Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul

Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de
ani.
Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu
scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă.
De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul
provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei
165 de ani au existat conflicte armate.

Localizare geografică

Dacia romană
Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu[1], își avea hotare: spre
apus Tisa, spre nord munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit
râul Hierosos. Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau
locuite de dacii liberi[2].
La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian.
După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din
nord[3].

Procesul de colonizare[modificare | modificare sursă]

În perioada stăpânirii romane (106 - 271), în provincia cucerită au loc evenimente și
transformări importante:

 construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și monumente:

 Tropaeum Traiani
 În 108 - 110 se construiește noua capitală a provinciei Dacia, Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica (în sud-vestul Depresiunii Hațegului)
 În jurul lui 210 este refăcut în piatră castrul de la Porolissum
 construirea unei bogate rețele de drumuri pietruite:
 În 107 - 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunărea (la Dierna) cu
interiorul Daciei până la Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-
Napoca) și Porolissum (Moigrad). Acesta este unul dintre cele mai vechi drumuri
de piatră de pe teritoriul României.
 exploatarea masivă a bogățiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)
Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile. Coloniile au
constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se sprijinea
întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei 170 de ani să se adapteze
prezenței zecilor de mii de romani, sau astfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de
limbă latină.
Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari. Colonizarea cu civili în Dacia e aproape
caz unic în vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai mulți coloniști
au venit, firesc, din împrejurimile Daciei[4], și foarte puțini din inima imperiului, din Italia de
astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu
cetățenii născuți în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci,
înrudiți cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei. Din
Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii[5] și preoții lor.
Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate
provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua franca.

Războaiele daco-romane
Expediția împăratului Domițian

Decebal
Domitian

Istoricul Dio Cassius scria că regele dac Duras a renunțat la domnie și i-a transmis
funcția lui Decebal-Diurpaneus, ce era "ager în planurile de război ca și în împlinirea lor,
știind să-și aleagă timpul când să năvălească asupra inamicilor, fiind asemenea și în
momentul când trebuia să se retragă, fiind dibaci la întinderea curselor, viteaz la luptă,
folosindu-se cu înțelepciune de victorie și de înfrângere." Pe plan intern, Decebal
Diurpaneus a reușit să refacă unitatea politică a dacilor.
Conflictul a izbucnit în urma atacului dacilor peste Dunăre în Moesia, la sfârșitul
anului 85. Armata lui Oppius Sabinus a fost distrusă, guvernatorul provinciei fiind ucis.
Vestea înfrângerii îl determina pe împăratul Titus Flavius Domitianus să pornească o
expediție împotriva dacilor. Pentru a înlocui legiunea pierdutǎ și a consolida armata
romană în această secțiune, a mutat legiunile IV Flavia din Dalmația , I și II Adiutrix, în
Moesia. Regiunea Sirmium a fost anexată la Moesia Superior, în scopul de a avea o
singură comandă pe frontiera dacicǎ.
Împăratul s-a oprit la Naissus unde a organizat petreceri și banchete. L-a trimis
pe Cornelius Fuscus împotriva dacilor, acesta fiind o fire aventuroasă ce iubea primejdia.
S-au desfășurat tratative în ideea evitării unei confruntări, dacii cerând pacea în schimbul
a unei sume de doi oboli plătită de orice roman din imperiu. Expediția lui Fuscus s-a
soldat cu un eșec, generalul roman fiind ucis în luptă, iar legiunea V Alaudae fiind
anihilată în Prima Bătălie de la Tapae din 87. Dacii au capturat steagurile și mașinile de
luptă romane. După această victorie, regele dac Diurpaneus a primit supranumele de
Decebalus, însemnând "cel curajos" sau "cel puternic"
În 88, Domitian și-a dat seama de puterea adversarului său și a trimis o armata condusă
de Tettius Iulianus. Romanii au traversat Dunărea la Viminacium și au pătruns în
Transilvania dinspre Banat. Romanii obțin o victorie în Prima Bătălie de la Tapae. După
cum scria Cassius Dio, Decebal a recurs la o stratagemă, tăind copacii unei păduri
întregi, îmbrăcându-i cu haine de soldați pentru a-i face pe romani să creadă că el
dispunea de forțe mari.
Romanii și dacii au încheiat pace după ce Domițian a suferit înfrângeri și pierderi în
confruntările cu quazii și marcomanii, ce îi sprijineau pe daci. Decebal a încheiat o pace
favorabilă lui cu Domițian în anul 89, Dacia devenind regat clientelar al Romei, primind
meșteșugari, constructori, instructori militari și bani pentru a apăra granițele imperiului.
Unii istorici consideră că această pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui
Domițian în septembrie 96.
Decebal, în loc să folosească banii așa cum doreau romanii, a hotărât să înceapă
construcția unor noi cetăți în munți, în puncte strategice importante, și să le întărească pe
cele deja existente. [6]

