Sunteți pe pagina 1din 15

Ținând cont de evoluția termenului Autism din momentul în care Wing și Joudith vorbesc

pentru prima data în 1979 de „continuumul autist”, mi-am propus prezentarea modelelor teoretice
existente, în dorința de a înțelege cadrul larg și complex al acestei probleme. Implicațiile modelelor
explicative la nivel practic sunt evidente și încercarea mea de a înțelege fenomenul este cât se poate de
justificatã, atâta timp cât implantarea unui program de intervenție se bazeazã atât pe teoriile generale
formulate cât și pe caracteristicile individuale ale fiecarei persoane cu Autism. Dezvoltarea tehnicilor
de neuroimagisticã au adus informații importante asupra funcționãrii creierului persoanelor cu Autism,
aspect care influențeazã modul în care înțelegem în prezent aceastã problematicã.
Din momentul în care Wing L. și Golg J. (1979) realizeazã un studiu epidemiologic în sudul
Londrei și vorbesc despre prezența unui „continuum autist” (spectru autist) și până în prezent se
constată o creștere a interesului de a gãsi o explicație adecvatã a cauzelor care determinã Autismul.
Datorită absenței unei explicatii biologice, în prezent Autismul se definește în funcție de
prezența a trei dificultăți cunoscute drept triada lui Wing: dificultăți la nivel social, dificultăți la nivelul
limbajului și a comunicãrii, stereotipii și interese limitate. Ca urmare consider modelele explicative
teoretice în autism ca un pas fundamental în dezvoltarea ulterioarã a cercetării mele.
Primele încercări de a explica autismul au fost realizate în anii ‘80, bazându-se pe următoarele
modele explicative psihologice: Teoria Minții, Teoria Funcției Executive și Teoria Coerenței Centrale.
Teoria Minții își are originea într-un studiu realizat de Premack si Woodruff (1978), pe cimpanzei. Se
consideră că a dispune de o Teorie a Minții constă în a atribui stări mentale independente atât propriei
persoane cât și celorlalți, cu obiectivul de a explica și a anticipa comportamentul.
Simon Baron-Cohen, Alan Leslie și Uta Frith studiază pentru prima dată această teorie în cazul
autismului în 1985, în articolul “Dispune copilul autist de o Teorie a Minții?” ceea ce mai târziu
genereazã teste (sarcini) de teorie a minții de nivel primar 3 și secundar 4.
Făcând referire la Uta Frith (2003), Teoria Minții explică dificultățile de bază din autism: dificultatea
de a stabilii relații sociale, dificultatea de comunicare și capacitatea redusã a procesului imaginativ.
Criticile aduse acestei teorii fac referință la faptul că nu explică problemele de bază din Autism,
cum ar fi dorința de a menține totul neschimbat, excelenta memorie mecanică, repertoriul limitat de
interese, randamentul superior în activitățile manipulative și interesul pentru detalii.
În consecință se formulează ipoteza Coerenței Centrale. Teoria Coerenței Centrale, formulată în
1989 de Uta Frith, își are originea în rezultatele cercetărilor realizate de Amitta Shah, care își propune
ca obiectiv explicarea tulburărilor perceptive ale copiilor autiști constatate în urma
aplicării testului figurilor ascunse (copiii autiști trebuiau să descopere o figură ascunsă într-un desen
amplu încărcat de detalii nesemnificative). În acest mod Uta Frith (1989) ajunge la concluzia că
persoanele afectate de Autism au o percepție “fragmentată”, deoarece prezintă o percepție axată pe
obiect și nu pe ansamblu. Se consideră că datorită acestei modalități de procesare a informației,
persoanele cu Autism se concentrează asupra unor detalii nesemnificative din spațiul apropiat. Ei au
astfel dificultăți în luarea în considerare a contextului general, în întelegerea situației din perspectiva
complexității sale.
Așa cum apreciazã Uta Frith (2003), această teorie explică existența unor abilități speciale
izolate, influența săracă din partea contextului social și interesul obsesiv pentru detalii.
Russell (2000) consideră că ipoteza coerenței centrale explică caracteristicile conduitei
repetitive din cazul Autismului. Pe de altă parte această teorie nu explicã conduita repetitivă simplã, cu
mișcările repetitive, manipularea stereotipă a obiectelor și de asemenea nu oferă o explicație adecvată
prezenței ecolaliei. Uta Frith (1989) consideră că persoanele afectate de Autism “realizează un plan și
execută acțiuni într-un mod fragmentat”. Russell (2000) consideră acest fapt ca fiind diferit de absența
coerenței centrale, corelându-l cu înțelegerea și integrarea informației aferente.
Teoria Funcției Executive își are originea în studiile realizate de Ozonoff et Al (1991). Acesta a
observat că funcția executivă este corelată în mare măsură cu capacitatea de teorie a minții, însă
aceasta din urmă nu dă o explicație satisfăcătoare a cadrului complex Autist. Ozonoff și col (1994) și
de asemenea Rogers et al (1994) fac referire la faptul că tulburările cognitive și ale conduitei în Autism
sunt determinate de o problemă de bază care afectează așa numitele “funcții executive de control”.
“Prin funcție executivă se înțelege constructul cognitiv utilizat pentru a descrie acțiunea dirijată spre
un scop, orientată spre viitor, considerat ca fiind mediat de lobul frontal. Include planificarea,
inhibarea acțiunilor nesemnificative, flexibilitatea, capacitatea de organizare și memoria de lucru”.
(Ozonoff, Strayer, McMahon si Filloux, 1994).
TEORII ACTUALE
Plecând de la prezentarea teoriilor care au stat la baza explicațiilor viitoare cu referire la
Autism, fără îndoială, de-a lungul anilor ´90 se observă o schimbare de atitudine în intenția de a
explica Autismul, situație ce se datorează următorilor factori:
􀁺 Interesul ridicat pentru studiul simptomele timpurii caracteristice Autismului.
􀁺 Dezvoltarea tehnicilor de neuroimagisticã și interesul ridicat pentru a observa caracteristicile
funcționale ale creierului persoanelor cu Autism.
