Sunteți pe pagina 1din 3

„Primul mijloc prin care învățăm sufletul să se adreseze des lui Dumnezeu este

meditația dumnezeiască sau cugetarea cu evlavie la însușirile lui Dumnezeu:


cugetarea la bunătatea lui Dumnezeu, la dreapta lui judecată. la înțelepciunea,
la atotputernicia, la atotprezența și atotștiința Lui, la creație și la pronia divină,
la lucrarea mântuirii întru Domnul Iisus Hristos, la harul și cuvântul lui
Dumnezeu, la Sfintele Taine și la Împărăția Cerească…

Al doilea mijloc prin care învățăm sufletul să se adreseze des lui Dumnezeu
este îndreptarea fiecărui lucru și mare și mic spre slava lui Dumneze…

Al treilea mijloc prin care învățăm sufletul să se adreseze lui Dumnezeu este
chemarea deasă, din inimă, pe tot parcursul zilei, a lui Dumnezeu, cu cuvinte
scurte, ținând cont de nevoile sufletului și de treburile în curs.

Dacă începi ceva zi: „Doamne binecuvintează!”

Dacă termini lucrul nu numai cu limba, ci și cu inima zi: „Slavă Ție, Doamne!”

Dacă se stârnește vreo patimă în tine zi: „ Doamne mântuiește-mă, că pier!”

Dacă vine întunericul gândurilor tulburătoare strigă: „Scoate din temniță


sufletul meu.”

Dacă îți stau înainte lucruri nedrepte și păcatul te trage în ele roagă-te:
„Povățuiește-mă Doamne, pe cale” sau „Nu lăsa în rătăcire picioarele mele.”

Dacă păcatele te copleșesc și te trag în deznădejde strigă cu glasul vameșului:


”Doamne, milostiv fii mie, păcătosului.” ”

( Rugăciunea- Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Pe pământ sunt multe inimi prăbușite. Dacă din


întâmplare îți iese una în cale, dacă cumva inima
ta e așa, atunci să știi că doar Dumnezeu o poate
ridica, o poate sătura, o poate decora.
De când Efraim a apărut în viața mea, inima mea
are nevoie de mult mai multă hrană. Adesea m-
am pomenit cu ea stoarsă: de puteri, de bucurie,
de sens. Gândurile adunate de pretutindeni s-au
strâns în mintea mea și au coborât spre inimă
spunându-i:
„cu fiecare ființă veșnică ce apare în viața ta e
nevoie de resurse în plus pentru a păstra
bucuria!”
Am văzut cum ei, copiii, aduc multă bucurie, dar
totodată secătuiesc ființa de puteri. Ei nu trebuie
să devină Sursa bucuriei mele. Ei sunt o
revărsare puternică de Cer în viața mea, dar dacă
îi folosesc ca și combustibil pentru inima mea
mă pomenesc plină de teamă și disperare atunci
când ei nu mai sunt în preajmă, atunci când ei
nu sunt exact cum am eu nevoie să fie.
Fiecare zi pe care o irosesc departe de Cuvintele
Lui poate deveni treaptă a recăderii mele. N-am
nici o șansă să reușesc fără El…
„Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rărunchii,
ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după
rodul faptelor lui.”
(Biblia)
În acest loc retras inima mea e mult cercetată și
rărunchii mei mult cercați. Miezul ființei mele e
parcă neîncetat vizitat de întrebările Lui: crezi că
aceasta este Voia Mea? crezi că acestea sunt căile
plăcute mie?
Fiecare pas înoroiat îmi încarcă retina. Mă
eliberez de el când stau cu inima așternută la
poala Milei Lui și primesc iertare. Pășim greu
când avem noroi pe tălpi de inimă. E ca și atunci
când ai noroi mult pe bocanci, când ți se lipesc
picioarele și mersul aproape imposibil îți
umbrește bucuria traseului.
Chiar dacă ochii celorlalți îi călăuzim spre alt loc,
noi știm ce greu pășim. De noi nu putem
ascunde…că suntem plini de noroi pe tălpile
inimii.
dar ce bine că
„bunătățile Domnului nu s-au sfârșit și
îndurările Lui nu sunt la capăt”!