Expedițiile împăratului Traian

Primind subvenții în bani și ingineri, Decebal se recunoștea ca rege clientelar al Romei,

consolidând timp de 12 ani regatul. Procesul de centralizare a statului dac s-a accelerat,
armata fiind echipată și instruită. S-a inițiat un vast program de construcții civile și militare
în regiunea Munților Orăștiei. S-au stabilit relații cu populații și state inamice Romei.
După moartea lui Domițian, Nerva este numit împărat, încercând să restabilească
prestigiul senatului. A fost succedat de Marcus Ulpius Nerva Traianus sub a cărei
domnie, imperiul a atins întinderea teritorială maximă. Traian consideră pacea încheiată
în 89 ca fiind rușinoasă și de aceea, a decis să pornească un nou război. [7][8] În
primăvară 101 împăratul a traversat Dunărea la Viminacium urmând traseul făcut de
Tettius Iulianus. Romanii îi înving pe daci la A Doua Bătălie de la Tapae.

Monumentul triumfal Tropaeum Traiani

Odată cu venirea toamnei, romanii sunt nevoiți să oprească înaintarea spre capitală
dacică. Decebal își mobilizează armata , și împreună cu sarmații și bastarnii, traversează
Dunărea înghețată cu armata dacică, împreună cu roxolanii și iazigii și atacă
garnizoanele romane din Moesia pentru a schimbă soarta războiului. Campania s-a
soldat cu un eșec, o parte din cavalerie înecându-se la trecerea fluviului. Garnizoanele
romane au rezistat, iar Traian a plecat cu armata din munți, urmându-i pe daci în Moesia,
reușind să ajungă cu o parte din trupele sale pentru a sprijini garnizoanele . O prima
ciocnire a avut loc în timpul nopții, cu pierderi nesemnificative de ambele părți, și fără un
rezultat decisiv. Confruntarea finală s-a dat la Bătălia de la Adamclisi , cu pierderi grele
de ambele părți, chiar dacă rezultatul a fost o victorie romană.
În primăvară 102, romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa. Romanii ocupă cu
succes cetatea Costești, determinându-l pe Decebal să ceară încheierea păcii. Condițiile
păcii încheiate au fost severe pentru daci: erau înapoiate armele, mașinile de război,
prizonierii și stindardele capturate în 87, erau predați prizonierii, zidurile cetăților erau
dărâmate, de asemenea, aveau interdicția de a mai primi dezertori. Decebal a cedat
teritorii din regatul sau și a fost silit să renunțe la orice formă de politică externă
independența. Traian a concentrat trupe noi în Moesia și l-a însărcinat pe arhitectul
Apolodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste Dunăre la Drobeta.
Decebal a încălcat prevederile păcii în 102 și i-a atacat pe iazygii din câmpia Tisei,
[9][10]

