1.

Mogâldea de Alexandru Vlahuţă

Mogâldea era o figură răutăcioasă,se strâmba şi n-avea astâmpăr nici o

clipă.Băieţii îi ziceau ‘’ Michiduţă’’ .Nenorocitul copil era bătut straşnic de
‘’domnu’’,rupea vergile una după alta pe spatele lui,dar degeaba .În timpul
recreaţiei dispărea cu alţi ‘’tovarăşi’’,iar apoi îşi făceau apariţia având un aer
misterios şi viclean.Într-o zi,profesorul îi pune să explice ‘’prinderea lui Iisus în
grădina de la
Ghetsemani’’.Michiduţă a fost dat afară pentru că nu ştia nimic.Autorul pove
steşte aceste întâmplări cu bucuria că,după ce a depănat povestea a fost făcu
t‘’monitor’’.Mai tîrziu a fost chemat la Mogâldea la dugheană unde toţi
constată că Mogâldea este bogat şi poate ‘’cel mai fericit copil din
lume’’.Naratorul povesteşte cum i s-a făcut poftă la un boţişor de icre negre,iar
‘’Michiduţă’’ l-a şi observat ,şi cu toată îngâmfarea ,Michiduţă îi oferă cu vârful
briceagului trei firimituri cât un bob de porumb.Icrele erau aşa de bune,încât nu le-
a uitat gustul niciodată.
Pofta pentru icre negre a fost plătită cu vârf şi îndesat.Ziua următoare i-a dat nota
maximă lui Mogâldea iar profesorul a descoperit că acesta nu ştia nimic.A urmat o
scenă de ruşine,monitorul era în genunchi la tablă,urechile îi ardeau ca focul,având
sentimental că moare,iar Michiduţă triumfător se strâmba din nou la el.
2.Popa Tanda de Ioan Slavici

Nuvela descrie pe părintele Trandafir,fiul dascălului Pintilie din satul

Butucani,un sat mare,cu oameni înstăriţi şi cu socoteală.
Părintele Trandafir ajunge preot în satul tatălui său,Butucani,dar rezistă mai
puţin de doi ani,deoarece este cam greu la vorbă şi aspru la judecată,ca urmare este
trimis în satul Sărăceni.
Sărăceni este un sat,după cum bine îi spune numele,sărac,cu oameni leneşi,care
nu muncesc şi nici nu speră „la mai bine”,fără gard şi fără horn la casă etc.
Părintele Trandafir îşi dă seama că atât timp cât oamenii din Sărăceni nu vor
munci,nici ei şi nici el nu vor avea ce să mănânce,şi încearcă să facă din ei oameni
gospodari.Numai astfel satul va ieşi din crunta sărăcie.El încearcă diverse moduri
de a-i convinge pe săteni să muncească,dar nu obţine nici un rezultat.
El însuşi ajunge la deprimare şi hotărăşte să fie el un exemplu pozitiv pentru
consăteni.Cu ajutorul unor oameni din sat,îşi “reface” gospodăria,cultivă cartofi
,porumb,fasole etc.
Exemplul său a reuşit să îi convingă pe localnici,aceştia se pun pe treabă şi satul
începe să iasă din sărăcie.
Satul Sărăceni devine înfloritor prin muncă,meritul unui preot cu pilde
bune,preotul Trandafir.
Popa Tanda(poreclă dată de săteni) ajunge bătrân,dar înconjurat atât de
dragostea familiei sale,cât şi de respectul sătenilor.
3.Amintiri din copilărie de Ion Creangă,partea I-a

Autorul ne prezintă satul Humuleşti,satul natal,un sat mare şi vesel,peste apa

Neamţului împărţit în trei părţi:Vatra Satului,Delenii şi Bejenii.Era un sat cu
oameni gospodari,cu flăcăi voinici şi fete frumoase,cu biserică frumoasă,cu
şcoală,cu preoţi şi dascăli,care făceau mare cinste satului lor.

Părintele Ioan era un om vrednic şi bun.Bădiţa Vasile,dascălul bisericii era

un holtei zdravăn,frumos şi voinic,şi-i sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la
învăţătură.Astfel că s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală,printre care
eram şi eu,spune autorul care se prezintă a fi un ,,băiet prizărit,ruşinos şi fricos”.
Printre elevele şcolii a fost şi Smărăndiţa, fata popii, o fată ageră la minte, silitoare,
care îi întrecea şi pe băieţi, şi la carte, dar şi la nebunii.

