PROBAŢIUNEA ŞI PROBELE

1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare. Noţiunea probelor judiciare şi clasificarea acestora.

2. Noţiunea de obiect al probaţiei. Repartizarea sarcinii de probaţie între părţi. Faptele care nu se
cer a fi dovedite. Prezumţiile probante.
3. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie. Administrarea şi aprecierea
dovezilor.
4. Asigurarea dovezilor. Temeiurile şi procedura asigurării.
5. Delegaţiile judiciare. Procedura de înaintare şi de îndeplinire a delegaţiei date unei alte instanţe
de judecată.
6. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi. Mărturisirea părţii (intervenienţilor) ca mijloc de
probaţie.
7. Depoziţiile martorului ca mijloc de probaţie. Drepturile şi obligaţiile martorilor.
8. Înscrisurile ca mijloc de probaţie. Felurile înscrisurilor.
9. Dovezile materiale ca mijloc de probaţie. Deosebirea probelor materiale de înscrisuri.
Înregistrările audio – video.
10. Concluziile expertului ca mijloc de probaţie. Expertiza suplimentară şi repetată.
1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare. Noţiunea probelor judiciare şi clasificarea
acestora.
Probaţiunea în procesul civil este activitatea logico-practică bazată pe principiul contradictorialităţii,
îndreptată spre dobândirea unor cunoştinţe juste despre circumstanțe fapt ce au importanţă pentru
soluţionarea cauzei, desfășurată de către toți subiecții procesului civil.
Probaţiunea se compune din acţiuni procesuale ale instanței, ale părţilor, altor persoane
cointeresate în vederea prezentării probelor, administrării şi aprecierii lor în scopul stabilirii
adevărului obiectiv şi emiterea unei hotărâri legale şi întemeiate de către instanţa judecătorească.
Scopul probaţiunii rezidă, în primul rând, din sarcinile procedurii civile stabilite în art. 4 CPC. În mod
special, scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea și prezentarea probelor, ci și la
aprecierea acestora de către instanța de judecată, adică la formularea unor concluzii logice care ar
permite motivarea hotărârii judecătorești.
Etapele probaţiunii judiciare
1. Determinarea circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
Inițial, determinarea obiectului probațiunii este pusă pe seama părților, dar totuși determinarea
definitivă a circumstanțelor importante pentru justa soluționare a cauzei revine instanței.
2. Determinarea, colectarea și prezentarea probelor care confirmă sau infirmă existența
circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
 Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informație care ar putea dovedi existența
circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
 Colectarea probelor este realizată de către participanții la proces, care la rândul lor, pot solicita
concursul instanței.
 Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziția instanței.
3. Cercetarea probelor – perceperea lor de către instanța de judecată. Mijloacele de cercetare a
probelor sunt acțiunile procesuale grație cărora probele devin accesibile pentru perceperea și
înțelegerea lor de către instanța de judecată și de către participanții la proces.
4. Aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor probe, precum și
argumentarea preferinței unor probe față de altele.
Doctrina defineşte proba ca fiind mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul probator, adică un
fapt material care fiind dovedit poate fi folosit, la rândul lui pentru dovedirea unui alt fapt material,
important în soluţionarea pricinii.
CPC defineşte probele ca fiind elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care
servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor
circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
Clasificarea probelor
1. După izvorul de obţinere a probei:
 probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind persoanele. Ex:
explicaţiile părţilor şi a intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile experţilor şi specialiştilor;
 probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care prin starea lor
însăşi sau particularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex: înscrisuri, înregistrările audia – video,
dovezi materiale.
2. După modul de formare a probei:
 primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Ex: înscrisurile în
original, depoziţiile de martori oculari cu privire la unele împrejurări;
 secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe înscrisuri,
depoziţiile martorilor cu privire la împrejurările auzite de la alte persoane.
3. După legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul probator duce sau nu
direct la stabilirea faptului principal:
 probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o singură
concluzie cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului;
 probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea în cadrul
examinării probei se poate face o concluzie cu mai multe versiuni cu privire la faptul de probaţie.
Deci, probele indirecte dovedesc un fapt vecin şi conex din a cărei cunoaştere se pot trage concluzii
în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu. Ex: fapte care nu cer a fi dovedite.