aliați ai romanilor. Senatul roman i-a declarat război lui Decebal, declarându-l dușmanul
Romei. Războiul a fost reluat în 105. Decebal a fost atacat din mai multe direcții, cetatea
Costești fiind asediată și incendiată. Capitală sa, Sarmizegetusa Regia, a fost înconjurată
și supusă unui asediu îndelungat. Primul asalt a fost respins cu pierderi grele. Romanii
au construit o fortificație paralelă cu cea a dacilor și la o mică distanță față de această. La
al doilea asalt, romanii pătrund în oraș. Dacii au incendiat orașul, iar o parte din căpetenii
s-au otrăvit pentru a nu cădea prizonieri. Decebal se refugiază pentru a organiza o nouă
rezistență antiromană. Urmărit fiind de călăreții romani, Decebal a preferat să se sinucidă
decât să fie capturat. Un apropiat al său, Bicilis, l-a trădat și i-a lăsat pe romani să
descopere tezaurul dac estimat la 165.500 de kilograme de aur și 331 000 de kilograme
de argint. Al Doilea Război Daco-Roman se încheie la Porolissum în vara 106. Regatul
dac a fost desființat și pe cea mai mare parte a teritoriului este formată provincia romană
"Dacia".

Din ordinul împăratului, a fost clădită o columnă la Roma, în Forul lui Traian, în 113,
basorelieful în formă de spirală comemorând victoria romană în războiul cu dacii.
Columna are o înălțime de 30 de metri și conține 18 blocuri de marmură de Carrara,
cântărind fiecare 40 de tone. Inițial, în vârful columnei, se află statuia lui Traian, fiind
înlocuită în secolul XVI cu statuia Sfântului Petru. Basorelieful prezintă scene de lupta din
războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106, precum și scenele din viețile dacilor și
romanilor, din timpul pregătirii războaielor , plecarea romanilor către Dacia, din portul
Ancona, armatele romane în zona cetăților dacice, tehnicile de luptă, asaltul cetăților
dacice, luptele, victoriile obținute și scene postbelice. Soldații romani și daci sunt
prezentați în timpul bătăliei în 124 de episoade care îmbracă în spirală triunchiul
coloanei, ilustrând "Comentariile lui Traian" (De bello dacico), fiind un document istoric și
constituind un act de naștere al populației române. Apar lucrări genistice ale arhitectului
Apollodor din Damasc, iar învingătorul Traian apare de 59 de ori, la inagurarea podului
peste Dunăre de la Drobeta. Dacii, fiind învinși, apar în scene apărându-și cetățile lor, în
luptele cu romanii, închinarea unor nobili Tarabostes lui Traian și a solilor regelui
Decebal. Către final apar scene normale cu cei învinși. După scenele cu Sarmizegetusa
cucerită, urmează scenele cu sinuciderea apărătorilor sau cu cei care părăsesc cetatea
pentru a rezistă în altă parte, precum și o scenă în care romanii descoperă comorile
regelui dac. În final, sunt scenele cu prinderea copiilor lui Decebal, sinuciderea regelui
dac și expunerea capului regelui dac în față trupelor romane. Figura lui Decebal apare
doar de 6 ori. [11]
Traian a ridicat un alt monument triumfal, Tropaeum Traiani, la Adamclisi în anii 106-109
pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în 102. Acesta a fost reconstruit în
1977 după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine. În muzeu
se găsesc părți ale monumentului original. Tropaeum Traiani reconstruit de către
arheologi este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază rânduri de trepte circulare,
iar la partea superioară se află un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de
piatră, din mijlocul căruia se ridică o structura hexagonală. La partea superioară se află
trofeul bifacial, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află
două grupuri statuare care conțin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi. Înălțimea
monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei și are circa
40 metri. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfățișează în
basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălțimea de 1,48-
1,49 m. Din cele 54 de metope inițiale, se mai păstrează doar 48. Deasupra metopelor se
află o friza cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat 23, sculptate în basorelief, care
alcătuiesc coronamentul nucleului circular. Ansamblul, din care făcea parte monumentul,
mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți erau înscrise numele a 3800 de soldați
romani căzuți în lupta de la Adamclisi, și de asemenea, un mausoleu, cu trei ziduri
concentrice, în care a fost înmormântat comandantul care a obținut victoria cu prețul vieții
sale. Apar scene cu călăreți catafracți de origine sarmată și bastarnă ce au participat la
lupte alături de Decebal. Romanii au folosit doar piesele de artilerie pentru a rări rândurile
catafracților îmbrăcați cu armuri din nenumărate plăcuțe metalice, prinse pe bucăți de
piele tăbăcită, ceea ce le asigura un nivel de protecție nemaiîntâlnit.