Într-o zi părintele a adus la şcoală un scaun nou şi lung, pe care l-a numit:
Calul Bălan. Într-o altă zi, părintele a venit la şcoală cu Moş Fotea, cojocarul
satului, care le-a adus un biciuşor de curele, iar părintele îi pune nume: Sf. Nicolai,
după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti. Bădiţa Vasile a zâmbit, iar
şcolarii ştiau că la fiecare greşeală vor fi puşi pe scaunul Calul Bălan şi vor primi
drept pedeapsă câte un sfânt Nicolai. Fata popii, Smărăndiţa a fost prima care a
mâncat „papara“.

Multe întâmplări s-au mai derulat. Într-o zi, Nică a lui Costache este pus de
dascăl să mă procitească, dar greşelile se adună una după alta. Prind momentul, ies
din şcoală şi fug spre casă. Nică şi cu Toader se iau după mine. Reuşesc să scap
teafăr, îngropat în ţărâna unui păpuşoi, iar când ajung acasă, hotărăsc să nu mai
merg la şcoală. Însă părintele s-a înţeles cu tata astfel că „m-au convins că e păcat
să rămâi fără leac de învăţătură“. La scurt timp Bădiţa Vasile este dus la oaste,
aşadar , şcoala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. O parte dintre elevi au
rămas pe lângă părinte, duminica stăteau la strană, iar de Crăciun şi Bobotează
însoţeam preotul la casele oamenilor. Mama avea mare încredere în mine, ar fi vrut
să ajung popă, însă tata îi reteza speranţele de fiecare dată. În acea iarnă, mama iar
s-a pus pe capul tatei să mă deie la şcoală. Refuzul tatei veni numaidecât. Dar, tot
cum a zis mama a rămas. Într-o duminică a venit tatăl mamei, bunicvul David
Creangă din Pipirig. Auzind de cearta părinţilor, s-a hotărât să mă ducă la şcoala
din Baloş, acolo unde au învăţat şi copii lui, Vasile şi Gheorghe. Aşadar, a fost
convins şi tata că e mai bine să fac şcoală, iar două zile mai târziu am plecat cu
bunicul spre Pipirig. După o baie în Ozana, murat şi îngheţat din cap până în
picioare, am ajuns la bunica, o femeie bună şi miloasă din cale-afară. Împreună cu
Dumitru, fratele mamei cel mai mic, am plecat la Broşteni la şcoală, bunicul ne-a
lăsat în gazdă la Irinuca, într-o cocioabă de pe malul stâng al Bistriţei. Ajunşi la
şcoală, profesorul a poruncit să fim tunşi chei, ne-a dat de învăţat după puterea
fiecăruia. A trecut o bună bucată de timp, până când am făcut râie, de la caprele
Irinucăi, de care n-am scăpat aşa uşor. Într-o zi, pe când Irinuca nu era acasă, ne-
am suit pe deal, am rostogolit un bolovan peste casa Irinucăi şi caprele acesteia, iar
de frică am fugit la bunica. Aceasta ne-a scăpat de râie şi ne-a trimis acasă. Mama
m-a aşteptat cu braţele deschise iar în ziua de Paşti, spre fericirea mamei, am cântat
„Îngerul a strigat“ la biserică, încât toţi oamenii au rămas miraţi la mine.
4.Amintiri din copilărie de Ion Creangă - Partea a II-a
Ion Creangă îşi aminteşte cu mult drag şi cu inima plină de bucurie, de locul
naşterii sale;de casa părintească din Humuleşti, de frumuseţea copilăriei. În vremea
aceea era vesel, şturlubatic şi copilăros. Mama sa era plină de minunăţii, i-a
crescut, atât pe el cât şi pe fraţii lui, cu multă dăruire şi învăţăminte bune. Însă când
mama nu mai putea de obosită, căci tata venea tot noaptea târziu de la lucru, iar
noi, băieţii ne-ntreceam în năzdrăvănii...ne alegeam cu o „mamă de bătaie“, de „ne
mergeau fulgii“. Seara ne luam la hârjoană că biata mama nu putea adormi de atâta
gălăgie... De Sfântul Vasile am plecat cu câţiva băieţi din sat cu pluguşorul,
împotriva voinţei tatei. Ne-am întors, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame, am fost
alungaţi şi de popa Oşlobanu şi de nevasta lui Vasile Aniţei.
Într-o zi de vară, aproape de Moşi, Nică se furişează din casă şi se duce la Moş
Vasile, unchiul său să fure nişte cireşe. Odată ajuns acolo o întâlneşte numai pe
mătuşa Mărioara şi prefăcându-se necăjit că vărul Ion nu-i acasă, îşi salută mătuşa
şi dă să plece acasă, dar se trezeşte în cireşul femeii şi începe să-şi care cireşe în
sân, crude, coapte, cum se găseau. La scurt timp după asta vine şi mătuşa Mărioara
şi îl prinde în cireş. Mătuşa îl ameninţă, Nică reuşeşte să coboare din cireş şi o ia la
fugă prin cânepă, mătuşa Mărioara după el, şi tot aşa, până ce doboară toată cânepa
la pământ. Spre norocul lui Nică, mătuşa Mărioara se împiedică şi cade la pământ,
iar acesta reuşeşte să sară gardul şi ajunge acasă. În ziua aceea a fost foarte cuminte
dar s-a ales cu o bătaie din partea tatălui, care a trebuit să plătească toată paguba.
Într-o dimineaţă mama îl trezeşte pe Nică chiar înainte de răsăritul Soarelui, pentru
a-l trimite cu mâncare la oameni în ţarină. Mama îi tot ameninţa pe copii, că îi
spurcă pupăza din teiul bătrân şi scorburos de pe coasta dealului lui Moş Andrei,
dacă dorm târziu dimineţile. Pupăza era ceasornicul satului. Astfel pleacă Nică cu
mâncare în ţarină, dar se abate din drum la pupăza din tei, cu gândul de a o prinde
îi sparge ouăle şi după ce o cotonogeşte bine o închide cu o lespede în scorbură. La
întoarcerea din ţarină, ia pupăza şi o ascunde în podul casei. Dar oamenii din sat
observă lipsa ei, nu mai are cine să-i trezească la lucru. Mătuşa Măriuca vine la
Smaranda să-i spună că Nică ar fi luat pupăza din tei. Acesta cum aude ia pupăza
pe furiş, şi – o duce la târg s-o vândă. Acolo, un moşneag se arată interesat de
pupăză, o ia din mâna copilului şi îi dă drumul. Nică scapă basma curată iar
oamenii din sat sunt bucuroşi că în dimineaţa zilei următoare aud din nou: „Pu-pu-
pup! pu- pu – pup!“. Într-o zi Smaranda îl roagă pe Nică să o ajute. El promite să
stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să plece la scăldat. Smaranda văzând că
băiatul nu mai este acasă se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală pe nisip.
Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele. Nică se gândeşte cum să ajungă
acasă fără haine. O ia prin păpuşoi, prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi
ajunge cu chiu cu vai în ograda casei sale. După această întâmplare, Nică devine
ascultător şi harnic până când, impresionată, Smaranda îl iartă.
5.Amintiri din copilărie de Ion Creangă,partea a III-a