4. După locul de formare a probei:
 probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile martorilor.
 probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute de instanţă în
urma îndeplinirii delegaţiilor judecătoreşti.
5. După modul în care judecătorul percepe faptele:
 probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului, examinarea directă a unui
obiect;
 probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de martor.
2. Noţiunea de obiect al probaţiei. Repartizarea sarcinii de probaţie între părţi. Faptele care
nu se cer a fi dovedite. Prezumţiile probante.
Obiectul probațiunii reprezintă ansamblul circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și
obiecțiile părților, precum și alte circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.
Pot fi evidenţiate trei grupe de fapte ce constituie obiect al probațiunii:
1. Faptele juridice cu caracter de drept material – stabilirea acestor fapte este necesară pentru
aplicarea corectă a normei de drept material ce reglementează relaţia socială litigioasă între părţi.
Ex: pentru a determina dacă pârâtul datorează o anumită sumă de bani reclamantului conform
contractului de împrumut este necesar a stabili dacă a fost sau nu încheiat acest contract, care este
obiectul, termenul contractului, obligaţiile părţilor. Aceste circumstanțe constituie baza obiectului
probațiunii și necesită a fi neapărat constatate și elucidate pe deplin în fiecare cauză.
2. Faptele probatorii – sunt acele fapte care fiind dovedite permit prin deducţie logică a face
concluzia temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Ex: în acţiunea de recunoaştere a paternităţii, pârâtul
poate face trimitere la aşa fapte sau împrejurări ce confirmă lipsa îndelungată a acestuia la locul de
domiciliu al reclamantei, în legătură cu ce se exclude prezenţa paternităţii;
3. Faptele ce au exclusiv importanţă procesuală – de aceste fapte este legată exercitarea dreptului
reclamantului de a înainta acţiunea, numai după respectarea procedurii prealabile când aceasta este
cerută de lege, dreptul instanței de a suspenda sau amâna procesul, ori de a înceta procesul sau a
scoate cererea de pe rol, când sunt prezente temeiurile prevăzute de lege pentru aceasta.
Dovezile se prezintă de către părţi şi de către ceilalţi participanţi la proces în termenele prevăzute de
lege pentru examinarea categoriilor respective de cauze. În cazuri excepţionale, la cererea motivată
a părților sau a altor participanţi la proces, instanţa de judecată este în drept să acorde un termen
suplimentar pentru prezentarea dovezilor.
Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să înainteze
instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii adverse în privinţa acestor fapte
dacă solicitarea nu se referă la circumstanţe pe care instanţa le consideră dovedite. Instanţa
judecătorească este în drept să propună prezentarea probelor suplimentare.
Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui la solicitarea părţilor,
la adunarea şi prezentarea probelor necesare. În cererea de reclamare a probei trebuie să fie
specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi confirmate/infirmate prin ea, locul aflării ei şi
cauzele care împiedică dobândirea probei. Instanţa de judecată poate elibera un demers pentru
obţinerea probei.
Sunt cazuri însă când nu e nevoie de a face dovadă Art. 123 CPC prevede temeiurile degrevării de
probaţiune:
 împrejurările (faptele) pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute nu au nevoie de a fi
dovedite. Ex: calamitățile naturale;
 faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o pricină civilă, nu
trebuie dovedite din nou la judecarea altor pricini civile, la care participă aceleaşi persoane;
 sentinţa pronunţată într-o cauză penală, rămasă irevocabilă este obligatorie pentru instanţa
chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a
pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvârşite
de persoana în cauză;
 faptele constate printr-un act al autorităţii publice nu au până la judecată putere pentru instanţă
şi pot fi contestate în condiţiile legii;
 faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a
negat;
 faptele care, conform legii, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite de persoana în a
cărei favoare se prezumă. Această prezumţie poate fi contestată, conform regulilor generale de
probațiune, de persoana interesată, dacă legea nu dispune altfel.
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut. Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este prevăzută, de obligația
de a dovedi anumite circumstanțe de fapt pe care le invocă.
Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator şi nu probe. Prin prezumţii nu se poate stabili
direct faptul care a adus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex cu acesta, din a cărei
existenţă se va trage concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului ce trebuie dovedit şi
care este necunoscut.
Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:
 din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce printr-un raţionament existenţa în trecut a
unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
 din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de drepturi datorită
legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.
3. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie. Administrarea şi aprecierea
dovezilor.
În cadrul activităţilor desfăşurate de instanţă pentru aflarea adevărului în pricinile cercetate, aceasta
trebuie mai întâi să examineze admisibilitatea probelor, să le administreze pe cele încuviinţate, şi
apoi, cu ocazia deliberării, să aprecieze probele care au fost administrate.
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a prezenta orice probe pe care le consideră
întemeiate în vederea susţinerii pretenţiilor din acţiune sau obiecţiilor împotriva acţiunii.
Pertinenţa probelor e o condiţie legală, exprimând cerinţa ca instanţa de judecată să reţină spre
examinare numai acele probe prezentate, care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, ce au
legătură cu obiectul probaţiei, confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existența
sau inexistența de circumstanțe, importante pentru soluționarea justă a cauzei.
Admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea mijloacelor de probaţie,
stabilind că împrejurările pricinii, care după lege trebuie să fie confirmate cu anumite mijloace de
probă, nu pot fi confirmate cu nici un fel de alte mijloace de probă. Regula admisibilităţii mijloacelor
de probaţie are pentru instanţă un caracter imperativ (obligatoriu).
Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor.
În ceea ce privește regula admisibilității, e necesar de a respecta două condiții:
 condiția utilizării numai a mijloacelor de probațiune prescrise de lege pentru dovedirea
circumstanțelor respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea utilizării unor mijloace de
probațiune (admisibilitate negativă);
 condiția respectării regulilor de procedură cu privire la colectarea, prezentarea și administrarea
lor.
Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată în ordinea în care aceasta consideră că
pot contribui la soluţionarea pricinii. Dovada şi dovada contrarie vor fi examinate (administrate) în
acelaşi timp.
Aprecierea probelor. Instanţa de judecată apreciază dovezile după intima ei convingere, întemeiată
pe cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă în şedinţă a tuturor împrejurărilor pricinii în
ansamblul lor, călăuzindu-se de lege. Nici un fel de dovezi nu au pentru instanţa de judecată o forţă
probantă de mai înainte stabilită.
 4. Asigurarea dovezilor. Temeiurile şi procedura asigurării.
Atunci când partea are interes să prevină dispariţia unui mijloc de probă care îi este util pentru a
face dovada unei pretenţii, poate să ceară asigurarea probei. Aşa de exemplu, este posibil ca o
persoană care ar putea fi audiată ca martor într-o pricină, să se îmbolnăvească ori să plece definitiv
din ţară, şi dacă s-ar apela la procedura obişnuită, adică în cursul desfăşurării procesului ea să nu
mai poată fi audiată.
Persoanele care au motive a se teme, că prezentarea dovezilor necesare pentru ele va deveni
ulterior imposibilă sau grea, pot cere instanţei de judecată asigurarea acestor dovezi. Asigurarea se
face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la fața locului și prin alte modalități.
Cererea se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz, la executorul judecătoresc, ori la
notarul de la locul de îndeplinire a actelor de procedură în vederea asigurării dovezilor. Împotriva
încheierii de respingere de către judecător a cererii de asigurare a dovezilor se poate face recurs în
termen de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.
Cauțiunea în cazul asigurării probelor până la intentarea acțiunii se depune de către persoana care
cere asigurarea pe contul curent special al executorului judecătoresc în proporție de 20% din
valoarea bunurilor a căror asigurare se solicită, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil,
suma cauțiunii constituie până la 50000 lei.
În cazul pericolului de întârziere, instanța examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără
citarea părților și altor persoane interesate, comunicându-le ulterior încheierea de asigurare a
dovezilor. Documentele executorii eliberate de instanța de judecată prin care s-a dispus asigurarea
probelor se pun în executare prin intermediul executorului judecătoresc.
Asigurarea dovezilor înainte de începerea procesului, precum şi a dovezilor cerute pentru rezolvarea
chestiunilor în organele statelor străine, se face de către executorii judecătorești, notari sau de
persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale RM în privința cetățenilor RM în modul prevăzut de
lege.
Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu intentează în
termen de 20 de zile lucrătoare o acțiune în instanța judecătorească privind încălcarea drepturilor.
Acesta este un termen de decădere și nu poate fi restabilit.
