Sunteți pe pagina 1din 3

Despre Virtuțile Creștine:

Însetată de dorința de a-L găsi pe Dumnezeu, ființa umană aspiră „cu timp și fără timp” la
îndeplinirea voinței dumnezeiești prin împodobirea cu virtuțile creștine. După cum ne învață
Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură, virtutea este o luptă susținută împotriva tuturor piedicilor în
calea spre desăvârșire, o manifestare statornică a creștinului spre îndeplinirea binelui, toate acestea
fiind însoțite de o dragoste curată către Dumnezeu și către aproapele. Virtutea presupune o
stăruință continuă a omului pe calea binelui, întărită de harul divin și însoțită de fapte bune
luminate de credință: „Nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce îndeplinesc legea vor fi
îndreptați.” (Romani 2, 13)

Altfel spus, virtutea este hrana sufletului. Virtutea potoleşte pornirile rele ale omului, pune stavilă
ispitelor, îl face pe creştin liber de păcate şi sădeşte în sufletul lui binele cel dătător de linişte, de
mulţumire şi de încredere pe calea care duce spre mântuire.

Virtuţile creştine se pot fi împărţite în două grupe: virtuţi teologice sau religioase şi virtuţi cardinale
sau morale.Virtuţile teologice sunt: dragostea, credinţa şi speranţa.

Dragostea creştină. În înțeles larg, dragostea este năzuința omului spre tot ce este bun și frumos sau
vrednic de dorit. Această năzuință este sădită de însuși Dumnezeu în firea omului, și de aceea se
numește dragoste firească. În temeiul acestei năzuințe, omul tinde din fire spre Dumnezeu,
Creatorul și Susținătorul său, socotindu-L bunul său cel mai mare. Dar cum, prin păcatul
strămoșesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate face
nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: “fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). De
aceea, pentru mântuirea sa, creștinul are neapărată trebuință de dragoste care să lucreze cu putere
de sus, adică de dragostea supra-firească, de dragostea creștină.

Dragostea creștină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul
creștinului, prin care acesta are năzuință adâncă și curată către Dumnezeu, dorește din toate
puterile sufletului unirea cu El și are voința de a împlini voia Lui, jertfind, în caz de nevoie, orice bun
pământesc. Dragostea creștină este de la Dumnezeu și este dată omului în dar, precum spune
Sfântul Apostol Pavel: “Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel
dăruit nouă,” (Rom. 5, 5).

Iubirea (dragostea) este cea mai mare dintre cele trei virtuți teologice (celelalte două
fiind credința și nădejdea), precum spune apostolul Pavel în capitolul al 13-lea din Epistola I către
Corinteni: “De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă
sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște, și
orice știință, și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și
de-aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi
folosește… Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea
este dragostea.” (I Cor. 13, 1-3, 13) ,,Dumnezeu este dragoste” și dragostea este de la Dumnezeu,
spune apostolul Ioan. Ea este, nesfârșită, asemenea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel învață că fără
iubire toate virtuțile nu folosesc la nimic. Cel ce are dragoste nu suferă de păcate - continuă
apostolul Pavel - căci dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se
poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de
nelegiuire. Cel ce iubește are și celelalte virtuți, este și îndelung-răbdător, și bun, se bucură
de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul, încheie Pavel (1Cor13.4-7).
Ura stârnește certuri, dar dragostea acoperă toate greșelile, arată Solomon (Prov10.12). ,,Prin
dragoste și credincioșie omul ispășește nelegiuirea, și prin frica de Domnul se abate de la rău."
Despre Păcat:

După învățătura de credință a Bisericii Ortodoxe, păcatul își are începutul în neascultarea poruncii
dumnezeiești dată omului în grădina Raiului. Păcatul nu ține însă de firea omului, ci el s-a ivit prin
întrebuințarea rea a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om. Înzestrat cu darul libertății
voinței, omul a ales îndepărtarea de Dumnezeu atât prin faptele, cât și prin gândurile sale. Deci
originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului și nici nu-l
voiește, dar îl îngăduie, fiindcă nu voiește să știrbească libertatea de voință a omului.