În partea a treia, autorul începe cu un monolog, cu cugetul său: „-Nu mi-ar fi

ciudă încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu...“.
Autorul descrie satul Humuleşti, satul natal, şi împrejurimile acestuia, aminteşte de
istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce s-au rânduit la scaunul
Moldovei şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti“.
Se poate observa câtă importanţă are satul natal pentru Creangă. Nică, în acea
vreme este adolescent, şi urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului,
apoi pe cele de la Şcoala de Catiheţi, din Fălticeni. Se desparte de sat pentru o
perioadă mai lungă şi urmează formarea lui Nică din punct de vedere social,
relaţiile cu colegii de şcoală, cu vărul său Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea,
Oşlobanul, împreună cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul. Aici îşi aduceau
mâncare de acasă, şi iarna se îngrijeau de lemne pentru foc. În acest capitol se pune
accent pe „fabrica de popi“ din Fălticeni, pe obiceiurile fiecărui membru din tagma
preoţească sau monahală, pe manualele şcolare, greu de priceput pentru unii dintre
aceştia, pe învăţarea mecanică, drept exemplu ar fi Trăsnea. Pentru Trăsnea
gramatica era de neînţeles. Nică mai povesteşte şi de serile petrecute la crâşmă,
unde mâncau plăcinte şi găini fripte, beau vin şi se distrau pe cinste.
Toate acestea, oferă o imagine asupra şcolii româneşti din acea perioadă.
6.Amintiri din copilărie de Ion Creangă,partea a IV-a

În partea a patra, autorul îşi exprimă tristeţea din toamna anului 1855, an în care
este silit de părinţi să-şi părăsească satul natal, pentru a ajunge la seminarul de la
Socola: „cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp
şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dau eu dus din Humuleşti, în
toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola“....
Însă, la insistenţele părinţilor, şi mai ales a mamei sale a plecat în zorii zilei de
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, cu Zaharia, ghemuit în căruţa lui Moş
Luca Moşneagul. Acesta i-a dus până la Socola, părăsind astfel satul Humuleşti şi
tărâmul copilăriei sale. Nică ajuns la Socola, un tărâm necunoscut, se simte singur
şi stingher.
Acest pas, făcut de eroul nostru este o punte despărţitoare între anii minunaţi ai
copilăriei şi formarea personalităţii, a procesului de educaţie şi al exprienţei
dobândite de viitorul scriitor, Ion Creangă.
7.În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu

Afară ninge. Poate, un deget mic de copil desenează pe un geam aburit o

căsuţă cu o uşă, două ferestre şi un horn, de unde iasă fum. Astfel începe iarna.