5. Delegaţiile judiciare. Procedura de înaintare şi de îndeplinire a delegaţiei date unei alte
instanţe de judecată.
Delegaţiile judiciare se mai numesc şi comisii rogatorii. Comisiile rogatorii reprezintă o procedură
utilizată pentru administrarea unor dovezi de o altă instanţă decât aceea care judecă fondul litigiului.
Când este necesar să se comunice acte de procedură ori să se adune dovezi în altă localitate,
instanţa care judecă pricina dă delegaţie instanţei de judecată respective să efectueze anumite acte
de procedură. În încheierea privitoare la delegaţie se expune esenţa pricinii ce se judecă, se arată
împrejurările ce urmează să fie lămurite, dovezile pe care trebuie să le adune instanţa care
îndeplineşte delegaţia. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi
trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.
Delegaţia dată se îndeplineşte în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică ora,
data şi locul şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică îndeplinirea delegaţiei. Procesele verbale
şi toate materialele adunate cu prilejul îndeplinirii delegaţiei se trimit imediat instanţei care judecă
pricina. Dacă participanţii la proces sau martorii, care au depus mărturii în faţa instanţei ce
îndeplinea delegaţia, se vor prezenta în faţa instanţei care judecă pricina, ei vor da explicaţii şi
mărturii în conformitate cu regulile generale.
6. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi. Mărturisirea părţii (intervenienţilor) ca mijloc
de probaţie.
Explicațiile date de părți și intervenienți reprezintă informația furnizată de către aceste persoane în
cadrul ședinței de judecată cu privire la circumstanțele importante pentru justa soluționare a cauzei.
Explicațiile ca mijloc de probațiune se pot manifesta sub formă de:
 afirmație – acea explicație care conține informația cu privire la circumstanțele importante pentru
justa soluționare a cauzei.
 recunoaștere (mărturisire) – acea explicație care constă în recunoașterea sau încuviințarea de
către o parte a circumstanțelor pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau obiecțiile, având
ca rezultat eliberarea de obligația dovedirii lor.
Recunoaşterea de către una din părţi a faptelor pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau
obiecţiile o degrevează (o scuteşte) pe ultima de obligaţia dovedirii lor. Recunoașterea se
consemnează în procesul verbal, iar dacă a fost făcută în scris se anexează la dosar.
Fiind o recunoaştere a afirmaţiilor sau pretenţiilor celeilalte părţi, mărturisirea reprezintă un act
unilateral de voinţă. Această voinţă nu trebuie să fie viciată; deci, ea trebuie să fie conştientă și
liberă, fiind în acelaşi timp irevocabilă. Mărturisirea este un act personal făcut de parte.
Mărturisirea este un mijloc de probă împotriva autorului ei, favorabilă celui care îşi întemeiază
pretenţiile pe faptul mărturisit.
Mărturisirea poate fi extrajudiciară sau judiciară. Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau
verbală. Odată dovedită mărturisirea extrajudiciară are aceeaşi putere probatorie indiferent dacă a
fost făcută în scris sau verbal.
Mărturisirea judiciară se obţine în timpul judecăţii, ea poate fi spontană sau provocată prin
intermediul interogatoriului şi este fixată în procesul verbal al şedinţei.
Instanţa nu va admite, însă, mărturisirea atunci când prin aceasta s-ar eluda dispoziţiile legii ori s-ar
putea ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunţa, ori care nu poate face obiectul
unei tranzacţii de împăcare.
7. Depoziţiile martorului ca mijloc de probaţie. Drepturile şi obligaţiile martorilor
Depozițiile martorului ca mijloc de probațiune constau din informații care confirmă sau infirmă
anumite circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.
Martor poate fi orice persoană, căreia îi sunt cunoscute anumite împrejurări referitoare la pricină.