􀁺 Apariția de modele explicative complexe, atât neurocognitive cât și socioculturale.
􀁺 Interesul scăzut în a realiza supoziții, ca urmare a afirmațiilor și explicațiilor formulate, bazându-se
pe rezultatele investigațiilor realizate.
Citând în consecință Teoria Emoțională a lui Hobson (1988) care consideră că încă de la
naștere copiii dispun de o capacitate înnăscută de a relaționa cu celelalte persoane, ceea ce
fundamentează toate achizițiile emoționale ulterioare, intențiile, gândurile și credințele fiecărei
persoane.
Se consideră că problema principală a persoanelor afectate de Autism nu ar fi de natură
cognitivă ci afectivă.“Teza mea constă în faptul că nou-născuții sunt din punct de vedere biologic
predispuși pentru a relaționa cu celelalte persoane într-o manieră adecvată” (Hobson, 1995). Teoria
sa se bazeazã și pe observațiile realizate anterior de Tomasello (1979): “din momentul nașterii, se
observă într-o manieră evidentă când nou-născuții se simt în armonie cu adultul și când nu; nou-
născuții manifestă dezgust pentru a sta în dizarmonie cu adultul”.
În condițiile în care se analizează într-o manieră separată “perceperea corpului” și “înțelegerea
minții”, Hobson (1995) consideră că în nici un moment nu se va ajunge la o viziune globală a ceea ce
reprezintă Autismul.
Hobson (1995) își exprimă în acest mod dezacordul față de Teoria Minții, considerând faptul că
în general conceptele mentale reprezintă construcții ipotetice generate de o teorie, fiind aplicabile
observațiilor conceptuale. Astfel conștiința interpersonală joacă un rol important în perceperea a ceea
ce se numește “conduită afectivă”.
O altă teorie recentă, însă considerăm cã mai puțin justificată din punct de vedere științific, e
Teoria Extremului Creier Masculin, formulată de Baron-Cohen și Hammer în 1997. În favoarea acestei
teorii s-au realizat cercetări pe nou nãscuții (în vârstã de doar 1 zi), cotându-se preferința băieților de a
urmări obiecte mecanice și a fetelor de a urmări trăsăturile feței (Connellan, Baron-Cohen,
Wheelwright, Batki și Ahluwalia, 2000).
Simon Baron-Cohen avertizează în același timp că nu toate femeile au un tip de creier feminin
(“empathising”), nici toți bărbații de tip masculin (“systemising”) referindu-se la persoane ce dispun de
ambele dimensiuni dezvoltate în mod echilibrat (“balanced brain”).
Ținând cont de teoriile formulate anterior, Mundy (2003), privește problematica autismului
dintr-o perspectivã diferită, preocupându-se de identificarea sistemelor neuronale ce determinã
conduita socială. Se consideră cã deficiența în realizarea procesului de atenție și conduită se asociază
în cazul Autismului cu perturbări în procesul inițial de auto-organizare a experienței sociale,
influențând cursul dezvoltării intelectuale, conduitei și a rețelei neuronale a copiilor autiști.
Diferitele studii realizate amintesc faptul că de-a lungul primelor sase luni de viață (Scaife și
Bruner, 1975, citaþi de Martos et al. 2005), se manifestă diferite tipuri de conduită. Inabilitatea copiilor
de a urmări direcția privirii, orientarea capului și gestul de a indica ale unei persoane a fost numită
“capacitate de atenție conjugată ca răspuns” (Seiberg, Hogan și Mundy, 1982; Mundy, Hogan și
Doehring, 1996).
Inabilitatea de a utiliza contactul vizual și/sau gesturi pentru a indica sau pentru a iniția un
episod în care copilul e capabil să-și coordoneze atenția sa cu a persoanei cu care relaționează a fost
numitã “capacitate de atenþie conjugată ca ințiativa”.
Se adaugã inabilitatea de a utiliza contactul vizual și gesturile pentru a iniția acțiuni de atenție
coordonatã cu altă persoană, cu obiectivul de a primi ajutorul necesar pentru a obþine un obiect sau o
situație determinata, ce a fost denumită în literatura de specialitate “conduită de cerere ca inițiativa”
(Mundy et al., 1996).
Interesant este faptul cã acest tip de conduita se dezvoltã în mod neadecvat, dezechilibrat la copiii cu
autism. Aceștia prezintă un dezechilibru în ceea ce privește dezvoltarea abilităților de atenție
conjugată. S-a evidențat un deficit în conduita de “atenție conjugată ca ințiativă și ca răspuns”, un
deficit minor în “conduita de cerere ca inițiativã”, sau în capacitatea de a coordona atenția socială cu
final instrumental (Mundy, Sigman, Ungerer ºi Sherman, 1986).
În același timp investigații recente fac referințã la faptul cã în general copiii mici afectați de
autism în jurul vârstei de 2 ani prezintã capacitatea de a urmãri cu privirea direcþia în care priveºte o
altã persoanã, cel puþin într-o formã bazalã (Charwarska, Klin ºi Volkmar, 2003), în timp ce deficienþe
în realizarea procesului de atenþie conjugatã ca rãspuns se observã la copii mai mari cu autism sau cu
vârste mentale superioare (Mundy, Sigman, Kasari, 1994; Leekam et al. 2001; Sigman ºi Ruskin,
1999). Referitor la substratul neuronal, diferite cercetãri au ajuns la concluzia cã mecanismul de a
urmãri cu privirea ºi capacitatea de atenþie conjugatã ca rãspuns pot fi dirijate de “creierul social”,
reprezentat în ºanþul temporal superior, care se aflã în girusul temporal superioar ºi în ariile parietale
adiacente (aria 40 Brodmann). Se considerã cã aceste arii temporale ºi parietale conþin reþele
neuronale ce rãspund la stimuli cum ar fi trãsãturile feþei, orientarea în spaþiu ºi timp, inclusiv
rãspunsuri la orientarea spre un stimul a capului, privirii sau corpului (Emery, 2000; Calder et al,
2002). În plus, studii recente au relaþionat capacitatea socio-cognitivã cu activarea cortexului
frontodorso- median (aria 8/9 a lui Brodmann) ºi a girusului cingular anterior (Frith ºi Frith, 1999;
Mundy, 2003).
Kapplan et al (1993) în urma cercetãrilor efectuate considerã cã activitatea metabolicã ce se întâlneºte
în emisferul frontal stâng determinã capacitatea de atenþie conjugatã ca iniþiativã.