Casa bunicilor e fantastică. Acolo domneşte ordinea, curăţenia şi respectul.

Ori de câte ori copiii pleacă cu părinţii la bunici, aceştia sunt bine instruiţi pentru a
nu face obrăznicii. Prin urmare, copii sunt ca nişte prizonieri, între ochelarii
bunicilor şi ochii părinţilor.

Pornesc spre casa bunicilor într-o trăsură, trasă de doi armăsari năzdrăvani.
Mama nervoasă, într-o rochie elegantă şi cu o cutie de bomboane pe genunchi, tata
fumează. Şi salută pe toată lumea iar copiii stau smirnă în faţa mamei. Ajung la
casa bunicilor în „Beilic“. Mama intră prima apoi tata iar mai apoi copiii. Toţi
sărută mâna bunicilor. Într-o tăcere deplină şi după un ritual bine stabilit se
serveşte cafeaua şi bomboanele vechi copiilor. Copiii stau cuminţi şi nu au voie să
facă nimic.

E teribilă casa bunicilor!

Nepoţii au crescut iar părinţii nu mai sunt atât de tineri, însă bunicii au rămas
aceeaşi. Nepoţii sunt plini de păcate. Cel mic cu păr de aur creţ e bătăuş, merge cu
bicicleta cu mâinile la spate printre tramvaie şi trăsuri, scoate limba şi râde la toţi
oamenii din jurul lui.

Cel mijlociu fură ţigări din biroul tatei, are note proaste la şcoală şi e leneş.
Iar, cel mare e „şi mai şi“. Tata a fost convocat la şcoală de către director pentru că,
băiatul cel mare e „Ruşinea unei şcoli model“...Într-o zi copilul cel mic se
îmbolnăveşte, apoi şi cel mai mare. Astfel că, mama hotărăşte ca mijlociul să plece
la bunici pentru a fi protejat. Prin viscol şi zăpadă ajunge la poarta bunicilor. Îi
deschide bunicul, mult mai primitor decât bunica. Apare şi bunica cu privirea
ascuţită, care îl conduce în odaia unde a copilărit tatăl său bineînţeles după ce îl
dojeneşte la fiecare pas. Nepotul se dezbracă în linişte, însă nu poate adormi. Se
aşează în fotoliul din faţa sobei şi se gândeşte cu fruntea încreţită, la viforniţa de
afară, la orele de şcoală, la fraţii lui bolnavi, la sărbătorile şi vacanţele prea scurte,
la faptul că nu e acasă şi la bunici e în surghiun, şi totuşi zâmbeşte. Bunicii îşi
petrec viaţa de zi cu zi după un ritual de neclintit. Se trezesc devreme, servesc
mesele la ore fixe, seara de asemenea se culcă devreme.

Noaptea târziu, după ce adorm bunicii, nepotul îşi aprinde o ţigară. Lucru
neobişnuit în casa bunicilor. Din nefericire este descoperit şi de bunica şi de
bunicul. Bunicii aveau în casă o fată care îi ajută la treburile gospodăriei. Bunicul
îi spunea Măriuca iar bunica îi spunea Mariţa. Cei doi bunici aveau un motan
bătrân, care în fiecare noapte dormea la picioarele bunicului. Motanul era ca un
membru al familiei, era îngrijit şi protejat în special de către bunicul. Bunicii ţin la
anumite tradiţii, primesc preotul în casă, pentru a le sfinţi casa, primesc musafiri, îi
servesc cu bunătăţi. Chiar dacă bunica e mai răutăcioasă, în sufletul ei e corectă şi
dreaptă. În ciuda faptului

că-şi dojeneşte mereu nepotul, ţine foarte mult la el şi prin atitudinea ei doreşte să-l
educe. Bunica îi ajută pe toţi care-i cer ajutorul, bineînţeles după câteva vorbe de
duh.