Nu pot fi ascultaţi ca martori:
 persoanele care din cauza vârstei fragede, defectelor lor fizice sau psihice nu sunt în stare să
înţeleagă just faptele. Legea nu stabilește cert o anumită vârstă de la care persoana poate depune
mărturii, fapt care ne permite să afirmăm că minorii, de asemenea, pot fi martori. Instanța va stabili
în fiecare caz aparte dacă este posibilă audierea persoanelor minore sau cu deficiențe fizice ori
mentale;
 cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
 slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să
păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în serviciu;
 funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici asupra împrejurărilor secrete de care au avut
cunoştinţă în această calitate. Persoanele din ultima categorie vor fi obligate să depună mărturii
dacă au fost eliberate de îndatorirea păstrării secretului de cel interesat;
 persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea, executarea sau
răspândirea publicaţiei periodice, emisiunilor televizate sau radiodifuzate referitor la personalitatea
autorului, executorului sau alcătuitorului de materiale ori documente, la informaţia parvenită de la
aceştia în legătură cu activitatea lor, dacă materialele şi documentele sunt destinate redacţiei;
 judecătorii referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în camera de
deliberare la pronunţarea hotărârii sau sentinţei.
Legislația procesual civilă instituie imunitatea martorilor, adică dreptul de a refuza depunerea
mărturiilor. Sunt în drept să refuze de a face depoziţii în judecată:
 soţii unul împotriva altuia, inclusiv cei divorţaţi; copiii, inclusiv cei adoptați şi părinţii unul
împotriva altora; buneii şi nepoţii; fraţii şi surorile, logodnicii, concubinii unul împotriva altuia;
 persoana ale cărei depoziţii îi pot cauza ei înşişi prejudicii materiale și morale sau persoanelor
menţionate mai sus, ori pot duce la dezonorarea, ori pot crea un pericol de urmărire administrativă
sau penală împotriva lor sau persoanelor menţionate;
 persoanele care nu pot depune mărturii fără a dezvălui secretul profesional sau comercial;
 deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii obligaţiilor de
deputat;
 avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul
împuternicirilor.
Martorul care refuză să depună mărturii este obligat să declare în scris refuzul până la depunerea
mărturiilor, arătând motivele refuzului, sau dacă acesta este expus oral, atunci se consemnează în
procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sunt considerate de instanţă
ca fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii, de a face
depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.
Dacă martorul citat nu se va prezenta în şedinţă din motive neîntemeiate, instanţa îi va aplica o
amendă de 5 unităţi convenţionale, iar dacă nu se va prezenta după ce a fost citat a două oară,
instanţa are dreptul să ordone aducerea lui forţată şi să-i aplice o amendă de până la 10 unităţi
convenţionale. Martorul poate fi ascultat de instanţă la locul aflării sale, dacă din cauza bolii,
bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive întemeiate, el nu este în stare să se prezinte la judecată.
8. Înscrisurile ca mijloc de probaţie. Felurile înscrisurilor
Înscrisurile sunt obiecte ale lumii materiale pe care cu ajutorul semnelor sunt imprimate informații
relevante pentru cauza civilă. Suportul material al înscrisului îl constituie orice obiect al lumii
înconjurătoare, de orice volum, formă și calitate, capabil să păstreze semnele scrise.
Înscrisurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
1. După provenienţa înscrisului, diferenţiem înscrisuri:
 oficiale – care sunt eliberate de organele de stat, persoanele oficiale, organizaţii etc. în legătură
cu exercitarea de către ele a funcţiilor sale şi de aceea după esenţă sunt documente;
 neoficiale (personale) – care provin de la persoane fizice, fără intervenţia vreunui organ de stat,
persoane oficiale sau a unei organizaţii, întreprinderi.
2. După conţinutul înscrisului avem:
 dispoziţionale (ordonatoare) – care certifică faptele ce au un caracter ordonator, cum ar fi de
exemplu, actele organelor de stat fără caracter normativ, actele întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor date în limitele competenţei sale, convenţiile îndeplinite de părţi în scris;
 informative – conţin descrierea, confirmarea faptelor şi evenimentelor care au însemnătate
juridică sau probatorie pentru pricină. Ex: adeverinţe, procese – verbale, dări de seamă, scrisori de
afaceri şi cu caracter personal.
3. După forma înscrisului:
 înscrisurile expuse în formă simplă sub semnătură privată. Ex: contractul de împrumut a banilor;
 înscrisurile cu un conţinut şi formă strict stabilită. Ex: act comercial, adeverinţă de căsătorie;
 înscrisurile autentificate de notar sau alte organe competente. Ex: contractul de vânzare –
cumpărare a unei case.
Persoana care prezintă un înscris sau cere aducerea lui în instanţă este obligată să arate care
anume împrejurări importante pentru dezlegarea pricinii, ar putea fi stabilite prin această dovadă.