Administrația[modificare | modificare sursă]

Dacia romană

Dacia romană în 125

Organizarea
Provincia romană Dacia cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică dintre Olt și
Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor ocupate fiind alipite Moesiei
Inferioare. Noua provincie era una imperială, subordonată împăratului, fiind administrată
de un guvernator numit de Senat și purta titlul de "legatus Augusti pro praetore", fiind de
rang consular. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fondată în 108-110
din ordinul guvernatorului Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus.
După ce o revoltă autohtonă sprijinită de dacii liberi și sarmați a fost suprimată, împăratul
Hadrian a abandonat sudul Moldovei și o parte din Muntenia pentru a se ocupa de
reorganizarea provinciei. Din celelalte teritorii ce aparțineau provinciei Moesia Inferioară
împreună cu vestul Olteniei, a format provincia Dacia Inferioară, pe când provincia
organizată de Traian era denumită Dacia Superioară. În Dacia Superioară, guvernatorul
senatorial era de rang pretorian căci trupele ce staționau erau mai puține numeric decât
înainte. Legatul imperial era comandantul legiunii XIII Germina la Apulum, fiind ajutat de
un procurator cu atribuții financiare care rezidă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia. În
Dacia Inferioară staționau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu
reședința la Drobeta. În 124, are loc o a două reorganizare, împăratul desprinzând din
Dacia Superioară regiunea nordică de cursul superior al Mureșului și de valea Arieșului,
formând Dacia Porolissensis cu capitala la Napoca, guvernată de un procurator.
Împăratul Antonius Pius a dus războaie cu dacii liberi de la hotarele nordice și estice în
143 și 157-158. Sub Marcus Aurelius, Dacia este din nou reorganizată. Determinat de
războaiele cu marcomanii, împăratul a reorganizat Dacia în două rânduri:

 168: desființează Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, denumind-o Dacia

Apulensis
 169: desprinde Banatul de vest din Dacia Apulensis și îl transformă în Dacia
Malvensis cu capitala la Malva.
Toate cel trei provincii erau guvernate de un guvernator ce purta denumirea de "legatus
augusti pro praetore Daciarum trium". Dacia Malvensis era condusă de un procurator
presidial, iar Dacia Porolissensis era condusă de un guvernator fiscal. Guvernatorul din
Dacia Apulensis îl înlocuia la nevoie pe guvernatorul suprem. Reședința se afla la Ulpia
Traiana Sarmizegetusa. [12] Sub împăratul Commodus, populația autohtonă s-a răsculat
conform Historia Augusta. Succesorul său, Septimius Severus a acordat câtorva așezări
rangul de oraș, refăcând drumurile și ridicând fortificații pentru a apară Oltenia și teritoriul
roman din stânga Oltului, construind un val de pământ "limes Transalutanus" și un șanț,
precum și o serie de castre și fortificații. Caracalla a dus războaie împotriva carpilor și a
fortificat granițele nord-vestice ale provinciei. Sub Severus Alexandrus, a fost înființat
conciliul reprezentativ al Daciei-"concilium Daciarum trium", din care făceau parte
delegați ai orașelor și ai districtelor rurale. Conciliul își desfășura ședințele la metropola
Sarmizegetusa, fiind prezidat de marele preot al cultului imperial "coronatus Daciarum
trium", discutând problemele și nevoile provinciei și formulând plângeri împotriva
dregătorilor abuzivi, aducând elogii guvernatorului în funcție și exprimându-și loialitatea
față de împărat. [13] Succesorii săi, printre care Maximian Tracus sau Aurelian s-au
confruntat cu năvălirile dacilor liberi, sprijiniți de goți. Fostul guvernator al Moesiei și
împărat, Decius, a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijinind
orașele din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la
Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al
Daciilor.[14]