Într-o zi, nepotul a aflat o întâmplare neplăcută din viaţa bunicilor. Se pare
că tatăl lui a avut o soră care a murit la nouă ani. A fost o descoperire
impresionantă pentru nepot, iar acea întâmplare nefericită a lăsat urme adânci de
tristeţe în viaţa bunicilor.

O altă zi petrecută în casa bunicilor cu ceai cu lapte şi cu rom a fost aceea în

care bunica citeşte Vieţile Sfinţilor, bunicul gazeta iar nepotul lecţia de
istorie. Celor trei li se alătură motanul. Bunica, cu ochii , când în carte, când
la nepot, din nou îşi apostrofează nepotul, cum că nu învaţă, nu ia note bune,
prin urmare, ce-o să facă el în viaţă!

Se apropie ziua în care părăseşte casa bunicilor, se întoarce acasă la fraţii şi

părinţii lui. Înainte de plecare poartă un dialog cu bunica, dialog din care reiese că
atunci când va fi mare poate c-o să scrie cărţi cu bunica, bunicul, motanul
bunicului, vorbele bunicei...casa bunicilor. Bunica oftează. Afară ninge.
8. Bubico de Ion Luca Caragiale

În cîteva minute,pleacă trenul.Autorul acestei povestiri,aleargă la casa de

bilete,apoi pe peron spre tren,şi,în sfîrşit ajunge în vagon.Aici găseşte un
compartiment mai comod în care se află deja o damă,ce era însoţită de un căţel
lăţos,plin de funde,de panglici roşii şi albastre.Cum a intrat în
compartiment,căţelul,pe nume Bubico,a şi început să-l latre ca pe un
răufăcător.Cocoana,încerca cu multă blîndeţe să-şi potolească potaia.Dar,nu trecu
multă vreme si apăru conductorul.Bubico,parcă scos din minţi începu sa latre la
acesta,mai ales atunci cind cocoana îi întinse biletul ei.Din nou,aceasta,încearca cu
multa dragoste in glas sa-l potoleasca pe Bubico,mîngîindu-l ,,mumos,,.Cocoana îşi
aprinde o ţigară....vreau să-mi aprind şi eu,îmi dau seama că nu am chibrituri şi
încerc să mă apropii de cocoană pentru un foc,însă iar sunt lătrat de jigodie.Într-un
final încerc să mă apropii de căţel,făcîndu-i complimente,dîndu-i bomboane.Dar,în
mintea mea plănuiam cu totul altceva.Cocoana măgulită de apropierea dintre mine
si Bubico,a început să-mi povestească ce a păţit căţelul cu Bismarck,cîinele
ofiţerului Papadopolinii.Ba chiar mi-a povestit şi genealogia favoritului.Între timp
îl servea pe ,,băiatul mamiţii,, cu zăhărel şi lapte,serveşte şi ea,lapte din acelaşi
pahar.Eu ajung la capătul răbdării,îl iau pe Bubico în braţe şi deschid geamul în
ideea de a mai aerisi compartimentul,apoi Bubico dispare ca un porumbel alb în
noaptea neagră.L-am aruncat pe geam,cocoana înebunită de disperare trage
semnalul de alarmă şi leşină.Ajunşi la destinaţie,cocoana zdrobită de nenorocire se
deşteaptă din leşin,iar eu îi spun adevărul şi dispar în noapte.Ea leşină din nou...
9.Domnu Trandafir

Autorul îi scrie unui vechi prieten o scrisoare. Povesteşte că, în timp ce se

apropia de locul în care se născuse, şi-a amintit de domnu Trandafir, învăţătorul
său.

Copiii din toate cele patru clase primare învăţau într-o singură odaie.
Domnu, un om necăjit, cu greutăţi, le dădea elevilor explicaţii minunate,
mişcătoare, mai ales la istorie, în timp ce alţii rezolvau diferite teme.

Domnu Trandafir i-a învăţat rugăciuni şi cântece frumoase, i-a învăţat să

creadă în trecut, le-a citit poveştile lui Ion Creangă.

Autorul îl vedea în închipuire pe domnu Trandafir, acum bătrân, cu părul

alb, cum aşteaptă, singur şi trist, să se întâlnească cu Harap Alb şi cu Creangă.

II

Ajuns în târguşorul natal, autorul a aflat că Domnu se dusese, nu mai era pe

acest pământ. Autorul a colindat locurile cunoscute şi dragi, locul unde se scălda în
Siret cu ceilalţi copii, desişurile cu mure unde se ospătau, şurile de la marginea
târgului, în care se jucau de-a ascunsul.