De asemenea se considerã cã un grad ridicat de activitate bilateralã în zona medio-frontalã în ariile 8, 9
ºi 6 Brodmann poate anticipa capacitatea de a iniþia gestul de a indica (însemna) la vârsta de 18 luni.
În acelaºi timp se considerã cã o frecvenþã înaltã în regiunile corticale orbito- frontale, temporale ºi
frontale dorso-laterale reprezintã un bun indicator la vârsta de 18 luni (Mundy, 2000).
Ca urmare Rogers (2003) considerã cã deficienþa principalã la persoanele cu Autism se manifestã în
procesul de imitaþie. Dificultãþile timpurii în realizarea procesului de imitaþie afecteazã capacitatea
copilului de a relaþiona într-o manierã reciprocã cu adultul, cât ºi funcþiile executive timpurii,
influenþând în acest fel întreaga sa dezvoltare socio-cognitivã.
O altã teorie este Teoria Învãþãrii Implicite de Klinger, Klinger, ºi Pohlig (2005). Formularea acesteia
se bazeazã pe teoria evolutivã a învãþãrii (Reber, 1993; Reber, Walkenfeld ºi Hernstadt, 1991) ce
considerã cã sistemele de învãþare implicite se dezvoltã înainte de sistemele conºtiente explicite.
Conform acestei perspective învãþarea implicitã se dezvoltã de-a lungul primilor ani de viaþã, acest
proces fiind independent de capacitatea intelectualã.
Ca urmare, Klinger, Klinger ºi Pohlig (2005) considerã cã la persoanele cu Autism este deficitarã
învãþarea implicitã. Acest fenomen de asimilare inconºtientã de informaþii se produce în momentul în
care indivizii constatã cã existã o legãturã între diferiþi stimuli ºi cã existã o relaþie între diferitele
experienþe trãite. De exemplu, pentru a învãþa conceptul abstract de „pisicã” se ia în considerare
reprezentarea caracteristicilor unei pisici ºi se adaugã cunoºtinþele achiziþionate ca urmare a diferitelor
experienþe cu pisici.
În concluzie aceastã teorie explicã faptul cã persoanele cu Autism prezintã dificultãþi serioase în a
achiziþiona informaþii în situaþii ce presupun combinarea diferitelor pãrþi ale unui obiect precum ºi în
combinarea diferitelor experienþe trãite cu acesta (Klinger, Klinger ºi Pohlig, 2005).
Astfel se diferenþiaza Teoria învãþãrii Implicite de Teoria Coerenþei Centrale (deoarece nu face
referire la integrarea la nivel cerebral a diferitelor experinþe trãite).
Un model interesant, deºi nu explicã toate dificultãþile observate în Autism, îl reprezintã Teoria
Neuronilor Oglindã (Rizzolatti Giacomo, Fogassi Leonardo si Gallese Vittorio, 2007). Prin neuronii
„oglindã” autorii înþeleg un tip special de celule cerebrale ce reflectã lumea externã stând la baza
capacitãþii de a imita, învãþa ºi înþelege acþiunile ºi intenþiile celorlalþi. Autorii, în urma realizãrii
unor cercetãri pe cimpanzei au descoperit în ariile motorii ale creierului subgrupuri de neuroni ce se
activau atât ca urmare a realizãrii unei acþiuni (a întinde mana cu intenþia de a apuca o bananã) ca ºi în
momentul în care cimpanzeul vedea într-un monitor realizarea aceleeaºi acþiuni de cãtre alt
cimpanzeu. S-a constatat ca aceºti neuroni „oglindã” produceau la un individ recunoaºterea internã a
acþiunii altui individ. Þinând cont cã rãspunsul acestor neuroni reflectau interpretarea corectã a
obiectivului miºcãrii, autorii au dedus cã neuronii oglindã se activeazã diferit în funcþie de intenþia
persoanei ce realizeazã acþiunea. Þinând cont de rãspunsurile „neuronilor oglindã”, au ajuns la
concluzia cã aceste celule nervoase interveneau în înþelegerea intenþiei finale a unui agent fãcând
diferenþe între acþiunile de a apuca acelaºi obiect cu intenþii diferite (în acest caz, a apuca o ceaºcã de
cafea cu intenþia de a bea sau a apuca ceaºca de cafea cu intenþia de a o spãla) (Rizzolatti, Fogass iºi
Gallese, 2007). În acelaºi timp s-a observat cã a simþi repulsie pentru un miros urât ºi vizionarea
imaginii unei persoane ce reacþioneazã de maniera negativã în contact cu un miros urât produceau
excitarea unor regiuni neuronale similare în creierul ambilor indivizi. Sistemul neuronilor oglindã
include aria lui Broca, centrul cortical fundamental al limbajului.
Renunþând la implantarea electrozilor în creier (cum a procedat Rizzolatti et al) ºi utilizând mãsurarea
activitãþii cerebrale cu ajutorul electroencefalogramei, Ramachandran ºi Oberman au ajuns la aceeaºi
concluzie în ceea ce priveºte funcþia „neuronilor oglindã”.
S-a dedus cã reþelele de „neuroni oglindã”, în afarã de a trimite mesaje motorii, permit în acelaºi timp
determinarea intenþiilor celorlalþi indivizi prin simularea mentalã a actelor acestora (Investigación ºi
Ciencia, 2007).
Studiind girusul cingular anterior la persoane în stare de veghe s-a observat excitarea acelora-ºi
neuroni la atît expunerea la un stimul dureros, cît ºi la vederea unei alte persoane suferind.
În acelaºi articol (Investigación ºi Ciencia, 2007) autorii îl citeazã pe Andrew Meltzoff, de la
Universitatea din Washington, care a observat faptul cã dacã se scoate limba unui copil recent nãscut,
acesta repeta gestul.
Interesant este faptul cã în acest caz este imposibilã învãþarea gestului deoarece nou-nãscutul nu-ºi
poate vedea acþiunea. Creierul copilului deþine în consecinþã un mecanism de conexiuni ce
elaboreazã în neuronii motori harta gesturilor realizate de cãtre mamã. Grupul de cercetãtori amintit,
Ramachandranºi Oberman împreunã cu Hirstein ºi Iversen formuleazã „Teoria Peisajului
proeminent”(citat din Investigación ºi Ciencia, 2007), cu obiectivul de a explica simptome secundare
în autism cum ar fi: hipersensibilitatea, evitarea contactului vizual sau aversiunea faþã de anumite
sunete, care nu au putut fi explicate cu ajutorul Teoriei Neuronilor Oglindã. Conform acestui model
explicativ rãspunsurile emoþionale extreme la fenomene sau acþiuni nesemnificative se explica printr-
o alterare a conexiunii între ariile senzoriale ºi amigdalã.