Armata]

Pentru apărarea Daciei, erau necesare trupe numeroase. Conform surselor, armata
Daciei era estimata la 30-40 000 de soldați, o zecime din trupele Imperiului. Armata
romana era alcătuită din legiunile următoare:

 Legiunea a XIII-a Gemina - la Apulum

 Legiunea a V-a Macedonica - la Potaissa
Aceste trupe erau alcătuite din unități de infanterie de elită, recrutate numai din cetățeni
romani, și din trupe auxiliare, recrutate dintre provincialii care nu aveau cetățenie
romană: cohortele și cavaleria. Trupele auxiliare au staționat pe cuprinsul provinciei, fiind
multi-etnice: britani, asturi, lusitanieini, bosporani, iturei, batavi, commageni, gali, ret,
vindelici, numizi, mauri, antiohieni, ubi, panoni, bessi, traci. Din trupele auxiliare făceau
parte numeri, garda guvernatorului și alte detașamente. După terminarea serviciului
roman de 25 de ani, soldații trupelor auxiliare dobândeau cetățenie romană și primeau
loturi de pământ în provincia în care serviseră, constituind un factor de romanizare.

Sistemul defensiv

Dacia era apărată de castre care închideau căile de acces spre interiorul provinciei.
Castrele erau tabere întărite permanent, având 1-2 șanțuri de apărare și un val de
pământ sau un zid de piatră. În față liniei castrelor se află o linie de turnuri, că cel de la
Messes, la hotarul nord-vestic al provinciei. Valul de pământ continuu există numai în
stânga Oltului (limes Transalutanus) și în fața orașului Porolissum, pe o distanță de
câteva zeci de km. Un val de pământ închidea accesul dinspre vest în Depresiunea
Zarandului. Un val de pământ era alcătuit dintr-un șanț lat și adânc, al cărui pământ era
așezat pe lângă șanț și paralel cu el, formă un dublu obstacol pentru atacator. Valul avea
și lucrări făcute din piatră. Erau castre romane construite și în interiorul provinciei:
Apulum, Potaissa, Acidava, Praetorium, Palendava, Buridava, Germisara. Erau dispuse
castrele unor trupe auxiliare care supravegheau ordinea internă la Castra Nova, Islaz,
Teregonva, Dichiseni, Listevea, Rusidava, Desa, Romula.
Drumurile au constituit importante cai de comunicație, nefiind largi, fiind alcătuite dintr-un
strat gros de bolovani și unul de prundiș, legate în ciment, iar deasupra erau plăcile de
piatră de dimensiuni mari, legate bine între ele. De asemenea, erau construite drumuri cu
un strat de prundiș, sau erau simple șleauri, apoi erau utilizate și drumurile naturale.
Drumul principal care străbătea întreagă provincie pornea de la Lederata, traversând
Banatul, Culoarul depresionar de la Poartă de Fier a Transilvaniei, trecând prin Ulpia
Traiana, Apulum, Potaissa, Napoca și ajungea la Porolissum.
Un alt drum pornea de la Valea Mureșului, ducea la Târnave, Oltul transilvănean și
ajungea la Augustiae, ieșind prin pasul Oituz și îndreptându-se prin Moldova spre Tyras,
la gurile Nistrului. Mai erau drumurile Dierna-Tibiscum, Drobeta-pasul Vîlcan și cel care
urcă pe la Dunăre pe Valea Oltului. În Dobrogea sau Dacia Pontică erau trei drumuri,
unul de-a lungul Dunării, continuând traseul din Moesia și trecând prin toate localitățile de
la Transmarisca și până la Salsovia; al doilea era paralel cu țărmul marii și lega orașele
grecești de la Histria până la Dionysopolis, unindu-se apoi cu un drum dunărean de la
miazănoapte de Halmyrisl; cel de-al treilea străbătea Dobrogea prin mijloc de la Abrittus,
traversând prin Tropaeum Traiani, prin Ulmetum până la Ibida, unde se bifurcau, formând
o ramură spre Aegyssus și cealaltă spre Noviodonum.