Locul care l-a emoţionat cel mai tare, însă, a fost locul pe care se aflase
cândva şcoala. Şcoala unde îl dusese tatăl său de mână în prima zi, şcoala unde era
un păr care făcea pere foarte bune, din care Domnu dăruia câte două fiecărui copil
la începutul fiecărei vacanţe.

Domnu Trandafir fusese un om bine făcut, cu ochii foarte blânzi. Îi învăţa să

recite poezii eroice cu glas tare şi înălţând braţul drept. Le dădea tonul să cânte cu
ajutorul diapazonului, iar când se pregătea să le citească din poveştile lui Creangă
le zâmbea liniştit.

Odată au intrat în ograda şcolii doi oameni străini. Elevii erau în clasă cu
monitorii, iar domnu supraveghea în grădină descărcarea unui car cu fân. I-a poftit
pe stăini în clasă şi aceştia au început să îi pună întrebări despre copii, câţi sunt
înscrişi, câţi dintre ei vin la şcoală. Le-a răspuns că vin toţi câţi sunt înscrişi.

L-au rugat să facă apoi o lecţie. Domnu Trandafir a făcut o lecţie obişnuită, a
întrebat copiii, ei au răspuns, apoi a vorbit cum vorbea el, mişcător. Au cântat
frumos şi străinilor le-a plăcut mult.

Când să plece, Domnu l-a întrebat pe unul dintre ei cine sunt. A aflat că erau
un inspector şi ministrul învăţământului. Nu i-a venit să creadă, dar cei de la
primărie au adeverit că ministrul era.

Domnu Neculai Trandafir nu învăţa copiii de frica celor mari, lui îi plăcea să
îi înveţe. Nu le vorbea niciodată urât, cea mai tare vorbă pe care o spunea, când era
supărat rău, era : "Măi, domnule!". Când s-a auzit că va fi mutat peste Siret, băieţii
au hotărât să se ducă după el. Nu a plecat, a rămas acolo şi acolo a şi murit.
10.„D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale

Personajele acestei piese de teatru sunt: Nae, frizer și subchirurg, Pampon,

Didina, soția acestuia, Iordache, angajatul lui Nae, Mița și Mache Razachescu,
soțul acesteia, căruia i se mai spunea și Crăcănel.

În această piesă de teatru este vorba despre întâmplările amuzante ale

personajelor de mai sus. Totul începe atunci când Iordache stătea singur în
magazin, căci Nae lipsea. Atunci veni Mița și întrebă de acesta. Băiatul răspunse că
nu este acolo, iar dama se hotărî să îl aștepte. Între timp veni un domn, Pampon,
care voia să vorbească, de asemenea, cu proprietarul. O salută pe Mița și începură
să vorbească. Pampon povesti că găsise o scrisoare în camera soției sale, o
scrisoare de la cineva pe nume Mița către Nae. Ar trebui să spun că, deși dama era
căsătorită cu Crăcănel, îl iubea pe Nae. Se întreba cum a ajuns scrisoarea sa acolo.
Apoi cei doi și-au dat seama că fuseseră înșelați. Nae se vedea cu Didina, astfel,
venind la ea, uitase scrisoarea. Veni și Crăcănel, nu știu din ce motiv, iar Pampon
crezu că el este acela care cauzase problemele. Apoi toți amintiți până acum se
duseră la un bal, unde Pampon se întâlni cu Crăcănel și au discutat, astfel
clarificând totul. Merseră amândoi să îl caute pe Nae, înțelegând că acesta era de
vină. Când se întâlniră toți trei veniră și damele și lămuriră această mare
nelămurire. Nae îi invită pe toți trei la el acasă, la o masă mare. Acum deveniră
buni prieteni.

Această piesă de teatru mi s-a părut amuzantă deoarece numele personajelor

sunt foarte caraghioase și aceștia acționau fără a se gândi prea mult.
11. Ciuleandra de Liviu Rebreanu

