:
• caile biliare intrahepatice: sunt canaliculele biliare intralobulare, colangiolele, canaliculele
perilobulare si interlobulare; acestea din urma formeaza doua canale hepatice: stang si drepr;
• caile biliare extrahepatice: cuprind un canal principal si un aparat diverticular (format din
vezica biliara si canalul cistic).
Canalul coledoc tine de la locul unde, in canalul hepatic comun, se deschide canalul cistic si pana la
papilla mare de la nivelul duodenului. In traiectul sau descrie un arc cu concavitatea spre dreapta.
Trece initial inapoia portiunii superioare a duodenului, apoi pe dinapoia portiunii superioare a
duodenului si a capului pancreasului, si in final, strabate peretele portiunii descendente a duodenului,
in care se deschide. Are o lungime de 5-6 cm si un calibru de 5-6 mm. Se deschide impreuna cu canalul
principal al pancreasului in ampula hepato-pancreatica, care proemina in duodenul II sub forma papilei
mari. La nivelul ampulei hepato-pancreatice se afla un sfincter muscular, sfincterul Oddi.
Canalul cistic leaga calea biliara principala cu vezica biliara. El urca spre vezica biliara, avand o
lungime de 3 cm si un calibru de 4 mm. Canalul cistic are rolul de a conduce bila in perioadele
interdigestive spre vezica biliara. Vezica biliara (colecistul) este un rezervor in care se depoziteaza
bila in perioadele interdigestive si se concentreaza prin absorbtia de apa si secretia de mucina de catre
epiteliul vezicii biliare. Vezica biliara este situata pe fata viscerala a ficatului, ocupand segmentul
anterior al santului sagital drept. Vezica biliara are forma de para, cu lungimea de 8-10 cm si latimea
de 4 cm. Capacitatea ei este de 50-60 cm3. Prezinta un fund, un corp, un col. Fundul
vezicii reprezinta extremitatea anterioara a vezicii si depaseste marginea inferioara a ficatului. Corpul
vezicii, a carui fata inferioara este acoperita de peritoneu, vine in raport superior cu ficatul, iar inferior
cu colonel transvers. Uneori, vezica este invelita in intregime de peritoneu, care-i formeaza un mezou,
mezocist, ce o leaga de fata viscerala a ficatului. In acest caz este mobila. Colul vezicii se continua cu
canalul cistic.

3. Pancreasul

Pancreasul este o glanda voluminoasa, anexata tubului digestiv, avand atat o functie exocrina, cat si
una endocrina. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavitatii

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
abdominale. Forma pancreasului este de ciocan, de “J“ culcat sau de carlig. Pancreasul este situat
anterior de vertebrele T12, L1, L2 , prezentand la acest nivel o concavitate care priveste spre coloana
vertebrala. Are greutatea de 80-100 g, lungime de 15-20 cm si grosime de 2 cm. Pancreasul este un
organ friabil, se poate rupe usor. Pancreasului i se descriu:
• capul pancreasului: portiunea latita a glandei, inconjurat de duoden; posterior de capul
pancreasului trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers si mezocolonul;
circumferinta capului este in raport cu duodenul;
• colul pancreasului: are raport posterior cu originea venei porte, dar si cu vena cava inferioara;
• corpul pancreasului: are pe sectiune aspect triunghiular, prezentand trei fete: fata anterioara
care vine in raport cu fata posterioara a stomacului; fata posterioara care vine in raport cu
aorta, rinichiul stang, glanda suprarenala stanga, artera si vena splenica, fata inferioara care
vine in raport cu colonul transvers si cu ansele intestinale;
• coada pancreasului: se indreapta spre splina, de care este legata prin ligamentul spleno-
pancreatic.
Pancreasul este o glanda mixta, a carei portiune exocrina este reprezentata de acinii pancreatici, care
secreta sucul pancreatic. Acesta este colectat de doua canale: Wirsung, care se deschide in duoden,
si Santorini, care se deschide in canalul Wirsung. Prezinta aceeasi inervatie ca si ficatul.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului

DIGESTIA

Digestia bucala

In cavitatea bucala se realizeaza o digestie fizica (masticatia, care consta in triturarea, faramitarea,
inmuierea alimentelor si formarea bolului alimentar) si o digestie chimica (sub actiunea salivei).
Masticatia declanseaza secretia glandelor salivare si stimuleaza receptorii gustativi si olfactivi care vor
declansa secretia glandelor digestive. Este un act reflex voluntar la adulti care se automatizeaza treptat,
reglat de centrii bulbo-pontini.
Saliva este formata din 99,5% apa si 0,5% reziduu uscat (cloruri, fosfati, carbonate, bicarbonate de Na,
K, Ca, NH4, fluor, proteine, acid uric, uree, lizozim, creatinina). Unul dintre cele mai importante roluri
ale salivei este cel digestiv, realizat de enzimele: amilaza salivara si maltaza, care descompun amidonul
in dextrina si monozaharide.
Reglarea secretiei salivare se face prin mecanisme reflexe neconditionate si conditionate, precum si pe
cale vegetativa. Reglarea reflex conditionata se face pe una dintre caile sensibilitatii vizuale, olfactive
sau auditive, caz in care cortexul transmite comenzi centrilor salivari bulbo-pontini, care determina
salivatie. Stimularea simpaticului produce o secretie de saliva vascoasa, iar stimularea
parasimpaticului, o secretie abundenta de saliva apoasa. Odata format, bolul alimentar este impins
printr-un ansamblu de reflexe (deglutitia) in faringe, esofag si stomac.
Deglutitia se desfasoara in trei timpi:
• timpul bucal: partial voluntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din gura in faringe;
• timpul faringian: involuntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din faringe in esofag;
• timpul esofagian: involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar de-a lungul esofagului si
trecerea lui in stomac.

Digestia gastrica

Digestia gastrica reprezinta ansamblul transformarilor mecanice si chimice prin care bolul alimentar la
nivelul stomacului devine chim gastric. La realizarea acestui process conlucreaza cele doua functii ale
stomacului: secretorie si motorie. Functia secretorie consta in elaborarea sucului gastric, care contine
99% apa si 1% reziduu uscat: substante anorganice si organice (enzime si mucina). Mucina protejeaza
mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului

Secretia gastrica este reglata prin mecanisme nervoase si umorale, este conditionata de cantitatea si
calitatea alimentelor ingerate. Aceasta reglare se realizeaza in trei etape:
• faza cefalica: mecanismele neconditionate sunt declansate la contactul alimentelor cu
receptorii gustativi din cavitatea bucala. Impulsurile ajung la centrii gastrosecretori bulbari si la
nucleul dorsal al vagului, de unde pe cale eferenta vagala, pornesc comenzi spre glandele
gastrice, declansand secretia de suc gastric. Mecanismele conditionate se declanseaza la simpla
vedere, gust, miros sau chiar la gandul consumului unui aliment dorit.
• faza gastrica: mecanismul nervos, este declansat de distensia stomacului produsa prin ingestia
alimentelor. Efectul consta in stimularea secretiei de suc gastric. Mecanismul umoral este
principalul mecanism de reglare; la contactul alimentelor cu mucoasa gastrica se elibereaza
gastrina, un hormon care transportat de sange pana la nivelul glandelor gastrice, stimuleaza
secretie de suc gastric.
• faza intestinala: mecanismul nervos este declansat de prezenta chimului gastric in stomac si
stimuleaza secretie de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare.
La contactul chimului gastric cu mucoasa duodenala se elibereaza enterogastron si gastrina,
hormoni care inhiba secretia de suc gastric si motilitatea stomacului. Alimentele stagneaza in
stomac si apare indigestia.
Functia motorie este asigurata de musculatura neteda a stomacului care executa doua tipuri de miscari
peristaltice si tonice; rezultatul acestor miscari este reprezentat de amestecul alimentelor cu sucul
gastric si de evacuarea gastrica.

Digestia intestinala

Digestia intestinala consta in totalitatea transformarilor fizice si chimice pe care le sufera alimentele in
intestinal subtire, avand drept rezultat chilul intestinal. Acest proces se realizeaza sub actiunea
• sucului pancreatic,
• a bilei,
• a sucului intestinal.
1. Functia secretorie consta in eliberarea sucului intestinal, care este un lichid limpede, cu pH alcalin
ce contine bicarbonati, mucus si un bogat echipament enzimatic. Enzimele sunt: peptidazele, lipazele si
zaharidazele. Reglarea secretiei de suc intestinal se face prin mecanisme
nervoase vegetative (declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor intestinali)

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
si umorale (prin secretie de enterocrinina de catre glandele intestinale, hormone ce stimuleaza
secretia de suc intestinal).
Un rol important in buna desfasurare a proceselor chimice de la nivelul intestinului subtire il au sucul
pancreatic si bila.
Sucul pancreatic, produsul de secretie al acinilor pancreatici, este un lichid incolor, inodor, cu pH
alcalin si care contine un echipament enzimatic complex (proteaze, lipaze, amilaze), ce degradeaza
toate tipurile de substante alimentare. Reglarea secretiei de suc pancreatic se face prin intermediul a
doi hormoni: secretina si pancreozimina, cu rol stimulator. Exista si un mecanism nervos, secundar,
prin fibre vegetative: simpaticul are rol inhibitor, iar parasimpaticul are rol stimulator.
Bila este produsul de secretie al hepatocitelor, este un lichid verde (bila colecistica) sau galben (bila
hepatica), cu pH alcalin, contine 98% apa, pigmenti biliari (bilirubina si biliverdina), saruri biliare,
colesterol si lecitina. Rolul sarurilor biliare consta in reducerea tensiunii superficiale si favorizarea
emulsionarii grasimilor, activarea lipazelor si formarea de micelii cu lipidele. Intre mese, bila se
acumuleaza in vezica biliara. Reglarea secretiei si excretiei bilei se face prin mecanisme nervoase
vegetative si umorale. Secretia de bila este stimulate de parasimpatic prin nervul vag si este inhibata de
simpatic. Mecanismul umoral consta in eliberarea de hepatocrinina, substanta secretata de celulele
mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si care stimuleaza secretia de bila. Evacuarea bilei
este stimulata de parasimpatic prin nervul vag, care determina contractia musculaturii vezicii biliare,
relaxarea sfincterului Oddi. Mecanismul umoral de evacuare a bilei este reprezentat de descarcarile
de colecistokinina, substanta secretata de celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si
cu alimentele bogate in grasimi.
2. Functia motorie este asigurata de musculature intestinului subtire, care executa trei tipuri de
miscari: peristaltice, segmentare si pendulare. Rezultatul acestor miscari il constituie asigurarea unui
contact cat mai intim al alimentelor cu sucurile digestive si inaintarea masei alimentare catre intestinal
gros. Controlul functiei motorii a intestinului subtire se realizeaza prin mecanisme nervoase
vegetative (plexurile Meissner si Auerbach, aflate sub controlul centrilor nervosi din maduva si
encefal, nervul vag, cu rol stimulator si nervul aplanhnic, cu rol inhibitor) si umorale (prin eliberarea de
serotonina de catre celulele mucoasei intestinale).