CONCLUZII
În concluzie considerãm cã teoriile formulate pânã în
prezent nu oferã o explicaþie globalã a problematicii complexe
pe care o reprezintã Autismul. Pe de altã parte, în
lipsa unor probe genetice evidente, dezvoltarea tehnicilor
de neuroimagisticã ºi încercarea de a compara particularitãþile
dezvoltãrii timpurii în autism cu dezvoltarea normala
a nou-nãscutului au crescut interesul specialiºtilor
pentru a investiga ceea ce astãzi înþelegem prin Autism.

Problema dizabilităţii şi a implicaţiilor acesteia la nivel individual şi de grup are un puternic


caracter social. Astfel, în abordarea problematicii dizabilităţii este necesar să facem referire la
principalele teorii sociologice care ne pot ghida în studiul acesteia. Dintre teoriile sociologice care au
fost prezentate în cadrul acestui capitol, menţionăm teoria structuralfuncţionalistă, teoria sistemică,
teoria interacţionismului simbolic, teoria etichetării, cea a comparării sociale şi teoria reţelelor. Am
reţinut ca relevante teoria sistemică, teoria comparării sociale şi teoria reţelelor, aceste teorii asigurând
cadrul conceptual al demersului cercetării. Aceaste teorii explică relaţiile dintre variabilele care fac
referire la relaţiile intra şi extrafamiliale, la dinamica familiei, la auto-percepţia familiei etc..