In seara in care avea loc un mare bal la Palat, Puiu Faranga, o ucide pe sotia
sa, Madeleine, aparent fara niciun motiv. Tatal sau, Policarp Faranga, fost ministru
al justitiei, ia toate masurile de precautie. Anunta politia si pe domnul prefect de
crima care s-a intamplat in familia sa.
Pentru binele fiului sau, hotareste sa-l puna sa simuleze nebunia. Astfel
Puiu ar fi scapat doar cu o internare pentru cativa ani intr-un sanatoriu.
Il interneaza pentru inceput intr-un sanatoriu, unde avea oarecum relatii
pana se va constata daca a fost sau nu in deplinatatea facultatilor mintale.
Acolo dau peste un alt doctor, Ion Ursu, care pare un doctor corect, si
Policarp isi da seama ca nu o va scoate la capat cu acesta asa ca se hotareste sa-l
mute pe Puiu imediat ce e posibil in alt sanatoriu.
Puiu ii marturiseste doctorului ca si-a ucis sotia fara nici un motiv,
simuland in felul acesta nebunia. Ii povesteste atunci cum a cunoscut-o el pe
Madeleine la un joc numit Ciuleandra, undeva intr-un satuc din Arges. Acolo el s-a
indragostit de ea, pe atunci Madeleine numindu-se Madalina si avand numai 14
ani. Tatal sau a aranjat ca fata sa fie adusa la Bucuresti si infiata de Matilda,
matusa lui Puiu. Aceasta a numit-o atunci Madeleine si i-a oferit o educatie aleasa
prin Elvetia, Franta si Anglia.
Venita din strainatate, fata era de nerecunoscut. S-au casatorit in urma cu 4
ani.
Peste cateva zile Puiu afla intamplator ca doctorul era din acelasi sat din care
provenea si Madalina si atunci i-a marturisit faptul ca el o ucisese pe Madalina din
cauza lui, a doctorului. Pentru ca simtise ca in inima Madalinei era un alt barbat.
Acesta fiind doctorul, care in urma cu 8 ani, cand ei o gasisera pe Madalina in satul
acela din arges, era un simplu student, indragostit de ea, si care visa ca intr-o buna
zi, cand va termina facultatea si va gasi o slujba o va lua de sotie si va avea
impreuna o familie frumoasa. Sentimentul se pare ca fusese impartasit si de
Madalina, dar fara voia ei fusese data de acasa si soarta lor se despartise.
Cand vine tatal sau pentru a-l transfera din sanatoriu, doctorul ii da vestea
nefericita: fiul lui era nebun. Pus acum in situatia aceasta, tatal lui nu stie daca e
momentul sa rasufle usurat sau nu.
 12. Fantana dintre plopi de Mihail Sadoveanu

Naratorul relatează sosirea unui drumeţ, la locul de popas numit Hanul

Ancuţei; oaspeţii de la han zăresc pe drumul Romanului „un călăreţ, învăluit în
lumină şi‑n pulberi. Calu‑i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în
buiestru iute, luneca spre noi.”. Despre călător spune că „Era om ajuns la cărunteţă,
dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş‑un ilic de
postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numa‑ntr‑un lănţujel,
atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbănă la şold şi pistoale la
coburi. Obrazu‑i smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi
sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stâns şi
închis îi dădea ceva trist şi straniu.”.

Este recunoscut, de către unul dintre călătorii veniţi dinainte, comisul Ioniţă,
cu surpriză şi bucurie, drept prieten al său din tinereţe, Neculai Isac din
Bălăbăneşti, căpitan de mazâli, şi provocat a‑şi spune istoria pierderii ochiului, pe
care comisul nu o ştia, istorie petrecută în acele locuri, va spune în continuare
drumeţul proaspăt sosit. În timp ce acesta din urmă îşi duce calul la grajd, comisul
arată hangiţei – Ancuţa cea tânără, numită astfel spre a o deosebi de mama ei, tot o
Ancuţă –, drept răspuns la întrebarea femeii cu privire la identitatea musafirului, că
în tinereţile sale nou‑venitul „a fost un om cum nu erau mulţi prin ţara Moldovei.
Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile, căutându‑şi dragostele; se suia la
mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care‑i era dragă, îşi punea
totdeauna viaţa.”. Aflând astea, tânăra hangiţă „şi‑a potrivit mărgelele la gât şi
cârligelele de păr la urechiuşi. Şi când îl văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi
trecu pe dinainte, uşurel, mlădiindu‑se, cum ştia ea că‑i şade bine.”.