B.2. ABSORBTIA INTESTINALA

Absorbtia este un proces fiziologic complex prin care produsii de digestie, apa, sarurile minerale si
vitaminele trec prin mucoasa intestinala si ajung in mediul intern. 90% din procesele de absorbtie se
desfasoara la nivelul mucoasei intestinului subtire, care are adaptari structurale si functionale
importante: epiteliu unistratificat, valvule conivente, vilozitati intestinale cu irigatie sangvina si
limfatica bogata, microvilii la polul apical al celulelor.
Suprafata activa reala de absorbtie intestinala este de peste 250 m2. Mecanismele prin care se
realizeaza absorbtia sunt active si pasive. Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ, cu

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
consum de energie, selective, care se desfasoara impotriva gradientului de concentratie. Mecanismele
pasive sunt:
• difuziunea substantelor de la o concentratie mare la concentratie mai mica;
• osmoza, trecerea solutiilor de la presiune osmotica mica la presiune osmotica mai mare, prin
membrane semipermeabila pe care o constituie mucoasa intestinala;
• pinocitoza, inglobarea unor picaturi de lichid si transportul lor prin mucoasa intestinala, sub
forma veziculelor de pinocitoza, spre mediul intern.
Absorbtia proteinelor se face sub forma de aminoacizi in prima parte a intestinului subtire, prin
mecanisme active si selective la polul intern al celulelor mucoasei si prin mecanisme pasive de
difuziune, de la polul extern al acestora in sange.
Absorbtia glucidelor se face sub forma de monozaharide la nivelul jejunului, prin mecanisme pasive
si active, Absobtia glucozei necesita consum de energie provenita din degradarea celulara a ATP-lui.
Transportul activ al glucozei se poate face si cu ajutorul unui “transportor“, sistem enzimatic ce asigura
transportul comun al glucozei si Na+ din intestine in sange. In final, glucoza este transportata prin vena
porta la ficat.
Absorbtia lipidelor se face in prima parte a intestinului subtire, sub trei forme:
• prin pinocitoza, pentru mici picaturi de grasimi nedigerate;
• prin difuziune, pasiv, pentru glicerol;
• prin complexe de micelii hidrosolubile, formate din acizii grasi insolubili si colesterol cu
sarurile biliare.

B.3. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS

Intestinul gros realizeaza trei functii esentiale:


1. functia secretorie - consta in secretia mucusului, care usureaza inaintarea si eliminarea
materiilor fecale. La acest nivel nu au loc procese de digestie, deoarece mucina nu contine
enzime. Cantitati mici de alimente ramase neprelucrate sunt supuse unor procese de
fermentatie si putrefactie, sub actiunea enzimelor secretate de bacteriile din lumenul
intestinal. Fermentatia are loc la nivelul cecului, a colonului ascendent si jumatatii drepte a
colonului transvers. Acest proces consta in degradarea glucidelor nedigerate pana la acizii
organici (acetic, lactic, butiric) si gaze (CH4, CO2, H2).Putrefactia are loc in jumatatea stanga
a colonului transvers, in colonul descendent si sigmoid. Consta in degradarea proteinelor
neabsorbite pana la aminoacizi si gaze (H2S si mercaptani). Produsii de putrefactie sunt toxici,
iar cei care ajung pe cale portala in ficat sunt detoxifiati si eliminate prin urina.
2. functia de absorbtie - consta in absorbtia apei, electrolitilor, vitaminelor si a unor mici
cantitati de glucoza si aminoacizi. In urma acestui proces se formeaza materiile fecale. Acestea
contin apa, fosfati, saruri de Ca, Mg, Fe, resturi alimentare, celule epiteliale descuamate si

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
bacterii. Prin miscarile intestinale, materiile fecale ajung in rect, iar prin anus vor fi eliminate
prin actul defecatiei.
3. functia motorie - este asemanatoare cu cea a intestinului subtire, intestinal gros realizand
miscari peristaltice, segmentare si tonice. Defecatia este un act reflex complex, vegetativ
neconditionat la copil de la nastere pana la 14-15 luni si vegetativ somatic conditionat de la
varsta mentionata pe toata perioada vietii.

Boli ale sistemului digestiv


• caria dentara - produsa de microorganismele care patrund in dentina prin crapaturile
smaltului, produse de schimbarile bruste de temperatura, prin traumatisme sau prin consum
exagerat de substante dulci sau acide, sau de alimente sarace in calciu;
• granulomul dentar - infectia cronica localizata la radacina dintelui;
• paradontoza - retractia gingiilor, urmata de descoperirea radacinilor dentare; este produsa de
tartrul dentar, de scaderea concentratiei de vitamina C si PP in organism, de intoxicatia cu Pb
sau Hg, de diabet sau lipsa igienei;
• stomatita - inflamatia mucoasei bucale, produsa de microorganisme sau substante toxice;
• glosita - inflamatia limbii;
• gingivita - inflamatia gingiilor, produsa de boli infecto-contagioase, intoxicatii sau iritatii
mecanice;
• gastrita - inflamatia mucoasei gastrice, produsa de boli infectioase, substante toxice sau de
alimentatia gresita;
• ulcerul gastro-duodenal - aparitia unei ulceratii la nivelul stomacului sau duodenului,
datorate actiunii corozive a HCl;
• cancerul gastric - aparitia unei tumori maligne la nivelul stomacului, favorizata de tutun,
alcool, alimentatie dezordonata si dezechilibrata, stress;
• enterocolita - inflamatia mucoasei intestinale, produsa de toxiinfectii alimentare sau de alta
natura;
• colita - inflamatia intestinului gros, produsa de abuzuri alimentare, tutun, alcool, stress;
• apendicita - inflamatia apendicelui, se poate complica prin aparitia peritonitei, datorate
spargerii sau perforarii apendicelui;
• ileusul - ocluzia intestinala, produsa de paraziti intestinali, cicatrici sau tumori care produc
stramtari, innodari sau rasuciri ale intestinului;
• giardioza - produsa de giardia, care paraziteaza intestinul si caile biliare;
• ascaridioza - produsa de limbric, care paraziteaza intestinul subtire;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 12 Anatomia si fiziologia omului
• oxiuriaza - produsa de oxiur, care paraziteaza intestinul gros;
• trichineloza - produsa de trichina, care paraziteaza intestinul subtire, si ale caror larve se
inchisteaza in muschi;
• teniaza - produsa de tenie, care paraziteaza intestinul subtire;
• hepatita - este o boala virala a ficatului, se prezinta sub trei forme: hepatita A (transmisa prin
alimente infectate si insufficient spalate), hepatita B si hepatita C (transmise prin sange
contaminat);
• ciroza hepatica - este o boala grava a ficatului, cu evolutie cronica progresiva, data de
dezvoltarea anormala a tesutului conjunctiv, urmata de strivirea hepatocitelor, apare dupa o
hepatita epidemica, tuberculoza, sifilis, malaria, consum exagerat de alcool;
• colecistita - inflamatia vezicii biliare;
• litiaza biliara - consecinta formarii calculilor biliari in vezica biliara sau in caile biliare
extrahepatice.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului

SISTEMUL RESPIRATOR

A. ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR

Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie.


Energia utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de
oxido-reducere in urma carora rezulta si CO2 care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul
de a prelua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din organism,
alcatuiesc sistemul respirator.
Sistemul respirator este format din: cai aeriene si plamani.

1. CAILE AERIENE

Caile respiratorii sunt conducte prin care aerul atmosferic, incarcat cu O2 ajunge la plamani, iar aerul
cu CO2 de la plamani este eliminat. Caile respiratorii sunt: fosele nazale, faringe, laringe, traheea si
bronhiile.
1. Fosele nazale - nasul este alcatuit dintr-o parte externa, care proemina la suprafata fetei, si o parte
interna, cavitatea nazala. Aceasta este impartita in doua jumatati (fose nazale) prin septul
nazal. Fosele nazale comunica anterior cu exteriorul prin nari si posterior cu nasofaringele
prin coane. Partea anterioara a cavitatii nazale este captusita cu tesut epitelial stratificat, iar partea
posterioara cu un epiteliu cilindric pseudostratificat. Cavitatea nazala indeplineste mai multe roluri:
purifica si umezeste aerul inspirit, participa la realizarea functiilor analizatorului olfactiv, este camera
de rezonanta pentru sunetele emise la nivelul laringelui.
2. Faringele - face legatura dintre cavitatea bucala si esofag, si intre cavitatea nazala si laringe,
avand atat functie digestiva cat si respiratorie. Este constituit din trei portiuni:
• nazofaringe (portiunea superioara) – are functie respiratorie;
• orofaringe (portiunea mijlocie) – are functie respiratorie si digestiva;
• laringofaringe (portiunea inferioara) – se separa calea digestiva de cea respiratorie.
Faringele contine trei perechi de amigdale: o pereche la nivelul nazofaringelui si doua perechi la
nivelul orofaringelui (palatine si linguale).
3. Laringele - este principalul organ al fonatiei si conduce aerul catre plamani. Este format din 9
cartilaje hialine si elastice, dintre care 3 sunt nepereche (epiglota, cartilajul tiroid, cartilajul
cricoid), iar 6 sunt pereche (aritenoide, cuneiforme, corniculate). Cel mai mare este cartilajul