Deşi pe parcursul derulării istoriei autismului s-au vehiculat multe opinii şi perspective în ceea ce
priveşte modul de funcţionare a individului cu autism, doar trei au luat contur şi au rezistat în timp şi
anume: teoria minţii oarbe – autismul şi theory of mind, teoria coerenţei centrale şi teoria disfuncţiilor
cognitive.
1.2.1 Autismul şi “ theory of mind”
„ Theory of mind” este abilitatea prin care omul pe de o parte ştie (prin introspecţie) că are dorinţe,
convingeri, intenţii şi deduce, prin extensie, că şi ceilalţi oameni au o minte proprie, gândesc şi au
convingeri, dorinţe, emoţii, intenţii; în plus, este capabil să genereze ipoteze operaţionale şi modele
mintale ale acestora. Pe baza lor, omul va înţelege şi va anticipa modul de comportament al celorlalţi
indivizi.” (Baron-Cohen, Leslie, Frith, 1985; Peeters, 2009; Secară, 2007; Wellman, 1990).
Abilitatea theory of mind curprinde două componente şi anume:
 Social-perceptivă – în cadrul căreia se evaluează stările mintale pe baza informaţiilor disponibile.
Această componentă apare devreme în dezvoltare şi depinde de zonele subcorticale şi corticale.

 Social-cognitivă – are la bază nivelul perceptiv, având o corelaţie strânsă cu acesta. Această
componentă a theory of mind corespunde unui nivel superior, depinzând de alte sisteme cognitive cum
ar fi memoria şi limbajul pentru „măsura” judecata socială (theory of mind) în zonele corticale
prefrontale (Secară, 2007; Sparrevohn, Howie, 1995 ).
Deficitele majore, specifice autismului sunt legate de prima componentă (social-perceptivă) a theory of
mind. Indivizii cu autism nu reuşesc să analizeze sau să evalueze stările mintale pe baza informaţiilor
oferite de indicii sociali (feţe, voci). Deficitele sunt în strânsă legătură cu faptul că persoanele autiste
nu consideră comportamentul altora ca fiind intenţional şi de asemenea, cu imposibilitatea de a se
„pune în papucii altuia” şi a-i analiza perspectiva. Probleme ulterioare, în componenta social-cognitivă
a theory of mind se dezvoltă pe baza celor dintâi - cogniţia clădindu-se pe percepţie (Baron-Cohen,
Leslie, Frith, 1985; ;Secară, 2007; Peeters, 2009).
Nivelul de dezvoltare a capacităţii de judecată socială se poate evalua prin diferite tipuri de sarcini
experimentale, cele mai vehiculate fiind testul locaţiei neaşteptate ( testul Sally-Ann) şi testul
conţinutului neaşteptat (testul Smarties).
1.2.2 Teoria coerenţei centrale
“Conceptul de coerenţă centrală se referă la tendinţa persoanelor normale de a percepe şi procesa
unitar o informaţie dată (adecvat contextului)” (Secară, 2007). O diminuare a acestei tendinţe poate fi
problematică în cazul unei sarcini de sinteză, dar poate fi şi benefică în sarcini care necesită atenţie
acordată detaliului.
Din perspectiva teoriei coerenţei centrale, propusă de U. Frith (1989), se explică aspectele legate de
preferinţele, dorinţele copiilor cu autism pentru detaliile locale, parţiale în detrimentul procesării
globale, generale (Secară, 2007; Frith, 1989; Baron-Cohen, 2005 cit. Frith, 1989; Happe, 1996, 1997).
Funcţionarea cognitivă în autism se caracterizează printr-o slabă coerenţă centrală. Astfel, se explică
maniera analitică şi zonală de a procesa informaţiile, fiind prezente deficite de integrare a informaţiei
în concordanţă cu contextul şi de decodare a înţelesului global (Happe, 1997; Secară, 2007; Benga,
1997).
În concluzie, ca argumente aduse susţineii acestei teorii sunt aspectele legate de faptul că indivizii cu
autism nu pot deosebi tipare, modele, şabloane sau stimuli într-un context cu înţeles, contrat
persoanelor valide. Acest deficit al coerenţei centrale poate reprezenta limitarea în procesarea unor
evenimente sau stimuli importanţi, dar poate servi şi la creşterea performanţelor unui individ cu autism
de a procesa stimuli întâmplători, aleatori. Astfel, acest aspect ar putea explica şi unele abilităţi geniale
ale unor indivizi autişti de a realiza „desene complexe, începute de la detalii minore, nesemnificative,
pe care le continuă din aproape în aproape” (Secară, 2007).
1.2.3. Teoria disfuncţiilor executive
Termenul de „funcţii executive” acoperă o zonă largă de procese cognitive superioare cum ar fi
memoria de lucru, anticiparea, planificarea, controlul impulsurilor, inhibiţia, flexibilitatea cognitivă
sau capacitatea de adaptare la schimbare, iniţierea şi monitorizarea acţiunilor (Secară, 2007).
Funcţiile cognitive se asociază cu operaţiunile realizate în cortexul prefrontal (Secară, 2007). Multe
studii susţin acest lucru, prin evidenţierea similarităţilor dintre unele simptome specifice autismului şi
tabloul clinic al pacienţilor cu leziuni ale lobului frontal dobândite şi anume: flexibilitate cognitivă
scăzută, înclinaţii spre perseverare, slab control inhibitor, deficite în planificarea propriilor acţiuni, o
capacitate redusă de comutare a atenţiei de pe o sarcină pe alta ( Das, Kar şi Parilla, 1996 cit. Luria şi
Tsvetkova, 1990), cât şi un deficit în abilitatea de a reacţiona la feedback atunci când acesta este
furnizat în contextual unei interacţiuni verbale, sociale (Cîrneci, 2004 cit. Ozonoff, 2001).
În esenţă, această teorie încearcă să explice paleta comportamentelor repetitive, a dorinţei puternice
pentru rutine şi a nevoii de “neschimbare” (Ozonoff, Rogers, Farnham şi Pennington, 1994; Baron-
Cohen, 2004, 2005 cit. Pennington et all, 1997, Russell, 1997a; Secară, 2007; Peeters, 2009). Din
această perpectivă se explică lipsa inflexibilităţii prezentă la indivizii cu autism, cât şi tendinţa de a
perservera pe un anumit stimul.