Înainte de a‑şi începe povestirea, Neculai Isac îngână, nostalgic, reluând

cântecul lăutarilor, „Trage, mândro, cu bobii…/ Trage, mândro, şi‑mi gâceşte/
Codrul de ce‑ngălbeneşte,/ Omul de ce‑mbătrâneşte…”. Istorisirea lui începe cu o
autocritică referitoare la comportamentul său din vremea tinereţii: era veşnic pe
drumuri, chemat de dragostele lui, spre necazul părinţilor, „Maică‑mea mă bocea
în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui popa Năstasă, ca să mă
liniştesc şi să mă‑nsor. Iar tatu‑meu, tăcea ş‑o privea într‑o parte căci şi el fusese ca
mine şi‑i făcuse multe zile amare.”.
 Apoi Neculai Isac îşi aminteşte că într‑o sâmbătă, după încheierea unei
aventuri amoroase, trist fiind, se plimba călare prin împrejurimile Hanului Ancuţei,
unde însoţise un transport de vin, neguţătoria cu care se ocupa. La o gârlă „arzând
în soarele asfinţitului”, printre nişte ţigani aflaţi la pescuit, întâlneşte o „fetişcană
de optsprezece ani. Îi văzusem – spune căpitanul de mazâli – în apă trupul curat şi
frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi‑n fustă roşă. Obrazul îi
era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am
simţit în mine ceva fierbinte: parc‑aş fi înghiţit o băutură tare.”. Hasanache, un
ţigan bătrân, văzând interesul fetei, cu numele Marga, pentru „boier”, o
îndepărtează şi îl întreabă dacă el este negustorul de vin poposit la han; după ce
confirmă, Neculai Isac dă ţiganului şi fetei câte o monedă de argint. Continuând
plimbarea, ceva mai departe, la „o fântână cu colac de piatră, între patru plopi”, a
cărei apă „neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea
necontenită şi măruntă a frunzişurilor.”, naratorul o zăreşte, ca pe o arătare, în
umbra copacilor, pe Marga, dispărută imediat.

A doua zi dimineaţa, Marga se înfăţişează la han, pentru a mulţumi

„boierului” („Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din
pământ. Însă nu mă privea.”), arătându‑i cizmuliţele cumpărate cu carboava
dăruită. Fata, cu un gest brusc, îi sărută mâna şi dispare, după ce fixaseră o
întâlnire, în aceeaşi zi seara, lângă fântâna dintre plopi, la întoarcerea lui Neculai
Isac din Paşcani, unde urma să lase vinul şi să ia banii de la un boier, cumpărător al
întregii mărfi.

Drumul neguţătorului, cu carele înspre Paşcani şi înapoi, fusese scurt şi ca o

halucinaţie: „eu nu v‑aş putea spune ce‑am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici
ce‑am văzut; căci aveam în mine chipuri şi vedenii care mă duceau ca‑n zbor
aiurea.”. La întoarcere lângă fântână, după rostuirea convoiului la destinaţie, „O
lună ştirbă se ridica din răsărit ca peste o pustie.”, şi Neculai Isac o găseşte pe
Marga întristată, suspinătoare, mărturisindu‑i teama că el nu va reveni la ea, dar o
asigură că, îndată ce va merge din nou la Paşcani spre a descărca vinul şi a lua
banii, o va reîntâlni în acelaşi loc, aducându‑i în dar scurteică de vulpe.

Noaptea, la fântâna dintre plopi, „ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă”,

îşi continuă Neculai Isac povestirea, pe când Marga se apropia în fugă, spre a‑l
strânge apoi în braţe, „scâncind”, pe iubitul ei, căruia îi mărturiseşte,
înspăimântată, cu „geamăt ca de sălbăticiune rănită”, că unchiul ei, Hasanache,
împreună cu fraţii lui mai mici, Dimachi şi Turcu, vor să‑l omoare, la acea
întâlnire, pentru a‑i fura banii de pe vin. Completând: „N‑am putu răbda de
dragoste ş‑am vrut să mai stai cu mine, de‑aceea nu ţi‑am spus cum am venit.”, cu
siguranţa că va muri, pentru că cei doi, care se apropiau, după cum lătra Lupei,
câinele lui Neculai, îi auziseră mărturisirea.

Călare, iubitul Margăi încearcă să scape de urmăritori, cu ajutorul câinelui,

atacatorul unuia dintre aceştia, dar ceilalţi doi, care îl gonesc făcând salturi mari cu
ajutorul prăjinilor, îl ajung din urmă şi unul din ei aruncă prăjina în picioarele
calului, care se prăbuşeşte cu membrele dinainte rupte. Ridicându‑se în picioare,
Neculai Isac împuşcă între ochi pe unul dintre atacatori, dar o şpangă îi rănise
ochiul drept, apoi strigă după ajutoare de la han, iar ţiganii rămaşi teferi îl părăsesc
în fugă. Întors la fântână, împreună cu cei sosiţi de la han, vede sânge proaspăt şi
înţelege că Marga fusese ucisă şi aruncată în apă.

Terminându‑şi povestirea, căpitanul de mazâli „Sta împovărat în locul lui,

neclintit şi cu capul plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat
şi pecetluit pe totdeauna într‑o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea
ţintă în jos în neagra fântână a trecutului.”.