Răscoale
Dacii (geții) s-au răsculat de mai multe ori. Prima răscoală începe după moartea lui
Trăian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian. Răscoala a antrenat și
dacii liberi și neamurile vecine. Alte două răscoale au avut loc în timpul
împăratului Antonius Pius (138 – 161). Cea mai lungă și puternică răscoală a fost
între 166 – 175, amenințând la un moment dat capitala Colonia Ulpia Traiana Augusta
Dacica.

Dacii "liberi"
Dacii "liberi" erau geți din Muntenia, carpi în Moldova, costoboci din Carpatii Nordici si
dacii "mari" din nord-vest ce nu se aflau sub stăpânire romană și nu intrau în
componenta provinciei romane Dacia. Dar s-au aflat în diferite sisteme de dependenta
fata de Imperiul Roman, fiind regate clientelare ce întrețineau relații dinamice cu Dacia
romana și imperiul, precum și cu celelalte populații vecine ca sarmati, goți și vandali,
asimilând elemente de cultura romana provinciala. O mare parte trăiau dincolo de limesul
nordic, răsăritean și vestic al provinciei romane: geto-dacii și tracii liberi septentrionali ca
biefii, arsietai, carpii si costobocii. Erau cunoscuți pentru acțiunile lor războinice. Dacii din
vest sunt atestați în zona Crisanei, Maramures, pana în Slovacia. După anexarea
regatului dacic, așezările fortificate de la vest și nord de provincia romana sunt
abandonate și dacii "liberi" se stabilesc în zona colinara și de câmpie. Dacii de vest erau
strâmtorați de sarmati, de vandali și de romani. Sunt menționați în discursul rostit de
retorul Aelius Aruistides, Polyaion și în lucrurile Oracula Sibyllina si Historia Augusta.
Eusebiu din Cezareea amintește triburile dacice aflate în conflict cu Marcus Aurelius la
granița dunăreana. Dacii liberi din vest și-au păstrat organizarea politica și militară
proprie, conform unei inscripții de la Roma care o menționează pe Zia, fiica unui
tarabostes dac, Tiatus. In Historia Augusta scrie ca în timpul lui Commodus, triburile de
mauri și de daci au fost învinse, iar Dio Cassius scrie ca Sabinanus a adus sub ascultare
12 000 de daci din vecinătate, fiind alungați din țara lor de bastina, făgăduindu-le ca le va
oferi pământ în Dacia. Dio Cassius amintește ca Dacia a fost amenințată cu invazia în
timpul lui Caracalla si Macrinus, provincia fiind pustiita, precum și în timpul lui Maximus
Tracul ce a purtat războaie cu dacii. Decius, Gallienus și Aurelian au primit titlul de
"dacicus" în anumite inscripții. În Historia Augusta scrie ca în cursul reprimării răscoalei
monetarilor, împăratul a pierdut 7000 de soldați, printre care și daci proveniți din cei
supuși împăratului în timpul luptelor și înrolați în armata romana. Apar daci sculptați pe
arcul de triumf de la Thessalonic al împăratului Galerius. [15]