Teoria etichetării

Rădăcinile teoriei etichetării pot fi găsite în perioada ulterioară primului război mondial, în
lucrările şi în studiile lui Ch. Cooley, W.I. Thomas şi nu în ultimul rând ,în contribuţia teoretică a lui
H. Mead. Aceştia, considerau că sinele uman este format prin intermediul unui proces de interacţiune
socială, ei fiind de aceea consideraţi reprezentanţii interacţionismului social. Conform lui Mead,
etichetarea separă ceea ce e bun de ceea ce este rău, separă convenţionalul, de deviant.Astfel, interesul
său pentru devianţă se centrează pe interacţiunile sociale prin care individul devine deviant. Mead
consederă de aceea că şi comportamentul social se dezvoltă într-un continuu proces de acţiuni şi reacţii
la acestea. (Adler,F., Mueller,G., H., Laufer,W.,S., 1995, p.182).
Rezentanţii interacţionalismului simbolic iniţiat de George H. Mead şi dezvoltat ulterior de
Herbert Blumer şi discipolii săi Erving Goffman, Howard S. Becker şi Edwin Lemert, au susţinut ideea
că faptele sociale se formează în cadrul proceselor de interacţiune socială dintre indivizi, în condiţiile
participării acestora la lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor reciproc împărtăşite în care
totul se negociază, nimic nefiind predeterminat (Rădulescu, S. M., 1998, pg. 95.). Această orientare
teoretică precum şi etnometodologia reprezentată de Harold Garfinkel şi Erving Goffman, care şi-a
propus să înlăture bariera artificială dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, au realizat o mutare a
centrului de interes a sociologilor de la aspectele deterministe ale acţiunii sociale, către preocuparea
pentru descrierea şi interpretarea acesteia. În concordanţă cu noua orientare teoretică, sociologii care
au pus bazele teoriei etichetării au renunţat să mai caute răspunsul la întrebarea de esenţă deterministă:
„de ce individul încalcă normele sociale?” şi au început să-şi pună întrebări legate de „modul în care
un comportament ajunge să fie considerat ca fiind deviant”.
Opinia împărtăşită de către adepţii acestei noi teorii este aceea că, nici un comportament în sine nu este
deviant ci, este definit ca atare în urma interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii reacţionează
faţă de conduitele altor indivizii care nu seamănă cu cele ale majorităţii; astfel, aceste comportamente ,
ajung să fie etichetate ca deviante.
Unul dintre primii sociologi care au susţinut această idee, a fost Frederick Thrasher (1927) care în
lucrările sale referitoare la bandele de delincvenţi tineri, a evidenţiat potenţialul negativ al etichetei
oficiale/formale, de delincvent.
Câţiva ani mai târziu, Franck Tannenbaum (1938) a introdus expresia de „dramatizare a răului”
prin intermediul căreia explica modul în care procesul de definire, identificare, calificare a
comportamentului unei persoane sau, segregarea acesteia faţă de ceilalţi indivizi şi supunerea ei unui
tratament diferit, conduce la transformarea comportamentului acesteia într-unul care seamănă cu cel
descris de oficiali. În felul acesta, o persoană care a fost oficial considerată deviantă tinde să devină
aşa cum a fost caracterizată de către instanţele de control social : ....”The persons becomes the thing
he is described as being”, scria în 1938, Tannenbaum în lucrarea” Crime and the Community”. În
lucrare, sunt cuprinse concluziile studiului său realizat asupra băieţilor din ariile periferice ale oraşelor
şi a celor din zonele rezidenţiale.
Potrivit consemnărilor lui Tannenbaum, ambele grupuri de tineri se angajau în acţiuni tipice pentru
vârsta adolescenţei cum sunt: agresiunile fizice, actele de vandalism, furturi minore, chiulul de la
şcoală sau consumul de alcool şi droguri; atitudinea autorităţiilor (reacţia socială) faţă de cele două
grupuri de tineri, era însă, diferită. Dacă comportamentele celor din primul grup erau etichetate de
către profesori, vecini sau autorităţi ca fiind „problematice” şi simptomatice pentru o viitoare carieră
infracţională, cele ale tinerilor din cartierele rezidenţiale erau apreciae ca fiind fireşti, normale pentru
perioada adolescenţei, iar abaterile lor , scuzabile.
Atitudinea atorităţilor faţă de grupul de tineri din clasa de jos era,astfel, una de „dramatizare a răului”,
de accentuare a pericolului social al comportamentelor lor şi din acest motiv, de pedepsire
exemplară/excesivă, a acestor comportamente prin internarea autorilor lor în şcoli de corecţie etc. Ca
urmare a acestor sancţiuni, comportamentele tinerilor se agravau şi mai mult,pentru că, nu de puţine
ori, şcolile de corecţie reprezentau o ocazii de a învăţa tehnici de comitere a infracţiunilor. După
eliberare, aceşti tineri, respinşi de societate şi având şanse reduse de reabilitare, se angajau cu adevărat,
în cariere infracţionale, acceptând eticheta, ideea că sunt cu adevărat delincvenţi.