Actele eliberate de persoanele cu funcţii de răspundere şi autorităţile publice se prezumă a fi
autentice. Dacă apar careva suspiciuni, instanţa poate cere acestor persoane să certifice
autenticitatea lor. La constatarea veridicităţii copiei de pe înscrisuri, instanţa verifică procedeul tehnic
de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului. Instanţa nu va putea
considera dovedit un fapt prin copia de pe document, dacă originalul este pierdut, iar copiile
prezentate de părţi nu sunt identice.
Autenticitatea unui înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a semnăturilor. În acest
caz persoana interesată trebuie să prezinte în instanţă documente sau alte acte pentru compararea
scrisului sau semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei. Dacă după
confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată adevărul, instanţa dispune
ca verificarea să se efectueze de către expert.
Persoanele fizice sau juridice au obligaţia să prezinte înscrisurile pe care le cere instanţa în baza
demersului părţilor. În caz de refuz neîntemeiat de a prezenta înscrisul, persoana vinovată este
supusă unei amenzi de până la 10 unităţi convenţionale fără a fi scutită de obligaţia de prezenta
înscrisul. Prezentarea înscrisului se face din contul părţii care a cerut dovada.
După ce hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă documentele originale aflate la dosar se pot
restitui, la cererea celor care le-au prezentat; la dosar rămânând o copie a documentului certificată
de judecător. Cu acordul instanţei înscrisurile pot fi restituite până la rămânerea hotărârii irevocabile.
9. Dovezile materiale ca mijloc de probaţie. Deosebirea probelor materiale de înscrisuri.
Înregistrările audio – video.
Sunt probe materiale lucrurile care prin ele însele prin starea lor, prin însuşirile pe care le au, prin
particularităţile pe care le prezintă, prin defectele lor, prin locul în care sunt aşezate, prin poziţia în
care se află, prin urmele sau semnele lăsate asupra lor sau prin alte elemente pot constitui dovezi
materiale.
Informația necesară pentru soluționarea cauzei nu este imprimată prin semne ca și în cazul
înscrisurilor, ci o percepem din caracteristicile obiectelor lumii materiale. Prin aceasta și se
deosebesc probele materiale de înscrisuri. De ex: când instanța examinează un act scris din punct
de vedere al conținutului, acesta constituie o probă scrisă, iar dacă același act va fi examinat din
cauza falsificării conținutului, atunci va constitui o probă materială. Mai mult decât atât, probele
materiale în procesul civil aproape întotdeauna constituie probe cu caracter primar, adică instanța le
examinează și apreciază nemijlocit, fără a solicita copii, iar probele scrise pot fi înlocuite cu copii în
cazurile admise de lege.
Persoana care cere ca instanţa să ordone aducerea unei dovezi de la alte persoane trebuie să
descrie amănunţit obiectul şi să arate motivele, pentru care consideră că obiectul s-ar afla la
persoana respectivă. Dovezile materiale cerute de instanţă se vor trimite direct instanţei. La cererea
persoanei, instanţa îi poate elibera o adeverinţă confirmând dreptul ei de a căpăta această dovadă
spre a o prezenta instanței.
Persoanele fizice şi juridice au obligaţia să prezinte la cererea instanţei, dovezile materiale, pe care
le deţin şi de care instanţa are nevoie. Dacă aceştia se află în imposibilitate de a prezenta dovezile
trebuie să anunţe instanţei motivele. În caz de necomunicare şi în caz de neprezentare nemotivată,
persoanelor vinovate li se va aplica o amendă de până la 10 unităţi convenţionale, nescutindu-le de
obligaţia de a prezenta obiectul cerut de instanţă.
Dacă este imposibil de prezentat instanţei dovezile materiale din cauza că sunt voluminoase sau că
numai o parte din ele au importanţă pentru cauză, instanţa poate efectua examinarea şi cercetarea
la locul de aflare a lor sau în alt loc determinat de instanță.
Produsele alimentare şi alte obiecte perisabile se examinează imediat de către instanţă la locul lor
de aflare şi se restituie persoanei de la care au fost primite sau le transmite organizaţiilor pentru a fi
folosite după destinaţie, proprietarului restituindu-se ulterior obiecte de acelaşi gen şi cantitate sau
contravaloarea lor.