Vecini
Costobocii erau un trib dacic situat in nordul Daciei, Moldovei și în Basarabia actuala
pana în sudul Galitiei, Polonia. Locuiau în zona Carpatilor nordici și au rămas
independenti pana în secolul II. Apartineau grupelor tracice. Sunt atestați de Ptolemeu
printre cele mai importante 15 triburi dace. Au creat cultura Lipita, atestată arheologic. O
inscripție atesta un rege, Pieporis, cu care orasele ca Piroboridava , Tamasidava,
Utidava si Trifulon erau asociate. Existau doua triburi de costoboci la un moment dat:
transmontanoi ce locuiau în extremitatea nordica a Carpaților, locuind la Setidava și
costobocii din Dacia Romana. Sunt menționate și alte nume de regi:
Bithoporus,Pieporus,Natoporus . Costobocii au luptat împotriva romanilor în primul război
Marcomanic în 166-172, alături de biessoi si sabokai. Historia Augusta menționează o
mare coaliție antiromana a populațiilor barbarice de la frontierele Daciei romane și
Moesiei Inferior, cuprinzând sarmații, marcomanii, geții și dacii. În 170-171, costobocii
aliați cu bastarnii și sarmatii, au traversat Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia,
ajungând pana în Grecia. 18 000 de daci "liberi" au fost primit în Dacia Romana,
întemeiând orașele Piroboridava și Tamasidava.[16]
Carpii erau un trib tracic ce trăia în Moldova, de la Munții Carpați pana la Nistru. Sunt
menționați la Ephoros. Locuințele lor erau sub forma unor bordeie, fie la suprafața. Nu
erau așezări fortificate. Se cunosc 50 de necropole carpice, unele lângă așezări în care
s-au cercetat 1500 de morminte, multe fiind de incinerație, cu depunerea resturilor
funerare în urne sau în groapa. [17] Se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, cu
anumite meșteșuguri ca obținerea și prelucrarea fierului, olăritul și țesutul. S-a descoperit
la Bornis un fragment de vas, pe care era zgâriat în pasta arsa numele Scorilo, cunoscut
în antroponimia dacica. S-au descoperit amfore și obiecte ceramice, obiecte din metal,
fibule, catarame, chei, monede provenind din subsidii. Sunt atestate existenta unei
organizări de tip politic și militar, fiind descoperit tezaur de vase de argint la Muncelul de
Sus, piesele de harnașament de bronz placate cu foita de argint de la Sabaoni, sau
inventar de urne funerare de la Pădureni, incluzând fragmente de țesătura cu fire de aur
și obiecte de podoaba. Trăiau sub tutela altor populații de la est și nord-est de Carpați.
După înfrângerea costobocilor de către Marcus Aurelius, carpii s-au manifestat și au
pătruns în Dobrogea în 238. Împăratul Maxim Tracul l-a trimis pe Iullius Menophilus cu
armata sa-i tina în frâu și în 241 încheie pace, convenind sa le plătească bani goților.
Carpii, ce au luptat alături de goți, au cerut și ei bani. Menophilus a refuzat, și după
retragerea armatei romane din Dobrogea, carpii ataca ținutul dintre Dunăre si Marea
Neagra în 242. Împăratul Gordian III se întoarce din Persia și ii confrunta pe navalitori. In
245, carpii ataca din nou și Filip Arabul ii infrunta, preluand titulatura de "Carpicus".
Abandoneaza Muntenia si retrage granița provinciei la Olt. Carpii îi sprijina pe goți ce
sunt respinși de Decius, ce pierde lupta de la Abrritus si este ucis. În timpul lui Gallus,
goții, boranii, urugunzii si carpii jefuiesc ținutul în 253. După înfrângerea de la Naissus a
goților în 268, carpii organizează o incursiune și sunt învinși în Dobrogea de Aurelian. Au
mai fost respinși de Galerius după ce au fost sprijinit de sarmati și bastarni să atace
frontiera dunăreana. Unii carpi au fost transferați în imperiu, alții au continuat sa traiască
în teritoriul de baștina, alături de goți și huni. Galerius i-a răsândit pe captivi printre
posturile de paza de pe frontierele romane. Un istoric grec, Zosimos, îi menționează
pentru ultima oara în 381 sub numele de carpo-daci, fiind învinși de Theodosiu.
Cultura materiala a populației dace din Muntenia este cunoscuta sub denumirea de
Chilia-Militari, dezvoltându-se pe baza aspectului târziu al Laten-ului dacic, sub influenta
romana și sarmatica. Operațiunile de evacuare intreprinse de Aelius Catus si Plautius
Silvanus Aelianus au afectat zona de câmpie, iar populația dacică a coborât din zona
subcarpatica și de dealuri, umplând golul demografic. S-au descoperit 120 de așezări de
tip Chilia-Militari, situate în zone de dealuri și de câmpie, în apropierea surselor de apa.
Nu s-au găsit așezări fortificate. Cimitirele erau plane, iar ca rit funerar se practica
incinerația. Ocupațiile principale erau agricultura, creșterea animalelor, meșteșuguri
precum confecționarea ceramicii, prelucrarea lemnului, metalurgia fierului. Au fost găsite
obiecte din metal și ceramică de uz curent de import, monede romane. Așezarea de la
Chilia și celelalte aparțineau culturii situate intre Olt și limesul transalutanus, ce
aparținuse provinciei Dacia Malvensis după secolul III. Dacii din vestul Munteniei erau
incluși printre locuitorii autohtoni ai Daciei Romane, locuind în teritoriul militar al castrelor
și fiind obligați sa plătească dijma și sa presteze corvezi pentru garnizoanele romane de
pe limes.