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului
tiroid, proeminenta lui fiind cunoscuta sub numele de “marul lui Adam“, mai bine dezvoltat la
barbati, ca urmare a influentei testosteronului asupra dezvoltarii laringelui in timpul pubertatii.
Laringele previne patrunderea alimentelor in caile respiratorii prin intermediul epiglotei, o structura
cartilaginoasa ce inchide glota (deschiderea laringeala) in timpul deglutitiei. Legatura dintre laringe si
trahee se face prin cartilajul cricoid.
Laringele este captusit de mucoasa laringeala, care formeaza 2 perechi de corzi vocale (false si
adevarate); vibratiile corzilor vocale genereaza sunete. Muschii laringeali au rol esential in inchiderea
glotei in timpul deglutitiei, dar si in vorbire. Exista 2 tipuri de muschi: extrinseci (ridica laringele in
timpul inghitirii) si intrinseci (actioneaza asupra corzilor vocale).
Fig. Laringele

4. Traheea - este un organ in forma de tub, care continua laringele, si se intinde de la C6 pana la T4,
unde se imparte in cele doua bronhii. Prezinta un segment cervical si unul toracal. In segmentul
cervical vine in raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu muschii
infrahioidieni si pielea. Lateral, vine in raport cu artera carotida comuna, vena jugulara interna, nervul
vag si lobii laterali ai glandei tiroide. Portiunea toracica este situata in mediastinul superior. Posterior,
vine in raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu timusul si cu
sternul, iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura.
Peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma de potcoava. Partea
posterioara a inelelor, dinspre esofag, este completata cu tesut conjunctiv. Traheea este captusita cu un
epiteliu respirator pseudostratificat, format din celule ciliate si mucoase. Cilii vibratili, cu miscare

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului
ondulatorie permanenta, imping spre faringe surplusul de mucus si eventualele impuritati ajunse pana
aici.
5. Arborele bronsic - este alcatuit din caile respiratorii extra si intrapulmonare. Caile extrapulmonare
sunt bronhiile primare, fiecare prezentand inele de cartilaj hialin complete, care le mentin permanent
deschise. Bronhiile sunt captusite cu un epiteliu cilindric pseudostratificat ciliar.
Bronhiile primare, prin ramificare, formeaza caile intrapulmonare, reprezentate de bronhii secundare,
tertiare si bronhiole. La nivelul bronhiolelor nu mai exista cartilaj hialin, peretii lor prezentand doar
musculatura neteda, care le permite sa-si dilate sau sa-si contracte lumenul. Peretele muscular confera
bronhiolelor, in sistemul respirator, rolul pe care il au arteriolele in sistemul cardiovascular.
Bronhiolele sunt captusite cu un epiteliu cubic unistratificat.

2. PLAMANII

Plamanii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt organe perechi, situate in cavitatea toracica,
deasupra diafragmei, inveliti de pleura. Pleura prezinta o foita parietala, care adera la peretii toracelui,
si o foita viscerala, care adera la plaman. Ele delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid
pleural secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica respiratiei.
Au forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta: la fat: rosu-brun; la copil; gri-rozie; la
adult: cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor este de 700 g pentru plamanul
drept, 600 g pentru plamanul stang. Consistenta plamanilor este elastica, buretoasa. Fata externa a
plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele. Pe aceasta fata se gasesc santuri adanci, numite
scizuri, care impart plamanii in lobi. Plamanul stang are 2 lobi (superior si inferior). Plamanul drept
are 3 lobi (superior, mijlociu, inferior). Fata interna este plana si vine in raport cu organele din
mediastin. Pe aceasta fata, mai aproape de marginea posterioara a plamanilor, se afla hilul pulmonului
pe unde intra sau ies din plaman vasele, nervii si bronhia principala. Baza plamanilor este concava si
vine in raport cu diafragma. Varful plamanului depaseste in sus prima coasta si vine in raport cu
organele de la baza gatului. Marginea anterioara, ascutita este situata inapoia sternului, iar cea
posterioara, rotunjita vine in raport cu coloana vertebrala si extremitatea posterioara a coastelor.
Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele bronsic si alveolele
pulmonare.
Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din ramificarea
bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile lobare, care se distribuie la lobii
pulmonari; bronhiile segmentare, care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiolele
lobulare, care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele
alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din ele,
formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonari este unitatea morfofunctionala a plamanului.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului

Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri, adaptati schimburilor gazoase. Epiteliul
alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m2. In
jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare. Peretii capilarelor impreuna cu peretii alveolelor
formeaza membrana alveolo-capilara. La acet nivel au loc schimburile de gaze.
Vascularizatia plamanilor este dubla:
• vascula
rizatia nutritiva - asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice, care aduc la
plamani sange oxigenat, pentru arborele bronsic si parenchimul pulmonar. Arterele bronsice
insotesc arboreal bronsic numai pana la nivelul bronhiolelor respiratorii. De aici, se continua
cu reteaua capilara din care iau nastere venele bronsice, care aduc sangele cu CO2 spre vena
cava superioara;
• vascularizatia functionala - apartine micii circulatii; in plaman, ramurile arterei pulmonare
insotesc ramificatiile arborelui bronsic pana la alveole; aici formeaza reteaua capilara
functionala, la nivelul careia sangele cedeaza CO2si primeste O2. In reteaua capilara isi au
originea venele pulmonare, cate doua din fiecare plaman.
Inervatia plamanilor este vegetativa, asigurata de cele doua plexuri pulmonare: anterior, situat
inaintea bronhiei principale, si posterior, situat inapoia bronhiei principale; fibrele vegetative
parasimpatice provin din nervul vag, iar cele simpatice, din ganglionii simpatici toracali.

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului

1. Mecanica respiratiei

Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracica isi modifica volumul, ceea ce
permite inspiratia si expiratia pulmonara.
Inspiratia:
• act motor activ, realizat cu ajutorul muschilor respiratori;
• prin contractia muschilor, se modifica volumul cutiei toracice;
• plamanii se dilata pasiv, datorita fortei de adeziune a pleurelor;
• presiunea aerului pulmonar devine mai mica decat presiunea atmosferica;
• diferenta de presiune face ca aerul atmosferic sa patrunda in plamani pasiv, realizandu-se
inspiratia;

Expiratia:
• proces pasiv;
• in conditii obisnuite, toracele revine la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxarii
musculaturii respiratorii;
• presiunea din interiorul plamanilor creste, iar o parte din aerul introdus in plamani este
expulzat;

Inscrierea miscarilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografului, inregistrarea grafica a


miscarilor purtand numele de pneumograma. Frecventa miscarilor respiratorii, in stare de repaus
este de 16 respiratii/minut la barbat si 18 respiratii/minut la femeie.
Miscarile respiratorii permit patrunderea si iesirea succesiva a aerului din plamani, contribuind la
realizarea ventilatiei pulmonare:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului
Capacitate pulmonara totala Capacitate vitala (CV) Volum rezidual (VR) 1500 cm3
(CPT)
3500 cm3
5000 cm3

- volum curent (VC)- 500 - aer care ramane in plamani;


cm3;inspiratie normala;

- volum inspirator de rezerva


(VIR)- 1500 cm3; inspiratie fortata;

- volum expirator de rezerva


(VER)- 1500 cm3; expiratie fortata;

2. Schimburile gazoase respiratorii

Se desfasoara in trei etape:

1. Respiratia pulmonara:
• la nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze intre aerul alveolar si sangele venos
din capilarele alveolare;
• acest schimb se realizeaza pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a unor
structuri si proprietati specifice ale membranelor alveolo-capilare;
• oxigenarea sangelui la nivelul capilarelor alveolare se numeste hematoza pulmonara;
structura prin care se face acest schimb este membrana alveolo-capilara;

1. Transportul oxigenului si dioxidului de carbon prin sange:


• oxigenul este transportat dizolvat in plasma si combinat cu hemoglobina (oxihemoglobina) in
cantitate mult mai mare decat forma dizolvata;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului
• dioxidul de carbon este transportat sub forma dizolvata, de bicarbonati de Na si K, de carbonati
si sub borma de carbamati (carbohemoglobina);
• oxihemoglobina formata la nivel pulmonar se disociaza in tesuturi unde concentratia si
presiunea partiala a O2 sunt mai scazute decat in sangele arterial;
• formarea si disocierea hemoglobinei depind de o serie de factori: temperatura, ph-ul mediului
intern, prezenta sau absenta unor electroliti;
• forma libera a O2 din sange are o importanta, reprezentand stadiul initial si obligatoriu pentru
intreaga cantitate de O2 care intai se dizolva in plasma, si apoi se combina cu hemoglobina,
rezultand HbO2; aceasta forma libera a O2 mentine gradientul presional plasma-tesuturi, in
vederea schimburilor permanente dintre acestea;
• combinarea O2 cu hemoglobina, nu este o oxidare propriu-zisa, ci o oxigenare, deoarece Fe
ramane tot in stare de Fe2+;
• in plasma si in eritrocite, sub influenta anhidrazei carbonice, CO2 se hidrateaza, rezultand
H2CO3; acesta se disociaza, eliberand HCO3, care se combina cu K+ in eritrocite si cu Na+ in
plasma;

1. Respiratia celulara (tisulara), se desfasoara in etape:


• degradarea anaeroba a glucozei in citoplasma si oxidarea acizilor grasi din mitocondrii;
• decarboxilarea si oxidarea produsilor intermediari rezultati in ciclul Krebs din mitocondrii, cu
eliberare de CO2, H2O, electroni si H+;
• transferul H+ si a electronilor in lantul transportor de electroni pana la O2 molecular, urmat de
eliberarea unor cantitati de energie;
• stocarea unei parti din energia produsa in legaturile macroergice ale ATP, ca urmare a
fosforilarii ADP, cuplate cu transportul de electroni;

Reglarea miscarilor respiratorii se realizeaza prin mecanisme nervoase si umorale.