Persoana care prezintă o înregistrare audio – video pe un suport electronic sau de altă natură ori
solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana care a efectuat
înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării. Nu poate servi ca probă înregistrarea audio – video
ascunsă dacă nu este permisă prin lege.
Suporturile înregistrărilor audio – video se păstrează în instanţa judecătorească, însoţite de un
registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. După ce hotărârea judecătorească
devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio – video pot fi restituite persoanei care le-a
prezentat. În cazuri excepţionale instanţa le poate restitui şi înainte de acest termen.
10. Concluziile expertului ca mijloc de probaţie. Expertiza suplimentară şi repetată
Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoştinţa organelor
judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt
necesare cunoştinţe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activităţi de cercetare
concretă a cazului şi aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente desemnate
de către organul judiciar.
Practica a evidențiat următoarele categorii de expertize judiciare: medico-legală, psihiatrică,
psihologică, merceologică, tehnică, grafologică, în domeniul construcțiilor, artei, videofonoscopică
ș.a. Însă nu expertiza este mijlocul de probație, ci raportul expertului întocmit în urma petrecerii
expertizei.
Părțile aleg, de comun acord, expertul sau instituția de expertiză care urmează să fie desemnată de
instanță să efectueze expertiza. În lipsa acordului, aceasta este prerogativa instanței. Conducătorul
instituției de expertiză numește expertul și informează instanța despre aceasta.
Dacă există temeiuri de recuzare, cererea de recuzare a expertului se depune în instanța
judecătorească care a dispus expertiza, în cel mult 5 zile de la data înștiințării despre desemnarea
expertului sau de la data apariției temeiului de recuzare.
După desemnarea expertului, instanța judecătorească convoacă o ședință cu participarea părților și
a expertului, în cadrul căreia se stabilește legătura dintre expert și părți, etapa la care părțile pot fi
admise să participe la investigațiile expertului, se aduce la cunoștința părților și expertului obiectul
expertizei și întrebările la care expertul urmează să ofere răspunsuri și li se explică faptul că au
dreptul de a face observații cu privire la aceste întrebări și de a cere modificarea sau completarea
lor.
Părțile și ceilalți participanți la proces au dreptul să formuleze și să prezinte în instanță întrebări
adresate expertului, însă numai instanța stabilește definitiv întrebările asupra cărora urmează să se
pronunțe expertul. Instanța este obligată să motiveze respingerea întrebărilor propuse expertului de
către părți și alți participanți la proces.
Expertul este somat de instanţa judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă expertul
este numit de conducătorul acestei instituţii) de răspundere penală în cazul prezentării cu bună
ştiinţă a unui raport de expertiză fals.
Expertiza se efectuează sau în instanţă sau în afara instanței. Pentru efectuarea expertizei la faţa
locului, este obligatorie citarea părţilor şi altor participanţi la proces interesaţi, aceştia fiind obligaţi să
dea expertului orice explicaţie în legătură cu obiectul expertizei.
Expertiza colegială sau în cadrul comisiei este cea care necesită investigaţii complicate efectuate de
către mai mulţi experţi care au aceeaşi specializare sau specializări diferite. Experţii evaluează
colegial rezultatele investigaţiei şi elaborează un singur raport dacă ajung la o concluzie unanimă. În
cazul când unii nu sunt de acord cu ceilalţi vor dispune separat opinia lor.
Expertiza complexă este cea care se efectuează de mai mulţi experţi şi se dispune în cazul când la
constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sunt necesare date din diferite
domenii ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu. În baza datelor obţinute se
elaborează un raport general de expertiză. Experţii care n-au participat la elaborarea lui ori nu sunt
de acord cu el semnează numai pentru partea din raport ce conţine rezultatele cercetării lor.
În cazul când concluziile expertului nu sunt suficient de clare sau nu sunt complete și această
deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului ori când apar noi întrebări referitor la
circumstanțele cauzei, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către
acelaşi sau alt expert. Numirea expertizei suplimentare trebuie să fie motivată, instanţa trebuind să
indice care din concluzii prezintă incertitudine.
Dacă nu este de acord cu concluziile expertului din cauza că ele nu sunt întemeiate sau neveridice
ori sunt încălcate normele procedurale, precum şi dacă există contradicţii între concluziile mai multor
experţi, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului, instanţa poate dispune
efectuarea unei expertize repetate, încredințând-o altor experţi.