Populația și așezările
Populația

Dacii au suferit pierderi semnificative în urma războaielor. Eutropius a susținut că Dacia a

fost secătuită de bărbați. În realitate, majoritatea populației dacice continuă să trăiască
sub stăpânire romană. Este cunoscută existența unor unități militare auxiliare formate din
daci după domnia lui Traian, unele fiind recrutate în secolul III. Chiar au fost daci ce au
ocupat funcții în armata și în administrație, ca Regalianus, un dac romanizat ce a fost
general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Gallienus.
În inscripțiile latine din provincie apar nume traco-getice, aparținând autohtonilor, însă în
număr mic: 2% din umele proprii atestate epigrafic, asta pentru că populația dacică ce
locuia în zona rurală nu era foarte alfabetizată. Dacii din elită aristocratică au primit
cetățenie romană și au primit nume romane. Cei ce locuiau în mediul urban nu își
afirmau originea datorită intereselor practice. [18]
Nume de orașe din provincia Dacia și-au păstrat denumirile dinainte de cucerirea romană
(Tibiscum, Drobeta, Potaissa, Napoca), preluate de la autohtoni de către coloniști. De
asemenea, sunt menținute numele râurilor ca Mariș (Mureș), Samus (Someș), Alutus
(Olt) și Tibiscum (Timiș). Hadrian a adăugat epitetul dacic de Sarmizegetusa capitalei
provinciei ce se numea în timpul lui Traian "Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacică". S-au
descoperit numeroase urme de cultură materială dacică de datează din sec. II-III, în
Transilvania, fiind vase și fragmente de vase dacice autohtone amestecate cu obiecte
romane. Au fost descoperite așezări dacice ca Lechinta de Mureș, Casolt, Obreja,
Noslac, Calbor, Soporu de Câmpie. [19] Numeroși coloniști proveniți din Dalmația, Moesia,
Pannonia, Tracia, Italia, Grecia, Asia Mică, Siria, Hispania, Gallia s-au stabilit în Dacia, în
speranța unei vieți mai ușoare sau a unui câștig mai bun. Colonizarea a fost organizată
de statul roman. Colonizarea a făcut ca populația să sufere o puternică influență romană,
preluând tehnică și cultură spirituală romană, limba latină în administrație is justiție,
negustorii, proprietarii de moșii, coloniștii și soldații care primeau loturi de pământ,
înrudindu-se cu autohtonii, înteme