Reglarea nervoasa are doua componente:


1. reglarea automata, care este realizata de structuri nervoase din formatiunea reticulata bulbo-
pontina. Acestea imprima ritmul respiratiilor si sunt formate din neuroni inspiratori si neuroni
expiratori. Neuronii inspiratori trimit fibre catre motoneuronii spinali care inerveaza muschii
respiratori. Expiratia este un proces pasiv, care are loc atunci cand neuronii inspiratori sunt
inhibati de activitatea neuronilor expiratori. Neuronii inspiratori si cei expiratori intra in
actiune succesiv, ceea ce imprima un caracter ritmic respiratiei. Ciclul inspiratie-expiratie este
consecinta activitatii neuronilor bulbari. Activitatea centrilor bulbari este influentata de centrii
respiratori pontini. Cercetarile experimentale au demonstrat existenta unui centru apneustic

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului
pontin, care stimuleaza inspiratia prin stimularea neuronilor inspiratori din bulb, si a
unui centru pneumotaxic pontin, cu actiune antagonica centrului apneustic, si care inhiba
inspiratia. La reglarea automata a respiratiei contribuie si impulsurile de la chemoreceptorii
sangvini, care raspund variariilor presiunilor partiale ale gazelor din sange si ale valorilor ph.
Acesti chemoreceptori controleaza respiratia prin intermediul nervilor cranieni glosofaringian
si vag.
2. reglarea comportamentala si voluntara este realizata de la nivel cortical, respiratia fiind una
dintre cele mai corticalizate functii. Respiratia poate fi oprita in mod voluntar pentru un anumit
timp (apnee), poate fi amplificata, superficializata, accelerata sau incetinita. Modificarea
voluntara a ritmului respirator este importanta in vorbire, cantatul vocal sau cu instrumente de
suflat, in actiuni ce implica retinerea respiratiei.
Reglarea umorala este realizata prin intermediul presiunilor partiale ale gazelor respiratorii. Conform
legii lui Dalton, presiunea totala a unui amestec gazos reprezinta suma presiunilor partiale ale gazelor
constituiente.

Boli ale aparatului respirator:

• raceala - este determinata de diverse tipuri de tulpini virale, imunitatea dobandita dupa
contactul cu una dintre ele neputand conferi protectie si impotriva altei tulpini; se manifesta
prin inflamarea acuta a mucoasei respiratorii, febra, dureri de cap;
• sinusita - inflamarea sinusurilor;
• amigdalita - inflamarea amigdalelor;
• laringita - inflamarea laringelui;
• pneumonia - inflamatia acuta a alveolelor pulmonare, putand sa cuprinda o parte dintr-un
plaman sau intreg plamanul; lobulii pulmonari devin nefunctionali si se umplu cu mucus si
puroi;
• fibroza pulmonara - determinata de inhalarea unor particule microscopice de siliciu, carbune
sau azbest; patrunderea acestora in plamani duce la formarea de tesut conjunctiv in plamani,
ceea ce afecteaza capacitatea respiratorie si poate determina aparitia cancerului ;
• tuberculoza pulmonara - determinate de o bacterie (bacilul Koch); alveolele pulmonare sunt
distruse si inlocuite cu tesut conjunctiv lipsit de elasticitate; portiunile de tesut pulmonar
invadate de bacili se inconjura de o capsula protectoare; tuberculoza reprezinta principala
cauza a mortii in secolul trecut, dar aparitia antibioticelor a permis vindecarea ei; in zilele
noastre tubercoloza este provocata de tulpini bacteriene care s-au adaptat la tratamentul cu
antibioticele obisnuite;
• emfizemul - reprezinta degenerarea tesutului elastic pulmonar, insotita de destinderea
exagerata a plamanilor, ca urmare a retinerii aerului, si de scadere puterii de contractie a

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 13 Anatomia si fiziologia omului
alveolelor; aerul retinut determina ruperea alveolelor, suprafata pentru schimburile de gaze
respiratorii scade si nu mai furnizeaza suficient oxigen inimii si creierului; inima lucreaza mai
mult pentru a satisface nevoile de oxigen, ceea ce duce la imbolnavirea ei; creierul insuficient
irigat provoaca stari de depresie si iritabilitate;
• cancerul pulmonar - procat de fumat se caracterizeaza prin ingrosarea tesutului care
captuseste bronhiile; celulele acestuia isi pierd cilii, astfel ca patrunderea corpilor straini in
plamani nu mai poate fi impiedicata; celulele respective sufera si alte modificari, se inmultesc
si astupa bronhiile; patrund apoi si in tesuturile inconjuratoare (metastaza);
• bronsita - inflamarea bronhiilor;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 14 Anatomia si fiziologia omului

SISTEMUL EXCRETOR
A. ANATOMIA SISTEMULUI EXCRETOR

Procesele catabolice desfăşurate la nivel celular dau naştere, pe lângă energie, la produşi reziduali:
CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac, etc. Aceştia se elimină parţial prin plămâni (CO2 şi o cantitate de
apă) şi prin piele (apa şi substanţe minerale) .
Cea mai mare parte a produşilor reziduali se elimină sub formă de urină, prin rinichi, ceea ce constituie
procesul de excreţie renală. Formaţiunile anatomice care contribuie la producerea şi eliminarea urinei
formează sistemul excretor.
Sistemul excretor este format din rinichi şi căile urinare.

IV.1. RINICHII

Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale lombare,
în lojile renale. Rinichiul drept este situat puţin mai jos decât cel stâng, datorită mărimii spaţiului
ocupat de ficat. Fiecare rinichi prezintă un înveliş alcătuit din trei straturi:
• intern - fibros (capsula renală);
• mijlociu - ţesut adipos (capsula adipoasă);
• extern - suspendă rinichiul de peritoneu (membrana care acoperă pereţii cavităţii abdominale
şi organele din această cavitate) şi de peretele abdominal (fascia renală).
Parenchimul renal în secţiune, prezintă două zone:
• zona corticală - formată din glomeruli, tubi uriniferi şi vase de sânge;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 14 Anatomia si fiziologia omului

• zona medulară - formată


din din 8-15 piramide renale Malpighi, separate prin septuri renale. Fiecare piramidă renală
este orientată cu baza spre periferie, vârful constituind papila renală. Papilele renale se deschid
în calicele mici, care se unesc, formând calicele mari. Calicele mari se deschid în pelvisul renal
(bazinet). Acesta se continuă cu ureterul. O piramida Malpighi împreună cu substanţa corticală
înconjuratoare, formează un lob renal.

Nefronul este unitatea morfo-funcţionala a rinichiului. Fiecare rinichi conţine peste un million de
nefroni. Un nefron este alcătuit:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 14 Anatomia si fiziologia omului

1. corpusculul renal Malpighi, care cuprinde:


1. capsula Bowmann- are formă de cupă, cu peretele din două foiţe: viscerală, care aderă la
glomerul, şi parietală, care se continuă cu tubul urinifer;
2. glomerulul renal- format dintr-un ghem de 25-50 de vase capilare;
În corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine, proces favorizat atât de structura perforată a
endoteliului capilar şi a foiţei viscerale a capsulei, cât şi de calitătile filtrante ale membranei bazale a
endoteliului.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 14 Anatomia si fiziologia omului
2. tubul urinifer, cu următoarele porţiuni:
1. tub contort proximal - situat în cortexul renal, drenează filtratul glomerular din capsula
glomerulară; peretele tubului contort proximal este format dintr-un epiteliu cubic unistratificat,
alcătuit din celule cu microvili ( au rol în mărirea suprafeţei de reabsorbţie); în procesul
reabsorbţiei, sărurile, apă şi alte molecule necesare organismului sunt transportate din lumenul
tubului în capilarele peritubulare înconjuratoare;
2. ansa Henle - colectează fluidul din tubul contort proximal, pe care îl transportă în zona
medulară prin intermediul porţiunii descendente şi inapoi, în zona corticală, prin porţiunea
ascendentă;
3. tub contort distal- ultimul segment al nefronului, este mai scurt şi prezintă mai puţini
microvili decât tubul contort proximal; se descarcă în tubul colector, care drenează tubulii mai
multor nefroni; tubul colector străbate piramida renală şi conduce urina în calicele mici; urina
trece apoi în calicele mari, de aici în pelvisul renal şi se varsă în vezica urinară prin uretere.
Nefronii dupa poziţia în rinichi şi după lungimea anselor Henle, se clasifică în:
• nefroni juxtamedulari - au capsula în profunzimea zonei corticale renale şi a căror ansă
pătrunde adânc în zona medulară;
• nefroni corticali - au capsula în zona externă a corticalei şi a căror ansă este mai scurtă.

Vascularizaţia rinichiului

Sângele arterial ajunge la rinichi prin artera renală (ramură a aortei abdominale) care, odată pătrunsă
în rinichi prin hilul renal, se împarte în artere interlobare, care trec printre piramidele renale.
Arterele interlobare se ramifică în artere arcuate la nivelul zonei de graniţă dintre zona corticală şi cea
medulară. Din arterele arcuate se desprind numeroase artere interlobulare, care irigă cortexul renal, şi
se împart în arteriole aferente. Fiecare arteriolă aferentă pătrunde într-un glomerul (reţea de capilare
unde se produce filtratul sangvin care pătrunde în tubulii nefronului). Sângele care ramâne în glomerul
este colectat de arteriola eferentă, care drenează sângele în capilarele peritubulare(altă reţea
tubulară care înconjoară tubulii nefronului). Sângele din capilarele peritubulare este colectat de vene
dispuse în paralel cu arterele. De la nefroni, sângele trece în venele interlobulare, apoi în cele arcuate
şi interlobare. Acestea din urmă părăsesc rinichiul prin hil sub forma venei renale, care se varsă
în vena cavă inferioară.
Inervaţia rinichiului
Inervaţia rinichiului este constituită din fibre vagale şi simpatice din plexul renal. Ambele inervează
numai pereţii vaselor sangvine.

IV.2. CĂILE URINARE

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 14 Anatomia si fiziologia omului

Urina formată este eliminată prin căile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinară şi uretra.