Edwin Lemert, este sociologul american considerat întemeietorul abodării „reacţiei sociale”,
care în anii 40, a dus mai departe ideile lui Tannenbaum şi a formulat consideraţiile de bază ale teoriei
etichetării. Lui i se datorează elaborarea conceptelor de devianţă primară şi devianţă secundară :
Devianţa primară reprezintă actele deviante iniţiale care conduc către primimul răspuns social. Aceste
acte nu afectează concepţia, imaginea de sine a individului.
Devianţa secundară, constă în actele care urmeză răspunsului social faţă de devianţa pimară, acestea
sunt cele care îngrijorează, deoarece ele sunt acte ce rezultă din schimbarea de la nivelul concepţiei de
sine, ca urmare a procesului de etichetare. Conform lui Lemert, devianţa secundară apare după ce
comunitatea a devenit conştientă de devianţa primară. Astfel, indivizii vor avea experianţa unui sens
continuu al injustiţiei, reîntărit de respingerea de către angajatori, de atenţia marită din partea poliţiei
care îi iau la ochi, de reacţiile tensionate cu ceilalţi. Prin urmare indivizii devianţi poartă stigmatul
etichetei de ”delincvenţi”, aşa cum în sec.al XIX lea, condamnaţii din Anglia purtau stigmatul sub
forma literei C de la criminal sau H de la hoţ, inscripţionat pe corp, cu fierul roşu.
În ciuda elaborărilor consistente ale lui Lemert, teoria etichetării nu a căpătat recunpaștere, pâna cand,
atât în Europa cât şi în USA evenimentele politice mai ales, nu au creeat oportunităţi în acest sens
(Adler, Mueller, Laufer, 1995,p.183).
Mişcările de protest , mai cu seamă ale studenţilor şi profesorilor, din anii 60, arestările care le-au
urmat, au ridicat o serie de semne de întrebare în legătură cu ” the real criminals” fapt care a atras
atenţia şi asupra posibilelor răspunsuri ce puteau fi oferite din perspectiva teoriei etichetării. Astfel,
teoreticienii etichetării au readus în discuţie întrebarea: cine face regulile care definesc un
comportament ca fiind deviant, inclusiv pe cel infracţional?
Howard Becker (1963), considerat şi el, unul dintre fondatorii teoriei etichetării, răspunde că aceştia ar
fi „antreprenorii morali”, adică indivizii care, care datorită poziţiei lor sociale înalte, au puterea de-a
face şi de a impune regulile sociale cu care membri societăţii trebuie să trăiască. Howard Becker a fost
şi cel care a realizat o clasificare a tipurilor de devianţi. Astfel, el distinge între devianţii autentici, cei
care violează normele sociale şi care sunt recunoscuţi ca atare de către societate, falşii devianţi, cei
care se conformează normelor sociale dar sunt percepuţi incorect ca fiind devianţi şi devianţii secreţi,
cei care încalcă normele sociale dar, nu sunt văzuţi sau percepuţi ca devianţi.
O altă problemă tratată de teoreticienii teoriei etichetării, a fost felu în care persoana etichetată
ca deviantă reacţionează la etichetă. Potrivit acestor autori, persoanele care primesc eticheta de
devianţi încearcă să reziste efectelor negative ale etichetării; în timp ce unele reuşesc acest lucru,
altele, eşuează şi se comportă în concordanţă cu „rolul atribuit”. Este posibil deasemenea, ca unele
persoane etichetate ca deviante să-şi modifice comportamentul ca urmare a dorinţei de a evita efectele
negative ale etichetării.
Deşi autorii teoriei etichetării au definit devianţa în termenii interacţiunilor sociale, au
accentuat şi importanţa grupurilor şi asocierilor de persoane cu etichetă de deviant în acceptarea
reacţiei sociale faţă de comportamentele definite ca deviante. Potrivit de pildă lui Howard Becker,
aprecierea comportamentului unei persoane ca fiind deviant şi punerea unei etichete cum ar fi cea de
„hoţ”, „criminal”, „abuzator” etc., va conduce în final şi la excluderea acesteia din societatea
convenţională. Conform sociologului amintit, acest proces de segregare care creează outsideri,
conduce la asocierea acestor indivizi în grupuri deviante; acest fapt poate contribui la crearea şi
însuşirea de către indivizii care le compun a unor identităţi deviante.

