Sunteți pe pagina 1din 2

ESEU

Caracterizarea unui Simbol Literar :

DORUL

Efectuat: Harabaru Viorel (gr. Eng-germ 172)

Controlat: prof. Ion Manole

DORUL

Sentiment profund şi răvăşitor, dorul constituie simbolul dominant al celor mai multe doine
populare. El are ca principale atribute jalea, dorinţa umbrită de teama neîmplinirii. Dorul este
înrobitor, duşman al libertăţii, înrudit cu moartea, stimulent al fanteziei. În literatura cultă,
dorul capătă valori simbolice, în special, în poezia lirică, în care devine termen de comparaţie
pentru stări profunde, adeseori de nedefinit. Dorul se naşte din lipsa unei clipe, din dorinţa
de a retrăi un sentiment plăcut. Ne este dor de un loc,de un lucru,de o fiinţă dragă, de o
anumită stare. Ne este dor de tot ce ne place şi de tot la ce am ţinut cândva. Dorul nu are
unitate de măsură. El se simte şi se trăieşte.

Odată cu apariţia omului pe pământ, a apărut frumosul, dragostea, ura şi dorul,care este
cîntat, doinit şi visat de copii,maturi şi bătrâni. Aşa au fost create doine populare de dor şi
dragoste, specifice poporului român, prin care sânt exprimate cele mai puternice şi variate
sentimente,ca mai apoi să fie cântate în operele marilor scriitori români.

Dorul de mamă este un motiv specific in literatura română, un mare accent atribuindu-i
Grigore Vieru. Dorul de sat , dorul de casa părintească, de copacul de la poartă şi dorul de
mamă au fost cântate şi evidenţiate în poeziile marelui poet. Mereu dorul de mamă a fost cu
sine, îl purta în suflet şi în gând ,,o simt cum vine în zbor spre mine şi mă îndeamnă să trăiesc
frumos, îi aud glasul de clopoţel cum mă dojeneşte să fiu înţelept”. Mama, în concepția lui G.
Vieru, a rămas să fie cartea veşnic deschisă a sufletului nostru, a rămas să ne fie rădăcină,
destinul şi dragostea pe faţa pământului, a rămas să fie simbolul tuturor frumuseţilor şi
virtuţilor omeneşti. ,,Mi-e ruşine şi mi-e frică să mor înaintea mamei”sunt cuvintele poetului.

O stare sufletească a omului, ce este amintirea, e legată de sensul cuvântului dor din lucrarea
memorialistică ,,Amintiri din copilărie” de Ion Creangă. ,,Şi cum auzeam noi pe moş Luca
pomenind cu drag de casă… ne-am fi întors înapoi chiar atunci”. Ion Creangă a început să
scrie opera „Amintiri din copilărie” destul de tîrziu şi într-o perioadă dificilă a vieţii,când îl
macină crunt dorul de anii copilăriei,de chipul mamei sale, de năvala copiilor în spatele
tatălui,de momentul: ,,ce-i pasă copilului, cînd mama şi tata gândesc la neajunsurile vieţii”.
Lumea este un cerc de oameni buni şi mai puţini buni, ori chiar tirani care sînt măcinaţi
de ,, dorul tiranic”,cum este Lăpuşneanu, care prin persoana sa născoceşte noi suferinţe prin
,,dorul lui cel tiranic ” de a vedea suferinţi omeneşti. Lăpuşneanu apare astfel ca un om
stăpînit,posedat aproape de o patimă mai presus de firea umană. Tema satului şi a ţăranului
a fost tratată de mulţi scriitori,deoarece la sat s-au născut doinele, cântecele, dorul, acolo se
păstrează tradiţia poporului român,acolo e o altă viaţă, plină de muncă,dar şi frumoasă, cum
este descrisă în romanul ,,Povara bunătăţii noastre” de I. Druţă. Pe Onache Cărăbuş,pribeagul
întors acasă după patru ani de război, dorul de oameni şi de viaţă, de „sătucul de la
încheietura celor două dealuri” s-a transformat în inima lui în tot ce avea mai sfânt.

E de la sine înțeles ca atunci când vorbim de dor, e imposibil să facem abstracție de marele
titan al poeticii române romantice: Mihai Eminescu. Pe lângă semnificațiile evidente dictate
de romantism, in poetica Eminesciană întâlnim dorul și în ipostaze abstracte, ca formă de
definire a trăirii creatorului: ”Melancolic cornul sună/ sufletu-mi nemângâiat/ Îndulcind cu dor
de moarte” Emoţia declanşată de sunetul cornului este asociată unui sentiment de
melancolie, evocator al morţii, în sensul de risipire şi înălţare. Artistul autentic în concepția
Eminesciana e omul sortit mizeriei si chinurilor atât exterioare cât și lăuntrice. De aceea dorul
devine un rău necesar pentru artă.

Lucian Blaga îşi intitulează un volum de versuri "La curţile dorului”; aici lacul reflectă cerul, iar
înmărmurirea lui solemnă îl face să semene cu un ochi care visează cuprins de dor: "Cată lung
Ochiul spre Nord şi spre vîrste, / şi molcom apoi spre vînătul cer. / Visează-n amiza-zi despre
rodii de aur, / care se coc, senine în ger" (“Iezerul"). Emoţia poetică se converteşte în dor
general şi în sărbătoare arhaică. în drama “Meşterul Manole” de L. Blaga, motivul dorului se
împleteşte cu motivul destinului şi cel al jertfei. Sortit să se chinuiască de dorul creaţiei,
Manole nu se poate mântui decât prin jertfă. Dorul de biserică prezent în sufletul eroului e
porunca eternei reîntoarceri spre arhetipul începuturilor. Manole încearcă să le insufle şi
celorlalţi meşteri dorul de biserică şi este magnifică scena în care, aşezaţi în jurul lui, ei văd
umbra turlelor şi aud clopotele în închipuire. El reconstituie destinul din veac al Zămislitorului
care a pierit ucis de propria operă, dar a continuat să trăiască prin ea.

Indubitabil dorul nu n-a fost inventat de români. Dorul e o stare lăuntrică complexă specifică
și de asemenea un simbol literar care îl întâlnim permanent în literatura universală. Dar nu îl
găsim în aceeași expresie și profunzime ca în limba maternă. Chiar dacă nu suntem în stare să
definim începuturile reale ale literaturii populare, putem presupune cu o anumită certitudine
că dorul este unul din primele simboluri artistice care a apărut în cultura noastră și care s-a
impus în literatură. Un fapt interesant este că doar Limba Română îi oferă un sens atît de
subtil, numind această stare sfâșietoare, cu acest termen modest dar in acelasi timp plin de
profunzime: ”dor”.

S-ar putea să vă placă și