1. Calicele mici - formaţiuni membranoase, situate în jurul uneia sau mai multor papile renale.
2. Calicele mari - rezultă prin unirea celor 6-12 calice mici.
3. Pelvisul renal - are formă de pâlnie, este captuşit de epiteliu de tranziţie, rezultă din unirea
calicelor mari, prezintă două porţiuni: intrarenală (în sinusul renal) şi extrarenală (se
continuă cu ureterul).
4. Ureterele - sunt conducte musculo-membranoase căptuşite la interior de uroteliu, iau naştere
din pelvisurile renale şi se deschid în vezica urinară.
5. Vezica urinară - organ cavitar, în care se acumulează urina, este situată posterior simfizei
pubiene şi anterior rectului,; la femeie, se învecinează cu uterul şi cu vaginul; la bărbat, sub
vezica se găseşte prostata. Forma vezicii este dată de volumul de urină pe care îl contine: când
este goală are formă piramidală, iar pe masură ce se umple, devine ovoidală. Peretele vezicii
urinare este format din patru tunici:
• mucoasa - este formată din epiteliu de tranziţie, care se subţiază pe masură ce vezica urinară se
destinde; la nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară, mucoasa prezintă nişte “supape“
care închid ureterele, împiedicând refularea urinii în uretere;
• submucoasa - susţine mucoasa;
• musculara- formată din ţesut muscular neted;
• seroasa (adventicea) - este continuarea peritoneului, acoperă suprafaţa externă a vezicii
urinare;
6. Uretra - conduct prin care urina este eliminată din vezica urinară la exterior; peretele uretral
este căptuşit cu o membrană mucoasă, secretată de glandele uretrale, şi este format din fibre
musculare dispuse longitudinal; prezintă două sfinctere:
• intern - situat superior, format din fibre musculare netede, ce alcătuiesc şi musculatura vezicii
urinare; nu este controlat voluntar;
• extern - situat inferior, alcătuit din fibre musculare striate; este controlat voluntar.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 14 Anatomia si fiziologia omului

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI EXCRETOR

Formarea urinii
1. Ultrafiltrarea glomerulară - este procesul de trecere a plasmei sangvine ( cu excepţia
proteinelor ) prin membrana filtrantă, în tubul urinifer, unde constituie urina primară.
Procesul este determinat de presiunea manifestată la nivelul membranei filtrante. În 24 de ore,
prin rinichi trec 1000-1500 l de sânge. Cantitatea de urină primară formată în 24 de ore este de
170-180 l. Rezultă că lichidul extracelular este în totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic.
Ultrafiltratul are constituţia plasmei deproteinizate. Urina primară de la nivelul capsulei
Bowmann trece în sistemul tubular al nefronului unde suferă procese de reabsorbţie şi secreţie
tubulară.
2. Reabsorbţia tubulară- este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare din tubul
urinifer în capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv; se desfăşoară la nivelul
segmentelor proximal şi distal şi determină economisirea unor substanţe utile.
3. Secreţia tubulară- constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul tubular a
K+, a H+, a amoniacului, a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. Se desfăşoară la nivelul
tubilor contorţi distali. Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme
enzimatice, datorită gradientului de concentraţie, şi prin difuziune. În urma proceselor de
reabsorbţie şi secreţie tubulară, cantitatea de urină scade la 1,5 l/24h, iar concentraţia creşte,
rezultând urina finală.

Funcţia endocrină se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului juxtaglomerular. Renina
este inactivă, dar activează angiotensina II, cu efect puternic vasoconstrictor, eliberator de aldosteron
şi stimulator al sistemului adrenosimpatic, asigurând homeostazia circulatorie şi menţinerea
echilibrului hidrosalin.
Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece în calice, apoi în
bazinet şi uretere. Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin mişcări peristaltice. Peristaltismul
este influenţat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o accentuează. La
locul de vărsare în vezica urinară se află câte o valvă. Până la un conţinut de 400 cm3, presiunea
exercitată de peretele vezical asupra conţinutului rămâne constantă. Când cantitatea de lichid depăşeşte
400 cm3, presiunea intravezicală creşte. Creşterea presiunii, determinată de distensie, stimulează
receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin fibre senzitive parasimpatice la centrii
nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S2), declanşând reflex, pe cale eferentă parasimpatică (nervii
pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern şi contractia muşchiului, deci micţiunea reflexă.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 14 Anatomia si fiziologia omului
Boli ale sistemului urinar:
• uretrite - infecţia uretrei;
• cistita - infecţia vezicii urinare;
• nefrita - inflamarea ţesutului renal;
• glomerulonefrita - inflamaţia glomerulilor, poate fi cauza unor maladii renale cronice sau a
blocajului renal, fiind favorizată de stress, umezeală, raceală, traumatisme;
• pielita - inflamaţia bazinetului şi a calicelor renale, ca urmare a infecţiilor bacteriene din sânge
sau din tracturile urinare;
• pielonefrita - inflamaţia bazinetului, calicelor şi tubilor renali ai unuia sau ambilor rinichi;
• obstrucţii - pot avea loc în orice regiune a tractului urinar, fiind provocate de calculi (pietre),
lovituri, tumori sau chisturi, spasme ale ureterelor sau de anomalii congenitale; au consecinţe
extrem de grave, ducând la blocajul unuia sau al ambilor rinichi;
• tuberculoza renală - se caracterizează prin puroi şi sânge în urina, urinat frecvent şi dureros;
apare la cei care au avut tuberculoză localizată în alte organe;
• scleroza renală - imbatranirea arterelor renale; favorizată de hipertensiunea arterială şi de alte
boli de rinichi;
• calculi renali - se formează ca urmare a difuncţiilor metabolice, în urma cărora rezultă
cantităţi mari de substanţe anorganice şi organice; prin concentrarea urinii, aceste substanţe
cristalizează şi formează granule, care stau la originea viitorilor calculi;

Disfuncţii:
o disuria - (urinarea dureroasă), semnalează o infecţie a tractului urinar sau obstrucţia
uretrei;
o hematuria - (sânge în urină), este asociată cu o traumă;
o bacteriuria - (bacterii în urină);
o piuria - (puroi în urină), este rezultatul unei infecţii de durată;
o oliguria - (eliminare de cantităţi insuficiente de urină), indică presiune sangvină
scazută sau blocaj renal;
o poliuria - (eliminarea unor cantităţi mari de urină);
o uremia- constă în acumularea in sange a unor substante care se gasesc in urina;
o enurezisul - (incontinenta urinara), consta in incapacitatea de a controla mictiunea;
o blocajul renal - reprezinta incapacitatea rinichiului de a mai asigura echilibrul
electrolitic si de a elimina produsii de metabolism. Blocajul renal acut reprezinta

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 14 Anatomia si fiziologia omului
pierderea brusca a capacitatii rinichiului de a functiona, determinat de soc, hemoragii
sau traumatizarea fizica a rinichilor. Blocajul renal cronic este rezultatul unei boli
care a distrus progresiv tesutul renal. Persoanele cu blocaj renal cronic nu pot
supravietui independent, hemodializa sau transplantul renal fiind absolut necesare.
Rinichiul artificial sau aparatul de hemodializa, permite filtrarea sangelui. Sangele
arterial, colectat din artera radiala, este pompat printr-un tub intr-un dispozitiv ce
contine o membrana semipermeabila. Aceasta separa sangele de o solutie izotona ce
contine molecule de care sangele are nevoie (cum ar fi glucoza). Prin procesul
numit dializa, produsii finali de metabolism difuzeaza din sange prin membrana, in
timp ce moleculele necesare organismului raman in sange. Dupa curatare, sangele este
returnat in corp printr-o vena.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 15 Anatomia si fiziologia omului

SISTEMUL REPRODUCATOR

Prin reproducere se asigura perpetuarea speciei umane. Fiinta noua rezulta prin dezvoltarea
ontogenetica a zigotului. Acesta se formeaza prin fecundatia dintre cele doua celule
sexuale, numite gameti. Gametii se formeaza in gonadele cuprinse in sistemele genitale
masculin si feminin.

I. SISTEMUL GENITAL MASCULIN

Este alcatuit din organele genitale interne (testiculele, conductele excretoare, glande
anexe) si externe (penisul).
1. Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida, avand pe
marginea posterioara epididimul, care contine canalul de excretie a spermei.
Testiculele sunt situate in scrot. Testiculul este acoperit de o membrana
fibroasa, albuginea. Aceasta trimite spre interior septuri ce impart testiculul
in lobuli formati din 2-3 tubi seminiferi, producatori de sperma, si tesut interstitial,
producator de hormoni masculini. Tubii seminiferi se unesc formand un canal
unic care, la iesirea din epididim, devine canal deferent. Canalele deferente
patrund in bazin, inapoia vezicii urinare, si se continua cu canalul ejaculator, care
se uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se
deschide in uretra.
Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai importanta este
artera testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele venos este colectat de vene
omonime. Limfa este colectata de vase limfatice, care merg paralel cu venele.
Inervatia testiculului este vegetativa, simpatica si parasimpatica.
2. Veziculele seminale secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator, servind
ca transportor si ca mediu nutritiv pentru spermatozoizi.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 15 Anatomia si fiziologia omului
3. Prostata, glanda tubulo-acinoasa este situata in jurul portiunii initiale a uretrei;
secreta un lichid laptos care intra in compozitia spermei.
4. Penisul, organul genital extern, organul copulator masculin, este alcatuit din doi
corpi cavernosi si corpul spongios, care acopera complet uretra; este de asemanea
un organ al mictiunii.