Păcatul înseamnă fărădelege sau călcarea legii lui Dumnezeu. Prin legea lui Dumnezeu înţelegem
totalitatea legilor, poruncilor, rânduielilor cuprinse de Vechiul Testament şi Noul Testament, ea
fiind dată pentru cei păcătoşi. În Vechiul Testament legea lui Dumnezeu este codificată în
,,Pentateuch”sau „Cele cinci cărți ale lui Moise”(primele 5 cărţi: ,,Facerea”, ,,Exodul”, ,,Leviticul”,
,,Numeri”, ,,Deuteronomul”), îmbracă haina proverbelor în ,,Pildele lui Solomon”, este cântată în
,,Psalmi”. În ,,Noul Testament” ea este întrupată şi tâlcuită de Hristos, în evanghelii, iar în epistole ea
este întruchipată şi explicată de apostoli. Toți suntem supuși păcatului, după cum ne învață și Sf.
Apostol Ioan: „De vom zice că păcat nu avem, noi înșine ne mințim și adevărul nu este întru noi” (I
Ioan 1,8). Dar, ajutați de harul dumnezeiesc, putem birui chiar și cele mai grele ispite.

Toate păcatele sunt o necinstire a lui Dumnezeu, dar nu toate Îl necinstesc în același chip și în
aceeași măsură, putându-se vorbi despre o ierarhizare a lor. Păcatele ușoare sunt acelea pe care
omul le săvârșește prin nebăgarea de seamă, prin slăbiciunea voinței și duc numai la o slăbire a
lucrării harului în suflet; în schimb, păcatele grele sunt acelea pe care omul le săvârșește
împotrivindu-se în mod conștient voii lui Dumnezeu și de aceea ele se mai numesc și păcate de
moarte. Păcatele grele se împart în trei categorii: păcate capitale, împotriva Duhului Sfânt și
strigătoare la cer.

Uciderea este un păcat strigător la cer, prin care cineva ia viaţa dăruită de Dumnezeu altcuiva. Ea
distruge chipul lui Dumnezeu (omul care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu).
Intenţia de a ucide, ura reprezintă forme de ucidere. Mâinile care varsă sânge nevinovat sunt urâte
înaintea Domnului. Uciderea este printre acele lucruri care spurcă pe om,ea însemnând călcarea
poruncii a 6-a a Decalogului. Dacă nu se va pocăi, cel ucigaş nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.

Cain l-a omorât pe fratele său, Abel. După uciderea lui Abel, Dumnezeu i-a spus lui Cain: "Ce ai
făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Și acum ești blestemat de pământul
care și-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul,
acesta nu-și va mai da roadele sale ție; zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ" (Facere 4, 10-12).

Mândria naște mânie; mânia naște ură; ura naște agresivitate; agresivitatea naște violență; violența
naște sadism; sadismul duce la crimă, iar crima este cea mai mare nebunie care-l poate îmbolnăvi
pe om, alături de necredința în Dumnezeu. Pentru că uciderea este rodul mâniei, Domnul Iisus ne
îndeamnă să ne curățim mai ales inimile, "căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele,
desfrânările, hoțiile, uciderile" (Marcu 7, 21).

Ucigaş este acela care:


a) ucide prin viclenie (prin întinderea de laţuri);
b) ucide un om prin lovirea fie cu o unealtă de fier, fie cu o piatră sau cu o unealtă de lemn capabile
de a produce moartea;
c) ucide prin împingere din ură sau prin lovire cu mâna din vrăjmăşie;
d) ucide pe spărgătorul casei în timpul zilei;
e)vătămarea corporală ce duce la moartea robului în mai puţin de o zi;
f) lovirea unei femei însărcinate soldată cu moartea bebeluşului.
Ucigaş fără voie este acela care nu i-a întins laţuri aproapelui, şi nici nu i-a fost vrăjmaş înainte. În
această categorie intră cel care aruncă ceva asupra cuiva fără să-l fi pândit, împinge pe aproapele
său dar nu din vrăjmăşie, aruncă din nebăgare de seamă o piatră care-i poate pricinui moartea şi
acesta moare, ucide pe spărgătorul casei noaptea.