Aşadar, din punctul de vedere al teoriei etichetării, devianţa nu este o caracteristică a unui
comportament realizat de o persoană, ci este consecinţa aplicării de către alţii a unor reguli şi sancţiuni
asupra acesteia.
Teoria a fost testată prin numeroase investigaţii empirice, realizate de cercetători din diferite domenii,
nu doar sociologi sau criminologi. Rezultatele susţin în bună masură, presupunerile de bază ale teoriei
etichetării.
Există însă şi critici care se aduc acestei teoorii , printre cele mai importante amintesc:
- Impresia pe care o lasă explicatiile teoriei etichetării ar fi aceea că indivizii sunt nişte actori pasivi
într-un proces prin care ”sistemul cel rău” îi etichetează declarându-i prin aceasta, socialmente
inacceptabili, diferiti şamd. Criticii sugerează faptul că etichetele pot să identifice comportamente
reale, mai degrabă decât să le creeze.
Mai mult, există destui indivizi care au în spate o lungă instorie infracţională fără ca ei să fi fost
vreodată să fi fost prinşi şi stigmatizaţi.
- Alte critici au în vedere faptul ca teoria etichetării nu poate da o explicaţie şi pentru situaţia acelora
care au comis infracţiuni, au trecut prin întreg procesul de justiţie, dar cu toate acestea ei nu şi-au
continuat stilul de viaţă deviant. Adepţii acestei critici, atrag atenţia asupra faptului că, în realitate, în
multe cazuri, pedeapsa chiar are un efect descurajator.

2.Teoria invatarii sociale: Albert Bandura in lucrarea sa "Social learning and


personality development" este de parere ca imitatia, prin care se transmit, se modifica si se
reglementeaza comportamente - nu-si gasise locul in psihologie. In multe situatii din viata de zi cu zi,
comportamentele modelelor sunt folosite pentru facilitarea invatarii unor comportamente sociale.
Bandura a sesizat pericolul abordarii nediferentiate a imitatiei. El a deosebit doua faze ale imitatiei:
faza de achizitie - subiectul invata comportamentul modelului, urmata de o faza de performanta in care
subiectul desfasoara un comportament ce reproduce efectiv comportamentul modelului. Oamenii nu
transpun in comportament tot ce invata.

Bandera este de parere ca atentia selectiva, codarea, fixarea, capacitatile motorii de


reproducere, motivatia si intaririle externe anticipate hotarasc comportamentul imitativ. Modelele pot fi
membrii familiei, colegi, prieteni, cunostinte, personaje din mass-media. Un copil poate imita tot ceea
ce vede la parintii sai: limbajul verbal si limbajul non-verbal (limbajul trupului). Roy Birdwhistell a
aratat ca "prin gesturi, tinuta, pozitie a trupului si prin distanta mentinuta se realizeaza o cantitate mai
mare de comunicari interumane, decat pe orice alta cale".Majoritatea cercetatorilor considera ca
comunicarea verbala este folosita pentru transmiterea informatiilor iar comunicarea non-verbala este
folosita pentru exprimarea atitudinii interpersonale si pentru a inlocui mesaje verbale. Majoritatea
gesturilor de baza ale comunicarii sunt aceleasi in intreaga lume. Cand oamenii sunt fericiti ei
zambesc, cand sunt tristi sau suparati se incrunta sau sunt posaci, a da din cap inseamna da, clatinarea
capului intr-o parte sau alta inseamna negare, scrasnetul dintilor exprima gesturi ostile, ridicatul
umerilor inseamna ca persoana nu stie despre ce se vorbeste. Teoreticienii invatarii sociale sustin ca
adoptarea comportamentului preluat de la un model se face adesea prin alegere deliberata folosind
limbajul.Prin intermediul limbajului, oamenii au posibilitatea sa gandeasca, sa-si aminteasca si sa-si
planifice. Modelele preluate din mass-media sunt imitate de catre tineri (si nu numai) in ceea ce
priveste limbajul verbal si non-verbal: adesea tinerii imita anumite frazesau expresii ale fanilor lor,
adopta atitudini asemanatoare cu ale fanilor lor