Functiile testiculului constau in:


• spermatogeneza - producerea de gameti masculini (spermatozoizi). Pe membrana
bazala a tubilor seminiferi se gasesc spermatogoniile (celule germinative primare),
care au setul complet de cromozomi (sunt diploide). Spermatogoniile se divid
prin mitoza, rezultand spermatocite de ordin I, diploide. Dupa maturare, acestea
se divid meiotic, rezultand spermatocite de ordin II (hapliode). Spermatocitele de
ordin II se divid mitotic,rezultand spermatide (haploide) care, prin maturare, se
transforma in spematozoizi. Spermatozoidul determina sexul noului organism. Este
alcatuit din cap, piesa intermediara si flagel. La partea anterioara
prezinta acrozomul, un corpuscul ce contine o enzima care faciliteaza patrunderea
spermatozoidului in ovul in timpul fecundatiei. Piesa intermediara contine
glicogen, care furnizeaza energie pentru miscarile spermatozoidului. Flagelul
asigura mobilitatea spermatozoidului.
• secretia de hormoni androgeni consta in principal in secretia de testosteron de
catre celulele interstitiale Leydig. Efectele hormonilor androgeni sunt: stimularea
cresterii si dezvoltarii genitale masculine, a maturarii spermei; stimularea
dezvoltarii caracterelor sexuale secundare (voce, pilozitate, dezvoltarea
musculaturii si a scheletului, distributia depozitelor adipoase); stimularea sintezei
de proteine in cadrul metabolismului.
Reglarea secretiei de hormoni androgeni se realizeaza la nivel hipotalamo-hipofizar; la
randul sau, testosteronul regleaza cantitatea de hormon eliberator de gonadotropina
(GnRH) trimis de hipotalamus la nivelul hipofizei. GnRH determina eliberarea de hormoni
gonadotropi de catre hipofiza. LH regleaza producerea de testosteron, iar FSH controleaza
spermatogeneza.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 15 Anatomia si fiziologia omului

II. SISTEMUL GENITAL FEMININ

Este format din organe genitale interne (ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul) si
externe (vulva).
1. Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis. Au forma
ovoida si sunt legate prin ligamente cu peretele bazinului, cu uterul si cu trompele
uterine. Au invelis conjunctiv sub care se disting doua zone: zona corticala, in care
se afla foliculii ovarieni (formatiuni veziculare in care se formeaza cate un ovul),
si zona medulara, tesut conjunctiv lax, in care se gasesc vase sangvine si nervi. In
ovul se gasesc foliculi in diferite stadii de dezvoltare ; acestia se maturizeaza cate
unul pe luna si expulzeaza ovulul impreuna cu lichidul follicular; in timpul vietii
sexuale a femeii, se maturizeaza circa 400 de foliculi.
2. Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de palnie, au
margini franjurate spre ovar si servesc pentru captarea ovulului expulzat din folicul
matur.
3. Uterul, organ musculos cavitar, nepereche, situate intre vezica urinara si rect, are
forma de para; este format dintr-un corp si colul uterin, care proemina in vagin;
are o musculatura neteda cu fibre longitudinale, radiare si spiralate; cavitatea
uterului prezinta o mucoasa, care sufera modificari ciclice sub influenta hormonilor
ovarieni. Ciclul menstrual normal, cu o durata de 28 zile incepe la pubertate si
constituie un element principal al caracterelor sexuale feminine. La femeile din
Europa incepe la varsta de 11-15 ani si este influentat de constitutia fizizca, rasa,
clima, de alti factori de mediu si de factori patogeni. El inceteaza in jurul varstei de
50 de ani, cand se instaleaza menopauza. Cuprinde trei faze:
1. faza menstruala- cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficial al
mucoasei uterine distruse se elimina impreuna cu o anumita cantitate de
sange;
2. faza proliferativa- intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin ingrosarea
mucoasei uterine;
3. faza secretorie- care dureaza de la a 15-a zi pana la un nou ciclu, in cazul in
care nu a avut loc fecundarea ovulului; aceste modificari ale mucoasei
uterine creeaza conditiile optime pentru grefarea ovulului fecundat.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 15 Anatomia si fiziologia omului
4. Vaginul se gaseste in continuarea uterului, este un organ cavitar, care se deschide
la exterior in regiunea vulvei.
5. Vulva este organul genital extern, cuprinde labiile mari si muntele lui Venus,
labiile mici si clitorisul, orificiul vaginal si glandele externe vaginale; orificiul
inferior al vaginului este acoperit de virgine de o membrana, himenul, de forma
semilunara sau inelara, care se rupa la primul contact sexual.
Anexele sistemului genital feminin sunt glandele mamare, care au rolul de a elabora
laptele necesar hranirii copilului; glanda este formata din lobi, iar acestia din lobuli, care
au ca unitate secretorie acinul; este invelita intr-o patura de tesut adipos; fiecare lob are un
canal de excretie, care se deschide pe o proeminenta numita mamelon; in fiecare mamelon
se gasesc deschiderile a 12-20 de canale galactofore.

Functiile ovarului constau in:


• ovogeneza - producerea de ovule (gameti feminini). Ovogoniile (celule
germinative primare diploide) se divid prin mitoza, rezultand ovocite de ordin
I, diploide. In timpul ovulatiei are loc prima diviziune meiotica, rezultand ovocitul
de ordin II (haploide), care este expulzat din ovar in trompa uterina, si primul
globul polar. Ovocitul de ordin II se divide mitotic in trompa uterina,
rezultand ovotida (preovulul haploid) si al doilea globul polar. Preovulul se
matureaza devenind ovul fecundabil.
• secretia de hormoni ovarieni (estrogeni si progesteron) este rezultatul activitatii
foliculilor ovarieni, a corpului galben si a placentei (in timpul sarcinii). Cantitati
mici de estrogeni si progesteron sunt secretate si de corticosuprarenale si testicule.
Efectele estrogenilor constau in: proliferarea mucoasei si a musculaturii uterine;
dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine. .Efectele progesteronului
constau in: modificarea secretiei mucoasei uterine.
Reglarea secretiei de hormoni ovarieni se realizeaza de la nivel hipotalamo-hipofizar. FSH
controleaza maturatia foliculilor ovarieni si secretia de estrogeni. LH provoaca ovulatia,
controleaza activitatea corpului galben si secretia de progesteron. Hormonii ovarieni
regleaza cantitatea de hormon eliberator de gonadotropina trimis de hipotalamus la nivelul
hipofizei.

Fecundatia si nidatia
In urma actului sexual, spermatozoizii se deplaseaza din vagin, datorita unui chimiotactism
pozitiv specific, pana in treimea externa a trompei uterine unde intalnesc ovulul. Primul

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 15 Anatomia si fiziologia omului
ajuns este spermatozoidul fecundat, fecundatia fiind monospermica, In cazul ovulelor cu
doi nuclei, fecundatia duce la o srcina gemelara monovitelina in care gemenii sunt de
acelasi sex si se aseamana bine intre ei. Cand se face concomitent fecundatia a doua ovule,
se produce o sarcina gemelara bivitelina intr-o astfel de situatie gemenii au sexe diferite
sin u se aseamana intre ei. Spermatozoidul fecundat se contopeste cu ovulul, fuzionand
nuclei, deci are loc procesul de fecundatie propri-zisa (amfimixia). Se reface numarul de
cromozomi caracteristic speciei, determinand in acet mod si sexul viitorului individ in
functie de spermatozoidul fecundat:
22 X + 22 X = 44 XX (femela)
22 X + 22 Y = 44 XY (mascul)

Zigotul format incepe sa se segmenteze in timp ce parcurge trompa uterina, indreptandu-se


spre uter (3 zile). In cavitatea uterina, zigotul isi continua segmentarea inca 3 zile, dupa
care se fixeaza pe mucoasa uterina – nidatia – in cazul sarcinii uterine normale. Din zigot
se formeaza embrionul, care se dezvolta timp de 9 luni in uter (perioada normala de
dezvoltare intrauterina). Din luna a treia, embrionul devine fat, care creste si se dezvolta
pana la sfarsitul lunii a noua de sarcina. Schimburile nutritive dintre mama si fat se
realizeaza la nivelul placentei, organ discoidal in care vasele sangvine ale mamei se
deschid lacune sangvine. Aici plutesc formatiuni filiforme, nimite vilozitati coriale, prin
care fatul primeste hrana de la mama. Unele vilozitati sunt mai lungi, se fixeaza de
peretele uterului si ancoreaza fatul in uter. Vasele ombilicale, doua artere si o vena,
inconjurate de tesut conjunctiv, strabat cordonul ombilical, care stabileste legatura dintre
placenta si corpul fatului. Placenta este si un organ endocrin, secretand gonadotrofine,
prolactina si estrogeni. Placenta are si rol de bariera, care impiedica trecerea agentilor
patogeni de la mama la fat.
Nasterea cuprinde ansamblul fenomenelor prin care se realizeaza expulsia fatului la
sfarsitul celor 9 luni de dezvoltare intrauterina. Acest act presupune coordonarea
armonioasa a trei componente: materna, fetala si placentara.

Boli ale aparatului genital


Boli transmitere sexuala:
• candidoza - este provocata de o ciuperca microscopica (Candida albicans) si se
caracterizeaza prin secretii vaginale albicioase si prurit vulvar;
• gonoreea (blenoragia) este provocata de o bacterie (Neisseria gonorrhoeae) si se
caracterizeaza prin durere la urinare si secretie uretrala vascoasa, verzuie; infectia

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 15 Anatomia si fiziologia omului
netratata duce la inflamatie pelvica, ce afecteaza canalele excretoare, la barbat, sau
oviductele, la femeie; pe masura ce inflamatia se vindeca, conducturile mentionate
se umplu cu tesut cicatricial, ceea ce determina infertilitate;
• clamidoza - este provocata de o bacterie (Chlamydia trachomatis); cele mai multe
personae nu prezinta simptom; pot aparea ca simptome, ca scurgeri genitale si
senzatii de arsura in timpul urinarii; femeile pot prezenta dureri abdominale, iar
barbatii , dureri testiculare; netratata poate provoca infectii dureroase ale organelor
genitale si sterilitate; poate produce infectii oculare si pneumonie la copii nascuti
din mame infectate;
• herpesul genital - este provocat de un virus de tip herpes si se manifesta prin
aparitia de pete rosiatice si vezicule in zona genitala, insotite de febra, durere la
urinare si ganglioni limfatici mariti; trece de la mama la fat si produce orbire,
surditate, retardare mintala si in final moartea nou-nascutului;
• trichomoniaza - este produsa de un parazit si se manifesta prin scurgeri vaginale
urat mirositoare, prurit, iritatii, disconfort in timpul contactului sexual; barbatii nu
prezinta simptome;
• sifilisul - este provocat de o bacterie (Treponema pallidum); boala are trei stadii:
• dupa 21-27 de zile de la contaminare apare sancrul moale, caracterizat prin aparitia
de leziuni rosiatice nedureroase cu margini dure, la nivelul organelor genitale si a
zonelor inconjuratoare; la sfarsitul stadiului primar, sancrul sifilitic dispare chiar
fara tratament, marind astfel riscul de ignorare a bolii;
• stadiul secundar apare dupa 6 saptamani de la instalarea stadiului primar si dureaza
2-3 ani; se caracterizeaza prin inrosirea pielii corpului, inclusiv pe palme si pe talpi;
• stadiul tertiar este latent, asimptomatic; survine dupa 2-20 ani de la aparitia
stadiului primar; in acest ultimo stadium, boala afecteaza sistemul cardiovascular si
nervos, ducand la retardare mintala, orbire, paralizie, surditate, psihoza; pe corp si
pe suprafata organelor interne apar ulceratii de dimensiuni mari; bacteria poate
traversa placenta, afectand si dezvoltarea fatului.

Metode de prevenire a contactarii bolilor venerice sunt:


• igiena intima;
• evitarea contactelor sexuale intamplatoare;
• limitarea numarului de parteneri sexuali;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 15 Anatomia si fiziologia omului
• stapanirea unui minim de cunostinte despre bolile venerice, modul de transmitere si
urmarile acestora;
• constientizarea faptului ca este mai usor sa previi decat sa tratezi o boala.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului

METABOLISMUL

Metabolismul este una din proprietatile fundamentale materiei vii, alaturi de de


reproducere si excitabilitate. Metabolismul consta in schimbul permanent de materie si
energie dintre organism si mediu. Cuprinde toate procesele fizice si chimice de organizare,
autointretinere si de manifestare a materiei vii. In cadrul metabolismului se succed doua
procese care se completeaza si se conditioneaza reciproc, realizand un echilibru dinamic
perfect:
Anabolismul (asimilatia) - reprezinta totalitatea proceselor prin care organismul
transforma nutrimentele in substante proprii si isi reface rezervele energetice;
Catabolismul (dezasimilatia) - reprezinta totalitatea proceselor prin care organismul
degradeaza diferitele substante, consumand rezervele energetice.
Procesle metabolice sunt dependente de biocatalizatori (enzime, vitamine, hormoni), a
caror actiune este influentata de temperatura corpului si de pH-ul mediului intern.

Metabolismul glucidic

Glucidele indeplinesc trei roluri in organism:


• energogenetic;
• structural;
• functional.
Monozaharidele absorbite din intestine sunt transportate la ficat prin vena porta. Acestea
sunt transformate in glucoza. Din ficat, glucoza poate urma mai multe cai:
• raspandirea in organism prin intermediul sangelui;
• catabolizarea anaeroba si aeroba;
• transformarea in glicogen, forma de depozitare a glucidelor in organism;
• transformarea in lipide sau aminoacizi.

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului
1. Glucoza sangvina - impreuna cu cea din alte lichide ale corpului, are
concentratia de 1g/l, se mentine constanta si poarta numele
de glicemie. Cantitatea medie totala de glucoza din organism este de
aproximativ 55g.
2. Catabolizarea glucozei - se desfasoara prin doua mecanisme:
• Glicoliza - este procesul catabolic care consta dintr-o succesiune de reactii
catalizate enzimatic, ce realizeaza transformarea moleculei de glucoza in doua
molecule de acid piruvic si eliberarea a doua molecule de ATP. In glicoliza
musculara rezulta acid lactic, care este transformat in faza de refacere in acid
piruvic.
• Degradarea aeroba - continua procesele oxidative anaerobe si se desfasoara in
mitocondrii. Degradarea aeroba determina transformarea acidului piruvic in acetil
coenzima A. Aceasta patrunde in ciclul Krebs, unde printr-un sir de procese
oxidoreducatoare, se realizeaza oxidarea completa. Rezulta doua molecule de
CO2 pentru fiecare molecula de acetil coenzima A, H+, care dupa ce parcurge lantul
respirator si impreuna cu O2, formeaza H2O si 38 molecule de ATP.
• Glicogenogeneza - reprezinta procesul anabolic de polimerizare a glucozei in
glicogen, forma de depozitare a glucidelor in ficat si muschi.
• Gluconeogeneza - este sinteza glucozei din aminoacizi sau din lipide sub actiunea
unor enzime specifice. In conditii de inanitie, gluconeogeneza este singura sursa de
glucoza a organismului.
Reglarea metabolismului glucidic se face printr-un complex neuro-endocrino-umoral, in
care rolul principal il detine insulina. Concentratia normala a glucozei in sange (glicemia)
este de 90-120 mg/100 ml sange. Nivelul glicemiei este mentinut prin mobilizarea si
depozitarea glucozei in tesutul hepatic sau muscular prin consumul glucozei in organism,
prin absorbtia ei la nivel intestinal si prin eliminarea acesteia in anumite conditii. Ca
urmare, intervin doua mecanisme antagonice: hiperglicemiant si hipoglicemiant. Factorii
hiperglicemianti sunt: hormonii tiroidieni, glucocorticoizii, ACTH, glucagonul, adrenalina.
Dintre factorii hipoglicemianti, rolul esential revine insulinei.

Metabolismul lipidic

Lipidele indeplinesc urmatoarele roluri:


• structural- intra in structura biomembranelor, asigurand permeabilitatea selectiva;

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului
• functional- prin hormonii steroizi de natura lipidica;
• energetic- prin eliberarea unei mari cantitati de energie;
• metabolic- prin lipogeneza si lipoliza.
1. Trigliceridele - se scindeaza in acizi grasi liberi, monogliceride, digliceride
si glicerol. Peste 80% dintre trigliceride trec in limfa si apoi in circulatia
generala, restul de 20% ajung la ficat pe cale portala. Trigliceridele sunt
vehiculate de catre plasma sub forma de lipoproteine. Trigliceridele ajunse
in circulatia generala sunt depozitate in tesuturi sub doua forme: lipide de
rezerva si lipide protoplasmatice.
2. Glicerolul - trece prin urmatoarele stadii: alfa-glicerolfosfat,
dioxiacetonfosfat si aldehida fosfoglicerica, ce va urma trei cai metabolice:
• transformarea in acid piruvic si apoi in acetil-CoA care intra in ciclul Krebs si este
degradata pana la CO2 si H2O;
• transformarea in glicerol, din care se vor resintetiza trigliceridele si fosfolipidele;
• transformarea in glucozo-1,6-difosfat.
1. Acizii grasi- din plasma exista sub forma de trigiceride ( 25% ), esterificati cu
colesterolul ( 20% ), fosfolipide ( 50% ) si liberi ( 5% ), care circula legati de
albuminele plasmatice. La nivel celular, acizii grasi sufera urmatoarele
transformari:
• degradare pana la acetil-CoA, care va fi descompusa in ciclul Krebs pana la CO2 si
H2O, cu eliberare de energie;
• transformarea in corpi cetonici care sunt degradati in ciclul Krebs in conditii
normale, iar in conditii patologice se acumuleaza in sange si tesuturi producand
acidocetoza;
• acizii grasi liberi sunt utilizati in biosinteza trigliceridelor si a fosfolipidelor,
esterificarea colesterolului.
2. Fosfolipidele - se sintetizeaza cu consum energetic la nivelul celulelor, din lipide
alimentare digerate si absorbite. Ficatul este singurul organ, care dupa ce le
sintetizeaza, le deverseaza in plasma. Catabolismul fosfolipidelor are loc numai la
nivelul tesuturilor si organelor. Fosfolipidele indeplinesc doua roluri: structural
(intra in alcatuirea membranei mitocondriale si celulare) si energetic.
3. Colesterolul- de origine endogena si exogena poate fi transformat in:
• acizi biliari (prin reactii enzimatice la nivelul mitocondriilor);

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului
• hormoni steroizi (prin numeroase etape la care participa ACTH, acidul ascorbic si
enzime);
• vitamina D3 (sub actiunea razelor solare, la nivelul pielii).
Reglarea metabolismului lipidic se face prin mecanisme nervoase (coordinate de la
nivelul hipotalamusului) si endocrine (prin intermediul adenohipofizei, tiroidei,
pancreasului endocrin, glandelor sexuale, epifizei, suprarenalei).

Metabolismul protidic

Proteinele indeplinesc in organism urmatoarele roluri:


• structural - fiecare tesut si celula se caracterizeaza printr-un tip structural specific
de proteina;
• plastic - de crestere, dezvoltare si reparare a celulelor uzate;
• functional - proteine enzime, proteine hormoni (fara cei sintetizati de colesterol),
proteine de transport (hemoglobina pentru gazele respiratorii, albuminele - ca
transportor sangvin, transportori ai substantelor prin membranele celulare), aparare
antimicrobiana (anticorpii), coagularea sangelui (factorii plasmatici,
protrombina, fibrinogenul, plasmina), contractia musculara (actina si miozina),
fotoreceptia (rodopsina si iodopsina), controlul tensiunii arteriale (renina,
angiotensina), controlul eritropoiezei (eritropoietina, cortizolul), transmiterea
influxului nervos (mediatoriichimici), controlul schimburilor hidroelectrolitice,
mentinerea echilibrului acido-bazic (sistemele tampon sangvine), memoria si
invatarea (proteine neuronale).
• energetic - se exercita in carentele alimentare, prin catabolizarea unui gram de
proteine, eliberandu-se 4,1 Kcal.
Metabolizarea aminoacizilor se desfasoara in urmatoarele etape:
• transaminarea - sinteza unor aminoacizi din alti aminoacizi sub actiunea unor
enzime specifice numite transferaze. Nu se pot sintetiza aminoacizii esentiali, care
ajung in organism numai prin alimentatie;
• dezaminarea - pierderea de catre aminoacid a gruparii amino (-NH2) si formarea
unui cetoacid si a amoniacului sau a unui acid gras si a amoniacului.
Cetoacizii pot urma una din urmatoarele cai:

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului
• degradare pana la acetil-CoA si intrarea in ciclul Krebs;
• transformare in glucide prin functia gluconeogenetica a ficatului;
• transformare in corpi cetonici (la nivelul ficatului);
• transformare in aminoacizi prin transaminare.
Amoniacul este o substanta toxica si este neutralizat rapid pe urmatoarele cai:
• eliminare sub forma de saruri de amoniu;
• eliminare prin urina, sub forma de uree;
• transformarea in glutamine, la nivelul ficatului si a sistemului nervos;
• decarboxilarea - eliminarea gruparii carboxi (-COOH) din molecula
aminoacizilor. Acest proces poate fi initiat de catre flora anaeroba si de putrefactie
la nivelul colonului descendent, rezultand amine toxice, care se elimina prin
materiile fecale
Reglarea metabolismului proteic se face printr-un mecanism neuroumoral. Simpaticul
stimuleaza catabolismul, iar parasimpaticul stimuleaza anabolismul. STH, insulina si
hormonii estrogeni au rol anabolic. Glucocorticoizii si hormonii tiroidieni au rol catabolic.

Metabolismul energetic

Metabolismul energetic reprezinta totalitatea transformarilor energetice din cursul


metabolismului intermediar si a schimburilor enrgetice dintre organism si mediu. Din
intreaga cantitate de energie eliberata de substantele energetice, doar 20-30% este utilizata
in procesele vitale, cea mai mare parte fiind transformata in energie calorica. O alta parte
de energie este stocata in celule sub forma de ATP, fiind utilizata sub forma de energie
mecanica, chimica, osmotica, electrica, calorica.
Cantitatea de energie eliberata de organism prin catabolism este egala cu cea eliberata prin
arderea substantelor energetice in bomba calorimetrica (1 g lipide-9,3 Kcal; 1 g proteine-
5,3 Kcal; 1 g glucide-4,1 Kcal).
Intensitatea metabolismului energetic se exprima in calorii, iar determinarea cantitatii de
caldura produsa de organism se face prin metode calorimetrice directe si indirecte
(determinarea consumului de O2 si a eliminarilor de CO2 in unitatea de timp, adica
coeficientul respirator–CR). Prin calorimetrie indirecta se poate determina metabolismul

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului
bazal, care reprezinta cheltuielile energetice minime necesare realizarii functiilor vitale ale
organismului pe o anumita perioada de timp.

M.B.= numar total de calorii/suprafata corpului ( m2)

Valoriile metabolismului bazal sunt influentate de: varsta, sex, starea de activitate, ingestia
alimentelor, temperature, starea de sanatate. Omul isi acopera cheltuielile energetice
zilnice printr-o ratie alimentara echilibrata ce va contine: glucide, lipide, proteine, saruri
minerale, vitamine, apa, in cantitati corespunzatoare varstei si activitatii desfasurate.
Vitaminele sunt biocatalizatori necesari in ratia alimentara, nu au rol plastic sau energetic,
dar prin functia lor catalitica sunt indispensabili bunei desfasurari a proceselor vitale.

Homeostazia

Homeostazia este proprietatea sistemelor biologice de a-si mentine parametrii in limitele


echilibrului functional. Homeostazia organismului uman se realizeaza prin actiunile
coordonate ale sistemelor nervos, endocrin, cardiovascular. Actiunile homeostatice se
desfasoara in sensul raglarii functiilor interne ale organismului si in sensul echilibrarii
acestora cu mediul ambient.

MECANISME DIRECTII DE ACTIUNE

- mentinerea echilibrului hidroelectrolitic;


Mecanisme fizico-chimice - mentinerea echilibrului acido-bazic;

- reglarea biosintezei proteice si a


diviziunilor celulare;
Mecanisme generale

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului

- reglarea functiilor senzitivo- motorii;


- reglarea secretiilor endocrine;
- reglarea functiilor motorii si secretorii
digestive;
- reglarea activitatii cardiovasculare;
Mecanisme neuro- umorale
- reglarea respiratiei;
- reglarea proceselor de excretie;
- reglarea proceselor metabolice;
- raglarea activitatii sexuale.

Homeostazia este un proces complex, iar din punct de vedere didactic, poate fi privit sub
mai multe aspecte:
1. Homeostazia genetica – se realizeaza la nivel individual prin biosinteza
proteinelor specifice, pe baza informatiei genetice din ADN si de-a lungul
generatiilor, prin transmiterea ereditara a caracterelor speciei umane.
2. Bioritmul – reprezinta variatia cronobiologica regulat a unor functii ale
organismului, rezultata din sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene
(ex. alternanta somn- veghe).
3. Sresul – pe fondul unor suprasolicitari fizice si nervoase, agresiuni asupra
organismului, apar reactii de adaptare si de aparare, care caracterizeaza starea de
stres. Mecanismele adaptative pot ceda in lupta cu agentii stresanti, sensibilizand
organismul si favorizand starea de boala.
4. Termoreglarea – temperatuara corpului este mentinuta constanta printr-un
mechanism de termoreglare ce asigura echilibrul dynamic intre producerea de
caldura (termogeneza) si pierderea de caldura (termoliza):
o termogeneza – este rezultatul reactiilor metabolice producatoare de energie,
iar sursa cea mai importanta de caldura este activitatea musculaturii striate;
o termoliza – este rezultatul unor procese fizice de tipul radiatiei (pierderea
de caldura sub forma de radiatii infrarosii), conductiei (transferul de caldura
intre doua solide aflate in contact direct), convectiei (miscarea moleculelor

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului
de aer incalzit prin contactul cu pielea spre zone mai reci ale aerului din jur),
evaporarii (apa).
Mentinerea constanta a temperaturii corpului implica modificari metabolice, circulatorii,
respiratorii, musculare, hidroelectrolitice si hormonale, controlate de hipotalamus. Pentru a
participa eficient la mentinerea homeostaziei, secretia glandelor endocrine este reglata in
permanenta direct (independent de controlul hipofizei, hipotalamusului sau a sistemului
vegetativ) sau indirect (umoral sau nervos). Controlul indirect se face in functie de
concentratia sangvina a hormonului respectiv.

Mecanisme de mentinere constanta a parametrilor mediului intern


Principalele mecanisme implicate in pastrarea constanta a parametrilor mediului intern se
realizeaza prin functiile sistemelor circulator, respirator, excretor, sub comanda nervoasa si
umorala. Pentru pastrarea si evidentierea legaturii dintre structuri si functii, aceste sisteme
au fost tratate in capitolele respective.
Mentinerea constanta a pH-ului sangvin: activitatile celulare se desfasoara optim la un
pH al medilui intern de 7,32- 7,40. Produsii acizi de catabolism determina tendinta spre
acidoza. Excesul de acizi este neutralizat prin secretie tubulara de H+, reabsorbtia
bicarbonatului si excretia amoniacului, orientare spre alcaloza.
Mentinerea constanta a presiunii osmotice: se realizeaza prin dilutia sau concentrarea
urinii. Daca filtratul glomerular este echilibrat osmotic cu lichidul interstitial, de-a lungul
tubului urinifer, presiunea osmotica creste. Aceasta crestere este rezultatul transportului
active de Na+, Clˉ, uree, etc. si al mecanismului de concentrare a urinii la nivelul ansei
Henle.

IMUNITATEA

Organismul este in permanenta amenintat de patrunderea din exterior a unor “agresori


biologici“, iar aceste se opune prin doua sisteme de aparare: specifica si nespecifica.
Apararea nespecifica: cuprinde totalitatea factorilor ce realizeaza protectia organismului
impotriva oricarui antigen, indiferent de natura sa. Aici intervin pielea si mucoasele
intacte, cu rol de bariera mecanica, dar si factorii interni care determina reactia
inflamatorie, caracterizata prin roseata, umflare, temperatura crescuta si durere. Lezarea
celulelor determina atragerea, printr-un chimiotactism pozitiv, a granulocitelor neutrofile,

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului
urmate de limfocite si monocite cu actiune fagocitara. Din lupta lor, razulta “puroiul“,
amestec de microorganisme omorate, leucocite, celule distruse si lichide celulare.
Apararea specifica (imunitatea): se realizeaza cu ajutorul anticorpilor specifici, formati
de catre limfocite la patrunderea in organism a agentilor straini,
numiti antigeni. Anticorpii sunt substante proteice din clasa
gamaglobulinelor, imunoglobuline, care circula in plasma sanguina.
Imunitatea reprezinta capacitatea de recunoaste si de a anihila agentii straini
patrunsi in organism. Un rol important il joaca limfocitele T, prin pastrarea “memoriei
imunitare“ la nivel celular si limfocitele B, care sintetizeaza anticorpi specifici. Acestea
alcatuiesc impreuna cu macrofagele, sistemul celular al imunitatii.

TIPURI DE IMUNITATE OBTINERE DURATA

Imunitate naturala innascuta -comuna tuturor indivizilor; se -toata viata


transmite ereditar;

Imunitate naturala - individuala, obtinuta pasiv (prin - lunga


dobandita laptele matern) sau pasiv (in urma
unor boli);

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
CURSUL 16 Anatomia si fiziologia omului

Imunitate artificiala activa - prin vaccinare (introducerea in


organism a unor agenti patogeni
-1–7 ani, necesitand
atenuati sau omorati) determinand
repetatrea vaccinarii
producerea de anticorpi specifici;

Imunitate artificiala pasiva - prin administrare de seruri, care -scurta,2-3


contin anticorpi gata formati; saptamani

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/
BIBLIOGRAFIE Anatomia si fiziologia omului

Anatomia si fiziologia omului – Compendiu


Autor(i): Cezar Th. Niculescu, Radu Carmaciu, Bogdan Voiculescu, Carmen Salavastru, Cristian Nita,
Catalina Ciornei

Editura: Corint

Anul aparitiei: 2009

Biologie - Clasa 11 - Manual - Ionel Rosu, Calin Istrate,


Aurel Ardelean

Autorul cursului: As. Negruț Gabriel-Nicolae


fb.com/asistentinromania/